Călugărița (Diderot)

Călugărița lui Denis Diderot, roman social, roman-memoriu considerat azi unul dintre marile romane ale
secolului al XVIII-lea, este povestea unei adolescente de 16 ani pe care părin ții o obligă să intre-n
mânăstire. Neavând deloc vocație religioasă însă, Suzanne, personajul principal, va încerca în mod repetat
să părăsească lumea închisă a mânăstirilor, și pe măsură ce firul nara țiunii avansează, în țelegem, alături
de copilă, situația complexă care a dus-o implacabil printre călugări țe. Ea î și va scrie memoriile în care
descrie pățaniile prin care trece în diversele mânăstiri în care s-a aflat la un moment sau altul, ocazie
pentru autor de a ne zugrăvi portretul acestora. La un moment dat, ea declară bine-făcătorului ei :

<<Urăsc viața solitară, simt cu toată ființa mea c-o urăsc, și simt c-o voi urâ câte zile voi avea. Nu voi reu și
să ma conformez tuturor acestor nimicuri care fac viața unei pustnice: sunt toate un țesut de puerilită ți pe
care le disprețuiesc. Mi-aș fi schimbat deja optica, dacă aș fi putut s-o fac! Mi-am impus de sute de ori să
reușesc să fiu precum celelalte, însă n-am reușit… I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea imbecilitatea
voioasă a colegelor mele; n-am obtinut-o, și nu mi-o va acorda vreodată: am făcut totul strâmb și am zis
totul prost. Lipsa de vocație se ivește din fiece acțiunea a mea, se vede asta cu ochiul liber. Insult în fiece
moment viața monastică prin doar prezența mea într-o mânăstire. Lipsa mea de voca ție e numită însă
"orgoliu" și sunt umilită de colege pentru asta. Greșelile și pedepsele se țin lan ț, iar zilele mele trec
măsurând din ochi înălțimea zidurilor.>> [aici e necesar citatul din edi ția românească; cel de mai sus este o
traducere dintr-o ediție în limba originală]

Povestea poveștii însă are și ea farmecul ei, și merită cu siguranță a fi cunoscută, ideal chiar înainte de a
proceda la lectura romanului: Intr-o seară de vară târzie a anului 1760, literatul baron Melchior von Grimm
(cel care a înfiintat și condus "Correspondance littéraire") își vizitează amicul francez pentru a afla ultimele
noutăți din saloanele pariziene. Îl găsește plângând la masa de scris și îl întreabă surprins ce s-a întâmplat.
Filozoful răspunde astfel: "Il y a que je me désole d’un conte que je me fais!" ("Mă-ntristez de ce scriu").

Ironia destinului este că exact ceea ce s-a vrut inițial o glumă colectivă, o farsă a unor litera ți parizieni ce
viza un nobil (marchizul De Croismare), avea să sfârșească ca serios roman epistolar în toată regula. Pe
scurt, povestea este asta: Marchizul, care era un obișnuit al diverselor saloane pariziene, decide să se
retragă prin 1759 la castelul său din Caen. Amicii săi apropia ți decid să intervină pentru a-l readuce la via ța
mondenă a capitalei, unde considerau ei că-i e locul, și pentru asta speculează o afacere juridică în care
nobilul se implicase cu toată influența de care dispunea, anume un proces care făcuse deja să curgă multă
cerneală în acei ani, și care era chemat să hotărască dacă unei tinere călugări țe i se poate accepta ruperea
legământului monastic ("mariajul" său cu Hristos) sau nu.

Mai exact, este vorba despre celebrul caz al Margueritei Delamarre, născută în 1717 și plasată-n mânăstire
de către părinți de la vârsta de trei ani. După moartea tatălui ei, aceasta îndrăzne ște să conteste validitatea
declarației de legământ, cerând anularea ei. La data de 28 august 1756, cererea prime ște finalmente
decizia autorităților judiciare care respingeau până și caracterul valid al ideii de rupere de legamânt. Tânăra
nu se declară învinsă și face apel la Parlament, moment din care afacerea capătă un caracter public și
alură de scandal național. În această etapă cauza ei a primit sprijin de la diverse persoane aflate în pozi ții
influente, cum este și marchizul De Croisemare. Sentința inițială este însă reconfirmată la data de 17
martie 1758: călugărița n-are încotro decât să se împace cu soarta pe care nu și-a ales-o și pentru care nu
avea vocație, ea trăind după acest moment înca 32 de ani de călugărie for țată, despre care istoria n-a mai
înregistrat însă nici un detaliu notabil. Pentru prezentarea romanului se impune o descriere a chestiunii
călugăriei în epocă, ca și a situației care explică anume cutume ce azi ne pot p[rea absurde, barbare și
criminale chiar.

Chiar și până în secolul al XVIII-lea, omenirea suferea (Europa de vest inclusiv) de aceea și mare și tragică
problemă ce afecta drastic speranța de viață a popula ției, anume mortalitatea infantilă. În toată această
perioadă neagră a omenirii dinaintea dezvoltării tehnicilor medicale ce-au rezolvat această gravă problemă
sanitară, un copil avea la naștere o speranță de viață de aprox. 40 de ani. Această cifră șocantă este totu și
înșelătoare, căci odată depășită perioada critică după naștere și până la adolescen ță (adică copilăria, în
special cea fragedă), speranța de viață devenea aproape echivalentă cu aceea pe care o avem și noi azi,
asta în ciuda decalajului enorm în materie de tehnică medicală între epoci (dovadă că medicina n-a avansat
pe cât credem . . .). Ce ne interesează aici este că mortalitatea infantilă făcea înainte ravagii chiar și în
familiile avute, și această situație este principala responsabilă de decalajul șocant între speran ța de via ță la
naștere în epocă și aceea contemporană. Secolul al XVIII-lea este totu și un secol în care lucrurile sunt pe
punctul de a se îmbunătății; progresele în materie de nevoi primare (de ex. constan ță și disponibilitate a
produselor alimentare), legate toate de tehnica în agricultură și industrie, produseseră deja în 3 ultimele
secole o creștere remarcabilă a populației pe continent, de aceea secolul al XVIII-lea nu este nicicum
secolul în care se produce explozia demografică care va face din Occident rezervorul de popula ție ce va
coloniza și parțial popula 5 continente, căci această evoluție era deja amorsată începând cu secolul al XVI-
lea, și cum s-a precizat mai sus, îsi are cauzele nu în îmbunătă țirea în materie de medicină, ci în eficien ța
crescută a agriculturii, care la rândul ei era posibilă datorită uneltelor și tehnicilor de mai bună calitate
(plugul de fier, de ex., apărut în secolul al 14-lea și care s-a impus încet-încet, în aprox. 3 secole după
apariție, pe tot continentul). Asistăm deci la o situație în care exista o cre ștere rapidă a popula ției datorită
scăderii mortalității infantile, dar și a capacității crescute de hrănire a popula ției de către o aceea și
suprafață de teren, grație mai bunei stabilități și previzibilități alimentare. Asta, din păcate, se traduce prin
mai mulți copii decât părinții pot înzestra ("dota", la dot = zestre) financiar și material, fapt ce face ca
mânăstirile să se umple cu fete nobile sau din medii de extrac ție mai joasă, puse acolo cu for ța de către
părinții ce nu-și permiteau să le înzestreze (cei mai noroco și puteau să- și mărite 2 fete). "Excedentul" uman
era așadar călugărit, căci asta asigura un destin privit ca decent de către familie, în timp ce tânăra avea cel
puțin asigurat un rost social, un "cămin", o securitate alimentară și un mediu presupus având un nivel moral
acceptabil în epocă. Însă chiar și pentru a pătrunde într-o mânăstire trebuia facută o mică zestre (în
comparație cu cea necesară măritișului), iar mânăstirile însele se înscriau într-o ierarhie care le facea pe
unele preferabile altora. Apăruse un adevărat "comer ț" cu călugări țe între mânăstiri și o adevarată
concurență între familiile "posesoare" de pretendente pe de-o parte, și între mânăstiri pe de cealaltă, cum
exista și o puternică tendință a mânăstirilor de a "capitaliza" individul, care reprezenta o sursă lunară de
venit sigur pentru mânăstire, deci o sursă de existență și eventual prosperitate colectivă de unde tendin ța
spre abuz, adică de reținere cu forța în mânăstire. În romanul prezentat aici sunt descrise la un moment dat
situațiile aberante și socante ce decurg din aceasă tendin ță. Dar istoria concretă (reală) a tinerei Delamarre
este chiar mai tragică și denotă o imoralitate chiar mai mare decât aceea descrisă de romanul însusi, căci
aceasta este sacrificată de fapt pentru bani: tatăl ei a cumparat o functie publică de la monarhie (acesta era
sistemul: funcționarii își cumpărau funcțiile pe sume de bani imense, după care prin exercitarea acesteia se
asigura o sursă constantă de venit și eventual se putea recupera cheltuiala făcută; merită men ționat de
asemenea că unele dintre aceste funcții presupuneau și înnobilarea automată a cumpărătorului), astfel
familia nemaiavând bani să facă bietei nefericite o zestre. În mod automat, în epocă, solu ția era călugărirea
tinerei. Și asta se întâmpla unicului lor copil rămas (restul de 2 murisera)!

Revenind la roman și autorul lui, știm că inițial Diderot, Mme. D’Epinay (scriitoare) și baronul F.M. Grimm,
compun o scrisoare către De Croisemare, ca și cum aceasta a fost scrisă de biata călugări ță Delamarre,
care cerea disperată ajutor de la nobil, anunțându-l că a evadat din mânăstire (acestea erau adevărate
pușcării, înconjurate fiind de ziduri și permanent încuiate; a existat de altfel o epocă în care fetele de
moravuri mai ușoare (curvele) erau "internate" cu forța în mânăstiri), și solicitând adăpost și ceva de
muncă. Astfel, amicii sperau să-l aducă în capitală pe al lor Marc-Antoine-Nicolas. Doar că soarta le joacă
feste, căci marchizul ordonă tinerei să vină la Caen, unde sigur va fi ferită de orice necaz, cel pu țin pentru
un timp. Glumeții atunci schimbă strategia și rescriu anuntându-l pe nobil că religioasa este bolnavă, fapt ce
o împiedică să călătorească. Vor exista în final 19 scrisori (toate compuse de Diderot) care au fost
schimbate de grupul de amici și marchiz. Ultima, cea mai lungă, reprezintă practic corpul romanului de
astăzi, pe care critica îl consideră în primul rând un roman psihologic (Arthur Wilson), căci Diderot arată o
cunoaștere fină a psihologiei umane, a individului cât și a grupului (gloatei), însă ce entuziasmeaza cel mai
mult comentatorii este dovada remarcabilă a înțelegerii psihologiei feminine de către un bărbat. Romanul
este pentru noi și o remarcabilă frescă socială.

Nu este de mirare că Diderot, filozof deist al Luminilor, s-a atașat repede cauzei bietei călugări țe strivită de
mecanismul legal al timpului, căci ce-i demarca pe "oamenii Luminilor" este exact convingerea că omul
trebuie să-și găsească și construiască aici, pe pământ, fericirea, a șa cum o întelege fiecare individ. ( știm că
și alți filozofi ai Luminilor se vor implica activ în diversele cauze din epocă, luând apărarea celor
nedreptățiți de un regim și o viziune despre lume încă aberante din perspectiva noii morale care se nă ștea.
Totuși, asta nu poate explica efortul si angajamentul complet al lui Diderot în această afacere: lucrurile sunt
un pic mai complicate decât atât, căci enciclopedistul scrie în definitiv romanul atunci când știa de mult timp
deja că orice scriere a lui va fi interzisă de cenzura monstrului bicefal (ecleziastic și monarhic): în 1749
publicase "Scrisoare despre orbi" și atunci a fost arestat, anchetat și băgat în pu șcărie; din acel moment el
va continua să scrie, însă nu va mai publica niciodată (majoritatea scrierilor lui au fost publicate postum, și
niciodată de atunci până acum doar câteva decenii, fără riscuri și probleme. Asta nu împiedică însă
existența a 73 de ediții în franceză, 19 în germană, 10 în italiană, 7 în engleză și 7 în spaniola. Spune doar
că toate acele "prime ediții" au avut loc mult timp de la scriere și de la moartea autorului; de ex., romanul
"Călugărița" a fost complet publicat prima oară în 1796, adică la 12 ani de la moartea autorului și la 36 de
ani de la terminarea romanului. În ciuda credinței unora dintre noi, care încă își închipuie că "literatura de
sertar" a apărut spre finele secolului XX, undeva prin estul roșu al Europei, aceasta este de fapt de veche
tradiție, și ea n-a apărut din cauza ideologiei comuniste în Europa de est a celei de-a doua jumată ți a
secolului trecut, ci în Occident și din cauza altui totalitarism, de data fiind vorba despre unul care a dominat
aproape 2 milenii (și mai domină încă și azi în anumite colțuri de lume), anume creștinismul institutional și
politic). De altfel, destinul va persecuta indirect acest roman al filozofului chiar și în Fran ța democratică a
anilor 1966, când cenzura va interzice, sub André Malraux la ministerul culturii, o vreme, filmul lui Jacques
Rivette al cărui subiect este Călugărița lui Diderot…

Revenind la chestiunea mobilurilor ce l-au facut pe Diderot să se angajeze atât de pasionat în ceea ce a
început de fapt ca o glumă, dar care reprezenta o chestiune foarte reală și serioasă, mai merită amintit că
istoricii au găsit în biografia filozofului indicii și piste interesante, căci Diderot a fost el însu și închis la vârstă
adultă (28 de ani mai exact) într-o mânastire, și asta la ordinul tatălui său, atunci când tânărul decisese să
se căsătorească iar chestiunea moștenirii crease animozități în familie. El evadeaza atunci din "pu șcărie" și
se căsătorește cu aleasa inimii. Problema moștenirii, banilor și surghiunului în mânăstire le regăsim și în
romanul discutat aici. Pe de altă parte, știm că sora lui cea mai mică, pe nume Angélique, va fi călugărită în
ordinul ursulinelor și va muri la vârstă tânără nebună, în 1748. Filozoful a fost profund marcat de aceasă
tragedie în familie; fiica lui, de altfel unica supravie țuitoare din cei 4 copii pe care filozoful i-a avut, va purta
numele acestei nefericite (Marie-Angélique). În roman regăsim tema nebuniei ("isteriei") produsă de
suprimarea naturii din om, prin recluziune și abstinență sexuală. De altfel, într-o scrisoare către Mme.
d’Epinay datată noiembrie 1760, el recunoaște că există brodate în textul romanului o seamă de experien țe
personale, " care îl fac să scrie uitând de sine, zi și noapte ". Se consideră de asemenea că Diderot a
crezut că răscolirea afacerii prin demersul colectiv al lui și al amicilor, fie asta și cu o farsă, va antrena un
sprijin întru evadarea și ocrotirea bietei călugărițe Delamarre.

Romanul se vrea elogiu adus sutelor de mii de victime umane, în special tinereor fete sacrificate pe altarul
religiei timp de prea multe sute de ani. Cititorul va reține suferin ța și nefericirea personajului principal
Suzanne, ca fiind aceea a tuturor femeilor sacrificate "mirelui" lipsă. Istoric vorbind s-a demonstrat prin
numărul mare de memorii, în special acelea ale abației Port-Royal, că aceste situa ții nefericite descrise în
roman și care vor marca cu siguranță cititorul, erau suficient de frecvente pentru a nu fi ni ște excep ții. Ca
formă de manifestare a isteriei provocată de călugărie, ne este descrisă în roman, printre altele, și
homosexualitatea (feminină), care în psihologia comportamentului este numită " de circumstanță "; e vorba
despre una dintre starețele mânăstirilor prin care s-a perindat Suzanne, personajul principal. Dar cazuistica
isteriei apare de fapt la mai fiece stareță, Diderot atribuind această cauză comună tuturor manifestarilor
particulare: vaporii mistici, sadici și aberant-erotici își au cauza, după el, în mediul monahal care le privează
pe tinere de propriul lor corp și de funcțiile naturale ale acestuia; ele sunt niste isterice la care corpul
"vorbește" în locul lor, căci nu-i putem lega "limba"; el exprimă majestuos partea revendicată de carnea
care suntem și pe care n-o putem "adormi". Romanul se face astfel mărturie caracterului social și biologic al
omului.
Mai merita remarcat un fapt, care are și el, sigur, importan ța lui: și Diderot, ca și Voltaire, se na ște într-o
familie burgheză, în afara castei nobililor. În cazul lui Diderot ascenden ța burgheză este dublă, atât din
partea mamei cât și a tatălui, în timp ce Voltaire avea totuși din partea mamei și sânge nobil.

Este util să mai facem câteva precizări în legatură cu reglementările călugăriei: La sinodul din Trent, în
1563, a fost ridicată vârsta legamântului la 16 ani; evident, total insuficient pentru a fi siguri că decizia este
una liberă. Rămâne de rețtinut că înainte de aceasta dată, se permitea "legarea" de la vârste chiar mai
mici. In 1768, probabil ca urmare a înmulțirii scandalurilor gen Delamarre, vârsta este din nou ridicată, ea
devenind 18 ani pentru fete și 21 de ani pentru băie ți. Rămâne apoi ca punct durerors chestiunea dotei,
zestrei, cerute de mânăstiri pentru a primi o tânără. Aici reglementările sunt încă o dată șocante : o
calugăriță handicapată fizic sau cu sănătate fragilă trebuia să aibă o zestre dublă fa ță de una "întreaga"!
Existau apoi mânăstiri unde populația monastică era nobilă, și unde zestrea reprezenta o mica avere ... În
legătură cu autorul merită precizată și ascendența sa filozofică: se află sub influen ța lui Spinoza, care la
rândul lui stă sub influența lui Descartes.

Cartea prezentată este o lecție de viată, o lecție de istorie, o lec ție de curaj și o lec ție de demnitate umană.
În același timp este o mărturie a purității feminine, plus un avertisment tuturor celor care cred că omul
trebuie să fie mai puțin sau mai mult decât … un om. Romanul este, fapt poate surprinzător pentru unii, o
lecție de credință nestrămutată în Dumnezeu. Se citește ușor deși nu este scurt, smulge, celor sensibili, și
câte o lacrimă din loc în loc, însă satisfacția intelectuală produsă de citirea unei opere în care se pune atât
de amplu în evidență talentul scriitoricesc al autorului, compensează caracterul trist al povestirii. Poate la
asta s-a gândit Voltaire când îi spunea acestuia, în 1760, că "vă consider un om necesar, născut pentru a
lumina lumea și a strivi fanatismul și ipocrizia".