CEDO: E.S. v. Austria.

Condamnarea penală și aplicarea unei

amenzi pentru declarațiile care îl acuză pe profetul Mahomed
de pedofilie. Nicio încălcare

E.S. v. Austria - 38450/12

Hotărârea din 25.10.2018 [Secția a V-a]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Condamnarea penală și aplicarea unei amenzi pentru declarațiile care îl acuză pe profetul
Mahomed de pedofilie: nicio încălcare

În fapt – Reclamanta a organizat seminare cu titlul „Informații de bază despre Islam” în cadrul unei
organizații de dreapta, Institutul de Educație al Partidului Libertății. La unul dintre seminare, cu referire
la o căsătorie pe care Mohamed a încheiat-o cu Aisha, în vârstă de șase ani, și pe care a consumat-o
prin relații sexuale când aceasta avea nouă ani, ea a afirmat, inter alia, că „lui [Mahomed] îi plăcea să
o facă cu copiii”, „chestiunea cu Aisha și sexul cu copiii” și „o persoană de 56 de ani și un copil de șase
ani? Cum se cheamă asta? Dați-mi un exemplu? Cum îi spunem, dacă nu pedofilie?”.

În 2011, ca urmare a acestor declarații, reclamanta a fost condamnată în baza articolului 188 din Codul
penal pentru defăimarea preceptelor religioase. Ea a fost condamnată la plata unei amenzi de 480 EUR
sau la executarea a 60 de zile de închisoare în caz de neîndeplinire a obligației plății amenzii. Tribunalele
naționale au făcut deosebire între căsătoriile cu copii și pedofilia. În opinia acestora, acuzându-l
pe Mahomed de pedofilie, reclamanta a urmărit doar să-l defăimeze, fără să aducă dovezi că interesul
său sexual primordial față de Aisha era faptul că ea nu ajunsese încă la pubertate sau că celelalte soții
sau concubine ale sale fuseseră la fel de tinere. În particular, reclamanta a ignorat faptul că căsătoria
cu Aisha a continuat până la moartea Profetului, când aceasta împlinise optsprezece ani și, prin urmare,
trecuse de vârsta pubertății.

În drept – Articolul 10: Prevăzută de lege, ingerința a urmărit scopul legitim al prevenirii dezordinii prin
salvgardarea păcii religioase și prin protejarea sentimentelor religioase, care corespundea scopului
protecției drepturilor altora, în înțelesul articolului 10 § 2 din Convenție.

Pentru că obiectul cauzei în discuție avea un caracter deosebit de sensibil, autoritățile naționale aveau
o marjă largă de apreciere, fiind mai bine plasate să evalueze declarațiile care puteau perturba pacea
religioasă din țara lor.
Cu privire la contextul declarațiilor în discuție, seminarele au fost aduse la cunoștința publicului pe larg
prin intermediului internetului și prin foi volante, trimise de către șeful organizației de dreapta, Partidul
Libertății, fiind adresate în special tinerilor alegători și elogiate ca „seminare de top” în cadrul unui
„pachet gratuit de educație”. Titlul seminarului dădea impresia – înșelătoare, în retrospectivă – că ar
putea include informații obiective despre Islam. Orice persoană interesată să participe putea să se înscrie
și, prin urmare, reclamanta nu putea să presupună faptul că în acea sală s-ar putea afla nu doar
persoane care împărtășesc aceleași idei, ci și persoane care ar putea fi ofensate de declarațiile ei.

Declarațiile reclamantei au fost apte să provoace o indignare justificată, pentru că nu au fost făcute de
o manieră obiectivă care să contribuie la o dezbatere de interes public, ci puteau fi înțelese doar ca
urmărind scopul demonstrării faptului că Mahomed nu era un personaj care să merite venerație.
Reclamanta s-a prezentat ca expert în domeniul doctrinei islamice și organizase asemenea seminare de
ceva timp. Astfel, ea trebuia să fie conștientă că afirmațiile sale se bazau în parte pe fapte false și erau
capabile să suscite indignarea (justificată a) altor persoane. Prezentarea de o manieră provocatoare a
simbolurilor unui cult religios, aptă să afecteze sentimentele adepților acestei religii, ar putea fi
concepută ca o încălcare premeditată a spiritului toleranței, care constituia una dintre bazele unei
societăți democratice.

Reclamanta l-a etichetat în mod subiectiv pe Mahomed, susținând că pedofilia este preferința sa
sexuală de bază, deși nu a informat publicul său într-un mod neutru despre contextul istoric, fapt care,
în consecință, nu a permis purtarea unei dezbateri serioase pe această temă. Ea a făcut o judecată de
valoare fără un substrat factologic suficient. Chiar dacă trebuiau clasificate ca declarații factologice, ea
nu a adus nicio dovadă în acest sens. Cu privire la argumentul reclamantei, potrivit căreia în timpul unei
discuții dinamice trebuiau tolerate și câteva declarații individuale, era incompatibil cu articolul 10 din
Convenție să împachetezi declarațiile incriminatoare în ambalajul unei exprimări de opinie care poate fi
acceptată, în anumite situații, și să deduci că acest fapt ar putea face admisibile declarațiile care
depășesc limitele libertății de exprimare. Mai mult, reclamanta a presupus în mod greșit că atacurile
necorespunzătoare asupra grupurilor religioase trebuiau tolerate, chiar dacă s-ar fi bazat pe fapte
neadevărate. Dimpotrivă, Curtea a reținut că declarațiile care se bazau pe fapte (vădit) neadevărate nu
beneficiau de protecția articolului 10.

Cu privire la proporționalitatea sancțiunii, s-a constatat că reclamantei i s-a aplicat o amendă rezonabilă
de numai 480 EUR în total pentru cele trei declarații făcute, deși Codul penal prevedea pedeapsa cu
închisoarea de până la șase luni. Amenda aplicată s-a situat la limita inferioară a sistemului de pedepse
prevăzute de lege. Având în vedere cele menționate mai sus, sancțiunea penală nu a fost
disproporționată.

În concluzie, tribunalele naționale au apreciat pe larg contextul mai vast al declarațiilor reclamantei și
au pus atent în balanță dreptul la libertatea de exprimare cu drepturile altora la protecția sentimentelor
religioase și la menținerea păcii religioase în societatea austriacă. Ele au pus în discuție limitele
admisibile de critică a doctrinelor religioase versusdefăimarea lor și au constatat că afirmațiile
reclamantei erau susceptibile să provoace indignarea justificată a musulmanilor. De asemenea,
declarațiile contestate nu fuseseră formulate de o manieră neutră care să contribuie în mod obiectiv la
o dezbatere publică privind căsătoriile cu copii, ci au constituit mai degrabă o generalizare fără o bază
factuală. Astfel, considerându-le ca depășind limitele permise ale unei dezbateri obiective și calificându-
le drept un atac abuziv împotriva Profetului Islamului, apt să alimenteze prejudecăți și să pună în pericol
pacea religioasă, tribunalele naționale au conchis că faptele în discuție conțineau elemente de incitare
la intoleranță religioasă. Prin urmare, tribunalele naționale au furnizat motive relevante și suficiente și
nu și-au depășit marja – largă – de apreciere. Ingerința în drepturile reclamantei garantate de articolului
10 a răspuns, în mod cert, unei nevoi sociale presante și a fost proporțională cu scopul legitim urmărit.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).

(Vezi și Otto-Preminger-Institut v. Austria, 13470/87, 20 septembrie 1994; Wingrove v. Regatul

Unit, 17419/90, 25 noiembrie 1996; İ.A. v. Turcia, 42571/98, 13 septembrie 2005, Notă
informativă 78; și Giniewski v. Franța, 64016/00, 31 ianuarie 2006, Notă informativă 82)