TRATAREA DIFERENŢIATĂ – NECESITATEA PRIMORDIALĂ A

CUNOAŞTERII PSIHOPEDAGOGICE A ELEVILOR

Schimbarea de anvergură a şcolii, în acord cu evoluţiile societăţii contemporane,

presupune inovări si redimensionări la nivel de macro şi microsistem. În noua perspectivă, o nouă
ierarhie a obiectivelor urmărite şi regândirea situaţiilor de învăţare vor fi integrate unor noi
modalităţi de structurare a conţinuturilor, de combinare a metodelor, procedeelor şi mijloacelor de
predare – învăţare, evaluare, cât şi a modalităţilor de organizare şi desfăşurare a proceselor
pedagogice. Inovarea autentică a şcolii, corelată cu prospectiva dezvoltării sociale, este
interdependentă cu reprezentarea educaţiei viitorului.
Între componentele care fundamentează acţiunea de perfecţionare a activităţii instructiv-
educative, instruirea diferenţiată se conturează cu destulă pregnanţă. În lumina “Declaraţiei
drepturilor omului“ (O.N.U. 1948) “fiinţele umane au drepturi şi sanse egale de dezvoltare şi
manifestare”. Dar este cunoscut faptul că fiinţele umane nu se nasc egal înzestrate cu posibilităţi
psihofizice şi că nu au condiţii identice de dezvoltare si manifestare.
Fiecare om se naşte şi se dezvoltă astfel încât ajunge să aibă unele particularităţi
psihofizice, mai ales psihice, deosebite, particulare care alcătuiesc individualitatea fiecăruia.
Pedagogia contemporană admite atât existenţa unor particularităţi psihologice individuale ce
deosebesc în mod evident, persoanele de altele, cât şi existenţa unor particularităţi individuale
relativ comune unor grupe de persoane. Din această perspectivă a apărut tratarea diferenţiată a
elevilor în raport cu particularităţile lor de vârstă şi individuale.
Ce presupune însă tratarea diferenţiată? Precizări terminologice in lucrările de pedagogie
generală tratarea diferenţiată este considerată componenta esenţială a unor principii didactice sau
condiţie a realizării lor sau este chiar ridicată la rang de principiu distinct. Astfel că, după Ioan
Bontaş, “principiul individualizării şi diferenţierii învăţării exprimă necesitatea adaptarii dinamice
a încărcăturii cognitive şi acţionale a conţinuturilor şi strategiilor instructiv – educative atât la
particularităţile psihofizice ale fiecărui elev, cât şi la particularităţile diferenţiate, relativ comune
unor grupe de elevi, în vederea dezvoltării lor integrale ca personalitate şi profesionalitate”; Marin
Stoica numeşte acest principiu “al diferenţierii procesului de instruire”. Acesta presupune ca
procesul de predare – învăţare să se desfaşoare în ritmul de muncă al elevilor printr-o tratare
diferenţiată urmărind dezvoltarea la elevi atât a aptitudinilor şcolare, cât şi a aptitudinilor
specifice (tehnice, matematice, sportive, literar – artistice, organizaţionale, etc.). În “Dicţionarul
de termeni pedagogici” tratarea diferenţiaţă este integrată principiului individualizării
învăţământului. Acest principiu face posibilă tratarea diferenţiată şi diversificarea învăţământului
în general asigurând rolul conducător al educaţiei în formarea personalităţii. În condiţiile actuale
problema tratării diferenţiate este abordată într-o perspectivă mai largă, fiind pusă în relaţie
nemijlocită cu sporirea eficienţei nu numai pedagogice, ci şi sociale, a sistemului de învăţământ.
Sporirea eficienţei învăţământului vizează, în ultimă instanţă, integrarea rapidă, uşoară în
viaţa şi activitatea socială. O asemenea integrare este rezultatul îmbinării organice şi echilibrate a
intereselor generale ale societăţii cu cele personale, astfel încât fiecare individ să se realizeze în
activitatea social – utilă la nivel maxim al posibilităţilor sale. Ca urmare, pregătirea elevilor este
privită din ce în ce mai mult nu numai strict din punctul de vedere al necesităţilor economice, ci
din perspectiva amplă a dezvoltării personalităţii fiecărui elev.
E deosebit de important faptul că sarcina educaţiei şi instrucţiei trebuie să fie
transformarea individualităţilor în personalităţi care să corespundă idealului educativ al societăţii
noastre. Tratarea diferenţiată înseamnă, în esenţă, adaptarea învăţământului la particularităţile
psihofizice ale copilului, influenţa instructiv – educativă a acestuia în conformitate cu
individualitatea sa, înlesnindu-i pregătirea la nivelul posibilităţilor şi intereselor, creându-i, în
ultimă instanţă, o ambianţă favorabilă în cel mai înalt grad pentru formarea personalităţii în
ansamblu. În acest sens ignorarea trăsăturilor individuale, datorită unei atitudini nivelatoare
pedagogice echivaleaza cu un “act de miopie educativă” (V. Filipescu) şi, dimpotrivă, înţelegerea
caracteristicilor individului, a reacţiei lui într-o anumită împrejurare este extrem de importantă
pentru a putea prevedea şi influenţa comportarea sa. În viziunea didacticii moderne, tratarea
diferenţiată este inclusă între modalităţile principale de perfecţionare a lecţiei. În acest sens, A.
Chircev considera că teza fundamentală care deschide câmp larg de afirmare tendinţelor
novatoare ale teoriei pedagogice şi practicii şcolare este aceea de a centra întreg sistemul de
învăţământ pe elevul însuşi. Schimbarea amintită include şi tratare diferenţiată alături de celelalte
modalităţi. (trecerea de la educativ la formativ, reevaluarea relaţiei profesor-elev şi predare-
învăţare etc.). Tratarea diferenţiată este pusă în relaţie de complementaritate cu diversificarea şi
individualizarea. Aceasta pentru ca tratarea diferenţiată a elevilor reclamă atât grupe de nivel
apropiat, diferite forme şi strategii de lucru, cât şi adaptarea procesului instructiv – educativ chiar
la individualitatea fiecărui elev. Diferenţierea activităţii didactice, a metodologiei aplicate şi a
mijloacelor de învăţământ folosite.
Renovarea acţiunii pedagogice în direcţia diferenţierii instruirii se impune din multiple
consideraţii, dintre care cele referitoare la obiectivele pedagogice ocupă un loc important. Este de
înţeles că finalităţile acţiunii de învăţare, nivelurile pe care si le propune să le realizeze, devenind
categoria fundamentală a teoriei contemporane asupra educaţiei să exercite funcţia sa de reglare a
formelor, a metodelor de predare-învăţare, de desfăşurare a activităţii scolare. Dacă odinioară,
valorile umane se apreciau în funcţie de fondul de cunoştinţe acumulate, societatea actuală solicită
în primul rând spirit de investigaţie, aptitudinea de a se instrui continuu, capacităţi creatoare.
În acest context, sarcina primordiala a şcolii constă în a-l învăţa pe elev cum să se instruiască şi
să-i cultive nevoia de educaţie permanentă. De aceea, eficienţa acţiunii pedagogie se apreciază tot

2
mai mult în funcţie de valoarea ei formativă, de măsura în care elevii şi-au format deprinderile de
muncă necesare şi capacitatea de a le adapta la condiţii schimbătoare. Corelat cu obiectivele
pedagogice, impactul asupra învăţământului actual, în perspectiva instruirii adaptive, se relevă
asupra motivaţiei învăţării.
În legatură cu aceasta, un mare pedagog explică rezultatele nesatisfăcătoare ale şcolii
tradiţionale prin aceea că procesul de instruire se bazează pe două premise nemărturisite: a) elevul
învaţă pentru a evita o serie de neplăceri (note mici, dezaprobarea profesorului şi a familiei,
repetenţia, etc.) b) profesorul este factorul hotărâtor, cel care asigură “mişcarea” elevului, acesta
fiind un simplu receptor de cunoştinţe. Asociind la această constatare datele psihologiei referitoare
la capacitatea de dezvoltare psihică a copiilor, îndeosebi ideea lui Bruner, potrivit căreia problema
pedagogică ce se pune în legătură cu asimilarea unui conţinut nu este dacă elevul poate sau nu să-l
înveţe, ci aceea a modului în care trebuie să se desfăşoare acest proces; se ajunge la concluzia că
învăţarea trebuie să pornească de la însuşirile proprii elevului.
Sarcina principală a activităţii şcolare constă în crearea unor condiţii care să contribuie în
cea mai mare măsură la o învăţare eficientă din partea fiecărui elev. Pentru aceasta este necesar ca
învăţarea să nu fie întemeiată pe motivări exterioare, ci să se desfăsoare sub impulsuri interioare,
factorul hotărâtor de stimulare constituindu-l însăşi activitatea de învăţare, modul în care aceasta
este organizată şi se desfăşoară. Unele mutaţii produse chiar în evoluţia sistemelor şcolare reclamă
cu necesitate o instruire diversificată şi diferenţiată.
Reforma învăţămăntului pune în termeni noi problema adaptării activităţii didactice în
conţinut, forme de organizare, metode la capacităţile elevilor determinată de inegala aptitudine a
copiilor de a satisface exigenţele de învăţare în acelaşi grad. Diversitatea posibilităţilor elevilor,
determinată de mulţi factori – dispoziţiile native, influenţa mediului socio-cultural, instruirea
dobândită pe trepte anterioare de învăţământ etc. Nu este proprie doar primei perioade de
şcolaritate ea aparând mai evidentă pe următoarele trepte ale sistemului şcolar.
Tratare identică a unor situaţii diferenţiate ar duce la adâncirea inegalităţilor dintre elevi şi
nu ar oferi condiţii favorabile pentru reuşita şcolară a tutror elevilor. Ca urmare, deosebirilor
privind capacităţile elevilor trebuie să le corespundă o diferenţiere a activităţilor şcolare. În cadrul
unui proces de instruire diferenţiat elevii nu mai sunt supuşi, în bloc, aceloraşi cerinţe, ci se poate
opera o selectare a volumului şi gradului de complexitate a cunoştinţelor, a metodelor
întrebuinţate, în concordanţă cu grupe de interese şi capacităţi.

Bibliografie:
1. Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948
2. Bontaş. I, „Tratat de pedagogie”, Ed. All, 2007
3. A. Chircev, A. Roşca, “Psihologie generala”, Ed.D.P., Bucureşti, 1976