ION, SOLDAT ROMÂN

PERSONAJE:

PREZENTATOR
MAMA
ION
DOI TINERI
UN RECITATOR

PREZENTATOR: Întâmplarea noastrǎ are loc în timpul primului rǎzboi

mondial, într-un sat din România. Poate fi oriunde, poate fi
chiar satul tău. Vâltoarea a cuprins şi acest sat, care pânǎ
atunci intrase în adormire.

(Decor ţǎrǎnesc : mama, în pridvor, pe un scaun cu trei picioare, torcând.

Din sat se aud clopotele bisericii care cheamǎ tinerii la rǎzboi)

MAMA: (tresǎrind) De ce bat oare clopotele? O fi murit careva ? Sau s-o fi

aprins casa cuiva ? Vai Doamne, sa nu se fi întâmplat vreo
nenorocire !

(pe uliţǎ se aud zgomote, şi apar doi tineri)

PRIMUL TÂNǍR: Lele Marie, n-ai aflat?

MAMA: Ce sǎ aflu dragii lelii?

PRIMUL TÂNǍR: Îi rǎzboi. Generalul ne-a chemat la oaste.

MAMA: Şi voi ce aveţi de strigaţi aşa?

AL DOILEA TÂNǍR: Pǎi n-ai auzit? Ne ducem la rǎzboi!

MAMA: Nu vǎ duceţi dragii mǎtuşii, nu vǎ duceţi! Dǎ-l în sǎrǎcia lui de

rǎzboi. De ce sǎ vǎ duceţi? Sǎ vǎ piarǎ oasele prin cele
 strǎinǎtǎţi? Rǎmâneţi mai bine acasǎ, însuraţi-vǎ, faceţi copii
şi lucraţi-vǎ pǎmântul

PRIMUL TÂNǍR: Nu se poate, ar fi o ruşine pentru noi sǎ nu mergem. Cǎ

doar şticǎ unde-i greul acolo suntem şi noi. De altfel cred cǎ
şi bǎiatul tǎu Ion se va înrola.

MAMA: (strigând): Ionicǎ al meu? Niciodatǎ!

AL DOILEA TÂNǍR: Ba cred cǎ greşeşti lele Marie. Şi el e ca noi. Îi e

drag satul, pamântul ǎsta, dar mai dragǎ îi e cǎtǎnia şi lupta.
Şi apoi acum ne-am întâlnit cu el şi ne-a spus cǎ abia
aşteaptǎ sǎ plece cu noi.

(bǎieţii se îndepǎrteazǎ)

MAMA (încurajându-se): Nu trebuie sǎ-mi fac griji. Ionicǎ al meu e bǎiat

cuminte şi ascultǎtor. Şi apoi trebuie sǎ se însoare cu Florica.
Las’ ca vorbesc cu el când se întoarce de la hotar.

(Rǎmâne gânditǎ, torcând. Dupǎ un timp apare Ion)

ION: Sara bunǎ, mamǎ!

MAMA: Ioane, e adevǎrat ce-am auzit? Cǎ e rǎzboi?

ION: Da mamǎ. Ne-am trezit şi noi din starea în care ne-am aflat. Cǎ destul
au crezut uni şi alţii cǎ pot face orice din noi, şi trebuia sǎ
facem ceva.

MAMA (cu teamǎ): Şi... te duci şi tu?

ION: Mâine se fac înrolǎrile. Nu pot sǎ stau şi sǎ nu fac nimic.Oi fi de

ruşinea satului. Mâine mǎ duc la preot în sat sǎ mǎ
spovedesc, apoi apoi mǎ înscriu la oaste. Amu’ mǎ duc la
Florica sǎ-i spun şi ei şi sǎ-mi iau rǎmas bun. Şi mamǎ, te
rog sǎ ai grijǎ de Florica, şti cǎ mi-e dragǎ ca ochii din cap.
MAMA: Şi pe mine cui mǎ laşi? Cǎ de când a murit bietul taicǎ-tu numai pe
tine te am

ION: Lasǎ mamǎ cǎ nu stau mult. Ne ducem doar sǎ-i eliberǎm pe fraţii
noştrii basarabeni, dupǎ care vin înapoi. Nu o sǎ dureze mai
mult de câteva luni.

( Mama îşi îmbrǎţişeazǎ fiul şi-l binecuvântezǎ fǎcându-i semnul crucii pe

frunte . Amândoi ies de pe scenǎ)

PREZENTATOR: Degeaba a aşteptat mama sǎ vinǎ Ion acasǎ. Din când în

când primea veşti de la el :cǎ au pǎtruns în Transilvania ,cǎ
au eliberat Brașovul, că sunt lângă Sibiu , pe Valea Oltului,
cǎ se retrag spre București . Apoi... ceea ce toatǎ lumea
aştepta cu teama, s-a întǎmplat. Oamenii au fost chemaţi la
primǎrie unde un cǎprar a dat citire lista celor morţi sau
dispǎruţi din satul lor. Morţii lor. Iar la un moment dat auzi:
Ion al Mariei a lui Rusu. Totul începu sǎ se întunece. Era
sfârşitul. Sfârşitul vieţii ei de mamǎ.

( un elev va citi la final poezia lui Adrian Pǎunescu, ​,,Bocet pentru Ion cel
fǎrǎ de mormânt”​ )