Istoria limbii române

Obiectul cursului îl constituie evoluția limbii române de la stadiul prim (limba

latină) până în secolul al XV-lea. Având în vedere definiția genealogică a limbii
române vom considera limba latină ca punct de plecare în evoluția limbii române, ceea
ce impune descrierea acesteia. Demersul este justificat și de faptul că pentru limba
latină mai ales în varianta clasică dispune de o foarte bogată bază de studiu care
cuprinde pe de o parte opere scrise în limba latină , iar pe de alta studii despre limba
latină. A doua etapă cuprinde formarea limbii române, cum limba română s-a format în
paralel cu poporul român, vom prezenta cadrul istoric de formare a acestora, iar în
descrierea sistemelor și structurilor lingvistice se va urmări direcția de evoluție cu
elementele specifice. A treia perioadă se numește română comună și este la propriu
vorbind, etapa în care limba română se desprinde de limba latină și se diferențiază de
limbile romanice. Este perioada când populația românească ocupa un spațiu continuu;
durata este determinată de această coordonată în sensul că sfârșitul perioadei începe cu
desprinderea aromânilor din acest teritoriu și se încheie cu plecare istro-românilor,
ultimii care au părăsit patria primitivă.
După destrămarea comunităților românilor se vorbește despre istoria fiecărei
comunități de români în parte: românii nord-dunăreni sau daco-românii la care se
restrânge cel mai adesea numele „român” și românii sud-dunăreni împărțiți în trei
grupuri:
1. aromâni – numiți și macedoromâni
2. meglenoromânii
3. istroromânii
Definită genealogic limba româna este „limba latină vorbită în mod neîntrerupt
în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate
din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în zilele noastre” (Al.
Rosetti, Istoria Limbii Române). Pentru orice cunoscător al limbii latine este relativ
ușor să recunoască originea latină a limbii române și apartenența ei la grupul limbilor
neo-latine. Afirmarea originii latine a limbii române datează încă din epoca renașterii,
cel mai adesea, punctul de plecare l-a constituit chiar numele poporului român ușor
depus în legătură cu latinescul romanus.

Apocopă – căderea sunetelor -m, -s, -t, -ns, -nt

Lat romanus › românu › român
Apocopă (eliminarea lui „s”); a` + n › ă › î; o + m › u; afonizare (eliminarea
sunetului „u”)
Susținută și de învățați români ca Grigore Ureche, Miron Costin, dar
transparentă și în numeroase alte lucrări ce se ocupau cu probleme diverse, originea
latină a poporului român devine certitudine în sec al XVIII-lea când problema începe
să fie studiată temeinic. În sec al XX-lea s-au făcut mai multe statistici privind
structura etimologică a limbii române. Procentajul elementelor moștenite din latină
diferă de la o lucrare la alta în raport cu concepția și metoda de lucru și variază de la

1
20% - 60 %. Exagerarea factorului cantitativ în afirmarea sau negarea originii unei
limbi a avut și un alt rezultat și anume dacă limba română este mai mult sau mai puțin
romanică decât alte limbi continuatoare de limba latină.
Concluzia la care au ajuns specialiștii în urma investigării acestui aspect este că
limba română este mai puțin romanică decât celelalte în schimb păstrează în mai multe
privințe trăsături mai curate.

Limba latină

Limba latină a avut o istorie îndelungată fiind fixată în scris în sec al XVII-lea
î.Hr. printr-un alfabet propriu. Folosirea scrisului presupunea accesul la cultură, de
aceea se poate admite că latina scrisă era latina folosită de oamenii instruiți de
aristocrație. Dintre toate variantele limbii latine din acel timp, latina scrisă avea să
devină latina clasică (clasicus = „de primă clasă”).
Această variantă a limbii latine a fost supusă unui susținut proces de normare.
Latina scrisă era numită tocmai din cauza caracterului normal, latina literară.
Operele de seamă ale prozei și ale poeziei latinești s-au scris în limba literară sau
clasică cu observația că există în aceste lucrări și mostre de latină populară. Perioada
de apogeu a limbii latine clasice coincide cu apogeul culturii și civilizației romane,
respectiv sec. I î.Hr. ; sec I d.Hr.
Începând cu sec. al II-lea, cultura și civilizația latină intră într-un proces de
decădere care face ca limba latină clasică să cunoască din ce în ce mai puține norme
până când a fost considerată o limbă moartă.
Limba latină populară sau vulgară (vulgus = „popor”) a fost definită de obicei
prin raportare la limba latină clasică. Spre deosebire de latina literară, ale cărei norme
riguroase, uneori chiar rigide, priveau un stadiu din evoluția unei variante a limbii
latine, latina populară nu cunoaște astfel de norme. Prima opoziție este scris-oral.
Normele latinei literare s-au impus relativ ușor deoarece făceau referire la aspectul
scris. De aceea, latina clasică a rămas pentru un anumit timp la normele fixate pe când
latina vorbită a continuat să evolueze. Altă opoziție se poate face după gradul de
cultură al celor care foloseau limba latină. Latina clasică era folosită în creațiile
literare, în școală, în senat și se caracteriza prin șlefuirea atentă a expresiei. Pe cealaltă
parte se situa limba vulgară, comună folosită de oamenii lipsiți de cultură, caracterizată
printr-un minimum de atenție pentru normele gramaticale, dar cu maximum de atenție
acordată expresivității.
În urma cuceririlor romane, a extinderii Imperiului Roman, limba latină a
devenit limba oficială a unui teritoriu extrem de întins. Impunerea acesteia s-a datorat
mai multor rațiuni și anume a faptului că era purtătoarea unei civilizații superioare și a
unui mod superior de organizare și a unei noi religii: creștinismul.
Odată cu ocuparea unui teritoriu, își făceau apariția numeroase categorii de
oameni a căror componență etnică era policromă. Calitatea limbii latine pe care aceștia
o vorbeau era diferită în raport cu o multitudine de factori, iar corectitudinea vorbirii

2
era dată de gradul de înțelegere și nu de respectarea normelor limbii, fapt care încuraja
vorbirea chiar cu greșeli.
Indiferent cum am numi limba latină folosită de purtătorii ei în vastul Imperiu
Roman, în ea vom găsi elemente de natura cea mai diversă. Odată cu distanțarea latinii
populare de limba literară, tendința de diversificare acționează din ce în ce mai
puternic, iar diferențele teritoriale se accentuează și devin din ce în ce mai evidente. Se
conturează astfel în timp două mari arii ale romanității, în funcție de anumite
particularități, printre care foarte important este tratamentul consoanelor s și t în
poziție finală: aria occidentală și aria orientală. Limba latină populară, care a stat la
baza limbii române, s-a constituit cu timpul într-o varietate distinctă a limbii latine,
chiar dacă este destul de greu de afirmat că era chiar un dialect, ceea ce ar presupune
un grad ridicat de unitate. Această unitate nu a cunoscut însă și limba dalmată care
făcea parte, alături de română, din aria orientală. Despre originea limbii romanice s-a
discutat întotdeauna în legătură cu izvoarele populare și dintre acestea amintim:
1. Texte sau fragmente de texte din literatura beletristică latină în care scriitori
renumiți și vulgarizanți puneau în gura personajelor replici în latina populară (flaut,
Petronius).
2. Gramaticile limbii latine clasice înregistrau adesea, pe lângă formele corecte
recomandate, și forme incorecte sau corupte numite și barbarisme sau vulgarisme. Așa
găsim la Ciceo și Quintilian și, mai ales, la Robus care își încheia opera în secolul al
III-lea cu un apendice numit Appendix Probi, care cuprindea o listă de 227 de cuvinte
pe care autorul le considera greșite și le propunea în forma corectă. Așa se explică
organizarea materialului lingvistic pe două coloane: prima cuprindea formele corecte,
iar cea de-a doua formele contestate:
callidus - nonealdus
auris - auris non-origla
3. Din inscripțiile descoperite pe vastul teritoriu al fostului Imperiu Roman s-au
realizat 15 volume principale și au fost tipărite la Berlin după 1863.
4. Cele două traduceri ale Bibliei; Vulgata din ebraică și Itala din limba greacă,
ambele în secolul al IV-lea
5. Un tratat de medicină veterinară tradus din limba greacă și cuprinzând sfaturi
pentru îngrijirea și tratarea animalelor.
6. Cea mai veche descriere a unei călătorii care datează din secolul al VI-lea.

3
 Sistemul vocalic al românei comune

Sistemul vocalic al românei comune prezintă un fonem nou în comparație cu cel

al limbii latine: „ă” – care a rezultat în primul rând din evoluția finală a lui „a” (ex.
scala › scară) dar nu și în poziție inițială (argentum › argint) și din rostirea lui á + m
(n) (campus › câmp); (panem › pâine).
În româna comună apăruseră și diftongii ea, oa, ie, ei, oi, iu ca urmare a
evoluției unei vocale în diferite contexte fonetice. De obicei, vocalele accentuate se
păstrează mai bine decât cele neaccentuate, iar vocalele neaccentuate tind să se
închidă.
În primă fază a românei comune, vocalele medii e și a se pronunțau într-un
registru foarte larg oscilând între închis și deschis, ceea ce va duce la restabilirea unui
echilibru în cadrul sistemului vocalic din ambele arii ale romanității.
Diftongul ie din româna comună rezultă din evoluția spontană a lui e (pellum ›
piele; fellem › fiere).
În cazul lui e, diftongarea nu s-a produs când urma nazala n sau m și o
consoană, nazala determinând închiderea vocalei anterioare (tempus › timp; bene ›
bine).
O altă caracteristică a vocalelor medii este aceea că se transformă în ă atunci
când sunt în poziție accentuată și sunt urmate de consoana nazală ă (lango › lăngă ›
lângă).
În poziție inițială, e neaccentuat a devenit a când era urmat de vibranta r
(hericius › arici).
Evoluția lui e inițial la a s-a produs și în diferite compuse (ercum › istum ›
acestu ›acest).
În schimb a de la inițiala câtorva cuvinte a dispărut (aprilis ›prier; agnellus ›
miel)
O particularitate a limbii române comune este păstrarea lui u final, în
numeroase cazuri rezultând din închiderea lui o (canto ›cântu; ambula›umblu).
Ulterior, în româna comună începe procesul de afonizare a lui u, prezent acum
doar în stare incipientă numai în unele zone geografice.

Subsistemul consonantic

Sistemul consonantic al latinei clasice prezintă o situație aparte în sensul că este

mai sărac în comparație cu cel al limbii indo-europene, dar și în comparație cu alte
limbi romanice. Se remarcă lipsa clasei africatelor care începe să se prefigureze din
această perioadă. În ceea ce privește evoluția fricativelor, aceasta a fost diferită;
radicala c a dispărut întâi din interiorul cuvintelor, apoi din poziție medie și inițială,
pentru ca în secolul al VII-lea să fi dispărut complet. Consoana f avea o poziție slabă
în sistem, poziția normală era inițială, iar în poziție interioară putea să apară numai în
cuvinte care îl aveau pe f la inițială (confido, difido).

4
 Nici fricativa s nu avea o poziție fermă în latina clasică, iar perechea sonoră a
lui s adică z lipsea din latina clasică.
Latina clasică dispunea de consoane labio-velare qu, gu a căror particularitate
consta în combinarea unui element velar cu unul labial. Cu timpul, elementul labial a
început a fi neglijat în rostire, ajungându-se la confundarea labio-velarelor cu velarele.
Evoluția lor a fost divergentă rămânând fie la elementul velar ca de exemplu quando ›
când, fie la elementul labial quattuor › patru.
În latina clasică exista opoziția dintre consoanele simple și cele geminate.
Apariția consoanelor germinate în latină e nelămurită și este puse de mulți pe seama
afectivității.
În timp apare tendința de simplificare a germinatelor de multe ori reducerea
grupurilor consonantice producându-se prin faza intermediară de consoană geminată.
Latina populară a înregistrat și alte modificări care privesc distribuția
consoanelor. Cel mai important fenomen a fost în acest sens cel al apocopării, existând
însă și situații de sincopare a unor consoane (magis › mai).
În perioada de formare a limbii române au existat câteva transformări dintre
care amintim reapariția lui h sub influență substratului. Cele mai importante sunt însă
schimbările care primesc distribuția, căci acestea vor duce la apariția de noi foneme.
Astfel sub influența acțiunii iotului, consoanele ț, b, c, g,s, n și l dezvoltă o
variantă înmuiată (notate cu ”) (teroca, lat angelus, battala, calcaneus).
În poziție inițială, iotul se confundă cu ĝ (iocul › gioc ›joc) tot în această
perioadă se petrece și palatalizarea grupurilor cl și gl în împrumuturile slave,
fenomenul nu s-a produs (vetulus, glacia, clopotu, glasu).
În această perioadă are loc și rotacizarea lui l intervocalic, probabil sub
influența pronunțării locale, dar ca rezultat al evoluției sitemului romanic (solem ›
soare; dolus › dor).
Rotacizarea lui n intervocalic se întâmplă tot acum (canuntus › cărunt; mănuntu
› ?). În această perioadă apare confuzia dintre v și b, de aceea apare frecvent
fenomenul betacismului. „b” se păstrează la inițială (bonus › bun) dar în poziție
interioară, de cele mai multe ori se sincopează (cabalus › cal ) (sebu › seu).
Unele grupuri de consoane au o construcție civică ct › pt (nocte › noapte); cx ›
cs (coxa › coapsă)¸ iar consoanele germinate tind să se confunde cu cele simple și
ulterior, în funcție de contextul fonetic, să sufere noi transformări.

Sistemul consonantic în limba comună

Sistemul consonantic al românei comune se caracterizează prin pierderea unor

clase de sunete și dezvoltarea altora. Se constată în primul rând dispariția clasei labio-
velarelor și apariția clasei consoanelor africate ca urmare a acțiunii iotului asupra
consoanei precedente. Astfel au apărut africatele ci (ĉ); gi (ĝ); ț; z, ca în exemplele:
ĉ – ĉena › cină;
petiolius › picior

5
 ț – tenere › ținere (c+i) ?
acia › ață (t+e; i)?
ĝ –digitus › degetu (g + e; i)
deosu › gios › jos (d + e; i)
z – hardeum › orz d+e; i
radia › rază d+i

În alte situații, iotul nu a mai palatalizat consoana precedentă fără a duce la

apariția unui sunet nou. Așa au apărut consoanele palatale n’ (ni); l’ (li) care se va
transforma în e sau iu
cuneus › cui
filius › fiu
Această palatalizare nu este în directă legătură cu palatalizarea grupurilor cl și
gl, care nu s-a produs sub influența iotului.
clama › chem
inglutire › înghițire

Tot în această perioadă are loc și modificarea unor grupuri consonantice dintre
care amintim:
[cs › pt] lactem › lapte
[cs › ps] cocsa › coapsă
inficsit › înfipse
[gt › mn] lignum › lemn
[rv › rb] corvus › corb
[lv › lb] silvaticus › sorbaticu › sălbatic
pulvere › pulbere

În poziție intervocalică b și v se confundau cu [a] semivocalic, motiv pentru

care de obicei în interiorul cuvintelor se sincopează.
cabalius › cal
rivus › râu

6
 Evoluția sistemului morfosintactic

Categoriile gramaticale ale numelui

1. Categoria genului este caracteristică substantivului, adjectivului, pronumelui,

numeralului și unor forme verbale (participiu).

Limba indo-europeană deosebea la început două genuri: animat și inanimat.

În cadrul animatului a apărut ulterior opoziția dintre genurile masculin și
feminin, primele texte în limba latină atestând existența a trei genuri: masculin,
feminin și neutru.
Neutrul continuă în bună parte inanimatul; substantivele încadrate aici
denumind obiecte în sens larg (aur, plug, oțet), părți ale corpului (creier, cap,
genunchi, piept).
Diferențierea dintre masculin și feminin este mai evidentă la declinările I și a II-
a și este mai bine marcată la adjective.
La genurile masculin și feminin este motivată de obicei încadrarea numelor de
ființă, încadrarea numelor de obiecte inanimate rămânând arbitrară. Ceea ce a ajutat la
păstrarea neutrului în latina de la baza limbii române a fost, după toate probabilitățile,
fixarea ca desinență de plural pentru neutru a [lat. ora] cu desinență de plural neutru
„a”; ex: tempora › timpuri; lacora › locuri.
În perioada de formare a limbii române din cauza apocopării consoanelor au
început să apară numeroase confuzii. Astfel, unele substantive ajung să aibă o formă
de singular și două de plural, în funcție de încadrarea la masculin, feminin și neutru.
În această perioadă, pe lângă desinența -ora se păstrează unele neutre create cu
mentum (ex. monumentum › mormânt; ligamentum › legământ; osamenta › oseminte)
În româna comună asistăm la specializarea anumitor desinențe pentru marcarea
fiecărui gen. Astfel, la declinarea I se încadrează femininele terminate în ă; la
delinarea a II-a se cuprind substantivele masculine și neutre terminate în [u]; la
declinarea a III-a se încadrează substantive de toate genurile terminate în [e] și numele
primelor cinci zile ale săptămânii.

2. Categoria numărului – angaja în latină numai opoziția singular – plural față

de indo-europeană care păstra și urme ale dualului.
Opoziția singular-plural este de obicei în legătură cu sensul, ceea ce înseamnă
că este determinată de gândire. Există în latină o clasă de substantive numite pluralia
tantum în care se încadrau nume de divinități, de populații, de părți ale corpului,
termeni anatomici.
În latina clasică numărul era marcat desinențial, respectiv [e] desinență
specifică pentru substantivele feminine, [i] pentru masculine, [a] pentru neutre.
Alte modalități de marcare a opoziției singular – plural vor apărea mai târziu
(alternanțe fonetice)
ex: obraz – obraji

7
 În privința cazului, opoziția cazuală angaja în latină șase termeni: nominativ,
vocativ, genitiv, dativ, acuzativ, aplativ. Flexiunea cazuală latinească este simplificată
în comparație cu cea indo-europeană.
Cele mai accentuate reduceri fiind prezente la declinarea a III-a și a IV-a.
Tot din cauza apocopei a apărut sincretismul cazual (aceeași formă).
Simplificarea și organizarea s-au extins și asupra flexiunii adjectivului; acordul
având importanță deosebită în cadrul acestui proces.
Categoria gramaticală a comparației e specifică adjectivelor și adverbelor.
Cel mai vechi procedeu de exprimare a comparației a fost supletivismul păstrat
în limba latină la câteva adjective dintre cele mai frecvente:
magnus maior (comparativ)
maximus (superior)
bonus melior (comparativ)
optimus (superior)

Pentru marcarea superlativului analitic se foloseau adverbele benem, multum,

mali; procedeu care se va păstra și în limba română.
Alte modalități de exprimare a superlativului se refereau la repetarea
adjectivului în același caz sau în cazuri diferite.
În perioada de formare a limbii române, adjectivele se grupau în două clase
după forma de la nominativ singular.
* adjectiv pentru masculin și neutru cu o formă în [u]; [i] și în [e]
* adjectiv cu o singură formă pentru toate genurile.
În această perioadă gradele de comparație se formează mai analitic cu adverbul
[mai] din latinescul magis sau adverbul de mod comparativ [ca].
În româna comună flexiunea adjectivelor urmează îndeaproape flexiunea
substantivelor și întâlnim astfel adjective cu patru terminații, cu trei, cu două și
adjective invariabile.
În privința adjectivelor de comparație, acestea se realizează analitic la care se
adaugă și modalitatea perifrazică de realizare a superlativului relativ.