Prin structura financiara a intreprinderii se intelege raportul existent intre finantari pe termen scurt si cele pe termen

lung. In majoritatea cazurilor intreprinderile nu se finanteaza in procent de 100% cu fonduri proprii ci apeleaza
concomitent si la finantari externe. Selectarea mijloacelor de finantare externe si ponderea acestora in raport cu
finantarile interne reprezinta un aspect principal al politicii financiare a intreprinderii. In acest fel se decide asupra
ponderii creditelor de trezorerie fata de capitalul permanent dar si asupra structurii capitalului permanent.

Capitalul permanent se compune din

- fonduri proprii;
- imprumuturi pe termen mediu si lung.
Aceste surse acopera activele imobilizate si o parte a stocurilor de active circulante sub denumirea de fond de rulment.
Resursele de trezorerie sunt formate din: credite bancare pe termen scurt+ credite comerciale adica datorii fata de
furnizori. Alegerea unei anume structuri financiare reprezinta o decizie importanta de politica financiara a fiecarei
intreprinderi desi criteriul rentabilitatii este foarte important. Decizia in ceea ce priveste structura financiara tine seama
inevitabil si de alta elemente cum ar fi :
- suma totala a nevoilor de finantat;
- natura diverselor trebuinte;
- volumul resurselor de finantare proprii si imprumutate;
- gradul de datorare al intreprinderii.
Structura financiara este o variabila care nu depinde numai de intreprindere ci si de obiectivele sale de crestere
economica, de rentabilitatea scontata sau de riscurile pe care consimte sa si le asume, ci structura financiara este
influentata de pozitia actionarilor fata de obiectivele strategice ale intreprinderii fata de banci sau alti creditori ca si de
conjunctura economico-financiare ca: situatia pietii financiare la un moment dat, oscilatiile ratei dobanzii pe piata
monetara, devalorizarea monetara, etc. De fapt adoptarea unei structuri financiare este determinata de creditor care
are in vedere riscul la care se expune creditand intreprinderea. Riscul creditorului poate fi:
- risc de pierdere de capital, cand debitorul nu poate rambursa creditul;
- risc de dobanda, cand debitorul nu poate plati dobanda la termen;
- risc de imobilizari de capital, care exista cand debitorul isi achita obligatiile la termen.
Aceasta inseamna ca creditorul care este banca comerciala isi blocheaza capitalul pe o perioada de timp fiind obligata sa
se finanteze de la BNR in conditia de dobanda si de timp ce nu-i sunt intotdeauna asigurate. Pentru aceasta creditorul
actiunii creeaza garantii asiguratorii si in acelasi timp participarea debitorului la finantare cu capital propriu.

Daca rentabilitate este scazuta, debitorul trebuie sa aiba o participare mai mare cu fondurile proprii pentru a asigura pe
creditor de rambursarea creditului. In cazul unei rentabilitati nesatisfacatoare finantarea prin indatorare accentueaza
riscul de insolvabilitate si de incapacitate de plata. Avand in vedere criteriul nerentabilitatii in alegerea structurii
financiare putem spune ca atat capitalul propriu cat si cel imprumutat comporta costuri. Diferenta fundamentala dintre
costul capitalului propriu si cel al capitalului imprumutat rezida in faptul ca fondurile proprii nu sunt remunerate decat in
cazul ca intreprinderea obtine profit, in timp ce capitalul imprumutat trebuie remunerat oricare ar fi rentabilitatea
intreprinderii. In aceste conditii, criteriul rentabilitatii este hotarator in alegerea structurii financiare.

Daca intreprinderea este rentabila, adica daca rata rentabilitatii este superioara ratei dobanzii este posibila si de dorit
apelarea la credite fata a se astepta sa se formeze treptat fonduri proprii pentru finantarea unui proiect de investitii sau
de exploatare. Efectul de indatorare al unei intreprinderi se obtine comparand rentabilitatea economica cu costul
capitalului imprumutat.

Rec= (Profit brut /Capital permanent) x 100

Rfin= (Profit net /Capital propriu) x 100
Rec > Rd => un efect de indatorare pozitiv sau favorabil
Rec < Rd => un efect de indatorare negativ sau nefavorabil