Iarna la romani

Sosirea iernii, cu tot alaiul ei de atribute, precum gerul, zăpada şi gheaţa trezesc în noi nostalgii
hibernale, precum şi tradiţii şi obiceiuri unice în lume. Mitologia şi simbolistica anotimpului rece la
români ne trimit departe în timpurile începuturilor, într-o lume deopotrivă abisală şi mereu prezentă.
O lume aparent rece şi distantă, dar deosebit de colorată şi vie în manifestări. O lume ancestrală şi
totuşi mereu nouă în fiecare prag de decembrie, unde ne regăsim negreşit puritatea originilor.

Iarna ca un strămoş bătrân

Din punct de strict meteorologic, iarna pe meleagurile noastre este anotimpul friguros prin definiţie,
puternic influenţat de fiecare dată de către masele de aer rece venite din nord-estul continentului
european, mai precis din estul Scandinaviei şi Marea Câmpie Rusă.

Comparativ cu alte ţări europene situate pe aceeaşi latitudine cu România, iernile de la noi nu aduc
de obicei cantităţi la fel de mari de zăpadă, dar sunt cumva mai reci din cauza vânturilor şi viscolelor
mai frecvente, favorizate şi de relief.

Cele mai ridicate temperaturi din timpul iernilor noastre, se înregistrează de regulă în sudul şi vestul
ţării, iar cele mai scăzute, sunt întotdeauna cele din depresiunile din estul Transilvaniei. De fapt, aici
a fost înregistrată şi cea mai scăzută temperatură din istorie. Pe data de 25 ianuarie 1942, în localitatea
Bod din judeţul Braşov, s-a instalat polul frigului din România, căci în acea dată mercurul
termometrelor de la staţia meteorologică locală a scăzut până în jurul valorii de -38,5 grade Celsius.

Tot la mijlocul secolului trecut s-a înregistrat şi cea mai aspră iarnă din istoria recentă a ţării. Atunci,
temeperaturile nu au scăzut local atât de mult precum cele din estul glacial al Transilvaniei, dar
cantităţile uriaşe de zăpadă căzută în special în sud-est, peste care s-a adăugat viscolul cumplit
care a bătut neîncetat timp de aproape o lună, au transfomat această iarnă într-un adevărat calvar.
Este vorba de iarna de pomină din anul 1954, când în Bucureşti s-au înregistrat nămeţi de 5-6 metri
înălţime.

În luna ianuarie a acelui an, cantităţile aproape incredibile de zăpadă erau să provoace paralizia
ţării, alături de o catastrofă umanitară de mari proporţii. De fapt, iarna aceea a ucis numeroşi
oameni, dar autorităţile de atunci au ţinut ascuns acest adevăr deranjant. Cum morţii ajunseseră să
fie îngropaţi deja în zăpadă, autorităţile de la conducerea României din acele timpuri au ordonat o
mobilizare generală a populaţiei ţării, care, cu ajutorul armatei a reuşit în cele din urmă să
dezăpezească drumurile. La începutul lunii februarie din acelaşi an, s-a declanşat însă un viscol
nemaivăzut, care a rămas de altfel în istorie sub denumirea de „Marele Viscol din 1954”. Viscolul
respectiv a măturat sud-estul României în trei reprize extreme pe tot parcursul lunii februarie.

În mitologia veche românească, iarna ia înfăţişare omenească. Ba chiar spre deosebire de celelalte
anotimpuri care sunt personificate printr-o fetiţă, fată tânără şi femeie matură, iarna mitologică (a nu
se confunda cu personajul distinct şi complex al Babei Dochia) are înfăţişare masculină. Este prin
urmare un bătrân cu barba şi pletele albe, cu ţurţuri la mustăţi şi sprâncene, care dârdâie tot timpul
de frig în ciuda celor douăsprezece cojoace pe care le poartă unul peste altul. Copacii din preajma
sa sunt uscaţi, iar de ramurile lor mai atârnă ici şi colo câte o frunză îngălbenită. Pământul este de
acum îngheţat bocnă, şi de câte ori moşneagul umblă, paşii săi tropăie pe pămîntul uscat. Elementul
vegetal este suspendat definitiv din preajma sa, cu excepţia acelor verzi de brad, şi a florilor de
gheaţă surogat al lumii vegetale la sfârşit de ciclul anual. În popor se credea că ori de câte ori Moş
Iarnă strănută, bate viscolul, iar când se scutură de frig, pe pământ ninge.

Prin extensie, acest Moş Iarnă cu origini pierdute în vremea daco-geţilor, i-a transmis mai departe o
parte din atribuţiile sale lui Sân Andrei, personaj mitologic din panteonul nostru şi personificare vie a
Sfântului Andrei, personaj real şi întâiul chemat dintre apostolii lui Hristos. În mitologia noastră, în
jurul numelui şi datei calendaristice a celebrării apostolui (30 noiembrie, motiv pentru care acestuia i
se mai spune Andrei-Cap de Iarnă).

Ziua sa, marca deci sfârşitul toamnei şi începutul iernii, iar numele lui Andrei în variantele arhaice stră-
româneşti era acela de Indrea, Îndreiu sau Undrea, ultimul dintre ele fiind şi numele tradiţional al lunii
decembreie la români. Ziua lui Andrei, sfântul care a ajuns să fie stăpânul lupilor, animale pe care le
asociem şi astăzi aproape instinctual iernii şi zăpezilor, era o zi care cumpănea cele două anotimpuri. Şi
pentru că în toate perioadele de translaţie de la un anotimp la altul hotarele dintre lumi devin difuze şi
penetrabile, în lumea satului de odinioară se credea că hotarele satului tradiţional erau călcate de
strămoşi mitici sub forma unor entităţi pedepsitoate precum strigoii şi moroii, sau sub forma animalului
totem al iernii – Lupul!

Gerilă şi gheţurile

Alt personaj definitoriu pentru anotimpul rece din basmele şi credinţele româneşti este celebrul
Gerilă, cu care facem cunoştinţă încă din basmul Harap Alb al lui Creangă. Gerilă întruchipează
deci, unul dintre ajutoarele şi atributele eroului solar masculin, care reprezintă, bineînţeles puterea
gerului şi a Iernii.

Este descris ca un om cu gura mare şi cu nişte buze peste măsură de mari şi groase, îmbrăcat cu
zeci de cojoace şi căciuli groase.
Gerilă este atât de amarnic la frig, încât se vaită neîncetat că îngheaţă, chiar şi atunci când de
perpeleşte la un foc făcut din lemnele cărate de 24 de care mari...

Suflarea lui produce un strat gros de promoroacă, iar nevricosul personaj este tartor, staroste şi
stăpân peste vânturile iernii şi gerurule cele mari.

Zi însorită de iarnă Sursa foto: Shutterstock

Gheaţa, celălalt atribut nelipsit al iernii alături de zăpadă, exprimă în plan simbolic stagnarea, lipsa
căldurii sentimentelor, absenţa dragostei, dar şi seninătatea, detaşarea şi dispariţia patimilor
neliniştitoare. Comparativ cu popoarele nordice, gheaţa este un element al naturii relativ slab marcat
sub aspect ritualic şi magic la români.

Iarnă pe creasta muntelui Sursa foto: Shutterstock

Transformarea miraculoasă a apelor în gheaţă era atribuit de români intervenţiei unie divinităţi
benefice. Stăpân al tuturor apelor, inclusiv al celor îngheţate este Sfântul Nicolae, unul dintre cei mai
respectaţi şi iubiţi sfinţi la români, a cărui zi (6 decembrie) este încă celebrată. Prin comparaţie, la
slavii din vechime, Sfântul Nicoale a preluat atributele lui Volos sau Veles divinitate chtoniană şi
patron al vitelor domestice.
Foarte interesantă este şi expresia românească „Minte de îngheaţă apele”, care are de fapt la bază o
credinţă străveche conform căreia minciuna într-o formă cât mai exagerată şi mai gogonată poate
produce uneori miracole şi izgoni chiar demoni.

Zăpezile amintirilor noastre

Cum iarna este un timp al retragerii, suspendării, aducerilor aminte şi contemplărilor, asocierea ei cu
zăpada este plină de înţelesuri care merită readuse aminte.

Pentru toate popoarele lumii care au intrat în contact cu ea, zăpada aparţine fenomemelor uraniene
încărcare de sacralitate şi puritate. Culoarea sa alb imaculată a fost asociată din cele mai vechi
timpuri purităţii sufleteşti, al neîntinării trupeşti sau sufleteşti.
La români, zăpada care cădea liniştită aşternându-se pe pământ era privita întotdeauna ca o
binecuvântare a cerului, garanţie a recoltelor viitoare şi chiar a sănătăţii oamenilor.

„Cu apa de neaua de mărţişoru se spală fetele peste tot anul spre a se face frumoase şi drăgăstoase” (Simion
Mangiuca, Călindariu, martie 1883).

Un element cumva neaşteptat al riturilor magice de iarnă la strămoşii noştri îl constituia Omul de
Zăpadă, obicei într-atât de degradat de-a lungul timpului, încât astăzi mai are doar caracteristici
infantile, fiind un joc de copii extrem de banalizat.

Rostul şi înţelesurile omului de zăpadă erau însă cu mult mai profunde. Acest chip antropomorfizat,
făcut din zăpada căzută pe pământ avea de fapt toate caracteristicile strămoşului hibernal. Căci nasturii
erau făcuţi pe vremuri din bucăţi de cărbune ars (culoarea spiritelor de dincolo), nasul improvizat
dintr-un morcov era evident simbol falic, în loc de mâini avea mături sau crengi, iar pe cap i se punea o
oală veche, toate acestea fiind obiecte rituale având legături cu larii şi penaţii casei, vechi divinităţi
romane. Bombardamentul cu bulgări de zăpadă asupra acestui „idol” vremelnic, aveau loc spre
sfârşitul iernii şi semnificau izgonirea spiritelor hibernale, pentru a grăbi venirea primăverii.

Sub aspectul ei de „dar venit din cer”, zăpada ocupa un loc important în meteorologia populară
românească, mai ales referitor la precizările recoltelor anului următor. În obiceiurile noastre, venirea
ninsorii era prevestită prin numeroase semne de genul „dacă câinele se tăvăleşte pe jos”, „dacă
mâţa se pune cu spatele la foc”, „dacă pomii fac roade multe, iarna va fi zăpadă mare”, dacă porcul
adună paie”, „dacă vrăbiile se strâng la un loc şi vor ciripi”, şi multe altele.

La fel ca în cazul gheţurilor, starostele zăpezilor este tot Sfântul Nicolae despre care se credea că
vine pe un cal alb şi ori de câte ori îşi scutură barba, începe să ningă!