Versiune imprimabila: Schitul de ceara Page 1 of 5

Imprima povestea!

Schitul de ceara

In albinele din prisaca Profirei intrase o razmerita necunoscuta,care le

rasturna toata firea si rânduielile; nici mai mult, nici mai putin, albinele capiasera.
Mai intâi,incepura sa-si fure intre ele, de la stup la stup, mierea, ceea ce isca
incaierari cu batalii grozave. Vazduhul ograzii era numai bâzâit furios, iar jos, pe pamânt,
se zbateau cocoloase de albine cu acele infipte unele in altele.
E drept ca furtisagul il deprinsesera de la niste albine streine, care, in lipsa
bastinaselor, plecate la cules, patrunsesera dupa jaf prin uleiele chiabure. Dar,de la
alungarea tâlharelor, pagubasele, spaimântate de saracie, in loc sa alerge dupa hrana,se
naravisera sa se jecmaneasca intre ele. Si, ca niste dusmance,se pradau unele pe altele.
La inceput i-a fost greu Profirei sa creada o asemenea blestematie. Albinele
ei sa se dea la apucaturi atât de nelegiuite! Nu se putea: erau de buna seama, tot niste
hotoaice venite de aiurea, care savârseau asemenea fapte. Ca sa dovedeasca adevarul,
a trebuit sa stea câteva ceasuri la pânda la urdinisul unui buduroi, presar ând cu un
somoiog muiat in faina lucratoarele ce intrau si ieseau fara rost si in mare neorânduiala.
Albinele insemnate astfel cu praf alb, in loc sa zboare la pajisti si sa se intoarca,
incarcate, la matca lor, alergau de-a dreptul la miere de-a gata, pe la ceilalti stupi, de
unde ieseau alungate si urmarite de stapânele furioase, care, la rândul lor, se strecurau
hoteste pe la vecine, sa-si indestuleze fara truda camara. Din gânganiile blânde si
cuminti de odinioara, ajunsesera acum niste muste hoate, lenese si nerusinate, numai
bâzait fara nici o treaba. Nu le mai pasa de puiet, ci se imbuibau ele de miere. Uitasera
de roit si lasau sa se inmulteasca misuna trântorilor. In schimb, isi asasinau reginele.
Astfel se pierdu, nefolosita, toata primavara intr-o invalmaseala, o dihonie si o nebunie
care adusera saracia si ruina prisacii.
Dar n-a fost de-ajuns atât. Curând s-a pornit printre ele o bolesnita. Albinele,
toropite, nu mai puteau zbura. Slabe, sfrijite, cu aripile ofilite ca niste frunzulite zburlite de
bruma, ele tândaleau pe acoperisurile uleielor, de unde cadeau jos,moarte. Profira le
aduna cu matura si le ardea in foc, cum o invatasera oamenii ca sa stavileasca molima.
Nici roinita inflorita, nici isopul amestecat cu indrusaim si busuioc inmuiat in aiasma n-a
fost de folos. Si un miros ca de hoit imputit incepu sa duhneasca din stiubeiele ciumate.
Acum, biata vadana alerga vaicarindu-se nauca de la popa la invatator dupa
povete, caci prisaca era singurul ei avut, din care isi tinea copiii. Popa si invatatorul
deschideau carti, puneau tacticos ochelarii si citeau... Dar molifte si sfaturi se dovedeau
fara putere si de prisos. Nimic nu se impotrivea raului, si repede stupina ajunse in
paragina. In stiubeiele care nu se mai puteau apara se asezasera moliile de ceara si se
cuibarisera soarecii. Singurul leac tamaduitor, isi dau cu parerea oamenii, era sa le dea
foc. Câtiva stupi mai voinici, care vuiau inca incetisor a viata, trimitând arar câte o albina
sa cerceteza gradinile, se stingeau si ei. Si asta in pragul verii, când teii atârnau coplesiti
de arome si salcâmii ingreuiati de miresme.
Nu mai era timp de pierdut. Vaduva nu mai avu incotro. Urgisita de
cer,istovita de rugaciuni neascultate, trebui, dupa indemnul tuturor, sa alerge la
vrajitoarea satului, de care pâna atunci, ca femeie cu frica lui Dumnezeu, se ferise ca de
ciuma. Baba isi sumese buzele subtiri ca taisul de cutit si ochii i se aprinsera de o
bucurie in care luceau strelici de manie. Bisericoasa Profira,care se tinea asa de
grozava, parca ar fi avut rudenie de-a dreptul cu sfintii, si pe ea, ca pe o pacatoasa, n-o
baga in seama, ii cazuse acum in mâna! Avea sa se razbune cum nici satana n-ar iscodi

http://www.clopotel.ro/fun/basme/print.php?pv=076.php 7/12/2003
Versiune imprimabila: Schitul de ceara Page 2 of 5

in chip mai dracesc.

Femeia, plecata, si-a spus cu noduri in g ât naduful, a plâns si a cerut ajutor,
adica sa se ridice de pe prisaca ei blestemul. Vrajitoarea a ascultat-o cu toate mintile ei
la pânda. Si-a dat repede seama ca nu e usor s-a prinda. S-a gandit câtva timp si la
urma i-a dat in soapta la ureche un sfat tainic, la auzul caruia Profira s-a scuturat
infricosata, a schimbat fete-fete, si s-a impotrivit cu deznadejde. Vrajitoarea ramase
stana neclintita si n-a mai scos un cuvant. Zadarnic s-a zvârcolit femeia. Pâna la urma n -
a mai avut incotro si, supusa, a primit sa faca intocmai. Trebuia cu orice chip sa
mântuiasca prisaca, stupii ei dragi cu care se intelesese pâna atunci cum s-ar fi inteles
cu niste prieteni cuminti.
A doua zi, duminica, Profira s-a gatit in graba si a pornit impleticindu-se la
biserica. Singura, fara sa-si ia copiii, cum facea de obicei. Acolo, galbena ca moartea, n-
a auzit, n-a ascultat nimic. Cu ochii tinta numai la icoana Maicii Domnului, a stat ca o
neroada, fara pic de rugaciune in gura sau in gând. Când preotul a iesit cu sfintele daruri,
ea a cazut atat de adânc pe pardoseala de piatra, ca i-a plesnit pielea genunchilor si i-a
dat sangele. Ea n-a simtit. A ramas asa, cu fruntea pe lespezi, in coltul unde cazuse,
pâna la sfarsitul slujbei.
Oamenii,care o stiau evlavioasa si necajita, nu se mirara si o lasara acolo.
Preotul, dupa ce se dezbraca de odajdii, trecu grabit si iesi din biserica fara sa o vada.
Vaduva se trezi singura si inchisa, cu toti ochii sfintilor mari deschisi asupra
ei. Dar curand se dezmetici si soaptele vrajitoarei ii sunara in urechi. Deodata se scula in
picioare si, cu mare indrazneala, porni spre altar. Ii vuia auzul ca la cufundatorii in apa
când se lasa la mari adancimi. Dar facu o opintire si intinse mâna spre usa din
stânga...Sovai o clipa. Simti taind-o in tot trupul o durere care-i aminti de durerile facerii,
când nascuse intaia oara. Se cutremura. Dar se g ândi ce bucurie ii venise pe urma, cand
salta pe genunchi pruncul pentru care atât se chinuise. Si indrazni. Impinse usa si
patrunse val-vârtej in sfânta incapere unde odihneau infricosatele taine. Dete la o parte
naframa invelitoare si inhata cu mâna tepoasa paharul cu sfânta grijanie. Se mira ca-l
poate clinti cu atâta usurinta. Se astepta sa se lupte cu el mai greu decât cu o stânca. Si
il ridica. In fundul de argint usor coclit sclipea sângele misterios al vietii, cu farâme din
trupul cel fara de moarte in el. Femeia duse la gura potirul si, cu lacomie de betiv, isi
umplu pe nerasuflate gura. Si chiar din altar, o impunse la goana spre casa, se repezi in
ograda si se napusti asupra stiubeielor, unde scuipa in fiecare, la sir, câte o picatura din
sfânta cuminecatura adusa cu atâta agoniseala de pacat.
Apoi, sleita, ca si când ar fi carat un munte, se prabusi intre stiubeiele pustii
si adormi ca o moarta. Abia spre seara au gasit-o copiii si o târâra in casa, de unde n-a
mai iesit. A cazut la pat si a zacut ratacita, cu zapaceli si spaime, bâiguind intr-una
despre lucruri neintelese de vecinii strânsi la capul ei. Vorbea mereu de un foc, de azima
dulce, de care ii este necontenit plina gura. Si se mira ca nu vede nimeni vapaia ce
zbucneste cand o deschide. Tinea, mai ales, cu scumpatate scuipatul si-l inghitea intr-
una. Pentru nimic in lume nu l-ar fi lepadat jos... A stat asa câteva zile. De câteva ori,
când i se mai intremau mintile, a dat sa cheme preotul. Dar isi luase seama. Astepta
inca. Intreba mereu de stupii care dormeau inainte somnul mortii. Si se caina in gând ca
vrajitoarea o inselase, tragând-o intr-o cursa cu infatisare de evlavie, ca s-o arunce in
pacatul cel mai de neiertat, batjocorirea sfintelor taine. Dar asa i-a trebuit, daca a parasit
pe Dumnezeu si a alergat la cel viclean!
Lumea n-o lasa in pace, indemnand-o sa cheme vrajitoarea sa-i descânte...
Ea n-a vrut sa mai auda, hotar âta macar de acum inainte sa nu mai greseasca. Canonita
far?de ragaz de mustrarile cugetului, trimise in sfârsit dupa popa, care veni cu cartea
invaluita in patrafir. Profira ii ceru s-o spovedeasca. Dete pe toti afara si ramase singura

http://www.clopotel.ro/fun/basme/print.php?pv=076.php 7/12/2003
Versiune imprimabila: Schitul de ceara Page 3 of 5

cu duhovnicul.

- Azi, sa-ti citesc numai o molifta pentru boala, o indemna

acesta. Nu e nevoie sa te marturisesti. Nu esti pe moarte.Si n-am
adus grijania.

Femeia, la auzul cuvintelor, se zvarcoli toata.

- Am pacatuit cumplit, parinte, si nu mai pot rabda pacatul in

mine.Trebuie sa-l desert, gâfâi ea, stâncindu-se in ingenunchieri.
Nu cer grijanie. Te rog numai sa ma asculti fara sa ma alungi si sa
ma blestemi.

Si se smucea de par ca o apucata.

Preotul desfasura silnic odajdia, si-o petrecu pe dupa gat, cu poala acoperi capul
strivit de pamânt al pacatoasei,citi o rugaciune si cu ochii in tavan astepta, gata sa
asculte. Femeia tacea, plângând cu suspine.
- Spune, se indulci duhovnicul, miscat de atata umilinta si framânt.

- Nu indraznesc, parinte. Mi-e groaza de mine singura, se

scutura ea. Si iadul are sa se inspaimante de fapta mea.
- Indrazneste, fata mea! Iadul a fost biruit, si Domnul poate
uita orice pacat-zise popa, intr-o doara.
- Al meu e prea mare. Il simt aici, in mine, ca pe o vietate
spurcata. Si se plesnea toata.

In sfarsit, popa o indupleca sa vorbeasca. Si femeia, cu sughituri, povesti

frânt si incâlcit isprava ei. Amesteca pe vrajitoare cu grijania si stupii cu potirul, batându-
si pieptul ca a fost o neroada si s-a lasat târâta de diavol in pierzanie, incât duhovnicul nu
intelese mai nimic. Isi dete si el cu parerea, ca toata lumea, ca femeia e pocnita la cap si
aiureaza.
- Cum? o intreba el zâmbind, ca s-o incerce. Ai baut cuminecatura chiar din potirul
de pe sfânta masa?...Din altar?
- Da, parinte. Mi-am umplut cât am putut gura cu grijanie din pahar, ca toti stupii
erau bolnavi si-mi trebuia multa.
- Nu se poate! spuse popa. In potir nu ramâne niciodata cuminecatura. Sta gol. In
el nu e nimic. Nici macar o picatura.
Profira holba ochii nebuni la el.
- Da, urma popa, nici macar o picatura. Sunt indatorat sa-l golesc dupa fiecare
liturghie, când ma impartasesc si sa-l curat cu grija. Nu e ingaduit nici umed sa-l las. Il
sterg cu naframa. Cum ai putut gasi cât sa-ti umpli gura ?
Femeia tacea cufundata in durerea ei, fara sa-l asculte mai mult. Ea stia bine ca-si
umpluse gura. O ardea inca puterea cea nerabdatoare a grijaniei.

- Cum era potirul?intreba preotul, putin ingrijorat de

neclintirea ei.

Profira i-l zugravi intocmai. I se intiparise, odata cu toate spaimele, in minte.

- Si de unde l-ai luat? urma popa cu cercetarea, nadajduind

http://www.clopotel.ro/fun/basme/print.php?pv=076.php 7/12/2003
Versiune imprimabila: Schitul de ceara Page 4 of 5

o incurcatura sau o abatere a femeii. Dar ea arata intocmai

locul unde odihneste obisnuit vasul, precum si invelitoarea cu
dungi rosii de matase si cruci de fir cusute la cele patru colturi.

Preotul, clatinat, se uimi iar, dar repede isi reveni in fire: cine stie cum si când
zarise ea toate astea prin usile deschise ale altarului.
- Pe care usa ai intrat in altar? urma sa o cerce popa.
- Pe usa din stânga, unde asteptam când dam pomelnice si liturghii...si pe unde
iesi, Sfintia-ta, cu sfintele daruri.
- Si nu te-a inspaimântat arhanghelul care o strajuieste cu sabia de foc ?
Femeia se opri o clipa sa-si aminteasca.

- M-a intâmpinat cel cu crinul, parinte.

- Pai, vezi ca minti?! In st ânga, pe unde zici ca ai patruns,
e zugravit Mihail, mormai pentru el mai mult preotul, gasindu-si
cumpatul. Nu-i fi vrând acum sa cred ca arhanghelii si-au schimbat
locul pentru tine.
- Stiu eu, parinte?! gemu ea si se plesni cu palmele peste
obraji, ingrozita ca a pricinuit tulburare ingerilor.
- Si ai gasit cât sa-ti umpli bine gura ?
- Da, parinte. Am sorbit tot ce se afla in pahar- marturisi ea
zbucnind in plânsete. Si pe urma am scuipat-o in stupi, cum m-a
indemnat diavolul, ca sa ma piarda.

Preotul clati din cap. Nu se mai indoia ca bietei vaduve i se strâmbasera

mintile. Citi repede o molifta pentru dezlegarea pacatelor, spuse o rugaciune pripita si
cauta s-o linisteasca, incredintand-o ca Dumnezeu o iarta pentru orice ar fi pacatuit. Se
prefacea ca-i ia de buna seama smintenia si o crede. Ce folos sa se puna cu nebuna, si
cum sa-i dovedeasca ratacirile inchipuirii ei bolnave! Si-i dete iertare cu inima usoara...
Dar, plecat de acolo, pasii il dusera fara voie la biserica. Nu trecuse
saptamâna de cand slujise, si vasul era gol, curat, cu fundul netezit, asa cum il lasase.
Doar ca l-a gasit descoperit. Cine stie cum ii alunecase naframa de pe gura si el nu
bagase de seama, dupa sfârsitul slujbei, cand iesise...Hotarât, femeia aiura.
In urma spovedaniei, Profira ramase multa vreme jos, in nesimtire. Si iar boli
câteva zile, parasita de toti, neimpacata, fara alinare. Când, intr-o dimineata, copiii detera
buzna peste ea tip ând ca in ograda au napadit niste albine care au umplut prisaca
pustie. Auzul ei se deschise indata si un zumzet harnic ii patrunse urechile. Profira sari
ca inviata din morti, lepada de pe ea boala, mustrare de cuget, tot ce o impovara, si se
repezi afara. Se tinea oare vrajitoarea de cuv ânt? Stupii, inviorati, vuiau intesati de
albine, care ieseau si intrau in mare rânduiala, toate, la rosturile lor, si incarcate pe la
incheieturi cu pulberea florilor. Erau albinele ei. Le cunostea bine. Sporisera, dar multe
purtau inca pe spate firisoarele de faina cu care le insemnase.
Si numaidecât prisaca se porni pe o harnicie si o munca fara odihna, parca sa
câstige timpul pierdut cu boala si ratacirea.
A fost o vara inadins lunga si bogata, cu belsug de flori si fânete,cu câte trei
rânduri de coasa. Apoi, o toamna târzielnica, lânceda cu taraganeli si intoarceri de
primavara, a dat ghies merilor si salcâmilor sa infloreasca a doua oara, ca si liliacului sa
se umple de ciorchini. Strugurii au huzurit neculesi prin vii pâna-n gura iernii, ca si
celelalte pometuri, asteptând ca albinele Profirei sa-si umple fagurii. Stupii au avut timp
astfel sa roiasca de câte doua si trei ori puita numeroasa si sanatoasa, cât femeia nu mai

http://www.clopotel.ro/fun/basme/print.php?pv=076.php 7/12/2003
Versiune imprimabila: Schitul de ceara Page 5 of 5

prididea sa prinda si sa aciuieze atâta norod.

Dar, in toata vremea asta, ea nu a indraznit cu nici un chip sa se atinga de
stupi si sa-i reteze ca sa le ia mierea. Privea uneori cu ura la albine si, muncita de
gânduri, o podideau lacrimile. Ele nu strângeau pentru casa si pentru copii, ci pentru
satana, in a carui slujba erau. Caci viermele neadormit al pacatului o rodea fara curmare.
Nu era totul o ademenire a diavolului ? Si nu se iscase dintr-o vraja ? Ii venea câteodata
sa ia furca si sa risipeasca prisaca blestemata, care nu se imbelsuga decât ca sa-i
aminteasca si mai aprig de vrajitoare si de vina ei fara ispasa. Mierea care se aduna era
spurcata, si fagurii, blestemati de nelegiuirea savârsita asupra trupului si sângelui
Mantuitorului. Ca sa dea copiilor sa manânce din rodul vrajilor, insemna sa-i arunce si pe
ei in ghearele necuratului... Si e de ajuns ea !
Pâna la urma, mierea incepu sa curga afara din stiubeie. Albinele se
ostoisera din alergatura, pregatindu-se de rânduiala iernatului, astupând gaurile,
capacind fagurii. Copiii plângeau lihniti, cu ochii la siroaiele de miere prelinsa... Bulzul de
ceara veche se sfârsise si nu mai erau lumânari pentru biserica. Si iarna da semne
intetite ca are sa vina cu toata neindurarea.
Vaduva se gândi iar la preot, sa-l cheme pentru un sfat, pentru o sfestanie.
Dar isi lua seama. Iar n-ar fi inteles-o.
Intr-o seara cazu, hotarâta, la icoana Maicii Domnului si se ruga, luându-si
asupra-si intreg pacatul. A doua zi incepu, singura, retezatul prisacii. Când desfacu
capacul celui dintâi stup, se astepta s-o improaste trasnetele iadului, sau macar mierea
sa miroasa a pucioasa. Dar nimic altceva decât ochiuri limpezi, pline de cleiul cu
mireasma desfatata... Deodata, mâinile ei, uimite, incremenira. In inima fagurului se
pitula o zidire cu totul deosebita de rostul si alcatuirea dimprejur. Sta acolo, zamislit din
ceara alba ca zapada, un sambure de chivot marunt, aidoma cu o bisericuta mica numai
cât o lacrima, dar atât de amanuntit si desavârsit lucrata, ca nu- iI lipsea nimic, usi,
ferestre, turle, pridvor, din câte se cuvin unui sfânt lacas. Si inlauntrul chivotului, prin
usitele date in laturi, se zarea sprijinita pe un fir de piciorus o tintisoara luminoasa,
pristolul pe care odihnea un potir, mic cât o scanteie,unde stralucea pastrat stropul de
impartasanie scuipat de ea ... De jur imprejurul chivotului, de cele patru laturi, se intesau
niste chilioare, inchipuind o mânastire pitica, de ceara, unde, rânduite de paza slujeau o
seama de albine anume inchinate.
Femeia, cuprinsa de o infricosata bucurie, alerga din stup in stup si-i
deschise pâlpâind de spaima. In miezul fiecaruia strajuia stralucitul chivot, cu sfânta
cuminecatura in boaba potirului, imprejmuit de chiliile schitului de ceara.
Indata, mintile ei zbuciumate se luminara si pacea cobora peste ea. Pricepu
ca se intamplase ceva dincolo de pricepere.... Dar ea nu destainui nimanui minunea. Nici
chiar preotului, la spovedanie. Pentru ce incredintarea ca potirul fusese gol si ca ea
bause numai inchipuire ? ... Daca Dumnezeu nu voise sa deschida slujitorului sau
intelegerea, atunci când, sfarâmata, i se marturisise, poate acum ar fi savârsit un pacat
descoperindu-i ceea ce se cerea acoperit. Si nu-si deschise gura, care pastra toata viata
aromele impartasaniei furate.

Închide fereastra

http://www.clopotel.ro/fun/basme/print.php?pv=076.php 7/12/2003