Sarutarea pam�ntului

"...Ion �si trage orginea dintr-o scena pe care am vazut-o acum vreo
trei decenii. Era o zi de �nceput de primavara. Pam�ntul, jilav, lipicios. Iesisem
cu o pusca la porumbeii salbatici. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am
vazut un taran, �mbracat �n straie de sarbatoare.El nu ma vedea...Deodata s-a
aplecat si a sarutat pam�ntul. L-a sarutat ca pe o ibovnica..." Este bine cunoscuta
aceasta marturisire a lui Liviu Rebreanu privitoare la geneza marelui sau roman. Ca
element �ntr-o exegeza, confesiunea scriitorului are valoarea sau lipsa de valoare
a tuturor rememorarilor de acest fel. Literatura nu este o simpla transpunere a
faptului de existenta �n cuv�nt. Daca totusi ne oprim asupra acestui spectacol la
care asista t�narul ardelean, �ntr-o dimineata de �nceput de primavara si de veac,
este pentru a vedea ce sens dob�ndeste �n universul sau imaginar un gest aparent
lipsit de sens. Caci vede matania taranului ca printr-o sticla care absoarbe
semnificatia, �nchinarea uluindu-l prin absurditatea sau prin caracterul ei
ininteligibil. Cu stiuta sa onestitate, Rebreanu marturiseste ca atunci c�nd,
uimit, a vazut taranul sarut�nd pam�ntul, n-a �nteles si n-a cautat sa �nteleaga
t�lcul acestui gest. "Nici macar n-am fost curios sa aflu pentru ce a sarutat omul
glia". Ar fi putut poate sa afle ce l-a �ndemnat sa o faca, dar faptul l-a
interesat doar ca o "bizarerie", ca o "ciudatenie taraneasca". �ntr-adevar
interepretarile posibile ar fi fost mai multe. Omul saruta glia dintr-un pur elan
vital, �mpins de o �nviorare primavarateca, sau pentru ca �ntors din vreo puscarie
�si revedea "locutul" sau, sau pentru ca scap�nd de vreo primejdie ori, dimpotriva,
�ngrijorat peste masura, batea o metanie �n fata lui Dumnezeu. Sau poate nici nu a
sarutat brazda, ci numai a amusinat-o de aproape. Esential nu este ce a vazut
Rebreanu, ci ce a facut din ceea ce a vazut. �n economia romanului sau, scena are
un sens perfect determinat. Gestul omului este un semn si, mai mult dec�t at�t, un
simbol. El este semnificativ nu numai pentru destinul eroului, ci pentru
configurarea naratiunii. Semnificatia aceasta privind proiectul epic al
romancierului ne apare cu mai multa evidenta daca o apropiem de sensul unei scene
similare prin gestica, aceea a t�narului Aliosa Karamazov, sarut�nd pam�ntul, �n
romanul lui Dostoievski.
Nu stim daca Liviu Rebreanu citise ori nu "Fratii Karamazov" atunci c�nd �ncepuse
sa proiecteze apoi sa scrie romanul sau "Ion". Cartea lui Dostoievski a �nceput sa
fie publicata �n fascicole �n anul 1915, dar putea fi citita de scriitorul nostru
�n versiuni anterioare, germane sau maghiare. Dar nu ne intereseaza o �nr�urire
posibila a scriitorului rus asupra lui, deoarece chiar daca ar fi citit "Fratii
Karamozav", sarutarea pe care o da Ion pam�ntului, �n romanul sau, are o cu totul
alta semnificatie dec�t aceea a prosternarii lui Aliosa. Textul lui Dostoievski ne
serveste doar ca un plan de referinta.
Ion a triumfat. Prin calcul siret, lipsit de scrupule, apoi mai ales prin
perseverenta, prin asteptare inflexibila, patimasa, a dob�ndit pam�turile r�vnite.
Asteptase zilele dezghetului, retragerea iernii, caci "stap�n al tuturor
pam�nturilor, r�vnea sa le vada si sa le m�ng�ie ca pe niste ibovnice
credincioase". Fondul sensual al insului se tradeaza �n acest jind cvasi-erotic de
a m�ng�ia, de a poseda fizic pam�ntul. Termenii folositi de povestitor sunt
apropiati descrierii unui amor patimas, acaparator. "Dragostea lui avea nevoie de
inima mosiei. Dorea sa simta lutul sub picioare, sa i se agate de opinci, sa-i
soarba mirosul, sa-si umple ochii de culoarea lui �mbietoare [...].Cu c�t se
apropia, cu at�t vedea mai bine cum s-a dezbracat de zapada locul ca o fata
frumoasa care si-ar fi lepadat camasa arat�ndu-si corpul gol, ispititor." Tripla
concupiscenta �l poseda pe t�narul taran din Pripas: pofta ochilor, pofta trupului
si trufia vietii. Beatitudinea lui c�nd ajunge �n mijlocul delnitei n-are margini.
Cu insistenta greoaie, obsesiva, a naratorului caruia nu-i pasa ca se repeta, care
�ngroasa fara masura liniile p�na c�nd le face mai halucinante dec�t daca le-ar
pastra �ntr-o vaga, misterioasa, evanescenta, Rebreanu continua sa-l �nchipuie pe
Ion �n desfatarile dragostei �mplinite cu pam�ntul-iubita. "Lutul negru, lipicios,
�i tintuia picioarele r�deau ochii, iar fata toata �i era scaldata �ntr-o sudoare
calda de patima. �l cuprinse o pofta salbateca sa �mbratiseze huma, sa o
cr�mpoteasca, �n sarutari. �ntinse m�inile spre brazdele drepte, zgrunturoase si
umede. Mirosul acru, proaspat si roditor �i aprindea s�ngele.
Se apleca, lua �n m�ini un bulgare si-l sfar�ma �ntre degete, cu o placere
�nfricosata. M�inile �i ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu.
Sorbi mirosul, frec�ndu-si m�inile.

Apoi �ncet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa �n genunchi, �si
cobor� fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pam�ntul ud. si-n sarutarea
aceasta grabita simti un fior rece, ametitor..."

Iata actul voluptos �ndeplinit. Caci sarutarea lui Ion este, fara �ndoiala, o
�mbratisare cvasi-erotica, un act de extatica luare �n posesiune. Un prim act care-
l privise direct, voit si stiut, pe acesta fusese comis �n noapte "rusinii" c�nd o
posedase pe Ana lui Vasile Baciu pentru a pune m�na pe pam�nturile lui. Renuntase
la o alta iubire - pentru Florica - atras de mai puternica pasiune pentru pam�nt.
stia cum ca are pam�ntul care l-a ispitit dintotdeauna, pe care l-a r�vnit mereu.
�n exaltarea sa intra o �ntreita voluptate - a simturilor, a cupiditatii si a
puterii. Toate sunt �mpletite, si toate au la baza o traire a posesiunii. Ion voise
sa aiba pam�ntul, el sensualul, hulpavul de avere si de putere.

�n beatitudinea lui Ion se strecoara �nsa o �nfiorare, alta dec�t aceea a

voluptatii, dar unita cu ea. �nsasi insistenta naratorului asupra lutului negru,
lipicos care "tintuieste" picioarele, din care, odata �nglodat, nu te mai ridici
niciodata, st�rnesti asocieri funebre. M�inile care zdrobesc bulgarele ram�n unse,
par "niste manusi de doliu". �n sf�rsit, placerea �nsasi pe care o savureaza
t�narul sarut�nd pam�ntul �i lasa un gust de o dulceata amara, un fior rece, ca o
adiere a mortii presimtite.

Vedem �n aceasta scena a "sarutarii pam�ntului", unul din punctele nodale ale
romanului, un loc �n care arta lui Rebreanu ni se reveleaza �n c�teva din
elementele ei. si desi scriitorul se considera si este considerat "lipsit de
inspiratie" elementele acestea sunt de ordinul artistic al imaginarului.