1.

La începuturi - cercetări ale raportului individ-drept în antichitate şi studiile psihologic-judiciare din

secolele XVIII-XIX
La fel precum psihologia în general, care iniţial s-a manifestat ca parte componentă a filosofiei antice,
devenind mai apoi ramura distinctă a ei, psihologia juridică timp de câteva milenii n-a posedat autonomie,
cu toate că multitudinea de fenomene complicate şi enigmatice ce ţineau de manifestările psihice cu care
se confrunta persoana în raport cu norma de drept, în totalmente sistemul de drept ca un institut
psihosocial, încă la începutul existenţei sale trezeau interes şi necesitau o explicaţie ştiinţifică. Diversele
tratări ale sufletului (în greaca veche «psyche», de unde ne vine şi termenul «psihic») duc la concepţia că
anume organizare existenţei umane în conformitate cu reguli stricte (legi) conduce cu procesele
conştiente, în special cu comportamentul individului uman (Aristotel) sau se manifestă în formă ideală -
de emiţător de idei (Platon). Iată de ce consolidarea statalităţii şi a sistemului de drept, care a contribuit la
formarea conştiinţei de drept, fără doar şi poate a pus semne de întrebare în cât priveşte raportul individ-
stat, persoană şi lege. Astfel a apărut necesitatea tratării comportamentului individului uman în raport cu
normativitatea socială şi juridică. Deşi de la aceste încercări şi până la instituirea statutului psihologiei
juridice ca ştiinţă urmau să treacă milenii, totuşi unele surse, începând cu cele care ne elucidează
concepţiile filosofilor antici, denotă încercări de a explica problemele complicate ale acceptării unui
comportament pozitiv sau negativ în raport cu norma de drept.
Încă Socrate (469-399 a. Ch.) a expus un şir de idei despre natura raţionalistă a comportamentului uman şi
conţinutul echitabil al legii, care au fost preluate mai apoi de către Platon şi Aristotel 1. Platon (427-347 a.
Ch.) pentru prima dată a descris două categorii psihologice care determină caracterul conduitelor umane
şi dezvoltarea socială – trebuinţele şi aptitudinile. Legea, în conformitate cu opinia lui Platon, urmează să
corespundă trebuinţelor sociale, iar societatea – să fie organizată ţinându-se cont de aptitudinile
membrilor ei. Perturbările în organizarea statului pot fi provocate atât de cauze economice, cât şi de
spirituale, psihologice. Aristotel (384-322 a. Ch.) a emis ideea despre norma de drept ca formă de
evaluare a adevărului. Au un conţinut psihologic şi ideile lui Democrite (460-370 a. Ch.), care considera
legea un instrument de supunere a celor ce nu posedă capacitatea de ajustare a comportamentului la
cerinţele normelor morale.
În Evul Mediu s-a instituit o tratare etatistă (din fr. "êtat" - stat) a dreptului, acesta fiind întruchipat de
legile elaborate de către feudal, monarh. De aici şi modificările în conştiinţa de drept, care îngloba
înţelegerea legilor doar în sensul lor de interdicţie, eliminând conţinutul deliberativ2. Şi numai odată cu
dezvoltarea ideologiei burgheze, iar în acest context şi a dreptului, au fost elaborate noi viziuni asupra
normei de drept şi a importanţei acesteia în dezvoltarea socială. Filosofii iluminişti au demonstrat
importanţa psihologică, pe care o exercită nu atât norma cu conţinut de interdicţie, cât cea de
permisiune – dreptul3. În Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1789), adoptată după revoluţia
burgheză franceză, şi în Bula despre Drepturi, adoptată de Congresul SUA în 1791, au fost formulate un
şir de principii care au orientat dreptul pe calea umanizării. Acestea sunt: libertatea şi egalitatea
cetăţenilor în faţa legii, protejarea intereselor private ale persoanei, motivarea deciziilor în justiţie etc.
Noile principii pe care s-a fundamentat dreptul şi procedura penală franceză, formulate iniţial în
ordonanţa lui Colber şi completate prin legile din