1.

PLAUTUS : CONCURS DE INJURII (PSEUDOLUS)

PERSONAJELE

PSEUDOLUS, sclavul lui Simo, omul de încredere al lui Calidorus

CALIDORUS, fiul lui Simo, iubitul Plioeniciei
BALLIO, negustor de sclave
SCLAVII lui Ballio
CURTEZANELE lui Ballio
SIMO, un bătrân, tatăl lui Calidorus
CALLIPHO, un bătrân, prietenul lui Simo
HARPAX, slujitorul militarului
CHARINUS, un tânăr, prietenul lui Calidorus
BĂIATUL, sclav al lui Ballio
BUCĂTARUL
SIMLA, un sclav intrigant
PHOENICIA, iubita lui Calidorus, personaj mut

Acţiunea se petrece în Alena.

SUBIECTUL COMEDIEI (II)

Un tânăr, Calidorus, iubeşte-o curtezană,

Phoenicia, din suflet, dar, neavând un ban,
Cu douăzeci de mine o cumpără, în locu-i,
Un militar, ce pleacă dând cincisprezece-arvună.
La negustor o lasă c-un semn, pecetea lui,
Şi legământ s-o deie pe mâna cui aduce
Din parte-i semn aşijderi şi restul de cinci mine.
Curând, după copilă trimis, chiar slujitorul
Acestuia soseşte. Dar sclavul celui tînăr,
Pseudolus, îl înşeală, trecând drept cămăraş
La negustor, în ochii străinului; pecetea
Ştiută-i şterpeleşte şi unui fals trimis
I-o dă, cu datoria de bani a celuilalt.
Şi negustorul cade în cursă. Calidorus
Cu fata se alege, Pseudolus cu mult vin.

PROLOGUL

Sculaţi-vă-n picioare şi oasele vă-ntindeţi:

O comedie lungă, de Plaut, intră-n scenă.

ACTUL I, SCENA III

CONCURS DE INJURII
[…] CALIDORUS Ce tot aud, ce spui acolo?
BALLIO Că ți-am schimbat în bani iubita.

1
 CALIDORUS Ai cutezat?
BALLIO Aşa-mi fu placul; era a mea. Pseudolus, adu-mi o spadă!
PSEUDOLUS Ce să faci cu spada?
CALIDORUS Vreau să-l omor, şi-apoi să mor.
PSEUDOLUS Omoară-te pe tine numai. El va muri ucis de foame.
CALIDORUS (către Ballio) Ce mi-ai făcut, tu, cel mai mare sperjur din câţi pământu-l
spurcă?
Nu mi-ai jurat că numai mie mi-o vinzi, şi altui nu?
BALLIO (zeflemitor)Ba da.
CALIDORUS Cu sute, mii de jurăminte!
BALLIO Şi chiar cusute laolaltă.
CALIDORUS Şi le-ai călcat, om fărdelege!
BALLIO Dar banii-n pungă mi i-am pus. Cu fărdelegi, eu am acasă bani fără număr
totdeauna;
Tu, credincios iubirii tale, şi alor tăi, nu ai un sfanţ.
CALIDORUS (indignat) Pseudolus, treci încoa, şi spurcă-1 în vorbe rele.
PSEUDOLUS Bucuros. La pretor, să mă libereze, mai repede n-aş alerga.
CALIDORUS Bălăcăreşte-l fără milă!
PSEUDOLUS (către Ballio) Miş-fărâmiş te fac cu vorba. Nerușinatule!
BALLIO (cu o ne păsare batjocoritoare) Aşa sunt.
PSEUDOLUS Mârşavule!
BALLIO Sunt.
PSEUDOLUS Ticăloase!
BALLIO De ce n-aş- fi?
PSEUDOLUS Hoţ de morminte!
BALLIO Da.
PSEUDOLOS Spânzuratule!
BALLIO Prea bine!
PSEUDOLUS Înşelător de prieteni!
BALLIO Ăsta-s eu însumi.
PSEUDOLUS Paricid!
BALLIO (către Calidorus) Ți-e rândul!
CALIDORUS Nelegiuitule!
BALLIO Aşa e!
CALIDORUS Sperjurule!
BALLIO Preziceri vechi.
CALIDORUS Duşman al legilor!
BALLIO Puternic.
PSEUDOLUS Prăpăd al tinerilor!
BALLIO Spune!
CALIDORUS Hoț!
BALLIO Straşnic!
PSEUDOLUS Sclav fugar!
BALLIO Mă-ncântă!
CALIDORUS Înşelător de rând.
BALLIO Grozav!
PSEUDOLUS (către Calidorus) Tâlhar!
CALIDORUS Neguțător de sclave stricat!
PSEUDOLUS Scârnav!
BALLIO Buni cântăreți!

2
 CALIDORUS Ai dat în taică-tu cu palma și în maică-ta.
BALLIO Decât să le mai dau mâncare. Ce rău găsiţi în treaba asta?
PSEUDOLUS (către Calidorus) Ca apa-n putina dogită cad vorbele; ne pierdem vremea.
BALLIO Nu mai aveţi nimic să spuneţi?
CALIDORUS Nu ţi-e ruşine?
BALLIO Ţie nu, Să-mi faci aici pe-ndrăgostitul, om găunos, ca nuca seacă? Dar, ca să
ştiţi — şi uit ocara cu care voi m-aţi împroşcat — De nu-mi aduce militarul ce mi-i dator, cinci
mine,-adică; Chiar astăzi, ziua cea din urmă când trebui’ să-mi plătească banii, De nu-i plăteşte,
am tot dreptul să fac ce-mi spune meseria.
CALIDORUS Anume?
BALLIO Dacă-mi numeri banii, stric învoiala cu cellalt. E meseria mea. La vorbă ne-am
tot lungi, de-ar mai fi vreme; Dar, fără bani, îmi ceri degeaba la jalea ta să plec urechea. E
ultimul cuvânt, socoate ce cale-i bine să urmezi.
CALIDORUS Cum, pleci?
BALLIO Sunt copleşit de treburi.
(I, 3, Traducere de Nicolae Teică1)

2. CAESAR: CONFLICTUL CU HELVEȚII (RĂZBOIUL GALIC)

7. Aducându-i-se la cunoştinţă că helveţii încearcă să treacă prin Provincia noastră,

Caesar se grăbeşte să părăsească Roma2; el se îndreaptă în marş forţat spre Gallia Transalpină
şi ajunge la Geneva. Aici ordonă să se recruteze din întreaga Provincie un număr cât mai mare
de soldaţi (în Gallia Transalpină nu era decât o singură legiune3) şi porunceşte să se taie podul
care ducea la Geneva. Aflând de sosirea lui Caesar, helveţii trimit la el ca soli pe oamenii cei
mai de vază din trib, în frunte cu Nammeius şi Verucloetius. Aceştia erau însărcinaţi să-i spună
lui Caesar că helveţii intenţionează să treacă prin Provincie fără să facă vreun rău, deoarece nu
aveau alt drum, şi să-l roage să nu se opună. Caesar, care nu uitase că helveţii omorâseră pe
consulul L. Cassius4, că bătuseră şi trecuseră pe sub jug5 armata romană, socotea că nu trebuie
să le îngăduie să treacă. El gândea că aceşti oameni duşmănoşi nu se vor abţine de la stricăciuni
şi violenţe dacă li se va permite să treacă prin Provincie. Totuşi, pentru a câştiga timp până la
sosirea trupelor ce urmau să fie recrutate, răspunde solilor că „vrea să se mai gândească la

1
Titus Maccius Plautus, Comedia măgarilor, Teatru, II, Traducere de Nicolae Teică, Editura Minerva,
București, 1970.
2
În aprilie 58. După ieşirea sa din consulat, Caesar fusese nevoit să mai rămână în Roma încă trei luni de
zile ca să-şi consolideze situaţia, întărind legăturile de prietenie cu Crassus şi Pompeius, asigurând alegerea la
consulat şi tribunat a oamenilor triumvirilor şi înlăturând pe câţiva dintre adversarii cei mai de temut (Piso, socrul
lui Caesar, şi Gabinius, partizanul lui Pompeius, au fost aleşi consuli, iar Publius Clodius tribun. Cato a fost trimis
în Orient cu anumite misiuni, iar Cicero, care refuzase să fie legatul lui Caesar în Gallia, a fost lăsat pradă
duşmanului său de moarte, Clodius, şi silit să se exileze).
3
Legiune (legio) — unitate militară de bază a armatei romane. La începutul regalităţii era formată din 3
000 de oameni. Servius Tullius măreşte efectivul la 4 200. În vremea republicii, o legiune cuprindea între 4 200
şi 6 000 de oameni, iar în timpul imperiului avea 6 100—6 200 de oameni. Pe vremea lui Caesar, o legiune se
împărţea în 10 cohorte, fiecare cohortă în 3 manipuli şi fiecare manipul în 2 centurii.
4
Lucius Cassius Longinus fusese consul în anul 107, împreună cu Marius. Trimis împotriva helveţilor,
care, după invazia cimbrilor şi a teutonilor, încercaseră să emigreze din ţară, a fost atras într-o cursă de către
Divico, fruntaşul helveţilor, și a pierit împreună cu legatul său, Lucius Calpurnius Piso, și cu o mare parte din
armată.
5
Jugul ( iugum) era făcut din două lănci înfipte în pământ şi o a treia fixată orizontal de capetele de sus
ale celorlalte două. Pe sub acest jug, romanii treceau pe duşmanii învinşi. Faptul de a fi trecută pe sub jug era cea
mai mare ruşine pentru armata romană. Astfel de iuga erau faimoasele „furci caudine”, pe sub care au fost trecute
trupele romane după înfrângerea lor de către samniţi, la Caudium, în anul 321 a. Ch.

3
această chestiune şi, dacă mai aveau ceva de obiectat, să revină la idele lui aprilie6.

8. În acest timp, cu ajutorul legiunii pe care o avea cu el şi al soldaţilor care veniseră din
Provincie, construieşte pe o întindere de 19 000 de paşi — de la lacul Lemannus, care-şi varsă
apele în Ron, şi până la munţii Jura, care despart ţara sequanilor de a helveţilor — un zid înalt
de 16 picioare7 şi un şanţ. După terminarea acestor lucrări rânduieşte străji peste tot,
construieşte şi întăreşte cetăţui de apărare, pentru a putea opri mai uşor pe helveţi în cazul că
aceştia ar încerca să treacă fără voia lui.
În ziua stabilită, solii au venit din nou la Caesar. Acesta le spune că „tradiţia poporului
roman nu-i îngăduie să lase pe cineva să treacă prin Provincie; dacă helveţii vor încerca să
treacă cu forţa, el îi va opri“.
Helveţii, înşelaţi în speranţele lor, au încercat câteodată ziua şi de cele mai multe ori
noaptea, să-şi facă drum fie cu ajutorul corăbiilor legate una de alta şi al plutelor construite în
acest scop, fie folosind vadurile Ronului, unde fluviul are adâncimea cea mai mică. Izbindu-se
însă de fortificaţii şi fiind respinşi de atacurile soldaţilor şi copleşiţi de loviturile suliţelor, au
renunţat la aceste planuri. (I, 7 – 8,Traducere de Janina Vilan Unguru şi Elisabeta Poghirc8)

3. C. SALLUSTIUS CRISPUS:
IMPORTANȚA EDUCATIVĂ A SCRISULUI. PORTRETUL LUI CATILINA
(CONJURAȚIA LUI CATILINA)

3 (1). Dar, în mulţimea cea mare de lucruri, natura ne arată fiecăruia un drum osebit de
urmat. Este frumos să-ţi slujeşti cu credinţă patria, dar nu e rău nici s-o slăveşti prin cuvinte;
poţi ajunge renumit fie în timp de pace, fie în timp de război; mulţi sunt lăudaţi, atât dintre cei
care au săvârşit fapte mari, cât şi dintre cei care au scris despre faptele altora. (2) Dar mie mi
se pare că, deşi nu aceeaşi glorie îl aşteaptă pe cel care scrie despre faptele mari şi pe cel care
le săvârşeşte, totuşi este nespus de greu mai ales a scrie despre ele: în primul rând pentru că
spusele trebuie să fie deopotrivă cu faptele, apoi pentru că cei mai mulţi socotesc dojenile pe
care le aduci ca fiind izvorâte din răutate şi din pizmă; atunci când faci pomenire despre virtuţile
şi gloria celor aleşi, pe care oricine le socoate uşor de săvârşit, le ascultă cu nepăsare, iar pe
cele mai presus le socoate neadevărate, ca şi cum ar fi născocite.
(3) Dar eu, din fragedă tinereţe, mai întâi am fost purtat, ca mulţi alţii, de înclinarea mea
spre treburile publice; şi aici multe piedici am avut de înfruntat. Căci, în locul cinstei, al
înfrânării şi al virtuţii, se bucurau de trecere cutezanţa, risipa şi lăcomia. (4) Şi, cu toate să
sufletul meu, nedeprins cu apucăturile rele, le dispreţuia, vârsta mea prea plăpândă în mijlocul
atâtor viţii, coruptă de setea de putere, a rămas legată de ele; (5) deşi mă ţineam departe de
moravurile stricate ale celorlalţi, în aceeaşi măsură mă chinuiau ca şi pe ei, dorinţa de onoruri,
clevetirea şi invidia.

4 (1) Aşadar, când firea mea neastâmpărată s-a domolit, după atâtea necazuri şi primejdii,
şi m-am hotărât ca în viaţa ce-o mai aveam de trăit să mă ţin departe de treburile publice, nu
m-am gândit nicidecum să-mi irosesc tihna mea plăcută în trândava lenevire, nici să trăiesc
ocupându-mă cu lucrarea pământului sau cu vânătoarea, care sunt îndeletniciri de sclav; (2)

6
13 (9) aprilie.
7
Piciorul (pes) — măsură de lungime care echivala în epoca clasică cu 0,2957 m. Se pare că zidul nu era
continuu, ci era întrerupt acolo unde existau obstacole naturale. D i o C a s s i u s (38, 31, 4) vorbeşte numai despre
fortificarea unor locuri mai importante.
8
Războiul galic. Războiul civil, traducere de Janina Vilan Unguru şi Elisabeta Poghirc, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.

4
ci, întorcându-mă la acel plan şi la acea dorinţă de la care mă abătuse o deşartă poftă de mărire,
mă hotărâi să povestesc faptele poporului roman pe ales, după cum unele din ele mi se păreau
vrednice de aducere aminte; şi aceasta cu atât mai mult, cu cât cugetul meu era mai presus de
orice speranţă, de orice teamă şi de lirice obligaţie politică în stat.
(3) Voi povesti, aşadar, pe scurt despre conjuraţia lui Catilina cât voi putea mai aproape
de adevăr; (4) căci socotesc această nelegiuire printre cele mai vrednice de amintit, pentru
noutatea faptei înşeşi şi pentru primejdiile prin care a trecut statul. (5) Dar, înainte de a începe
povestirea, trebuie să spun câteva cuvinte despre felul de a fi al acestui om.

5 (I) Născut dintr-o familie de nobili9, Lucius Catilina era viguros la suflet şi la trup, dar
din fire aplecat spre rele şi vicii. (2) Din adolescenţă i-au plăcut războaiele civile, omorurile10,
jafurile11 şi neînţelegerile dintre cetăţeni, şi cu acestea s-a deprins în tinereţe. (3) Trupul lui era
răbduriu la foame, la frig şi la veghe mai mult decât s-ar putea crede. (4) Sufletul îi era
cutezător, viclean, nestatornic, făţarnic şi prefăcut în toate. Era însetat după averea altuia, iar
cu a sa risipitor; neînfrânat în patimi; elocinţa lui era destulă, dar puţină înţelepciunea. (5)
Sufletul lui nesăturat năzuia mereu spre lucruri fără măsură, de necrezut şi prea îndepărtate.
(6) După stăpânirea tiranică a lui Lucius Sulla, l-a cuprins o dorinţă nestăpânită de ă pune
mâna pe conducerea statului, şi nu ţinea deloc seamă prin ce mijloace va izbândi, numai să
ajungă la domnie12. (7) Pe zi ce trecea, sufletul lui de fiară era tot mai chinuit de sărăcie şi de
apăsarea nelegiuirilor, pe care el le adăugase la viciile pomenite mai sus. (8) Pe lângă acestea,
îl mai aţâţau şi moravurile stricate ale concetăţenilor săi, pe care-i tulburau două rele mari şi
felurite: neînfrânarea şi lăcomia.
(9) Deoarece prilejul mi-a adus aminte despre moravurile concetăţenilor, mi se pare că
subiectul însuşi mă îndeamnă să mă întorc înapoi în vremi îndepărtate şi să povestesc pe scurt
despre aşezămintele strămoşilor din timp de pace şi din timp de război, cum şi-au ocârmuit
statul şi cât de mare ni l-au lăsat şi cum, schimbându-se pe nesimţite, din cel mai frumos şi mai
bun, a devenit cel mai rău şi cel mai decăzut. (I, 3 – 5, Traducere de Nicolae Lascu13)

4. CICERO: DESPRE PRIETENIE (LELIUS SAU DESPRE PRIETENIE)

Prietenia nu e nimic altceva decât înţelegerea deplină, unită cu bunăvoinţă şi iubire, în

toate lucrurile divine şi omeneşti; poate că, afară de înţelepciune, zeii nemuritori n-au dat
omului nimic mai bun. Unii preferă bogăţia, alţii sănătatea, unii puterea, alţii onorurile, mulţi
chiar plăcerile. Acestea din urmă se potrivesc de fapt dobitoacelor, iar cele dintâi sunt trecătoare
şi nesigure, depinzând nu atât de planurile noastre cât de întâmplările oarbe ale soartei. Cei

9
Este vorba de străvechea gens Sergia, al cărei întemeietor era, după Vergilius (Eneida, V. v. 121) troianul
Sergestus, unul din tovarăşii lui Enea. De aici şi numele complet al lui Catilina; Lucius Sergius Catilina. Cea
dintâi menţiune despre un membru al acestei familii patriciene o întâlnim în cel de al doilea colegiu al decemvirilor
(449 a.Ch.). Urmează apoi, după o lungă perioadă, Marcus Sergius Silus, străbunicul lui Catilina, care s-a distins
în timpul celui de al doilea război punic, iar în anul 197 a fost pretor.
10
Printre acestea se aminteşte că şi-ar fi ucis propriul frate, al cărui nume l-a trecut ulterior pe listele de
proscripţii, în timpul dictaturii lui Sulla. În aceeaşi perioadă a sugrumat, ca executant nemilos al răzbunărilor lui
Sulla, pe cumnatul său Quintus Caecilius, şi a pricinuit, prin cele mai rafinate mijloace de cruzime, moartea lui
Marcus Marius Gratidianus, o rudă a lui Cicero şi a lui Marius. Mai târziu a fost bănuit de asasinarea propriului
său fiu (A se vedea cap. 15).
11
Din timpul proscripţiilor lui Sulla, în slujba căruia s-a pus cu unicul scop de a se îmbogăţi. Mai târziu,
ca guvernator de provincie, a fost dat în judecată pentru jefuirea provincialilor.
12
Puterea absolută acaparată în mod ilegal era socotită o adevărată regalitate; de aici şi termenul latin
regnum folosit de Sallustius.
13
Conjurația lui Catilina, în Opere, Studiu introductiv, traducere, note și indice de Nicolae Lascu,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

5
care pun supremul bine în virtute aceia fac într-adevăr foarte bine; dar tocmai această virtute
creează şi menţine prietenia, căci fără virtute nu poate exista nicidecum prietenie.
Acum să înţelegem virtutea după practica obişnuită a vieţii şi a vorbirii noastre, să n-o
măsurăm, ca anumiţi învăţaţi, după strălucirea cuvintelor, şi să-i considerăm oameni buni pe
cei ce sunt socotiţi astfel, pe unii ca Paulus, Cato, Gallus, Scipio şi Philus [...]. Aşadar, prietenia
între astfel de oameni are avantaje atât de mari încât abia pot să le numesc. În primul rând, cum
poate fi viaţă cu adevărat, după cum spune Ennius, aceea care nu-şi găseşte liniştea în iubirea
mutuală a unui prieten? Ce e mai plăcut decât să ai pe cineva cu care să îndrăzneşti să vorbeşti
totul cum vorbeşti cu tine? Ce preţ ar avea bucuria în împrejurări fericite, dacă n-ai avea pe
cineva care să se bucure de ea la fel ca tine? Iar nenorocirea ar fi greu s-o înduri fără cineva
care s-o suporte şi mai greu decât tine. În sfârşit, toate celelalte lucruri pe care le dorim sunt
potrivite fiecare de regulă pentru un singur scop: bogăţia, ca să te foloseşti de ea; puterea, ca
să fii onorat; onorurile, ca să fii lăudat; plăcerile, ca să te bucuri; sănătatea, ca să fii cruţat de
durere şi să te slujeşti cum trebuie de corpul tău; prietenia însă conţine cele mai multe avantaje.
Oriunde te întorci, ea e de faţă; nu e îndepărtată de nicăieri; nu e niciodată inoportună, niciodată
supărătoare; aşadar nu ne folosim nici de apă, nici de foc, cum se spune, în mai multe
împrejurări decât de prietenie. Şi nu vorbesc acum despre prietenia de rând sau cea obişnuită,
care şi ea încântă şi foloseşte, ci despre cea adevărată şi desăvârşită, cum a fost a celor câţiva
despre care se pomeneşte. Căci prietenia dă mai multă strălucire împrejurărilor fericite şi
uşurează nenorocirea, împărţind-o şi împărtăşind-o. (VI, Traducere de Aristotel
Pârcălăbescu14)

5. LUCRETIUS : INVOCAȚIE (POEMUL NATURII)

Tu a romanilor mamă la oameni și zei desfătare,

Rodnică Venus, sub bolta pe care alunecă stele,
Viață împrăștii în mări purtătoare de năvi și în câmpuri
Îmbelșugate: prin tine ce-I viu zămislire-și primește
Și pe pământ ajungând, se răsfață-n lumină de soare ;
O tu, zeiță, de tine fug vânturi și nori se destramă
Când ne sosești, pentru tine pământul măiestru așterne
Flori miresmate și ție-ți surât ale mării întinderi,
Iar împăcatele ceruri scânteie-n potopul de raze.
(I, 1 – 9, Traducere de D. Murărașu15)

6. CATULLUS: LESBIEI

Să ne iubim, o! Lesbia mea scumpă,

Și să trăim! Pe ce șoptesc bătrânii
Posomorâți noi nici un ban să nu dăm!
Căci soarele apune și răsare,
Dar când s-a stins văpaia vieții scurte,
Atunci dormim pe veci o noapte lungă.
Dă-mi sărutări o mie,-apoi o sută

14
Cicero, Laelius sau Despre prietenie, în Opere alese, III, Ediție îngrijită de G. Guțu, Traducere de
Aristotel Pârcălăbescu, Editura Univers, București, 1973.
15
Titus Lucretius Carus, Poemul naturii, Traducere, prefață și note de D. Murărașu, Editura Minerva,
București, 1981

6
 Și iar o mie ș-apoi iar o sută,
Pe urmă altă mie, altă sută!
Când la sfârșit mai multe mii vom face,
Le-om încurca, să nu le dăm de capăt,
Ca nu cumva să ne deoache-un dușman,
Știind ce mult ne-am sărutat, iubito!
(Poezii, V, Traducere de Gellu Naum16)

7. VERGILIUS : INVOCAȚIE CĂTRE MUZĂ (ENEIDA)

Cânt luptele și pe eroul care,

Destinul urgisindu-l de pe țărmul
Troian, ajunse-ntâiul în Italia,
Pe al Laviniei liman. Ce multe
A pătimit el, vânzolit pe mare
Și peu scat, de-a zeilor streânsoare,
Din pricina vrăjbiei cei nestinse
A crâncenei Iunona. Îndurat-a
Destule și-n război, până cetatea
O-ntemeie și-și duse zei-n Lațiu,
De unde se iviră seminția
Latină, și bunicii noști din Alba,
Și zidurile Romei cei bătrâne.
O muză, povestește-mi pricinile :
Din ce vătămătură a măririi,
Din ce jignire,-a zeilor regină
Pe un bărbat atâta de cucernic
Silitu-l-a să depene atâtea cazne?
Și-n cugete de zei pot să încapă
Asemenea urgii ?
A fost odată….
(I, 1 – 11, Traducere de G. I. Tohăneanu 17)

8. HORATIUS: CĂTRE SCLAV

Urăsc, copile, pompele persane,

cununile de flori de tei nu-mi plac;
iar trandafiri, rămași târziu în floare,
nu te sili să afli unde zac.

Mirt simplu numai cer ca să îmi cauți:

cu mirt să-ncingem frunțile aș vrea
când, tu servind la umbra de sub viță,
eu vinul scos din amfore voi bea.

16
Catul, Poezii, Editura pentru Literatura Universală, Traducere, Studiu introductiv și Note de Gellu Naum,
București, 1969.
17
Publius Vergilius Maro, Eneida, Prefață și traducerea din limba latină G. I. Tohăneanu, Note și
comentarii, glosar, Ioan Leric, ed. a II-a, Editura Antib, Timișoara, 1994.

7
 (Poezii, I, 38, Traducere de Titu Dinu18)

9. OVIDIUS:
INVOCAŢIE. UNIVERSUL ÎNAINTE DE CREAŢIA LUMII
(METAMORFOZE)

Gândul mă îndeamnă să povestesc despre fiinţe schimbate în noi chipuri. Zei, inspiraţi-
mi lucrul început, căci tot voi le-aţi schimbat şi pe ele, şi urziţi un cântec neîntrerupt, de la
primele obârşii ale lumii, până-n vremea mea.
Înainte de mare, de pământ şi de cerul care acoperă toate, în întregul univers era o singură
înfăţişare a naturii, pe care oamenii au numit-o haos, o masă fără formă şi fără închegare. Nu
era altceva, decât o îngrămădire primitivă, o adunătură fără rânduială de seminţe ale lucrurilor,
ce nu aveau bună legătură între ele. Până atunci nici un Titan19 nu dădea lumină lumii, nici
Phoebe20 răsărind, în creştere, nu-şi umplea golul coarnelor. Pământul nu atârna cumpănit prin
greutatea sa în aerul înconjurător. Nici Amphitrite21 nu-şi întinsese braţele de-a lungul
ţărmurilor pământului şi unde era uscatul acolo erau şi apa şi aerul. Astfel, pământul n-avea
stabilitate, în apă nu se putea înota, aerul era fără lumină. Nimic nu avea o formă anumită şi
unele se împotriveau altora: într-un singur corp frigul lupta cu căldura, umezeala cu uscăciunea,
elementele tari cu cele moi, cele grele cu cele uşoare.
Acestei lupte i-a pus capăt un zeu şi o natură mai bună. Căci a despărţit pământul de cer,
uscatul de ape şi a deosebit cerul limpede de aerul cel des al atmosferei. Pe acestea, după ce le-
a descurcat şi le-a scos din îngrămădeala oarbă, le-a pus pe fiecare la locul lor şi le-a legat
printr-o pace armonioasă. Puterea de foc şi fără greutate a cerului boltit s-a ridicat în sus şi şi-
a ales loc în înalt. Vecin acesteia în greutate şi spaţiu este aerul. Mai vârtos fiind decât acestea,
pământul a târât cu sine elementele mari şi a fost îndesat de propria sa greutate. Ultima parte a
luat-o în stăpânire apa înconjurătoare care a încercuit uscatul Astfel…
(I, Traducere de David Popescu 22)

10. T. LIVIUS: ROMULUS ȘI REMUS (DE LA FUNDAREA ROMEI)

I.4. Dar după părerea mea, întemeierea unui oraş atât de însemnat ca Roma şi începutul
celei mai întinse puteri după cea a zeilor, se datoreşte mai ales destinului. Constrânsă prin
silnicie să-şi calce legământul de vestală, Rhea Silvia născu doi gemeni și, fie din convingere,
fie pentru că socotea mai demn să pună pe seama unui zeu păcatul ei, atribui această paternitate
incertă zeului Marte. Cu acestea, nici zeii şi nici oamenii n-au putut-o feri de cruzimea regelui,
nici pe ea, nici pe copii. Vestala este aruncată în temniţă, iar copiii sunt condamnaţi din
porunca regelui să fie azvârliţi în apa curgătoare a fluviului Tibru. Fie din întâmplare, fie din

18
Horatius, Opera omnia, I, Ediție îngrijită, studiu introductiv, note și indici de Mihai Nichita, Ediție critică
de Traian Costa, Editura Univers, Bucureşti, 1980.
19
Titan, nume dat de poeţi soarelui care, după o legendă, era fiul titanului Hyperion. (Se înţelege
că, Metamorfozele fiind o înlănţuire de legende mitologice, mai toate personajele şi evenimentele lămurite în note
sunt legendare, create de fantezia poporului şi a poeţilor, chiar dacă ele personifică lucruri şi fenomene reale din
natură. Excepţie fac cadrul geografic şi persoanele sau faptele istorice, pe care cititorul le va putea deosebi cu
uşurinţă, fără să mai fie nevoie a arăta la fiecare notă ce anume este adevăr istoric şi ce este ficţiune poetică în
lumea Metamorfozelor.).
20
Phoebe, luna, sora lui Apollo, zeul soarelui.
21
Amphitrite era soţia lui Neptun, zeul mării; aici personifică marea. Această împărţire a cerului în zone
se întâlneşte şi la alţi poeţi antici.
22
Ovidius, Metamorfoze, ed. a II-a, Studiu introductiv, traducere şi note de David Popescu, Editura
Științifică, Bucureşti, 1972.

8
milostivirea zeilor, Tibrul tocmai se revărsase peste maluri, formând bălţi, din care pricină nu
se mai putea ajunge până la albia adevărată a fluviului. Cu toate că apa era stătătoare, slujitorii
care duceau copiii sperau ca aceştia să se înece în bălţi. Crezând că în chipul acesta duc la
îndeplinire porunca regelui, au lăsat copiii la marginea mlaştinii, acolo unde se găsește
smochinul Ruminalis23 (odinioară numit zice-se Romularis). Pe atunci acele meleaguri erau
pustietăţi întinse. Se spune că, după ce apa puţin adâncă a depus pe uscat albia plutitoare unde
erau aşezaţi pruncii, o lupoaică împinsă de sete, care ieşise din codrii munţilor apropiaţi.
Auzind ţipetele copiilor, s-a abătut din drum spre ei şi, aplecându-se asupra lor, le-a dat să sugă
cu atâta blândețe, încât un cioban al turmei regeşti a găsit-o în vreme ce-i lingea.

I, 5. Legenda îi dă acestui cioban numele de Faustulus. Acesta i-a adus la stână şi i-a
încredinţat nevestei sale, Larenţia, ca să-i crească. Unii autori au scris că Larenţia era o femeie
de moravuri uşoare, motiv pentru care a fost poreclită de ciobani „Lupoaica” şi că de aici a
luat naştere legenda care înfăţişează acest fapt drept un miracol. Copiii născuţi şi crescuţi astfel,
îndată ce au ajuns la vârsta tinereţii n-au lenevit pe la stână şi pe lângă turme, ci au început
să colinde pădurile vecine umblând după vânat. Dobândind prin această îndeletnicire putere
trupească și bărbăţie, ei nu se mulţumeau numai cu vânarea fiarelor, ci atacau şi tâlharii
încărcaţi cu prăzi, pe care le împărțeau cu păstorii. Astfel, cu ceata de păstori tineri, care sporea
din zi în zi, înfruntau primejdiile și organizau și jocurile.
(I, 4 – 5, Traducere de Paul Popescu Găleșanu 24)

11. MARTIALIS: EPIGRAME

PERSPECTIVE
Gemellus se însoară şi-o vrea pe Maronilla ;
Cu daruri o răsfaţă şi îi imploră mila.
— Atât e de frumoasă ? — Nici nu se pomeneşte
— Atunci, cu ce-1 încântă atât de mult ? — Tuşește.
(I, 10)

PRIETENULUI IULIUS25
Tu, vechiul meu prieten, mai bun decât oricare,
Cât timp o-ndelungată credinţă preţ mai are,
Şaizeci de consulate26 curând vei fi-mplinit,
Dar zilele-s puţine, pe care le-ai trăit.
Nu amâna plăcerea ce-o ştii amăgitoare;
A ta nu-i decât clipa aceasta, trecătoare.
Te-aşteaptă griji destule, necazuri multe-n drum;
Norocu-i nestatornic şi zboară ca un fum.
Cu braţele-amândouă păstrează-1 lângă tine,
Te părăseşte-adesea, oricât de strâns l-ai ţine.

23
Ficus Ruminalis era unul din smochinii vestiţi care creştea pe pantele colinei palatine în locul numit
Gemalus.
24
Titus Livius, Ab urbe condita (de la fundarea Romei), Traducere, tabel cronologic, note de Paul Popescu
Găleșanu, Cuvânt introductiv de A. Marinescu-Nour, Editura Minerva, București, 1976.
25
Iulius Maritais, prieten intim al poetului. Marţial îi închină și alte epigrame, uneori cerându-i sfaturi în
materie literară.
26
Adică 60 de ani.

9
 Fii înţelept şi-ascultă ce-ţi spun prieteneşte:
E prea târzie viaţa de mâine; azi trăieşte !
(I, 11, Traducere de Tudor Măinescu27)

12. PETRONIUS: MATROANA DIN EFES (SATYRICON)

CXI. — La Efes era o soţie de o cinste atât de vestită încât veneau s-o vadă chiar şi femei
din ţinuturile vecine. Această femeie după ce şi-a îngropat bărbatul, nu s-a mărginit să
însoţească leşul la mormânt despletită, aşa cum este obiceiul, sau să-şi lovească pieptul dezgolit
de faţă cu toată lumea28, ci şi-a urmat tovarăşul de viaţă chiar în locaşul de veci. Îndată ce trupul
bărbatului a fost aşezat în cavou, după obiceiul grecesc, s-a pus să-l păzească şi să-l plângă
noapte de noapte. Nici părinţii şi nici rudele n-au putut s-o ia de la mormânt; era covârşită de
durere şi hotărâse să moară de foame. N-a vrut să asculte nici măcar sfaturile magistraţilor şi a
trăit cinci zile fără hrană, compătimită de toţi, socotită ca o pildă deosebită de virtute. Alături
de nefericita femeie şedea o slujitoare credincioasă. Ea îşi amesteca lacrimile cu cele ale
văduvei şi veghea să nu se stingă lampa aşezată în mormânt, care mai slăbea câteodată.
În tot oraşul nu se vorbea decât despre povestea aceasta, şi oamenii din toate categoriile
sociale spuneau că pe întreg pământul nu s-a mai pomenit un exemplu asemănător de pudoare
şi de dragoste.
Dar iată că în vremea asta guvernatorul provinciei dădu ordin ca nişte tâlhari să fie puşi
pe cruce şi omorâţi, alături de cavoul în care matroana29 jelea leşul încă proaspăt înmormântat.
În noaptea următoare, soldatul care păzea crucile, ca să nu fure cineva vreun trup şi să-l
înmormânteze după datină30, a zărit o lumină puternică printre morminte şi a auzit un bocet
jalnic. Aţâţat de slăbiciunea-i omenească31, s-a dus să vadă de cine este vorba şi ce se întâmplă.
A coborât aşadar în mormânt, dar, zărind o femeie nespus de frumoasă, a încremenit ca în faţa
unei stafii sau cine ştie cărei arătări venite din Infern. Apoi îndată ce a văzut mortul, lacrimile
văduvei şi faţa ei zgâriată de unghii32, şi-a dat seama că femeia nu poate să îndure pierderea
soţului. Ceea ce ştim că era adevărat. Şi-a adus în mormânt merindele sale sărăcăcioase şi a
început s-o îndemne pe văduva deznădăjduită să nu mai stăruie într-o durere de prisos şi să nu-
şi mai rupă inima cu o jale fără nici un folos, arătându-i că toţi au acelaşi sfârşit şi aceeaşi
locuinţă de veci şi altele încă cu ajutorul cărora îndeobşte se însănătoşesc minţile rătăcite de
mâhnire. Insă ea nici n-a vrut să audă de consolări şi şi-a sfâşiat pieptul încă mai aprig ca
înainte. Smulgându-şi părul din cap, şi-a aruncat cosiţele peste trupul mortului. Totuşi soldatul
nu s-a dat bătut, ci şi-a înmulţit stăruinţele şi a început s-o îmbie cu mâncarea pe femeiuşcă.
Până la urmă, slujitoarea, atâţată de mireasma vinului, s-a dat bătută cea dintîi şi a întins mâna
după ispita oşteanului. Apoi, refăcută de mâncare şi de băutură, a luat cu asalt statornicia
stăpânei sale, spunând:
- La ce o să-ţi slujească să te laşi măcinată de foame, să te îngropi de vie, să dai pieirii
sufletul tău neprihănit, înainte de a-ți sosi sorocul?
Crezi că cenuşa şi morţii mai ştiu
de credinţa

27
Martialis, Epigrame, Traducere de Tudor Măinescu, note de T. Costa, Editura plu, București, 1961.
28
Anticii considerau ca semne rituale de doliu părul despletit şi sfâşierea pieptului.
29
Romanii prin matrona „matroană” — înţelegeau o femeie căsătorită, o soţie.
30
Era interzisă înmormântarea tâlharilor. Cadavrele lor erau expuse în public, ca să se dea o lecţie celor
care ar fi fost tentaţi să-i imite.
31
Se referă la curiozitate.
32
Zgârierea feţei era considerată la romani semn al durerii şi al tristeţii.

10
 păstrată33?
Nu e mai bine să dai încolo rătăcirea asta femeiască şi să te bucuri de darurile luminii
atâta vreme cât îţi îngăduie soarta? Chiar trupul ăsta care zace aici trebuie să te îmboldească la
viaţă.
Nimeni nu ascultă fără plăcere vorbele care-1 îmbie să mănânce şi să trăiască. De aceea,
femeia, care era leşinată de foame, căci ajuna de mai multe zile, a îngăduit să i se doboare
cerbicia şi s-a aruncat asupra mâncării cu tot atâta lăcomie pe cât slujnica ei, care se dăduse
biruită cea dintâi.
CXII. Dar ştiţi cam ce fel de ispite momesc de obicei pe omul sătul. Cu aceleaşi
dezmierdări cu care soldatul o convinsese pe matroană să rămână în viaţă, i-a atacat şi virtutea.
Cinstita femeie nu-1 găsea nici urât şi nici nepriceput la vorbă, iar slujitoarea îi lua partea şi îi
dădea ghes cam aşa:
— Vrei să te lupţi împotriva iubirii râvnite?
Nu te gândeşti în ce ţară sosit-ai să prinzi rădăcină34?
Ce să mai lungesc povestea? Femeia nu şi-a înfrânat nici alte părţi ale trupului, şi soldatul
a ştiut să convingă şi să învingă două organe, nu unul singur. S-au culcat împreună nu numai
în acea noapte, ci şi în următoarea şi chiar în a treia, după ce, fireşte, au tras bine după ei uşile
cavoului, încât dacă ar fi venit cineva la mormânt, fie el cunoscut sau necunoscut, să creadă că
soţia cea virtuoasă şi-a dat duhul peste leşul bărbatului ei.
Soldatul, vrăjit şi de frumuseţea femeii dar şi de taina însăşi, cumpăra tot felul de bunătăţi,
bineînţeles atât cât îi îngăduiau mijloacele sale, şi la căderea nopţii se furişa împreună cu ele în
mormânt. Numai că părinţii unuia dintre răstigniţi, când au văzut că paza din jurul crucilor
slăbise, au dat jos într-o noapte stârvul tâlharului şi l-au îngropat aşa cum se cuvine. Dar
soldatul după ce a petrecut în mormânt după pofta inimii, a văzut a doua zi că pe una dintre
cruci lipsea cadavrul. Temându-se de o pedeapsă cumplită, s-a dus şi a spus femeii ce se
întâmplase. Îi arătă că el nu va aştepta hotărârea judecătorului, ci îşi va pedepsi singur
netrebnicia cu sabia. Să-i facă rost numai de un locşor în care să moară şi să lase ca acelaşi
mormânt să înghită atât pe şoţ, cât şi pe prieten. Femeia, pe cât de virtuoasă, pe atât de miloasă,
îi răspunse:
— N-o să mă lase zeii să văd cam în aceeaşi vreme moartea celor două fiinţe care sunt
tot ce am eu mai scump pe lumea asta. E mai bine să-l spânzur pe mort, decât să-l omor pe cel
viu şi nevătămat.
Zis şi făcut: a poruncit să fie scos corpul soţului ei din sicriu şi să fie răstignit pe crucea
unde lipsea un cadavru. Soldatul s-a lăsat convins de o femeie atât de înţeleaptă, şi în ziua
următoare oamenii au început să se întrebe uluiţi, cum de putuse un mort să se suie pe o cruce.
(CXI – CXII, Traducere de Eugen Cizek35)

13. TACITUS: DE LA ÎNTEMEIEREA ROMEI LA TIBERIUS

(ANALE)

Oraşul Roma a fost la început condus de regi; libertatea şi consulatul au fost instituite de
Lucius Brutus; dictaturile erau temporare; nici puterea decemvirală n-a durat mai mult de doi
ani, nici autoritatea consulară a tribunilor militari n-a ţinut prea mult. Dominaţia lui Cinna şi,
tot aşa, a lui Sulla n-a fost lungă; puterea lui Pompeius şi a lui Crassus a trecut repede în mâna

33
Vergiliu, Eneida, IV (ediţia „B.P.T", p. 94). E clară parodierea intervenţiei Annei, în favoarea lui Enea,
pe lângă Didona şi, în general, a istoriei dragostei sublime a Didonei.
34
Vergiliu, Eneida, IV (ediţia „B.P.T.", p. 94). Se consideră însă că versul al doilea n-a figurat iniţial în
textul Satyriconului şi că a fost interpolat ulterior de un copist.
35
Petroniu, Satyricon, Traducere, prefață și note de Eugen Cizek, Editura Hyperion, Chișinău, 1991.

11
lui Caesar, iar forţele armate ale lui Lepidus şi Antonius, în cea a lui Augustus, care, sub titlul
de „princeps”, a luat sub conducerea lui toate treburile statului istovit de luptele civile36. Dar
evenimentele fericite sau nefericite ale vechiului regim republican au fost istorisite de scriitori
iluştri, iar pentru înfăţişarea vremurilor lui Augustus n-au lipsit talente de seamă, până ce ele
n-au fost izgonite de linguşirea care sporea; istoria faptelor lui Tiberius şi Caius (Caligula) şi
ale lui Claudius şi Nero37, scrise pe când aceştia erau la putere, este falsificată de frică, iar cea
de după moartea lor este influenţată de uri prea proaspete. De aici, hotărârea mea de a înfăţişa
câte ceva despre Augustus, și anume ultimele evenimente, apoi principatul lui Tiberius și
celelalte, fără ură și părtinire, porniri ale căror cauze îmi sunt străine. (I, 1, Traducere
de Gheorghe Guțu38)

14. PLINIUS IUNIOR: EROISMUL ARRIEI (SCRISORI)

Cred că am mai făcut observaţia că faptele şi vorbele bărbaţilor şi femeilor sunt unele
mai cunoscute, altele mai măreţe. Părerea mi-a fost confirmată în urma conversaţiei avută ieri
cu Fannia39. Este nepoata acelei Arria40 care a fost pentru soţul ei şi o mângâiere în moarte şi
un exemplu. Îmi povestea despre bunica ei multe lucruri, nu mai însemnate, dar mai puţin
cunoscute. Când le vei citi cred că le vei admira tot atâta cât şi mine când le-am auzit.
Era bolnav Ceacina Paetus41, soţul ei, era bolnav şi fiul lor, şi amândoi fără scăpare, se
părea. Fiul a murit. Era de o frumuseţe rară, de o modestie tot atât de puţin obişnuită şi le era
drag părinţilor nu mai puţin pentru calităţile lui, decât pentru că era copilul lor. Ea a pregătit
înmormântarea şi a condus cortegiul funebru în aşa fel, încât soţul ei nu a ştiut nimic. Mai mult:
de câte ori intra în camera lui îl făcea să creadă că fiul lor trăieşte şi că se simte chiar mai bine;
şi când el o tot întreba ce face copilul, ea răspundea că a dormit bine şi că a mâncat cu poftă.
Apoi, când o podideau lacrimile îndelung stăpânite şi izbucnea în plâns, pleca; atunci se lăsa
pradă durerii. După ce se potolea, îşi ştergea ochii, îşi schimba expresia şi intra din nou la el,
ca şi cum şi-ar fi lăsat durerea la uşă.
Tot aşa de renumit şi gestul ei: să apuci pumnalul, să ţi-1 înfigi în piept, să smulgi apoi
arma şi să o întinzi soţului cu cuvintele care au devenit nemuritoare şi aproape supraomeneşti:
„Nu doare, Paetus”. Dar când spunea şi făcea aceasta ea avea în faţa ochilor gloria nepieritoare.
Mai minunat este să-ţi ascunzi lacrimile, să-ţi înăbuşi durerea şi să te porţi ca şi cum ai mai fi
mamă, deşi ţi-ai pierdut copilul, fără să te gândeşti la glorie, fără să te gândeşti la eternitate.

36
Scurtă privire asupra modului de guvernare a Romei: fundată, după legendă, în anul 753 a.Chr., Roma a
fost condusă de regi până în anul 509 a.Chr. După alungarea ultimului rege, Tarquinius Superbus, a fost condusă
de doi consuli cu putere anuală. Primii consuli au fost Lucius Brutus şi Colatinus. Dictatura era o măsură de
excepţie, în cazuri grele; dictatorul era ales de senat, şi puterea lui dura doar şase luni. De la anul 451 - 444 a.Chr.,
Roma a fost condusă de un colegiu de zece persoane (decemviri), iar, de la 444 la 367 a.Chr., de tribuni militari,
fie patricieni, fie plebei, cu putere consulară. Perioade de conducere personală: consulatul lui Cinna de la 87 la 84
a.Chr., dictatura lui Sulla de la 82 la 79 a.Chr., primul triumvirat al lui Pompeius, Iul. Caesar şi Crassus; al doilea
triumvirat al lui Lepidus,Marcus Antonius şi Octavian (viitorul August), începând din anul 49 a.Chr. în anul 29
a.Chr., Octavian primeşte din partea senatului titlul de „imperator” (comandant suprem al armatei) pe viaţă. El a
domnit până în anul 14 p.Chr.
37
Urmaşii lui August: Tiberius între 14 şi 37 p.Chr., Caius (Caligula) între 37 şi 41 p.Chr., Claudius între
41 şi 54 p.Chr., şi Nero între 54 şi 68 p.Chr.
38
Cornelius Tacitus, Anale, Traducere, introducere și note de Gheorghe Guțu, Confruntarea textului de
Gabriela Creția, Editura Humanitas, București, 1995.
39
Fannia, fiica Caeciniei Arria şi soţia lui Helvidius Priseus, pe care îl urmează în exil. În 93 este exilată
chiar ea, şi rechemată în 97. Plinius face elogiul ei (VII, 19).
40
Arria, soţia lui Caecina Paetus şi mama Caeciniei Arria, soţia lui Thrasea (vezi infra, n. 49).
41
Caecina Paetus este condamnat la moarte în 42, ca participant la răscoala lui Scribonianus —
guvernatorul Iliriei — împotriva împăratului Claudius, şi ucis din ordinul acestuia.

12
 Scribonianus se ridicase cu armata împotriva lui Claudius în Iliria. Paetus se număra
printre răsculaţi şi, după moartea lui Scribonianus, era adus la Roma. Urma să fie îmbarcat, iar
Arria îi ruga pe soldaţi să o ia şi pe ea. „Va trebui — spuse — să daţi unui fost consul câţiva
sclavi care să-i servească masa, care să-l ajute să se îmbrace, să se încalţe. Toate acestea le voi
face eu singură”. Nu i s-a îngăduit. A închiriat o barcă de pescuit şi a mers cu ea în urma
corăbiei celei mari. Tot ea, în prezenţa lui Claudius, îi spuse soţiei lui Scribonianus, când
aceasta se arăta gata să facă mărturisiri: „Eu, să te ascult pe tine, când Scribonianus a fost ucis
pe braţele tale şi tu mai trăieşti?” De unde se vede clar că hotărârea de a muri în acest fel vrednic
de admirat nu a fost luată în pripă. Sau când Thrasea42, ginerele ei, o ruga să nu stăruie în
gândul de a-şi lua viaţa, spunându-i printre altele: „Vrei deci ca fiica ta, dacă eu va trebui să
pier, să moară odată cu mine?” — ea îi răspunse: „Dacă va trăi alături de tine o viaţă tot atât de
lungă şi în bună înţelegere ca mine alături de Paetus, vreau”. Răspunsul acesta i-a făcut pe ai
săi să fie cu mai multă grijă, să o supravegheze mai îndeaproape. Ea şi-a dat seama şi le-a spus:
„E în zadar; puteţi să faceţi ca moartea să-mi fie grea, dar nu mă puteţi împiedica să mor”.
Zicând acestea ea a sărit de pe scaun şi s-a aruncat izbindu-se puternic cu capul de peretele din
faţă şi a căzut. Când şi-a revenit le-a spus: „V-am prevenit că voi găsi calea spre moarte, chiar
dacă ar fi să aleg una mai grea, dacă voi mă împiedicaţi să aleg una mai uşoară”. Nu găseşti că
aceste cuvinte sunt mai presus decât „Nu doare, Paetus” — la care de fapt a ajuns după ce le-a
trăit pe cele dintâi? Şi totuşi acestea din urmă se bucură de o faimă fără seamăn, despre celelalte
nu vorbeşte nimeni. De unde ajung la concluzia pe care am enunţat-o la începutul scrisorii, că
unele fapte sunt mai cunoscute, altele mai măreţe. Cu bine.
(III, 16, Traducere de Liana Manolache43)

42
Thrasea Paetus îndeplineşte multe funcţii senatoriale. Spre sfârşitul vieţii este acuzat de lezmajestate şi
moare în 66.
43
Plinius cel Tânăr, Opere complete, Traducere, note și prefață de Liana Manolache, Editura Univers,
București, 1977.

13