Călugăriţa

De Denis Diderot

Filosoful, scriitorul şi esteticianul francez Denis Diderot (1713-1784) este

unul dintre cei mai de seamă iluminişti. Deplină măsură a geniului realist al lui
Diderot se oglindeşte în opera sa de povestitor şi romancier. Oprea de prozator a lui
Diderot înseamnă un moment culminant în istoria realismului francez şi, fără
îndoială, în cea a literaturii mondiale.
Scrisă prin 1760-1761, după cum rezultă din Corespondenţa literară a lui
Grimm, cât şi dintr-o scrisoare a lui Diderot către domnişoara Volland (datată 10
septembrie 1760), Calugăriţa a văzut lumina tiparului abia după treizeci şi cinci de
ani mai târziu şi a fost ţinta atacurilor înverşunate ale criticilor şi ale moraliştilor,
care s-au străduit din răsputeri să nimicească opera lui Diderot, din pricina ideilor
înaintate conţinute în ea. Călugariţa înfătişează chinurile şi lupta Suzannei Simonin
împotriva comunitaţilor mănăstireşti în care a fost târâtă fară voia ei, drama ei
constituindu-se în cel dintâi roman al lui Diderot.
Că Diderot a luat din viaţă faptelele înfricoşătoare descrise în romanul sau
ne-o spune nu numai existenţa, neîndoielnică, a Suzannei Saulier-Simonin, care a
intentat un proces mănăstirii din Longchamp, ci şi mărturiile vremii şi, printre ele,
memoriile Marie Lemonnier publicate, în parte, pe la anul 1845.
Propunându-şi să înfăţişeze în toată goliciunea lui misticismul catolic, acolo
unde el domnea nestingherit, Diderot şi-a adus la capăt sarcina în mod exemplar.
Dar nu s-a mulţumit numai cu biciurea acestui aspect pe dinaintea ochilor cititorilor
se ivesc şi figurile laice ale vremii, hibrizi monstruoşi ieşiţi din împreunarea
misticismului cu morala burgheză. Familia Suzannei Simonin, pivotând între bani
şi pioşenie, e un exemplu izbitor în acest sens.
Geneza operei este interesantă pentru că subliniază umorul lui Diderot, ca şi
izvorul de inspiraţie al romancierului: lumea cu întâmplările ei mari şi mărunte.
Călugăriţa a fost rezultatul unei păcăleli puse la cale de Diderot, Grimm, sotii
d’Holbach şi doamna d’Epinay prietenului lor, marchizul de Croismare. În 1759, o
tânără călugăriţă, Marguerite Delamarre, se adresase justiţiei pentru a desface un
legământ impus de familie, împotriva propriei voinţe. Marchizul, prietenul lui
Diderot se interesează de soarta nefericitei călugariţe, însă în ciuda implicării sale,
Marguerite pierde procesul, rămânând în mănăstire. Cu un an mai târziu pe când
marchizul era în Normandia, Diderot şi Grimm îi scriu în numele protejatei sale,
care era aparent evadată şi îi cerea sprijinul. Corespondenţa continua între cei doi
glumeţi şi marchizul, însă Diderot nemaiştiind cum să termine farsa, îi scrie
acestuia din partea unei vaduve aducându-i la cunoştinţă moartea călugăriţei. Cu
mult mai târziu aflase marchizul de păcăleala ce îi fusese pusă la cale.
Sora Suzanne Simonin se născuse din realitate şi devenise şi mai vie în
imaginaţia realistă a romancierului. Povestea ei patetică Diderot a scris-o cu mânie
şi cu dragoste, cu acea participare intensă, vibrantă care dă autenticitate marilor
creaţii artistice. Persecutată de familia ei, ca rod al unei iubiri necinstite a doamnei
Simonin, Suzanne e trimisă la mănăstire de părinţii haini care vor să scape de grija
zestrei. Intrată cu de-a sila în lumea mohorâtă şi înnebunitoare a călugăriţei, sora
Suzanne cunoaşte pe rând viaţa din trei mănăstiri. Cunoaşte acolo umilinţa şi
teroarea, ipocrizia şi pocăinţa, corupţia moravurilor şi alienarea tuturor valorilor
umane, nebunia şi minciuna, lacrimile şi singurătatea care ucid sufletul. La
Arpajon, în ultima mănăstire, sora Suzanne poate să vadă în fiinţa stareţei efectele
schivniciei: contracupiscenţa şi desfrâul chinuie închipuirea şi trupul acesteia; firea
ei pătimaşă o duce în cele din urma la nebunie. Dar sora Suzanne, care, ca şi
Marguerite Delamarre, a pierdut procesul, izbuteşte să rămână cinstită şi neîntinată,
păstrându-se intactă puritatea morală care o mai fac încă să nădăjduiască. Fugind
din mănastire sora Suzanne e adapostită în cele din urmă de o lenjerească milostivă,
doamna Moreau-Madin, care-l informează pe Croismare de ultimele nenorociri ale
călugăriţei, şi mai apoi de moartea ei.
Spovedania Suzannei Simonin este poate mărturia cea mai elocventă pe care
ne-a lăsat-o veacul al XVIII-lea. Mesajul ei- mergând de la simpla notaţie de jurnal
intim la accentele violente ale rechizitorului anticlerical- pune o serie de probleme
esenţiale pentru configuraţia epocii. Romanul oglindeşte realitaţi sociale foarte
însemnate. Mai întâi, problema femeii, care, dupa o subjugare seculară, se trezeşte
la viaţa şi-şi cere drepturile, cu riscul de a răsturna anumite rânduieli şi de a calca
în picioare prejudecaţi şi norme. Viaţa monahală care “înfloreşte” în mănăstiri e
una din acele constrângeri puternice ale fiinţei umane şi un mijloc comod de a
scăpa de copiii nedoriţi. Silită să fie “mireasa lui Christos”, Suzanne Simonin se
ridică cu toată puterea sufletului ei sănatos, împotriva practicilor şi mentalităţii
lumii feudal-catolice. Accentele ei de revoltă implică punctul de vedere umanist al
filozofului luminat. Ascetismul neagă legile firii şi perverteşte natura umană;
ascetismul e o monstruozitate în veacul care făcuse din voluptatea bine înţeleasă o
chezăşie a fericirii. Prin gura avocatului Manouri apărătorul Suzannei, vorbeşte
adesea filozoful materialist şi ateu.
“A face legământ de săracie înseamnă a te lega prin jurământ să fi trândav şi
hoţ; face legământ de castitate înseamnă ai făgădui lui Dumnezeu încălcarea
necontenită a celei mai cuminţi şi mai însemnate dintre legile sale; a face legământ
de supunere înseamnă a renunţa la prerogativa inalienabilă a omului, la libertate.
Dacă ti legămintele eşti ticălos; dacă nu le ţi eşti sperjur. Viata monahală e viată de
fanatic ori de făţarnic.”
Dar Diderot nu se mulţumeşte doar cu protestul Suzannei împotriva
monarhismului. El surprinde şi cauzele pentru care tânăra fată a ajuns la mănăstire.
Familia Simonin prezintă simptomele degradante ale familiei burheze de mai
tarziu. Banul şi-a pus pecetea pe relaţiile dintre soţi, părinţi şi copii. Cu o mare forţă
anticipativă, Diderot întrevede şi critică mentalitatea clasei sale, pe care renunţă să
o mai idealizeze. Cât de balzaciene sunt vorbele şi purtarea familiei Simonin!

Şi cum, pe patul morţii asemena lui Goriot doamna Simonin e chinuită de

celelate fete dornice să intre, cu un ceas mai devreme, în posesia moştenirii. Ce
amestec de luciditate de amărăciune şi de misticism în vorbele acesteia care
sugerează un întreg portret moral.
 “Copila mea, gândeşte-te că soarta mamei tale pe cealaltă lume depinde în
mare masură de purtarea ta în lumea aceasta: Dumnezeu, care le vede pe toate, vă
întoarce asupra mea tot binele sau tot răul pe care îl vei face. Adio, Suzana; nu le
cere nimic surorilor tale; ele n-au putinţă să te ajute; nu nădăjdui nimic de la tatăl
tau; el mi-a luat-o înainte, a văzut ziua cea mare şi mă asteptă; lui îi va fi mult mai
uşor decat mie în ceasul reântâlnirii. Încă odată, adio! Ah, mamă nefericită! Ah,
nefericit copil! Au sosit surorile tale, nu sunt mulţumită de ele: sub ochii unei
mame care îşi dă sufletul ele iau, cară tot, se ceartă pentru lucruri care mă mâhnesc.
Când se apropie de patul meu eu întorc capul: ce-aş putea să văd? Două fiinţe în
care lipsurile au înabuşit orice simţire omenească. Amândouă oftează după puţinul
pe care ţi-l las şi pun doctorului şi îngrijitoarei întrebari neobrăzate, care arată cu
câtă nerăbdare aşteaptă clipa când îmi voi da suflarea de pe urmă, ca să pună mâna
pe tot ce e în casă. Nu ştiu cum de-au bănuit că aş putea avea ceva bani ascunşi
între saltele; au făcut tot ce au putut ca să mă ridice şi au izbutit”.

Cu o asemnea pătrundere în cunoaşterea lumii şi a oamenilor, Diderot se

afirmă ca unul din cei mai mari realişti ai lumii sale. Departe de a fi un roman
pornografic- aşa cum ani de zile a fost calomiat de istoria literară tradiţională- (nu
pretindea oare Emile Faguet ca în povestea aceasta “plictiseala se ia la întrecere cu
dezgustul”?), Calugăriţa este o adevarată proclamaţie a drepturilor femeii, un
manifest anticlerical, o carte a vieţii reale, surprinsă în adâncurile ei.