Dosarul „Revenirea” : O anchetă de 2000 de ani

https://semneletimpului.ro/religie/dosarul-revenirea-o-ancheta-de-2000-de-ani-i-si-ii.html
https://semneletimpului.ro/religie/crestinism/dosarul-revenirea-o-ancheta-de-2000-de-ani-iii.html
https://semneletimpului.ro/religie/crestinism/dosarul-revenirea-o-ancheta-de-2000-de-ani-iv.html

Partea I:
https://semneletimpului.ro/religie/dosarul-revenirea-o-ancheta-de-2000-de-ani-i-si-ii.html

Fosilizarea marii speranţe creștine

Orice religie are sau nu căutare în funcţie de beneficiile promise. Pe om îl interesează

beneficiile imediate în viaţa aceasta, dar îl interesează în mod special viitorul, speranţa pe
care i-o aduce propria religie şi cât este ea de sigură.

Cele mai multe religii necreştine, ba chiar şi cele mai multe confesiuni creştine, promit o
mântuire prin moarte, o sublimare metapsihică pe „tărâmul celălalt”, sau un zbor spre Rai –
dacă ai fost destul de bun, desigur, altminteri mergi în Iad sau în Purgatoriu deocamdată.
Speranţa creştină autentică,însă, nu este spiritualistă (bazată pe o supravieţuire
fantomatică a sufletului), ci creaţionistă – bazată pe învierea trupului la Parusíe (venirea lui
Christos a doua oară).

Prin urmare, pentru adevăraţii creştini, doctrina revenirii lui Iisus a fost întotdeauna
expresia supremă a credinţei şi speranţei, pentru că învierea este singura cale prin care
mântuirea se desăvârşeşte, şi fără de care sacrificiul Domnului Christos pentru mântuirea
păcătoşilor ar fi aproape zadarnic. Din acest motiv, o trecere în revistă a principalelor
curente creştine care au promovat credinţa în apropiata venire a lui Christos este necesară
şi deosebit de instructivă.

Nu este niciun secret că speranţa bisericii este escatologică. Mărturisind credinţa în

Christos ca Dumnezeu şi Mântuitor înviat, Crezul creştin afirmă această singură speranţă a
creştinului: „Şi iarăşi va să vie cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va
avea sfârşit.” Din nefericire, afirmaţia a rămas o simplă relicvă dogmatică, fără nicio
importanţă practică sau, cel puţin, omiletică, în bisericile istorice. Care să fie cauza?

Credinţa primelor secole în revenirea lui Iisus

Mai întâi, biserica a aşteptat ca a doua venire a lui Christos (gr. Parusía, lat. Adventus) să
aibă loc în acea primă generaţie apostolică, la un oarecare timp după căderea Ierusalimului
(anul 70), potrivit scenariului profetic descris de Iisus în Matei 24. Totuşi Iisus arătase că
promisiunea realizării împărăţiei în acea generaţie era condiţionată de evanghelizarea
tuturor popoarelor şi că ziua şi ceasul Parusíei nu fuseseră descoperite nici îngerilor şi nici
măcar Fiului lui Dumnezeu (Matei 24:14, 34-36). Iisus însă a indicat semnele venirii Sale,
pentru ca orice creştin să-şi menţină trează speranţa, în timp ce Îl slujeşte pe Dumnezeu cu
„talanţii” încredinţaţi.

Iisus prevăzuse o întârziere a întoarcerii Sale, după cum indică vorbirea Sa despre Parusíe în
termenii pildei celor zece fecioare (Matei 25). Şi apostolului Petru (2 Petru 3) i s-a
descoperit că va avea loc o întârziere, deoarece „în vremurile din urmă” unii, pierzându-şi
credinţa odată cu răbdarea, aveau să devină „batjocoritori plini de batjocuri”, trăind „după
poftele lor” şi justificându-se cu sarcasm: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Că, de când au
«adormit» părinţii noştri, toate rămân ca de la facerea lumii!”
În același pasaj, Petru reflectează apoi asupra rostului răbdării lui Dumnezeu, vorbeşte
despre generaţia potopului (o temă favorită a lui Iisus şi a lui Petru), după care arată că
timpul Parusíei este condiţionat de pregătirea bisericii. Concluzia apostolului este că după
cum Parusía poate întârzia, în dorinţa lui Dumnezeu de a mântui cât mai mulţi (2 Petru 3:8-
9), tot aşa ea poate fi grăbită de atitudinea bisericii (2 Petru 3:11, 12).

În următoarea generaţie, la sfârşitul secolului (anul 95), a fost nevoie ca Domnul Iisus
Christos Însuşi să-i dea lui Ioan Descoperirea (Apocalipsa) care, pe de o parte, reafirma că
„vremea este aproape” (Apocalipsa 1:3; 22:10) și că Iisus va veni „curând” (Apocalipsa
3:11; 22:7, 12, 20), iar pe de altă parte transmitea, prin viziuni profetice şi expresii
codificate, noi descoperiri despre viitor, despre persecuţii, despre providenţa lui
Dumnezeu, preluând şi explicând în acelaşi timp profeţiile lui Daniel şi ale lui Iisus.

Astfel, profeţiile lui Daniel, aşa cum erau explicate de Iisus şi de apostoli, inclusiv în
Apocalipsa, rămâneau în continuare lumina călăuzitoare a bisericii în noul veac în care
intrase şi în veacurile următoare, când simptomul „întârzierii Mirelui” avea să se
cronicizeze. După moartea apostolilor, persecuţiile anticreştine au ţinut vie speranţa
Parusíei până la mântuirea (politică) adusă de Constantin cel Mare.

Mutilările Parusíei – o istorie care se repetă

Interpretările alegorizante. Au existat însă întotdeauna şi deformări ale doctrinei creştine a

Parusíei, de aceea a fost nevoie ca apostolii să intervină şi să corecteze. Aflăm din
epistolele lui Pavel că încă de la începuturile creştinismului apăruseră propovăduitori care
susţineau că Parusía deja avusese loc şi, odată cu ea, învierea morţilor (2 Tesaloniceni 2:1,
2; 2 Timotei 2:18). Această credinţă trădează o interpretare alegorică sau spiritualizată,
conform căreia Iisus ar fi revenit în mod nevăzut. În schimb, Iisus şi apostolii Săi au arătat
clar că evenimentul va fi plin de strălucire, catastrofal şi universal.

Spiritualismul gnostic a influenţat negativ, de asemenea, biserica în primele secole, în

special prin Marcion, Origen şi Augustin. Spiritualismul încreştinat a distras tot mai mult
atenţia de la glorioasa venire corporală a lui Christos, care aduce cu Sine nemurirea prin
înviere, și a redus speranţa creştină la zborul sufletului în Rai după moarte. Dintr-odată,
judecata de apoi, venirea lui Iisus şi învierea drepţilor nu mai erau necesare, chiar dacă
rămâneau în crez, deoarece se spunea că imediat după moarte suntem judecaţi şi
repartizaţi în Rai sau în Iad. Credinţa aceasta a devenit apoi dominantă în creştinătate, în
special odată cu convertirea în masă a păgânilor, şi a rămas până astăzi preferinţa
spiritualismului.

Montanismul – O altă cauză a descurajării zelului parusian a fost asocierea acestei speranţe
fundamental creştine cu excese neortodoxe, determinând biserica să devină tot mai
reticentă şi uneori chiar ostilă. Între anii 135 și 177 a apărut în Frigia o mişcare populistă şi
milenarist-harismatică, numită Noua Profeţie, iniţiată de Montanus (fost preot păgân
convertit la creştinism), împreună cu două femei, Maximilla şi Prisca. Aceştia glăsuiau în
extaz, cu nevoie de „traducere”, afirmându-şi darul spiritual deasupra autorităţii sinodale a
bisericii „psihice” (trupeşti) şi chiar deasupra Sfintei Scripturi.

Montanismul încuraja posturile, interzicea recăsătorirea şi, prin atitudinea radicală faţă de
compromisurile specifice din perioadele de persecuţie, invita martirajul. Valul montanist a
inundat biserica, din Asia Mică până în Africa, Galia şi Italia, retrăgându-se abia după anii
500. În timp ce sinoadele zonale şi cei mai mulţi episcopi condamnau montanismul ca
profetism fals sau demonic, alţii (e.g. Tertulian de Cartagina) îl considerau o reînviere a
creştinismului apostolic sau erau cel puţin moderaţi şi nehotărâţi (e. g. Eleuterus de Roma).
Acest nou profetism consta în credinţa că Parusia este aproape, întrucât se apropia
împlinirea a 6.000 de ani de la Facere, şi că în curând Ierusalimul ceresc va coborî în Frigia
ca să inaugureze împărăţia de o mie de ani a lui Christos – mileniul apocaliptic.

O parte din inspiraţia montaniştilor se găsea în Apocalipsa, care apăruse deja înainte de
anul 100, de aceea Apocalipsa a fost depreciată prin asociere cu montanismul. Dar toate
erorile omeneşti şi chiar multilările grave ale Evangheliei de-a lungul timpului nu pot
înăbuşi singura speranţă a creştinului întemeiată pe Sfânta Scriptură şi pe promisiunile
Mântuitorului.

Partea a II-a:

Milenarismul ca ortodoxie uitată

Chiar din primele secole, scenariul revenirii lui Iisus a fost conceput de unii spiritual-
alegoric, de alţii politico-eclesiastic. Aşa cum am văzut, chiar principala mişcare
milenaristă din antichitate (montanismul) a dus la o reacţie antiapocaliptică din partea
creştinătăţii moderate. Dar este, oare, justificată această respingere a milenarismului
apocaliptic? Ce prevede Apocalipsa, de fapt?

Apocalipsa lui Ioan, după ce descrie a doua venire a lui Iisus sub forma unui asalt al forţelor
celeste împotriva rebelilor tereştri care sunt anihilaţi complet (Apocalipsa 19:11-21),
afirmă, într-adevăr, o împărăţie de o mie de ani („mileniul”) a lui Christos cu sfinţii Săi
(Apocalipsa 20:4). Această domnie milenială este văzută ca un preludiu al împărăţiei
veşnice a lui Dumnezeu şi a lui Christos (Apocalipsa 11:15; 22:5), ca un timp necesar până
la anihilarea completă a răului (Apocalipsa 20:7-10, 14-15). Mileniul Apocalipsei începe cu
prima înviere, care este spre mântuire veşnică, la venirea lui Iisus (Apocalipsa 20:6), şi se
încheie cu a doua înviere, care este spre pedeapsă şi pierzare veşnică (Apocalipsa 20:5a).

Domnia milenială propriu-zisă nu este descrisă în termeni geografici. Se afirmă doar

judecata lumii pierdute şi a îngerilor (Apocalipsa 20:2, 12, 13; 1 Corinteni 6:2, 3), în timp
ce toţi cei pierduţi sunt morţi, iar toţi cei mântuiţi sunt deja răpiţi la cer la a doua venire
(Ioan 14:1; 1 Tesaloniceni 4:17; 2 Petru 3:10-13; Apocalipsa 19:21). Noul Ierusalim apare
abia la sfârşitul mileniului pe pământ, inaugurând înnoirea universală a lumii (Apocalipsa
20:7-9; 21:1-3, 9, 10 etc.).

Nicăieri în Apocalipsa nu se spune că împărăţia milenială a lui Christos cu sfinţii Săi va fi

terestră, geografică. Dar vechii milenarişti au moştenit din surse extrabiblice, în special
iudeo-sectare şi rabinice, ideea că o domnie temporară a lui Mesía va avea loc pe pământ,
înainte de împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Mai toţi părinţii şi învăţătorii bisericii dintre
anii 100 și 300, din Răsărit şi din Apus, au întreţinut acest milenarism mesianic, numit
adesea chiliasm, ilustrându-l cu comentarii din profeţii Vechiului Testament. Unul dintre cei
mai respectaţi părinţi ai bisericii, Irineu de Lyon (†202), susţinea schema celor 6.000 de ani
de istorie încoronată cu al şaptelea mileniu, cel din Apocalipsa.

Reacţia împotriva milenarismului a fost pentru început minoritară şi venită din mediul
teologic neortodox, de la învăţătorii spiritualişti Marcion (†160) şi Origen (†253), care au
influenţat biserica istorică şi modernă. După anii 300, când origenismul a ajuns în vogă, iar
biserica a strâns relaţia cu imperiul, tendinţa dominantă a bisericii a fost împotriva
milenarismului care aştepta în continuare adevăratul imperiu al lui Christos. Augustin
(†430), care avea repulsie faţă de lumea materială şi nu accepta o împărăţie fizică a lui
Christos pe pământ, a dat tonul Evului Mediu prin învăţătura că mileniul apocaliptic
reprezintă domnia spirituală a lui Christos pe pământ, prin biserica imperială. După
Augustin, Christos venise „în spirit”, iar prima înviere a morţilor simboliza încreştinarea
lumii. Această poziţie „amilenială” a rămas dominantă în bisericile istorice.

Reacţia antimilenaristă a bisericii imperiale explică de ce Apocalipsa a fost mai întâi oficial
respinsă, cel puţin în Răsărit (363), apoi treptat acceptată ca o carte canonică, mai întâi în
Apus (382-419), după ce i s-a asigurat interpretarea alegorică, în timp ce Răsăritul a rămas
încă reticent. Deşi acceptată fizic în canonul biblic, Apocalipsa a rămas până astăzi
cenuşăreasa Scripturii ortodoxe. Niciodată nu se citeşte din ea în biserică, nu este inclusă
în lecţionarele oficiale ale bisericii, iar teologia îi acordă puţin interes.

Irozii și Pruncul

Antimilenarismul cronic al bisericilor istorice este ilustrat foarte bine de conflictul dintre
Irod şi pruncii care au fost sacrificaţi. Nevoia regelui de a-i ucide pe nou-născuţi venea din
instinctul său de rege, care-i spunea că o împărăţie mai bună decât a sa nu s-ar putea
naşte, că micuţul Crai care apăruse inopinat, ameninţându-i tronul, nu putea veni decât de
la Belzebut, iar steaua Lui nu putea fi decât una rătăcitoare. Dovadă şi căutătorii Lui, care
nu sunt dintre rabinii moderaţi şi teologii cuminţi, ci nişte magi asiatici prăfuiţi, nişte
astrologi şi cercetători esoterici.

Abandonarea practică a Apocalipsei nu s-a manifestat doar în orientul grecesc. Occidentul

latin, deşi a acceptat Apocalipsa mai curând, şi-a găsit în ea propriul program politic. Odată
cu epoca modernă, Reforma a găsit în Apocalipsă pe antihristul papal şi pe turci (alt
antihrist!), dar nu a reuşit să se concentreze asupra Venirii lui Christos, nici să găsească în
Apocalipsă Evanghelia Veşnică (Ap 14:6-7). Prejudecăţi teologice evanghelice l-au făcut pe
Luther să creadă că Apocalipsa are un mesaj prea iudaic şi pune prea mult preţ pe „fapte”.
În acelaşi timp, o parte importantă din aripa radicală a Reformei s-a politizat în numele
Apocalipsei, dând naştere unor mişcări fanatice, periculoase şi sângeroase, care au fost
anihilate, după principiul Evangheliei: „cine scoate sabia, de sabie va pieri”.

Protestantismul însă avea să sufere deformări şi mai adânci. Reforma a fost deturnată de
unii înapoi spre Roma, de alţii într-o direcţie umanistă, secularizantă care a paralizat
credinţa în autoritatea Scripturii şi a abandonat speranţa Parusiei. De aceea era necesar să
apară un val de treziri interconfesionale în onoarea apropiatei Reveniri a lui Iisus.

Footnotes:

[1]„De exemplu, savantul şi vizionarul suedez Emmanuel Swedenborg (†1772), precursorul

spiritismului modern, susţinea că venirea lui Christos şi judecata de apoi avuseseră loc în
anul 1757, ca un triumf asupra spiritelor rele.”
[2]„Vechiul Testament folosit pe atunci de creştini (Septuaginta) conţine o cronologie mai
lungă, circa 5.500 ani î. Chr., cu date fluctuante în diverse manuscrise greceşti.”
[3]„Prima parte a acestui verset se referă în paranteză la ceilalţi morţi, care vor fi
condamnaţi la sfârşitul judecăţii mileniale. Unii traducători (e. g. Complete Jewish Bible
[CJB], 1998; Traducerea lumii noi, 2000; Noua Traducere Românească [NTR], 2007) au fost
destul de atenţi ca să pună paranteza la locul ei, scutindu-i astfel pe cititori de confuzii.”
[4]„Până în secolul al X-lea, Apocalipsa nu apărea în Noul Testament al Bisericii Gruzine, iar
în Armenia a fost acceptată abia pe la anii 1200.”

SURSĂ: Semnele timpului, martie 2012, ediție tipărită

Partea a III-a: Milenarismul modern
https://semneletimpului.ro/religie/crestinism/dosarul-revenirea-o-ancheta-de-2000-de-
ani-iii.html

În timp ce bisericile istorice rămâneau cel puţin dezinteresate, când nu erau ostile faţă de
milenarism, Apocalipsă şi Parusie, pluralismul protestant a permis atât reticenţă, cât şi
preocupări tot mai serioase în ce priveşte cercetarea şi publicarea temelor sfârşitului
acestei lumi. În mod natural, mişcările evanghelice mai radicale, persecutate, îşi aflaseră
alinarea în temele profetice ale lui Daniel şi ale Apocalipsei, iar unele mişcări
interpretaseră aceste cărţi într-un mod cât se poate de politic, revoluţionar şi militar,
încercând să instaureze pe pământ împărăţia dreptăţii cu arme „neconvenţionale”.

În mediul protestant occidental, interesul milenarist a cuprins tot mai mult o armată de
teologi, de clerici şi laici, care au scris şi au predicat pe teme apocaliptice, în manieră
istoricistă. Studiul acesta a devenit preocuparea multor personalităţi ale lumii moderne, nu
întâmplător vârfuri ale societăţii britanice, chiar şi genii ştiinţifice ca matematicianul John
Napier (†1617), polisavantul Isaac Newton (†1727), matematicianul şi istoricul William
Whiston (†1752) etc. Aceste preocupări au devenit după anii 1800 cea mai amplă mişcare
interconfesională milenaristă şi revivalistă, care a influenţat lumea creştină mai mult decât
se bănuieşte.

Personalităţi istorice în căutarea datei exacte a sfârşitului lumii

Spre deosebire de mulţi milenarişti mai vechi, cei din secolul al XIX-lea au fost preocupaţi
în mod special de descoperirea cât mai exactă a timpului sfârşitului, în scop misionar.
Astfel, s-au concentrat pe cronologia apocaliptică din Daniel 8 şi 9, interpretând aceste
profeţii în codul clasic protestant. Acest cod de interpretare a cronologiei apocaliptice avea
vechi rădăcini creştine şi iudaice medievale, care proveneau iniţial din tradiţia biblică: o zi
apocaliptică simbolizează un an istoric (cf. Numeri 14:34; Ezra 4:6). Chiar şi în Răsărit
fusese cunoscută această cheie.

Rădăcinile acestei aplicaţii ale profeţiei ajung până în Evul Mediu. Pe la anii 1300, teologii
franciscani Pierre Jean Olivi şi Ubertino de Casale, lideri şi predicatori ai Fraţilor Spirituali,
începuseră să numere cele 2 300 de zile din Daniel 8 ca ani (de la Antioh Epiphanes până
după anul 2000). Marele rabin portughez, consilier financiar regal şi filosof Don Isaac ben
Judah Abrabanel (1500) îi număra de la „începutul exilului iudaic sub Roma” până în „zile
îndepărtate”.

Primii învăţaţi care au stabilit începutul celor 2 300 de „zile” din Daniel 8:14 ca fiind ani,
număraţi din perioada persană până la sfârşit, au fost: faimosul medic spaniol Arnaldo de
Villanueva (1292), filosof, astrolog şi alchimist (1292), cardinalul Nicolaus Cusanus (1452),
matematician, astronom, teolog, jurist şi diplomat, care a influenţat gândirea unor savanţi
de mai târziu, şi teologul britanic John Tillinghast (1650), unul dintre fondatorii
Independenţilor. Calculul lor prevedea venirea lui Christos înainte de anii 1800. Aceeaşi
poziţie a luat-o savantul britanic unitarian Joseph Priestley în 1803. Pe la 1792, o Biblie cu
explicaţii publicată de prezbiterieni în America, număra cei 2 300 de ani începând cu
ridicarea lui Alexandru Macedon şi prevedea împlinirea profeţiei în anul 1966. O serie de
teologi, autori şi predicatori din secolele XVIII-XIX au continuat să stabilească începutul
celor 2 300 de ani după diverse criterii, ajungând la rezultate la fel de diverse.

Efervescenţa interpretării profeţiilor biblice în secolele XVIII-XIX

În 1756, ilustrul filolog biblic pietist Johann Albrecht Bengel din Württemberg (Germania),
doctor în teologie al Universităţii din Tübingern (1751), a publicat o scriere de cronologie
biblică (Ordo Temporum) şi un comentariu la Apocalipsa devenit foarte popular în Germania
şi tradus în mai multe limbi. Printre diferitele lui tentative de identificare istorică a
pasajelor cronoapocaliptice, anul 1836 (18 iunie) era aşteptat ca sfârşit al celor „trei vremi
şi jumătate”, când „fiara va fi distrusă”.

Bengel a fost urmat în preocupările sale de discipolii săi Crusius, Rothe, Volch, Thiersch,
Lange şi alţi protestanţi din Württemberg care au emigrat în Ţara Sfântă, formând
Comunităţile Templului, pentru a fi mai aproape de Christos când va veni. Mişcări
asemănătoare au avut loc în America, întrucât trendul milenarist a evoluat în mod natural
spre poziţii futurist-sioniste.

Alţi teologi care au identificat date care se abat mult de la standardul secolului al XIX-lea
au fost: James Purves (1777): 1766; Irlandezul Hans Wood (1787): curăţirea bisericii în
1880; englezul Thomas Scott (1792): „nu este foarte departe”; englezul James Bicheno
(1793): eliberarea Ţării Sfinte în 1819; americanul John Bacon (1799): întoarcerea iudeilor
în 1966; americanul Benjamin Farnham (1800): 1819; francezul Jean de la Fléchère (1800):
1750; englezul Edward King (1808): 1762; irlandezul William Hales (1803): 1880; americanul
Eliphalet Noth (1804): 1867; americanul John King (1808): curăţirea bisericii în 1867;
britanicul Adam Clarke (1810): 1966; americanul Ethan Smith (1811): căderea turcilor în
1819; amiralul britanic S. R. Maitland (1814): curăţirea templului [bisericii] prin Revoluţia
Franceză; englezul Lewis Way (1818?): restaurarea evreilor în 1866; englezul P. Bolton
(1819): frângerea „cornului” mohamedan în 1868; englezul Jonathan Bayford (1820): 1819;
englezul William Girdlestone (1820): sfârşitul mohamedanismului în 1965; englezul
Alexander Keith (1832): eliberarea Ierusalimului de turci în 1820 (!); americanul G. Junkin
(1836): curăţirea bisericii în 1866; englezul William Holmes (1836): 1836; americanul A. L.
Crandall (1841): începutul unui mileniu spiritual în 1868; americanul Isaac Hinton (1842):
1820; scoţianul Jonathan Cumming (1843): 1820; englezul Edward B. Elliott (1844):
dezintegrarea mahomedanismului în 1820.

Sir Isaac Newton (1704), primul savant adevărat sau, după alţii, „ultimul magician”,
credincios anglican oficial, dar destul de „eretic” în secret (vezi caseta „Teologia lui Isaac
Newton”), număra cei 2 300 de ani de la cucerirea romană a Macedoniei până la anul 2132,
sau de la căderea Ierusalimului (70 d.Chr.) până la anul 2370. Ambele date posibile indicau,
în interpretarea lui, restituirea iudaică a Ierusalimului. Cea mai apropiată dată permisă de
el pentru sfârşit era „nu mai devreme de anul 2060”, care ar fi sfârşitul celor 1 260 de
„zile” din Apocalipsa. Newton însă nu aştepta sfârşitul catastrofal al acestei lumi, ci o
fericită eră milenială şi nu agrea pe bibliştii nerăbdători, care agitau calcule mai
deşteptătoare. „Menţionez acestea – scrie Newton – nu pentru a afirma când va avea loc
timpul sfârşitului, ci pentru a pune capăt speculaţiilor pripite ale fanteziştilor, care adesea
prezic timpul sfârşitului şi, făcând astfel, ei aduc discreditare asupra profeţiilor sacre, după
ce prezicerile lor eşuează.” Datele posibile speculate de Newton erau destul de îndepărtate
pentru a pune în pericol creditul marelui savant, cifre care nici astăzi nu deranjează
pseudocreştinismul majoritar şi flegmatic. Dar în ciuda atitudinii lui precaute, savantul a
influenţat mult explozia milenaristă prin sinceritatea credinţei sale în Dumnezeu şi în
Biblie, prin antipapismul său clasic protestant şi prin studiile sale apocaliptice publicate
post-mortem.

Teologia lui Isaac Newton

Newton era un credincios sincer în Dumnezeu şi în Biblie. Era pasionat de teologia biblică,
într-un mod original care reflectă în acelaşi timp acuitatea ştiinţifică, dar şi dispoziţia de a
căuta sensul ascuns, codificat. Teologia lui era sigur unitariană (ariană), negând dogmele
tradiţionale cu privire la Trinitate, suflet nemuritor, existenţa demonilor. Dar, din motive
practice, nu şi-a făcut cunoscute aceste opinii în timpul vieţii, pentru a nu scandaliza
biserica de stat, ceea ce i-ar fi putut atrage pierderea statutului, a proprietăţii şi chiar
moartea. Newton era preocupat şi de fenomene pseudoştiinţifice, care astăzi sunt
clasificate drept „oculte”, cum ar fi alchimia. Să nu uităm însă că fără alchimie nu ar fi
existat chimia, iar primii matematicieni au fost şi numerologi.

Cea mai populară soluţie milenaristă

Soluţia cea mai stabilă pentru începutul celor 2 300 de ani s-a descoperit abia în 1768,
pornindu-se de la începutul celor 70 de „săptămâni” apocaliptice din Daniel 9 (anul
decretului de reconstrucţie din anul 457 î.Chr., cf. Ezra 7), pe care îl descoperise încă din
1564 teologul german Johann Funck. Însuşi Isaac Newton a acceptat această descoperire
prin calculele lui istorice şi astronomice. Ea avea să devină soluţia standard pentru
începutul celor 2 300 de ani, sincronizat cu al celor 490 de ani din Daniel 9. Soluţia
sincronizării, cu temeiurile ei teologice, a fost descoperirea teologului reformat german
Johann Petri (1768). El a prevăzut astfel sfârşitul celor 2 300 de ani pentru anul 1847, care,
în înţelegerea sa, anunţa „Ziua Judecăţii” la venirea Lui Iisus. Această cheie avea să devină
foarte populară în generaţia următoare, determinând stabilirea mai exactă a sfârşitului
celor 2 300 de zile profetice.

Potrivit Bibliei King James Version, profeţia prevedea că, la sfârşitul acestei perioade,
„sanctuarul va fi curăţit”, cu nota de subsol: „… după textul ebraic, «i se va face
dreptate».” Indiferent cum au interpretat diverşi teologi „sanctuarul” şi „curăţirea” lui,
indiferent cum identificau puterea adversă care profana sanctuarul (Papalitatea,
Mahomedanismul, Antioh-Antihrist), majoritatea lor a înţeles că este vorba despre
evenimente care declanşează începutul mileniului apocaliptic, având în centru mult
aşteptata Parusíe. Această şaradă profetică a trezit interesul şi imaginaţia multora. În jurul
anilor 1800, interesul milenarist a crescut, devenind până în 1847 o mişcare spirituală
majoră, de anvergură interconfesională şi importanţă ecumenică, concentrată pe sfârşitul
celor 2 300 de zile apocaliptice, între 1843 şi 1847.

Interesul milenarist a crescut în această perioadă odată cu apariţia şi dezvoltarea

societăţilor biblice şi sub impactul puternic al marilor prefaceri social-politice din lume şi al
unor evenimente cosmice ameninţătoare, cum au fost marele cutremur din 1775, „ziua
întunecată” din 1780, şi înroşirea lunii în noaptea următoare, Revoluţia Franceză urmată de
umilirea Papalităţii (1798) şi, în fine, o spectaculoasă „cădere de stele” (1833).
Contemporanii credincioşi le-au considerat ca fiind semnele prezise în cartea lui Daniel
(7:24-26), în Evanghelii (Matei 24:29; Marcu 13:24, 25; Luca 21:25) şi în Apocalipsă (6:12,
13). Indiferent de explicaţia ştiinţifică, mai mult sau mai puţin acceptată astăzi, şi
indiferent de modul în care citim Biblia, aceste evenimente au fost frapante, nu doar ca
fenomene neobişnuite prin amploarea lor, dar şi prin ordinea lor cronologică. Cum acestea
au avut loc de ambele părţi ale Atlanticului, ele au adâncit interesul predicatorilor şi
cititorilor Bibliei, cu precădere în Imperiul Britanic şi în Lumea Nouă.

Iezuitul pasionat de revenirea lui Iisus

Începând cu anul 1790, preotul iezuit Manuel Diaz de Lacunza a pus în circulaţie faimoasa
carte La Venida de Mesía in Gloria y Majestad, în formă de manuscris şi sub pseudonim
evreiesc (Ben-Ezra), în care pasiunea pentru venirea lui Iisus, la o dată necunoscută, în
viitorul apropiat, s-a dovedit cuceritoare în mediul catolic şi protestant. Născut într-o
familie chileană de nobili bogaţi, Manuel alesese viaţa religioasă şi Ordinul Iezuit la vârsta
de 16 ani (1747). A fost un elev sclipitor şi dedicat şi, totodată, sociabil şi deschis. A devenit
preot şi profesor în 1766 şi s-a remarcat ca vorbitor public. Dar, cum prezenţa iezuiţilor
devenise nesuferită coroanei spaniole, din motive politice, în 1767 regele i-a expulzat pe
toţi iezuiţii din Spania şi din colonii, astfel că Manuel a fost arestat şi exilat împreună cu un
grup de confraţi, care au fost forţaţi să locuiască la Imola, în Italia, pe o pensie ascetică.
Acolo, fratele Manuel s-a dedicat unei vieţi de rugăciune, cercetare şi scris. Toţi confraţii
recunoşteau în el un adevărat sfânt catolic.

După 1773, când Ordinul Iezuit a fost chiar desfiinţat prin decizie papală, Manuel de
Lacunza n-a mai avut dreptul de a sluji ca preot. Din 1779 şi-a limitat cercetările la Biblie şi
în special la cărţile ei profetice, fiind fascinat de doctrina Parusíei. Lacunza a identificat
antichristul apocaliptic ca fiind mai degrabă un spirit şi un sistem care a pus stăpânire pe
biserică, nu un individ. Despre venirea lui Iisus era convins că trebuie să aibă loc în curând,
şi, înainte de aceasta, înţelegea că trebuie să aibă loc convertirea evreilor.

O broşură a lui Lacunza despre mileniu începuse să circule prin America de Sud, fără ştirea
autorului, dar Inchiziţia a aflat repede şi a interzis-o. Subiectul stârnise deja interesul.
Când şi-a terminat opera, în 1790, Lacunza nu a îndrăznit s-o publice oficial, deoarece nu
obţinuse aprobare regală, iar de reacţia bisericii avea toate motivele să se teamă. Pusă în
circulaţie sub formă de manuscris (în spaniolă, italiană şi latină), ea a trezit interesul în
Spania şi America Latină. La data de 18 iunie 1801, Lacunza, în vârstă de 70 de ani, a fost
găsit mort într-o groapă de lângă drum, nu departe de Imola. Împrejurările morţii au rămas
necunoscute.

În ciuda reacţiilor negative din partea bisericii, Lacunza a avut mulţi admiratori şi
apărători, unii chiar dintre confraţii iezuiţi. Un istoric chilean, în 1946, descria opera lui
Lacunza ca fiind cea mai cunoscută carte chileană şi cu cel mai mare impact. Lacunza a
fost apreciat ca exeget biblic şi teolog de talie mondială. În 1811 a fost tipărită o primă
ediţie a operei lui la Cádiz. În 1816, Manuel Belgrano, unul dintre părinţii fondatori ai
Argentinei, a sponsorizat publicarea ei la Londra (ediţie în patru volume). În 1819 însă,
tribunalul Sfântului Oficiu (al Inchiziţiei) din Madrid a hotărât ca lucrarea să fie retrasă, iar
în 1824, Papa Leon al XII-lea a pus-o la index, cu menţiunea de a nu fi lăsată în circulaţie
„în nicio limbă”. Dar despre asemenea veşti, Apocalipsa (14:6) hotărâse de multă vreme
exact contrariul: „… s-o vestească… în orice limbă…!”

În concluzie, biserica istorică nu mai simţea nevoia unei împărăţii a lui Dumnezeu în viitor,
deoarece ea însăşi se credea realizarea acestei împărăţii pe pământ. Nu mai era necesară
aşteptarea învierii morţilor pentru ca sufletele celor mântuiţi să se întâlnească cu
Dumnezeu, ci era suficientă moartea. Astfel, dintr-o religie a vieţii, a viitorului şi a învierii,
creştinismul devenise o religie a morţii, a trecutului şi a unui spiritualism filosofic exprimat
prin materialism mistic. Dar Dumnezeu nu a lăsat biserica neavertizată, ci, pe măsura
trecerii timpului, în mod special în secolul al XIX-lea, au avut loc treziri milenariste de o
amploare fără precedent, care merită şi vor intra în atenţia noastră în părţile următoare
ale acestui dosar.

Footnotes:

[1]„Luther a respins iniţial Apocalipsa, în timp ce Calvin a acceptat-o, dar este singura la
care nu a scris un comentariu.”
[2]„Cancelarul şi istoricul bizantin Georgios Sphrantzes (Grecu, V. ed., Memorii, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1966) relatează că, după 1453, unii învăţaţi greci interpretau anul
din Isaia 21:16 ca fiind 365 de ani de dominaţie otomană, până la venirea ruşilor
eliberatori.”
[3]„Bengelius’s Introduction to His Exposition to Apocalypse (trad. din olandeză, de J.
Robertson), London, Ryall & Withy, MDCCLVII (1757), p. 247-251”.
[4]„Wikipedia, «Isaac Newton’s religious views»”.
[5]„Isaac Newton, Observations upon the Prophecies of Daniel, and the Apocalypse of St.
John,1733”.
[6]„«Ei îşi bazează interpretările pe o cronologie greşită, cu excepţia opiniei lui Funccius
[Funck] despre cele şaptezeci de săptămâni, care este aceeaşi cu a noastră.» (Isaac
Newton, Observations upon the Prophecies of Daniel, and the Apocalypse of St. John (1733),
cap. 10). În mediul ortodox, teologul rus A. P. Lopuhin (1930) a fixat începutul cronologiei
mesianice din Daniel 9 în al şaptelea an al lui Artaxerxes I (cf. Ezra 7).”
[7]„De exemplu, José Valdivieso, în Carta Apologética en Defensa de la Obra de Juan
Josafat Ben-Ezra.”
[8]„Francisco Encina (Historia de Chile, vol. 5, 1946, p. 631): «Este cartea chileană care a
atins cea mai înaltă culme, ca efort inteligent, ca opera unei minţi capabile să adâncească
un concept şi să-l prezinte lumii cu forţa spirituală necesară pentru a trezi atenţia şi a
pătrunde profund în sufletul omenesc … »”.

Semnele timpului, aprilie 2012, ediție tipărită

Partea IV – Lumea în secolele XVIII-XIX

https://semneletimpului.ro/religie/crestinism/dosarul-revenirea-o-ancheta-de-2000-de-
ani-iv.html

În primele două articole, am urmărit ce spune Scriptura despre venirea lui Iisus, şi, de
asemenea, cum cărţile biblice Daniel şi Apocalipsa au rămas temeiurile înţelegerii timpului.
Vechea ortodoxie a lăsat în scris această unică speranţă a Bisericii în Crez. Dar, din
nefericire, spiritualismul şi alegorismul au cauzat, pe de o parte, opoziţie faţă de
milenarism, iar, pe de altă parte, au facilitat transformarea Imperiului într-o împărăţie a lui
Christos pe pământ şi au descurajat milenarismul biblic şi autoritatea Apocalipsei.
În secolul al XIX-lea, din fericire, mesajul milenarist a cunoscut punctul culminant din
istoria creştinătăţii. De aceea, pentru o înţelegere mai bună a marilor mişcări milenariste
moderne, merită studiat contextul cultural al secolului al XIX-lea şi rădăcinile sale istorice.

Înverşunarea dintre raţiunea luminată şi obscurantismul religios, care caracterizase

instituţiile social-politice şi culturale în secolul al XVIII-lea, a rămas în istorie sub numele
de Iluminism. Acest secol al luminilor îşi avusese rădăcinile în Reforma protestantă şi în
curentul umanist. Deşi iluminismul a avut erorile sale, n-ar trebui uitat că acest megatrend
a promovat ştiinţa de carte şi respectul faţă de raţiune. A militat pentru emanciparea
omului de sub totalitarismul societăţii creştine tradiţionale, care însemnase iobăgie
spirituală faţă de Biserică şi aservire fizică (social-economică) faţă de statul feudal.

Peste tot, unde Biserica şi marii proprietari fuseseră stăpânii lumii, poporul fusese ţinut în
sărăcie şi întuneric. Timp de peste un mileniu, în care Biserica avusese poziţie privilegiată,
atât în Apus cât şi în Răsărit, ea nu făcuse aproape nimic pentru alfabetizarea şi
emanciparea celor mulţi. Ba încă Bisericile istorice au fost întotdeauna bucuroase să taie
elanul cutezătorilor care aduceau religia prea aproape de cei mulţi şi de conştiinţa
individuală, şi care, neîncrezători în datinile moştenite şi dogmele clericale, propuneau
criterii mai obiective ale creştinismului – de exemplu: Scriptura, judecata sănătoasă şi
virtuţile morale.

Efectele târzii ale Reformei

În secolul luminilor, creştinătatea nu se mai limita la catolicism, ortodoxie şi protestantism.

Forme de protestantism mai radicale, mai umaniste sau mai nonconformiste apăruseră chiar
în paralel cu bisericile luterană, reformată şi anglicană. Biserici de tip baptist apăruseră
mai întâi în Europa, inclusiv în Anglia şi în coloniile ei. Pietismul, apărut în Germania şi
răspândit până în coloniile din Rusia, menţinea vie flacăra adevăratului creştinism într-o
Biserică muribundă spiritual şi tot mai secularizată. În Anglia şi în coloniile ei, pietismul s-a
numit „metodism” şi a avut un rol major în educarea spirituală a celor mulţi.

Prin accentul pus asupra botezului evanghelic, baptismul a apărat dreptul fiecărui individ
de a alege în mod liber să fie (sau să nu fie) creştin, deschizându-se astfel posibilitatea
existenţei societăţii moderne, libere, în care Biserica şi Statul funcţionează în respect
reciproc, dar separate. În bisericile tradiţionale (ortodoxe, catolice, vechi-protestante),
sacramentul botezului tradiţional (aplicat pruncilor) tinde să acapareze tot spaţiul secular –
Biserica este identificată cu naţiunea şi se află în relaţii maritale (sau de concubinaj) cu
statul. Tradiţionalismul încurajează astfel, pe de o parte, o religiozitate ocazională,
„echilibrată”, şi intoleranţă confesională şi politică, pe de altă parte. În schimb, baptismul
a încurajat pe de o parte sănătatea Bisericii şi a Statului ca entităţi separate, şi, pe de
cealaltă parte, a promovat Evanghelia Crucii lui Iisus ca singură speranţă a mântuirii, fără a
neglija pietatea şi virtuţile creştine.

Metodismul, cu accent tonic pus pe evanghelia experienţei creştine progresive, pe sfinţirea

vieţii şi distincţia faţă de secular, a luat apărarea categoriilor neprivilegiate şi a impulsionat
mult misionarismul creştin. Pietismul european a impulsionat de asemenea grija faţă de cei
defavorizaţi şi învăţământul. Pietiştii (numiţi uneori pocăiţi, muckeri, ştundişti etc.) au
reinventat cultul familial şi biserica din casă, clasa de studiu biblic şi preocuparea
personală pentru rugăciune şi o viaţă curată. Toate aceste mişcări religioase noi au
influenţat societatea în mai multe sensuri, în special în lumea occidentală.

Revoluţiile care au creat lumea actuală

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, regimul medieval, învechit şi nepopular, a trebuit să

facă loc lumii moderne. Mai întâi, coloniile americane ale Imperiului Britanic s-au
emancipat de sub coroană între anii 1775-1791, punând bazele unui stat liberal şi federal
independent, cu o filozofie întemeiată parţial pe creştinismul protestant independent şi pe
principii de inspiraţie umanistă, masonică şi deistă. Apărea astfel un imperiu al speranţei şi
al libertăţii, fără împăraţi şi pontifi, în care gândirea şi cultul (oricare) să se poată dezvolta
liber, atâta timp cât nu încalcă legile fundamentale, care apără drepturile omului. Deşi era
unul dintre cele mai tinere state ale lumii, America a devenind rapid cea mai progresistă,
mai dezvoltată şi mai „promisă” ţară din lume – Lumea Nouă –, cu influenţe covârşitoare
asupra omenirii în ultimele două secole.

În Lumea Veche a Europei, un puternic seism politic cu epicentrul în Franţa, a dat tonul şi
primele impulsuri revoluţiilor din anii 1789-1799, 1830, 1848. Vechea lume platonică, a
drepturilor sacre moştenite prin naştere, se scufunda. Toţi căpcăunii încoronaţi, toţi
nostalgicii, care îşi vegheau privilegiile la căpătâiul unei biserici de două ori moarte, au
intrat în alertă apărându-şi cu disperare jilţurile. Odată cu secolul al XIX-lea, iluminismul a
lăsat loc modernismului, un curent tot mai materialist, mai secularizant şi ateist. În paralel
cu modernismul şi în tensiune cu acesta, dar şi în opoziţie cu iluminismul raţionalist, a
apărut romantismul, caracterizat prin oarecare subiectivism şi spiritualism. Aceste
megatendinţe au influenţat nu doar filozofia, artele şi politica, ci şi teologia şi religia.

Peisajul confesional creştin al Lumii Noi

Confesiunile cele mai populare în America secolului al XIX-lea erau cele protestante
englezeşti: Anglicani, Episcopalieni, Prezbiterieni (Reformaţi), Congregaţionalişti,
Independenţi, Baptişti, Metodişti, precum şi alte confesiuni derivate sau venite cu imigraţia
europeană. Valuri de imigranţi catolici, din Irlanda şi din alte ţări catolice, trezeau temeri
şi reacţii de respingere din partea populaţiei majoritar protestante, iubitoare de creştinism
şi de libertate. Reacţii violente se iscau adesea şi împotriva „sectelor” mai noi şi mai
exotice, sau împotriva lojilor masonice, în care liber-cugetătorii (deiştii) se simţeau mai
acasă decât într-o biserică.

În timp ce bisericile căutau să-şi extindă influenţa, printr-o concurenţă mai mult sau mai
puţin loială, au apărut mişcări de reformă socială (temperanţă, antisclavagism etc.), unele
pornite din mediul mai liberal. Treziri religioase evanghelice, promovate de predicatori în
diverse zone, erau un spectacol obişnuit. Patriotismul tindea să şteargă distincţiile
confesionale, astfel încât se putea vorbi despre un creştinism specific american. Dar
tensiunea dintre un creştinism mai liberal (nordist) şi unul mai conservator (sudist) a arătat,
totuşi, cel puţin în chestiunea sclaviei, că bisericile s-au polarizat astfel: liberalii militând
pentru libertate şi unionism, iar dreptcredincioşii americani din „centura Bibliei” (Bible-
belt) militând pentru continuarea sclaviei şi secesionism. Bisericile tradiţionale, ca
instituţii, s-au dovedit reacţionare.

Explozia misionară a secolului al XIX-lea

Alte mişcări specifice secolului au fost cele care au creat societăţi filantropice, biblice şi
misionare. Dacă înainte de 1800 existau doar câteva societăţi biblice recent înfiinţate, în
secolul al XIX-lea dezvoltarea protestantismului în general şi a misiunilor printre necreştini
în special, în patrie şi pe alte continente, a impulsionat traducerea şi difuzarea Bibliei în
tot mai multe limbi. Istoria inaugurării misiunilor evanghelice moderne este plină de
episoade mişcătoare, în care creştinismul autentic s-a descoperit în toată frumuseţea.
Baptistul englez William Carey (1792), a contribuit mult atât teologic, cât şi prin exemplu
personal, la impulsionarea misiunii în ţările necreştine, după ce în 1732, Fraţii Moravi
inauguraseră epoca misiunilor. Avântul misionar al secolului al XIX-lea nu mai fusese
cunoscut din primele secole creştine.

Diverse mişcări spirituale

În afara bisericilor istorice sau mai recente, evanghelice şi acceptate, diverse mişcări
pseudoreligioase, parareligioase, pseudocreştine, paracreştine, umanist-seculare sau
raţionalist-creştine, au avut partea lor de influenţă asupra lumii, şi este greşit să se creadă
că influenţa trebuie să fi fost doar malefică. Orice filozofie falsă este amestecată cu unele
idei foarte bune. Şi orice credinţă dreaptă nu este lipsită de erori omeneşti. În spaţiul
anglo-american, unele dintre acestea existau încă din secolele XVII-XVIII sau chiar mai de
mult, altele au apărut în secolul al XIX-lea. Ele pătează oarecum istoria creştinismului
dreptcredincios, dar ca şi creştinismul clasic, ca şi curentele evanghelice moderne, aceştia
au fost persecutaţi la rândul lor, şi au lăsat în urmă martiri, chiar în spaţiul protestant.
„Prietenii”, numiţi popular „quakers”, accentuând creştinismul practic şi misticismul
(„lumina interioară”) mai presus de interesul pentru Biblie şi doctrine, s-au afirmat ca
adepţi ai egalitarismului social, ai egalităţii sexelor, ai simplităţii şi pacifismului, ai
antisclavagismului şi libertăţilor cetăţeneşti. Ei stau la originea statului Pennsylvania.

„Credincioşii Celei de-a Doua Apariţii a lui Christos” („shakers”), o ramură mai ciudată a
quakerismului, sunt cunoscuţi pentru credinţa că întemeietoarea sectei lor ar fi fost de fapt
a doua apariţie (întruparea feminină) a lui Christos. Ei au promovat viaţa în colonii, un fel
de comunităţi monastice, care impuneau celibatul, segregarea sexuală, munca în comun,
încurajau cultul emoţional, charismatic, cu dansuri, „vorbire în limbi”, şi descurajau
procrearea. În ciuda ereziilor şi excentricităţilor lor, shakerii au avut şi un rol social pozitiv,
primind spre creştere copiii abandonaţi şi orfanii, dezvoltând un cult al muncii, al ordinii şi
al egalităţii sexelor.

„Sfinţii Zilei de Apoi” (Mormonii), au apărut pe la 1830 ca o mişcare neconvenţională,

stranie, cu concepţii şi practici pseudoharismatice, sacramentariste, spiritualist-
universaliste, combinând un patriarhalism desuet (poligamie) cu un gen de apostolicism
specific. În ciuda dezordinilor provocate iniţial, nu puţine fiind cauzate de intoleranţa
absurdă a dreptcredincioşilor protestanţi, mormonii au renunţat oficial la poligamie,
promovează viaţa de familie, stilul de viaţă sănătos, civilizaţia, cultura, arta. Au întemeiat
aşezări care au devenit temelia statului Utah.

Unitarienii, un produs al umanismului raţionalist şi al Reformei radicale, s-au remarcat

printr-un mai mare accent pus pe raţiune, alunecând în eresuri raţionaliste (cum ar fi
negarea dogmei Trinităţii, a divinităţii lui Iisus şi a Duhului Sfânt, negarea ispăşirii
înlocuitoare, afirmaţia că natura umană nu este decăzută), sau pur şi simplu ajungând la o
citire mai raţională a Bibliei şi respingând dogmele despre nemurirea sufletului, chinurile
veşnice, predestinaţie, ca iraţionale, nebiblice şi nedemne de caracterul unui Dumnezeu
drept.

Originari din Europa, unde au găsit toleranţă în Transilvania, unitarienii au influenţat

mediul religios american, atât pozitiv, cât şi negativ. Ei au pus accentul pe raţiune şi
moralitate, pe viaţa exemplară a lui Iisus, pe puterea voinţei, şi au promovat o doctrină
realist-criticistă despre inspiraţia Bibliei, afirmând că autorii inspiraţi erau supuşi greşelii,
de aceea autoritatea raţiunii ar fi deasupra Bibliei. Ei au fost primii promotori ai
liberalismului teologic, influenţând atât mediul anglican, cât şi alte confesiuni şi având
reprezentanţi faimoşi în politică şi cultură. În timp, unitarienii au devenit tot mai
universalişti şi pluralişti, o societate în care încap foarte bine şi ateii, ceea ce pare minunat
– dar cu siguranţă că aceasta nu mai este Biserică!

Locul francmasonilor în tablou

Francmasonii (masonii), „constructorii liberi” ai unui ideal de fraternitate şi progres, au

influenţat foarte mult secolul al XIX-lea pe ambele maluri ale Atlanticului. Masonii nu sunt o
biserică sau o religie universală, ci o reţea de cluburi ezoterice, caracterizate prin
secretomanie şi preferinţa pentru exclusivitatea masculină, cu simboluri şi tradiţii
moştenite de la breslele meşteşugăreşti medievale, de la unele ordine cavalereşti şi din
diverse tradiţii creştine şi necreştine legendare. Nu există o organizare centrală mondială,
există doar loji (asociaţii, cluburi) zonale care se acceptă sau nu se acceptă reciproc, destul
de diverse în doctrine şi practici.
Masoneria este o frăţie universală elitistă, care promovează dezvoltarea spirituală
personală, cunoaşterea, caritatea socială, respectul şi toleranţa religioasă şi alte principii
idealiste, unde atât creştini, cât şi necreştini îşi găsesc cadrul social-spiritual. S-a dovedit a
fi un suport al democraţiei şi al drepturilor individuale. Mulţi dintre liderii de opinie şi
personalităţi proeminente au fost masoni, şi influenţa masoneriei este la baza societăţii
moderne, în ciuda faptului că lojile nu afişează scopuri politice. Fiind atât de diverşi,
masonii vor fi făcut probabil şi destule prostii, mai mult sau mai puţin „discrete”.
Caracterul relativ închis al societăţii lor pe de o parte şi isteriile naţionaliste şi
fundamentaliste pe de altă parte au dat naştere la tot felul de speculaţii, din care au
apărut munţi de maculatură de scandal, descriindu-i pe masoni ca pe o conspiraţie
satanistă globală, care ar urmări instalarea unui guvern mondial sau a unei noi ordini
mondiale, care să strice toate sfintele noastre tradiţii locale.

Deşi este dificil de susţinut că masonii au provocat revoluţiile moderne din secolele XVIII-
XIX, este adevărat că anumiţi gânditori şi politicieni care au influenţat Revoluţia Americană
au fost masoni şi (sau) deişti. Deismul şi masoneria sunt asociate şi în legătură cu Revoluţia
Franceză, clubul iacobin având model şi idealuri masonice. Diverse alte societăţi spirituale
sau conspirative au fost construite după model masonic, fără a fi însă parte din masonerie
(Rosicrucienii, Iluminaţii, Eteria, Carbonarii/Cărvunarii, Junii Turci etc.). Revoluţiile
paşoptiste, inclusiv în Ţările Române, au fost conduse de personalităţi educate în Occident
şi înfrăţite prin idealuri masonice. Dintre părinţii fondatori ai noilor mişcări religioase
americane, câţiva fuseseră iniţial masoni, şi unii au rămas masoni în continuare. Nu puţini
erau masoni şi printre clericii bisericilor de tradiţie veche europeană, chiar în Răsăritul
ortodox.

O minimă trecere în revistă a unor curente filozofice, politice, religioase, ezoterice a fost
necesară pentru a înţelege în ce fel de lume aveau să apară trezirile milenariste din secolul
al XIX-lea, cu cine intrau în competiţie şi din ce mediu proveneau adepţii.

Footnotes:

[1]„A nu se confunda cu grupările secrete numite Illuminati, al căror iluminism are caracter
ezoteric (ocult, secret) şi sunt organizate după model francmasonic. Ordinele de acest fel
se întemeiază pe filosofie mistică, cu caracter iniţiatic, promovând magia, spiritismul şi
alte «secrete», aspirând la o frăţie universală şi religie universală, pe temeiuri
«raţionale».”
[2]„În Ţările Române, de asemenea, nu Biserica a fost în fruntea mişcării pentru dezrobirea
rromilor sau pentru interesele celor dezavantajaţi.”
[3]„Un articol interesant care detaliază această istorie este «Boierii Moldovei veacului XIX si
masoneria», http://esuceveanu.ablog.ro/, 31 dec 2008.”

Semnele timpului, mai 2012, ediție tipărită