Genul liric

Genul liric cuprinde operele literare caracterizate prin modalitatea directă a comunicării.
In Grecia antică, poemele cântate cu acompaniamentul lirei erau considerate lirice.
In general, genul liric acoperă creaţia numită poezie.
-primele forme de lirism:- vechi poezii egiptene cu caracter funerar elegiac;
- poemele ebraice de iubire din Cântarea cântărilor;
-poemele religioase din Psalmi;

-în contextul culturii greceşti se dezvoltă specii lirice importante: oda, elegia, imnul; forme
lirice confesive apar şi la poeţii latini - Ovidiu, Vergiliu, Catul;
-în secolul al XVI-lea are loc o structurare a genului liric în speciile cunoscute
-treptat se nuanţează sentimentele, emoţiile, ideile determinate şi exprimate direct în poezie
-o dată cu romanticii secolului, al XVI-lea (V.HUGO, LAMAEJTNE, A.de MUSSET,
PUŞKIN, LERMONTOV, COLERIDGE, BYRON, SHELLEY, GOETHE, SCHILLER SAU
V.ALECSANDRI, GRIGORE ALEXANDRESCU, M.EMINESCU)
-simboliştii interiorizează, ambiguizează sensurile poetice, cultivă stările vagi, nedefinite
-expresioniştii transpun în versuri nostalgia spre absolut, elanurile dionisiace, vitaliste ale
eului, dar şi agonia prăbuşirii sufleteşti,înstrăinarea omului modern, teroarea limitei şi a sfârşitului;
-esenţa liricului este starea sufletească, sentimentul;
- în funcţie de conţinutul poetic se identifică o varietate de creaţii lirice:
• Lirica cetăţii - cuprinde creaţii care oglindesc tablouri de viaţă socială;
- reflectare a realităţii contemporane poetului;
- oda, imnul, satira, epigrama* pamfletul
• Lirica intimă (erotică) - ilustrează trăiri profunde;
- iubirea-sentimentul fundamental în existenţa umană,dar şi tristeţea,
regretul, nostalgia, depărtarea de cei dragi, dezrădăcinarea;
- elegia, romanţa, cântecul

• Lirica peisagistă - exprimă vibraţia sufletului în faţa peisajului natural, armonia, integrarea
cosmică a eului, aspecte pitoreşti din viaţa omului
- pastelul, idila, pastorala

• Lirica de meditaţie (filozofică) - versurile filozofice exprimă profunzimea trăirii, a emoţiei;

 Genul epic

Genul epic cuprinde totalitatea producţiilor literare care exprimă sub

formă de naraţiune idei, sentimente, acţiuni ale eroilor unor întâmplări reale
sau imaginare,
-în versuri sau în proză;
-dezvăluie direct sau indirect aspecte ale realităţii;
-relatare obiectivă la persoana I (naratorul e şi personaj şi atunci textul va
căpăta trăsături precum subiectivitatea, autenticitatea, verosimilitatea,
veridicitatea) sau a III-a; întâmplările sunt narate sau povestite;
-scriitorul este ca un „martor" sau o „voce" ce relatează desfăşurarea unor
fapte;
-epicul:- poate nara întâmplări care se petrec de-a lungul mai multor
generaţii, secole sau
milenii dar şi fapte petrecute în câteva ore;
-se poate deplasa în spatiu(exemplu: călătoria în lună a lui Dionis din
nuvela Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu);
-posedă continuitatea mişcării, a duratei şi a deplasării spaţiale;
-îmbină înfăţişarea comportării exterioare şi analiza stărilor
interioare;
-prezintă numeroase personaje, individuale sau colective;
-prezintă acţiuni de amploare diferită, de aici decurgând specii
literare diferite(schiţă, nuvelă, povestire, roman etc);
-naraţiunea se poate asocia cu dialogul,
descrierea sau monologul.
Curentele literare au imprimat prozei
particularităţi diferite.
1. Proza clasică:- densitate de idei, structură echilibrată, limpezime,
concizie, caracter
riguros al construcţiei sintactice, sobrietate şi eleganţă a limbajului;
- personaje tipice, plate, construite pe o singură trăsătură
de caracter: avariţie, snobism, demagogie, corupţie, linguşeală, nimicnicie
etc.
- tendinţă moralizatoare
- compoziţie rotundă, simetrică, echilibrată
- naratorul este obiectiv,
omniscient, impersonal
-naraţiunea se face la persoana
a Hl-a
Reprezentanţi: Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul; Ioan Slavici,
Moara cu noroc; Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi.
2. Proza romantică: - bogăţie metaforică, varietatea şi adâncimea
simbolurilor, caracter
liber al construcţiei perioadelor şi a frazei, culoare vie şi pitorească a
limbajului;
- personajul romantic = figură excepţională om al
antinomiilor, cu un comportament neprevăzut, spectaculos, „monstru de
frumuseţe sau de urâţenie, de bunătate sau de răutate" (G. Călinescu);
- descoperă fantasticul, miraculosul, magicul, visul,
călătoria în ţinuturi exotice, cosmicul, misterul, demonicul, infinitul spaţial
şi temporal;

3. Prozapostmodernă:- o etapă de „tranziţie" spre o nouă literatură (Mircea

Cărtărescu)
- preferinţa pentru proza scurtă, în care sunt
surprinse realitatea cotidiană, experienţa nemijlocită a vieţii, dinamica
socială, dilemele individului;
- interes pentru mediile sociale marginale
şi subterane, fragmentarismul, grotescul, kitsch-ul, parodia, umorul, „stilul
rafinat-plebeu";
- alternarea de registre şi tonuri narative,
documentarismul, jocul convenţiilor naratoriale, metatextualitatea.
Reprezentanţi: Mircea Nedelciu, Aventuri într-o curte
interioară,Tratament fabulatoriu;
Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăeş, Femeia în roşu.
4. Proza poetică:- la graniţa dintre liric şi epic;
- tendinţa spre o proză cu valenţe poetice (Mihai Eminescu, Sărmanul
Dionis)

- metafore sugestive, idei abstracte, sinestezii, pasaje

descriptive ce abundă în epitete, personificări, metafore, comparaţii;
- verbele sunt înlocuite de
adjective şi substantive;
-expresivitatea e de natură
poetică.
 Genul dramatic

Genul dramatic cuprinde operele create spre a fi reprezentate pe

scenă.
Textul dramatic:
-dimensiuni reduse
-valorifică dialogul şi monologul
-concizie temporală
-număr limitat de personaje şi tablouri
-surprinde parţial mişcarea sau evoluţia în timp
-accentul spre conflictul dramatic caracterizat prin intensitate şi
concizie
-confruntare tensionată a caracterelor şi a concepţiilor despre
lume, societate, univers
-se împleteşte subiectivitatea sau obiectivitatea viziunii

Specii dramatice:
' 1. tragedia
2. comedia
3. drama
4. melodrama
5. vodevilul
1. Tragedia
-caracterizată prin acţiune gravă şi deznodământ tragic
-numele provine de la grecescul „tragodia" fiind în relaţie cu serbările
dionisiace, moment de frenezie colectivă ritualică, exteriorizată în cântece şi
dansuri;
- personaje puternice ce luptă cu forte superioare.

-tragedia antică ilustrează lupta omului cu fatalitatea, cu destinul

implacabil; cuprindea un prolog, trei episoade, un exod (partea finală, după
care nu mai urmează corul antic ); se foloseau cântul, inflexiuni melodice,
dansul măştile.
Reprezentanţi: Eschil (Perşii, Prometeu înlănţuit), Sofocle (Antigona,
Oedip rege), Euripide (Troienele).
-tragedia renascentistă - conflictul se mută în sufletul omului, ca ciocnire
între voinţă şi pasiunile lui, între impuls, aspiraţie şi conştiinţa propriilor
limite. Persistă confruntări interumane sau cu o lume nedreaptă, măcinată de
egoism, sete de putere, bogăţie.
Opere: Regele Lear, Macbeth, Othello, Hamlet, Romeo şi Julieta.

-tragedia clasică franceză - respectă regula celor trei unităţi(de loc, de timp,
de acţiune); conflictul e dat de confruntarea raţiunii cu sentimentul.
Tragicul constă în prezenţa a două situaţii contradictorii, cu drept de
existenţă ce conduc la un deznodământ nefericit. Eşecul personajului este o
pierdere a unei valori, dar şi o manifestare a grandorii omeneşti în
confruntarea cu destinul, cu fatalitatea, cu eroarea de judecată.
Spectacolul tragic- trezeşte mila, frica, neliniştea, aducând purificarea
de propriile pasiuni josnice, este „spectacolul unei mari nenorociri", „latura
teribilă a vieţii"(Schopenhauer).

2. Comedia
-specie a genului dramatic în versuri sau în proză, prezintă întâmplări,
personaje, moravuri într-o manieră ce stârneşte râsul;
- acţiunea şi deznodământul sunt vesele, satirizează realităţi sociale şi
slăbiciuni omeneşti;
-a apărut în Antichitate ca şi cântec de sărbătoare în procesiunle dionisiace;
(Aristofan, Broaştele, Păsările; Plaut, Terenţiu)
-cultivă varietatea, neprevăzutul, încurcăturile de situaţii; personajele se
supun hazardului; -apar bucuria, exaltarea prezentului;
-stilul este oral, cu expresii familiare obişnuite; personajele sunt oameni
obişnuiţi, tipizaţi.

Etape în evoluţia comediei:

-comedia antică
-comedia Renaşterii (Machiavelli, Afiosto);
-commedia dell*arte , secolele XVI-XVII
-comedia clasică franceză: de caracter (Moliere, Avarul, Burghezul
gentilom), de intrigă (Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla, Nunta
Iui Figaro);
-comedia engleză, amestec de farsă si parodie, de ironie şi de
reflecţie filozofică la W. Shakespeare(VisuI unei nopţi de vară,
Cum vă place, îmblânzirea scorpiei)
In cultura română: Vasile Alecsandri(ciclul Chiriţelor), I. L. Caragiale,
Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, V. I. Popa, Tudor Muşatescu, Aurel
Baranga, Teodor Mazilu, Ion Băieşu. Nuanţe ale comicului:
 o comicul bonom (de înţelegere);
o comicul spiritual(glume, jocuri de cuvinte);
o comicul buf (pantonimă, automatism);
o eroi-comicul (tratarea la modul eroic a
personajelor derizorii);
0 tragicomicul;
o comicul ironic (opusul atitudinii sau părerii
autorului/personajului);
o comicul umoristic(înţelegere pentru defectele
omeneşti);
o comicul satiric(sancţionează abaterile morale);
Comicul se realizează prin: situaţii, caractere,
moravuri, limbaj.

3.Drama
- în versuri sau în proză; are un conţinut grav, profund, cu elemente tragice,
reflectă aspecte
sociale, istorice, mitice, psihologice, morale;
-este supusă convenţiilor, personajele sunt individualizate, tipice;
-implică acţiune, întâmplări, fapte susţinute printr-un conflict important;

În literatura română:
-drama istorică(B. P. Hasdeu, Răzvan şi Vidra; V. Alecsandri,
Despot- Vodă)
-drama de idei ( Camil Petrescu, Jocul Ielelor, Suflete tari, Act
veneţian)
-drama de inspiraţie mitologică (Lucian Blaga, Meşterul
Manole, Zamolxe)
-drama socială (Paul Everac, Aurel Baranga)
-parabola cu accente dramatice (Marin Sorescu)

4.Melodrama
- specie apărută în secolul al XVIII-lea;
- „operă dramatică în care acţiunea complicată neverosimilă, cu scene pline
de groază, alternează cu scene comice, convenţionale, de un patetism
violent" (Dicţionarul explicativ al limbii române);
- orice operă teatrala cu evenimente incredibile, violente şi stil artificial.

5. Vodevilul
- specie de comedie uşoară, cu elemente de farsă, în care textul este
completat de cuplete cântate cu acompaniament de orchestră;
- este legat de serbările populare(secolele XVIII-XIX) şi conţine incidente,
eroi, situaţii absurde într-o succesiune rapidă şi spectaculoasă a secvenţelor
dramatice.