Sunteți pe pagina 1din 6

Versiune imprimabila: Jocul Page 1 of 6

Imprima povestea!

Jocul
I

Fugea. Fugea mai repede ca niciodata. Fugea de soarta, de soarta mortii pe care nu avea cum s-o
evite. Altii au ales în locul sau, cum altii aleg în locul tau în viata. "De la ce a plecat totul?" Da...
de la bani? Sau de la nebunie? "De ce s-a sinucis?" Era nebun mai mult ca sigur. Singura
explicatie.
Fugea speriat, pe un deal abrupt. Înca putin si padurea avea sa îsi faca aparitia, odata cu ea poate si
salvarea sa. Durerea îl macina, îi mânca muschii, îi zdrobea simturile si îl umplea de nestiinta.
"Aaa, da. Benzinaria. Da, acum îmi amintesc... oare?" Un gând îi fulgera cugetul, strapungând
putina constiinta care îi mai ramasese. Ochii se miscau frenetic în spatele pleoapelor, muschii îi
tresareau ritmic si simti o bubuitura puternica în urechea dreapta iar apoi un susur îndelungat. Nu
se mai oprea... durere... durere... durere... "Aaa" Scapa un strigat si deschise ochii. Se vazu la
pamânt, întins pe iarba înalta de la marginea padurii. Cerul înnorat, luminat de o palida raza alb-
cenusie, se misca cu totul, iar arborii de la o întinzatura de brat îl înconjurau cu umbra lor neagra,
crescânda. Pamântul se misca, iar el statea pe loc. Pe gât simti o senzatie ciudata, urâta, senzatie
de voma. Chinuindu-se sa se ridice, ajutat de mâinile obosite, cu toata ura acumulata în el, îsi
potoli fluxul nervos dinlauntrul sau. Lumea înca se rotea, când se afla în genunchi, târându-se cu
greu la adapostul radacinilor batrâne. O lovitura îl readuse în simturi mai ascutite si vazu un
trunchi înaltându-se în fata sa. Atât de înalt... "Cum naiba cresc astia atât de înalti?" O raza
trecatoare a lunii îl orbi pe moment, lasându-i un rastimp sa se acomodeze cu vederea nocturna.
"Unde sunt? Mai bine zis, cine sunt? Habar nu am."
Se ridica si simti din nou durerea de la umar. Pipai usor si o arsura ascutita îl trezi de tot. Sângera
de mult, iar o parte a sângelui era deja închegat, pe piele, pe haine, pe iarba. Nu vedea cerul. Era
în mijlocul padurii. "Am mai mers? At ât de mult?" Poate nu mi-am dat seama. Va trebui sa astept
prima geana de lumina ca sa pot iesi de aici. Se aseza din nou pe iarba, de aceasta data scurta,
chiar prea scurta, si se simti istovit. Se întinse lânga un arbore stufos linistindu-se, cu gândul ca
supravietuise. "Supravietuisem cui?" Nu mai pot sa gândesc corect... mai bine, noaptea e un
sfetnic bun, se zice.
Adormi. Dintr-o data viziuni aparura ca din senin. Imaginile se derulau prea rapid prin fata sa ca
sa mai poata întelege ceva concret. Vroia sa strige "stop!" sa le opresca cumva. Nu avea cum.
Vedea padurea de sus, de foarte sus, o întinsa vale verde scaldata când si când într-o mare de
lumina alba, binefacatoare. Apoi cerul accelera sau decelera, mult prea repede... nimic nu e
concret... nu pot... nimic. Iar padurea, dupa care o imagine fulger cu (oare?) el însusi dormind la
adapostul unui copac vesnic în inima codrului. Oras, mare oras, strazi, blocuri, cafenele, reclame,
lumina, noapte, viata, moarte... moarte. Ceva semanând cu o pompa? Da.... benzinaria. O vedea
extrem de clar. Prea clar. Era si el acolo, lânga pompa de alimentare cu un barbat în spatele sau.
Ce facea barbatul ala? Veni usor langa el si îl batu pe spate zicandu-i ceva dupa care se îndrepta
spre autostrada. Vroia sa plece. Dar în acel moment o bubuitura îi astupa timpanul, dupa care o
ultima imagine... barbatul într-o balta de sânge.
Deschise ochii speriat. Lumina se chinuia sa strabata anevoiosul drum pâna la el. Era dimineata.
"Ce s-a întâmplat cu omul acela de lânga mine?" A murit, dar cine l-a omorât... pentru ca
împuscatura a fost reala, cineva trebuie sa-l fi omorât.
Îsi ridica privirile spre colivia de copaci din jurul sau. Nimic nu se zarea, doar marea verde si
maro cuprizându-i fiinta."Unde sunt? Pe unde merg?" Nu conteaza, voi merge unde ma duc
picioarele si gândul.
Înainta usor, mai mult pe la umbra, pradat de o spaima necunoscuta venita dinlauntrul sau.

http://www.clopotel.ro/fun/basme/print.php?pv=075.php 7/12/2003
Versiune imprimabila: Jocul Page 2 of 6

Un impuls îl îndemna: "La dreapta" spuse involuntar cu voce tare. Se uita speriat în jurul sau si îsi
dadu seama ca de fapt el vorbise. "Am înnebunit!". Nu, nu e adevarat... Hai la dreapta.
Ochii întrezareau pete de lumina pe jos, lumina galbena, filtrata de frunzele subtiri ale arborilor.
Multi arbori... prea multi arbori. Imagini se profilara pe retina, înlocuind culoarea rece a copacilor.
Din nou padurea, cerul, padurea, iar cerul - schimbat, orasul vazut de sus, din aer, si omul,
cunoscut, mort. Dintr-o data un strigat razbatu cu toata puterea: "Cine l-a omorât?" Se afla la
marginea padurii si razele soarelui îl lovira subit, orbindu-l. Cazu la pamânt istovit nedându-si
seama ca mersese deja peste cinci kilometri.
Cuvinte încercau sa ajunga la suprafata, strigau în spatele mintii, ascunse de ceata neabatuta.

"TU!" striga din nou. "Eu? Care eu? De ce eu? Nu... eu." O lacrima se scurse pe obrazul sau si
suspina adânc. "Eu l-am omorât. Eu." Era la pamânt, înecat în iarba, lumina si durere. Se vazu pe
el însusi cu o pusca pe umar. O îndrepta brusc spre barbatul prabusit pe sosea si constiinta se
sperie, nu mai dorea sa vizualizeze nimic... nimic. Durere, durere enorma. "Nuuu!" rosti neauzit
încercând sa acopere sunetul descarcarii pustii. Ura de sine îl invada, iar la vederea groazei ce se
desfasura în fata ochilor sai se pomeni zvârcolindu-se si înecându-se în lacrimi.
- Aici e, hai, e aici.

Vocea deveni pura. Dura si rece. Zgomoul înceta si totul se opri atârnând un moment pe un fir de
timp vesnic. Ceva, cineva îl privea de sus, de foarte sus. Privirile malefice se îndreptara dintr-o
data spre el, prabusit înca. Sunete din nou. Se napusteau peste el cu o intensitate mult prea mare.
Râsete, strigate, larma asurzitoare. Ceata mintii i se risipi si îsi dadu seama ca era urmarit. "De
cine?" Fugi. Fugi si nu te mai opri.
Se ridica de la pamânt si pricepu ce se întâmpla. "Am omor ât iar acum e rândul meu. Sunt vânat."

Într-adevar cineva îl urmarea, îi dorea moartea. "Fugi... fugi... fugi" îl îndemna constiinta înca vie.

II

Alerga, alerga din nou mai repede decât îsi imaginase vreodata. Sudori reci, uscate de vânt si
lumina îi împresurau fata, tranformând-o într-o masca obosita, fara nici o expresie în afara de cea
a disperarii.
Privi în urma. "Dumnezeule." Numara rapid în gând, împiedicându-se si încâlcindu-si picioarele
în iarba deasa: "1..2..3..4..5..6 indivizi."
Privirile cautau fara zabava o scapare, întuneric, umbra. Alta padure aparu în fata. Viata. Se uita
din nou în spatele sau si numara: "1..2..3..4..5..? Unde e al saselea?"
Picioarele îi erau zdrobite de durere, muschii contractati la maximum, caldura, devenita
insuportabila, îi fura constiinta, lasându-l gol pentru ceea ce va sa urmeze.
O bubuitura înfundata si o lovitura îl facu atent la drum. Un smoc de iarba ramase câteva secunde
suspendat în aer, purtat de vânt. În dreapta se apropie amenintator un om purtând o arma în mâna:
"Al saselea." Trase. Înca odata si înca odata si înca odata dupa care încarcatorul se goli. În acel
moment, slabit de puterea comenzii involuntare - "Ataca!" -vânatul se întoarse brusc la dreapta si
se arunca cu o ura necontrolata spre atacator. Izbi si izbi si izbi, pâna se umplu de sângele
ranitului. Privi spre el si figura-i era parca întoarsa pe dos. "Ce am facut?"
Fara sa mai stea pe gânduri, lua pistolul de jos si se puse pe alergat spre adapostul aflat la numai
200 de metri în fata. "O sa scap. Am omorât un om... nu... nu sunt eu. Cine sunt eu?"
Gândirea îi fu estompata de o cadere; muschii cedara efortului intens, iar el se prabusi brusc. Era
deja în padure. Sterse sudoarea de pe frunte cu dosul palmei si tinti involuntar, mirat de propriul

http://www.clopotel.ro/fun/basme/print.php?pv=075.php 7/12/2003
Versiune imprimabila: Jocul Page 3 of 6

raspuns mânios, spre cei cinci indivizi ce se apropriau de el cu chipurile schimonosite de ura.
Apasa pe tragaci cu furie. O data, de doua ori, de trei ori. Nici un rezultat. Încarcatorul era gol.
"Hilar."
Privi în jur si se îndrepta spre un copac, înalt ascuns vederii, de pe carare, în care se si urca. Din
spatele frunzelor urmarea trecerea calailor. Strigau, tipau si radeau zgomotos. Scapase.

III

Omul mort, însângerat se ivi în fata lui speriindu-l. Trezirea îi fu brusca, dureroasa. Luna se înalta
maiestuos pe cerul negru, fara stele. "Am adormit... în copac?" Nu. Era pe pam ântul moale si
frigul îi trecea prin hainele subtiri facându-l sa tremure. Noaptea se întindea pe fundal. Nimic nu
se vedea, numai unele sclipiri ametite ale unor stele fara somn. Norii erau de ploaie iar el stia asta,
cunostea destul de bine natura. "Dar eu ce am fost, ce sunt, ce caut aici?" Nu era clar. Nici macar
numele sau nu si-l amintea, doar vagi imagini ale unui vast oras industrial. Acolo era casa lui, iar
acolo avea de gând sa ajunga cât mai repede.
În jurul sau staruia simtamantul unei ierni geroase care se afla aproape. Iarna crunta care nu lasa
loc nici unei scapari de soare. Liniste... prea multa liniste... dinaintea furtunii. Trosnetul copacilor,
freamatul frunzelor, vâjâitul vântului strecurându-se printre ciolanele vesnice ale codrului
începura sa se faca auzite ca printr-o minune. Începu sa picure slab, iar el se ridica rapid de jos
îndreptându-se spre iesirea din padure pe care, fara sa constientizeze, o cunostea foarte bine - de
când era mic. Pe aici îsi petrecuse el copilaria, jucându-se de-a v-ati ascunselea si zbenguindu-se
sub clarul diminetii sau dupa-amiezii. Amintiri de demult îi apareau în minte, parca dupa un mult
prea lung vis. Se numea William Webber, fiul lui Alex si Mary Webber. Era elev la o scoala de
lânga oras, o scoala fara renume, prestigiu si bani. Familia sa era una fara prea mare avere si
pretentii. Tot ce doreau de la el era sa urmeze linia de munca a barbatilor din familia lor: pictor.
Ce meserie în ziua de azi, pictor. "Nu -i de mirare ca nu am fost o odrasla bogata" cum tot vedea
pe strada si prin magazinele scumpe. Copii rasfatati care primeau nu numai ce-si dorea din tot
sufletul ci chiar mult mai mult. Îsi amintea ziua în care primise, de sarbatoarea împlinirii vârstei
de 10 ani ("Când e ziua mea? Câti ani am?"), o jucarie mult dorita, o masinuta electrica, si cum,
dupa câteva luni, aceasta avea sa fie stricata de un coleg prost crescut. Totul îi reveni în minte,
pâna în momentul în care el împlinise optsprezece ani. Chiar în ziua aceea memoriile se pierdeau.
"Ce copilarie frumoasa am avut. Dar... acum nici macar nu stiu cine sunt cu adevarat, eu cel care a
omorât un om... ba nu, doi oameni."
Ploaia se întetise si William bâjbâia prin întunericul de necuprins, condus de propria experienta.
Iesise din padure si deja se simtea istovit; parca ploaia l-a îngreunat, i -a pus caramizi în loc de
picioare. Abia mai putea sa se miste, dar trebuia, trebuia sa continue, astfel risca sa moara de frig
ori de un glonte ivit de cine stie unde. "Am sa cer ajutor în oras" îsi spuse într-un tremur frenetic.
Cerul de un negru molcom se întindea în spatel lunii cenusii, iar norii aruncau bice spre pamântul
înghetat. William privi în sus amintindu-si de viziunile pe care le avusese în ziua precedenta.
"Cum a fost posibil sa ma vad de sus? Sau nu eu eram cel care privea?!" Nu avea de unde sa stie.
Ploaia se transforma în ninsoare, iar ninsoarea în furtuna. Avea sa înghete daca va continua sa
înainteze atât de încet, iar cu gândul acesta se puse pe fuga spre autostrada care se ivea în fata sa,
luminata fiind de raze galbene ale felinarelor suspendate deasupra ei.
Privi în dreapta, chinuindu-se sa patrunda cu ochii slabi albul ce-l înconjura, si observa
profilându-se în întuneric siluete înalte si patratoase. Blocuri. Acolo trebuia el sa ajunga cât mai
repede.
Din nou se puse pe alergat în paralel cu strada care se întindea pâna în oras si mai departe. Pâna
acum mugetul furtunii îi acoperise un sunet ce se facea auzit din interiorul buzunarului sau stâng.
"Chei?" Baga mâna si simti ceva mai rece decât mâna sa. Metal. Îl scoase si presupunerea i se
adeveri. Erau într-adevar chei... cheile apartamentului sau din blocul 23 de pe Aleea Rozelor. Alte
amintiri îl invadara facându-l neatent la drum: dezamagirea sa interioara în momentul în care

http://www.clopotel.ro/fun/basme/print.php?pv=075.php 7/12/2003
Versiune imprimabila: Jocul Page 4 of 6

profesoara sa de desen îi spusese ca nu are talentul necesar unui pictor, cât si dezamagirea tatalui
sau la aflarea vestii, colegiul la care fusese student timp de cinci ani, cel de Medicina, moartea
parintilor sai într-un accident de masina... "moartea parintilor mei; au murit... eu nu mai am pe
nimeni..." O lacrima calduta îi îngheta pe obraz si se risipi în vânt. "Sunt un nimeni" îsi spuse
chiar când auzi un sunet de motor, un puternic bas pe fundalul furtunii. Se întoarse si astepta,
privind spre lungul strazii acum acoperite de un covor alb. "Sunt nebun... daca sunt ucigasii?
trebuie sa ma ascund. Dar nu au cum sa ma vada" Asa ca ramasese în picioare la câtiva metri de
felinare, fara ca nici o lumina sa-l atinga.
Vazu masina cu farurile sale înlaturând negura din fata vehiculului. Trecu de el, dar... - spaima si
teroare - se opri dupa zece metri. Cineva coborâ. "Nu aveau cum sa ma vada." Astfel William
ramase neclinitit asteptând în frig. Nu putea distinge persoana, daca era barbat sau femei, batrân
ori tânar. Iesi înca un individ, apoi înca unu, si înca unu. Erau acum patru si se îndreptau spre el.
În acel moment durerea de la umar reveni mult mai puternic, si fara nici un gând începu sa fuga în
partea opusa orasului. "Sunt ei."
Cei patru scoasera pusti si începura sa traga gloante în întuneric dupa William. "Cum Dumnezeu
ma vad?" Bubuitul pustilor rasunau a tunet, iar proiectilele suierau stins pe lânga figura lui
William culcat deja la pamânt. Era înfundat în zapada, iar acum chiar ca nu mai aveau cum sa-l
mai vada. "Sunt patru... 1..2..3.." în minte îsi forma o strategie de atac fara sa stie de unde avea
aceste vaste cunostinte în domeniul armelor de lupta ori cel al gherilei. Ei nu-l vazura, iar el ataca.
Dintr-o data tâsni de sub omat si se napusti spre unul dintre calai. Îl lovi în crestet cu patul
pistolului capturat si fura arma grea din mâinile inamicului care se prabusi inconstient. Ceilalti se
întoarsera dar nici o speranta nu le mai ramânea în cuget. Prin ecranele cu infrarosu îsi vazura
prada cu pusca îndreptata spre ei. Linistea apasatoare nu contenea. Timp de câteva zeci de
secunde, semanând a ani, totul parea aflat în imponderabilitate. Nimic nu se misca, nici macar
fulgii de zapada, nici macar vântul nu mai tulbura concentrarea celor patru indivizi. William auzi
tunetul cu mult dupa ce se aruncase, în fandare, la stânga. Gloantele celor trei încarcatoare se
pravalira pe lânga el. Apasa tragaciul si mâna îi zvâcni puternic. Înca odata si înca odata si înca
odata. Trei tinte cazura la pamânt secerate de valul de gloante. Teava fumega, iar singurul barbat
ramas în picioare arunca arma crimei cu bucurie si totodata si spaima. Se afla lânga felinar când
un puternic sunet de bas se intensifica în spatele lui. Masina. Dintr-o saritura fu înghitit de zapada
de la marginea drumului facând loc automobilului sa se prabuseasca în stâlpul iluminat si mai apoi
sa izbucneasca în flacari. "Va exploda." Dupa câteva secunde William se ridica si fugi spre oras,
iar în urma sa flacarile izbucnira spulberând totul din jur si transformâdu-l în praf si pulbere.

IV

Un singur sunet se mai facea auzit. Cel al vijeliei. O vijelie dureroasa ce-i patrundea pana în
oasele deja fragede. Privi în spate si în coltul gurii aparu un zâmbet malefic observând înca, în
spatele covorului alb, lumina portocalie emanata de flacari. Nimeni nu auzise explozia si cu atât
mai bine. Scapase de, ceea ce credea el sa fi fost, cea mai mare primejdie; cei sase calai care-l
urmareau învinuindu-l pentru uciderea barbatului de la benzinarie.
Înca putin si avea sa intre în oras. "Cum se numea orasul?" Nu stiu înca. Voi cauta raspunsul. Îl
voi gasi mai mult ca sigur în interiorul cladirii în care locuiesc. Acum stiu.
Dupa douazeci de minute de mers usor în frig se vazu în fata unui bloc. Înainta putin cu mare
atentie si dadu coltul cladirii, iar în lungul strazii se înaltau maiestoase zeci de alte constructii
asemanatoare între ele. Lumina provenea numai de la felinarele de pe margine, dar la suprafata
imobilelor se mai puteau dinstinge, înca, palidele semne de viata nocturna a unor oameni fara
somn. Inscriptia - pe care prima data o confunda cu un semn de circulatie - de la intrare era
scrijelita dar putea fi citita usor: "Bun venit în Tempas."
Stia cum putea sa ajunga la adresa sa si se grabi într-acolo fara sa mai bage de seama ciudata
situatie de a nu mai fi absolut nimeni pe strada. Ninsoarea se oprise iar mersul îi era îngreunat de

http://www.clopotel.ro/fun/basme/print.php?pv=075.php 7/12/2003
Versiune imprimabila: Jocul Page 5 of 6

grosimea stratului de zapada care ajunsese deja - dupa estimarile sumare ale lui William - la
treizeci de centimetri. Liniste totala îl împresura de parca lumea insasi murise. Acest lucru il
nelinistea cel mai mult.
Cladirea nu se deosebea de celelalte, dar era speciala, numai pentru faptul ca era casa sa. Intra în
scara si urca la etajul al treilea unde îsi avea apartamentul. Noaptea de afara se pare ca intrase si în
bloc, caci nimic nu putea sa patrunda întunericul din acea partea a cladirii. Lumina slaba parca
nici nu reusea sa ajunga în perimetrul celui de-al treilea etaj. Ajunse. Scoase cheile din buzunar si
deschise usa acompaniata de un scârtâit îndelungat. Pipai în stânga sa dupa un întrerupator si îl
gasi. Dupa câteva secunde întreaga locuinta era luminata. Peretii albi erau uneori crapati, alteori
zgâriati, stersi si neîngrijiti. Privi în jurul sau si se vazu frapat de simplitatea în care locuia. O
camera rudimentara decorata numai cu un singur tablou care nu reprezenta nimic: linii verzi
oriziontale si verticale pe un fundal rosu sângeriu. Patul era mic, de o singura persoana, iar un mic
taburet era asezat în spatele unui birou primitiv. În fata patului se afla un televizor pus pe jos în
praf si mizerie.
Dintr-o data oboseala îl lovi ca un ciocan pneumatic. Capul îi vâjâia fara încetare si consimti sa se
întinda pentru a încerca sa doarma un moment, ca dupa aceea sa-si duca la bun sfârsit cautarea
probelor care l-ar putea dezvinovati. "Totul este un vis pe care mi -l voi aminti, cu zâmbetul pe
buze, mâine dimineata." Asta îsi dorea cel mai mult. Închise ochii si durerea înceta brusc. Adormi
imediat si somnul acesta îi fu o binecuvântare pentru ranile fizice si morale provocate de
evenimentele din ultima zi. Dormi ca un prunc, iar odihna mult dorita nu-i fu tulburata de nici un
vis.
O lumina orbitoare îl lovi drept în fata. Deschise ochii si vazu soarele tamaduitor. Ridica o mâna
pentru a se apara de mult prea puternica raza. Dori sa se ridice, dar, în momentul în care pipai sub
el pentru a se sprijini, ramase mut de uimire si spaima. Era înconjurat de vid. Privi speriat în jur,
fara sa mai bage de seama soarele care stralucea neobisnuit de puternic, si ramase încremenit o
secunda dupa care o senzatie de greata îl facu sa-si piarda mintile. Era în aer, undeva deasupra
tuturor, undeva în ceruri. Si cadea, cadea fara oprire, în ghearele pamântului care nu-l va cruta de
la o moarte violenta. Cerul sufla spre el în timp ce se apropia de nori. Striga de spaima dar nu se
auzea nicicum. Striga si mai tare, cu frica de a nu-si fi pierdut vocea. Nimic nu se auzea decât
sunetul propriei caderi spre moarte. Nu-si dadea seama dar înca tipa mai tare ca oricând, simtind
plamânii cum se contracta violent. Intra în nori, iar acum totul în jur era alb, un alb mai pur ca
niciodata. "Am ajuns în rai." îsi spuse, dar dupa câteva secunde îsi dadu seama de greseala pe care
o facuse: "Am omorât, nu am cum sa ajung în rai."
Golul din stomac pe care îl simtea nu contenea, dar greata disparuse ca prin minune. Nu mai tipa.
Nu mai spera la nimic. Se simtea deja mort si închise ochii.
"Deschide-i" striga cineva în jurul sau. Îndeplini comanda involuntar si vazu sub el orasul Tempas
întinzându-se peste câmpia eterna. Padurea înlocui imaginea si în mijlocul ei se afla el, William
Webber, cazut în imensitatea eterna a naturii. Actiunile sale precedente se desfasurau în fata
ochilor, fiind vazute din alta perspectiva însa, de undeva de sus... din înaltul cerului; "din ochii
zeilor" auzi o voce calma. Uciderea atacatorilor, trecerea prin rece si frig, explozia masinii îl
înspaimântara dar îl si îmbarbatara prin simplul fapt ca a trecut prin ele fara sa fie atinsa vrerea
calailor. Brusc imaginea se muta în camera în care stia ca tocmai acum se afla. De undeva de sus
se privea dormind, visând poate, sau poate intrând în nefiinta. Fara sa vrea întinse mâna spre
trupul sau nemiscat si, cu o viteza uluitoare, se pomeni cazând peste sine, cufunzându-se în
nestiinta. O fractiune de secunda, imaginea fu invadata de lumini puternice, umbre, persoane,
sunete de o intensitate crescânda pâna când timpanul sau era pe cale sa explodeze de durere. În
acel moment se trezi ca dintr-un vis urât, cu sufletul înca tipând de furie si spaima.
- Cine sunteti de va permiteti sa va bateti joc de mine? striga într-un impuls necontrolat al
nevrozei.
Se ridica în picioare rapid, decis fiind sa puna capat la tot, dar neavând absolut nici o sclipire care
ar fi putut sa-l ajute in rationalizarea datelor adunate pana in acel moment. Capul îi vâjâia si se

http://www.clopotel.ro/fun/basme/print.php?pv=075.php 7/12/2003
Versiune imprimabila: Jocul Page 6 of 6

auzi abia distins: "Iesi afara! ACUM" Fara sa stea pe gânduri se napusti pe usa si fugi în jos spre
scari înaintând spre sfârsitul care simtea ca-l astepta. Ajunse afara, si fu pentru moment orbit de
fasciculele trimise de soare. Zapada se topise tranformându-se într-o mocirla de nepatruns. Privi în
jur dar nu vazu pe nimeni. "Unde sunt toti?"
- Ia de pe jos ce vezi.
Acum vocea nu se mai facu auzita doar în închipuirea sa, ci rasuna în ecouri stinse care se
rasfrângeau de peretii blocurilor înconjuratoare. Observa ca la picioare avea o arma, o pusca-
mitraliera pe care o ridica curios.
- Acum FUGI... fugi si nu te mai opri... niciodata.
"De cine sa fug, de ce?
Raspunsul veni instantaneu. O gloata de oameni dadu coltul din partea dreapta, inundata fiind de
umbre, iar in momentul în care William se facu vazut, o figura înalta, puternica, chircita
amenintator cu o arma la brat, un strigat se ridica din multime si semanând cu un puternic val
mânat de fluxul cel mai strasnic, se pravali în directia sa. William scapa arma din mâna, prada
fricii si fugi dupa cum i se ordonase. Fugi atât de repede încât dupa câteva minute rumoarea se
stinse, în urma-i ramânând din nou pustiul.
- De ce fug? Cine sunteti? Ce vreti de la mine? murmura, dar când vazu oamenii apropiindu-se de
el, striga mai clar ca niciodata, fortându-si plamânii epuizati pentru înca un ultim efort: M-au
atacat... Sunt nevinovat.
Multimea se opri nedumerita. William cazu în genunchi înfrânt si chiar în acel moment revelatia
se afisa, aparând ca din ceata. Benzinaria, imaginea omului care îl batu pe umar si rosti abia auzit:
"Zeii ne duc spre pieire". Dupa care se napusti spre autostrada în fata unui camion de marfa.
Atunci, William sari în ajutor si îl trase înapoi, salvându-i viata. Dar barbatul scoase un pistol si
repetându-si fara speranta spusele se împusca. Din nou imaginea mortului se profila dupa care un
moment de liniste...
Totul avea în sfârsit sens. "Nu am omorât pe nimeni. Sunt nevinovat." Se ridica din namol si
înainta spre multimea dispersata pe întreaga strada, cu lacrimi caldute încetosându-i privirea.
- Nu am omorât pe nimeni, spuse râzând fara sa stie de ce. Sunt nevinovat.
Se apropie de oameni si împietri. Unul dintre ei zise ceva, care însa nu îi ajunse la urechi si scoase
de sub paltonul negru un pistol-mitraliera, cel pe care l-a recuperat de pe jos. Totul se sfârsise
pentru William, nici o speranta nu mai statea la baza discernamâmtului sau. "De ce?"
- Arma era pentru a te apara, striga o voce, dar curând îsi dadu seama ca nu provenea din multime
ci de undeva de sus.
- Nu vreau sa mai omor pe nimeni, ce vreti de la mine? întreba William rapus.
- Jocul.
"Jocul? Ce joc?..." Nu mai era nimic concret, nici o informatie care l-ar fi putut salva... nimic. Era
singur... fara nimeni si nimic. Se întoarse spre cer cu învoiala de a li se supune... zeilor. "Zei... ce
gând..."
- Cine sunteti voi? striga cu zâmbet.
- Judecatorii, acum fii alaturi de noi, daca nu... mori, rosti vocea.
Comanda îi rasuna în cap neincetat. "Nu... nu voi face asta" Privi în spate si vazu drumul liber si
întunecat de norii care tocmai treceau deasupra sa. Într-un moment fu cu spatele la gloata si se
puse pe fuga; din nou fugea de soarta si destinu-i deja scris. O bubuitura rasuna, iar William striga
deja împlinit:
- Zeii ne duc spre pieire...
O singura voce îi mai fu dat sa-i fie auzita: "Multi slabi... foarte putini puternici. Asta le e
slabiciunea." Dupa care totul fu alb... mai alb ca niciodata.

Închide fereastra

http://www.clopotel.ro/fun/basme/print.php?pv=075.php 7/12/2003

S-ar putea să vă placă și