Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CHIRIAC ANDREEA-DANIELA
GRUPA 6, IF
_
______________________________________
Vasile Gherghescu, Ionel Cloșca, Reguli de drept internațional privind starea de
pace și de război, p. 311, București, Editura Militară, 1972.
Ch. Rousseau, Droit international public, a treia ediție, p. 375, Paris, Ed. Dalloz, 196
Statul permanent neutru are totodată dreptul la
recunoaşterea şi garantarea personalităţii sale şi dreptul
de a participa pe deplin la viaţa internaţională ca orice alt
stat.
De-a lungul timpului se cunosc doar câteva state
care şi-au declarat statutul de neutralitate permanentă:
-Belgia – între 1831-1919.Neutralitatea Belgiei a
fost încălcată de Germania în 1914 şi a încetat prin
voinţa statului belgian şi în baza tratatelor de pace de
după primul război mondial;
-Luxemburgul - (1867-1919).Neutralitatea sa a
încetat să mai fie garantată prin tratatul de la Versailles,
dar a fost menţinută unilateral până la invadarea
teritoriului luxemburghez de către Germania în 1940;
-Elveţia este cazul tipic de stat cu neutralitate
permanentă.Elveţia a început să urmeze o politică
declarată de neutralitate recunoscută apoi prin Tratatul de
la Utrecht (1713).
Regimul juridic al neutralităţii sale permanente a
fost stabilit şi garantat în 1815 prin declaraţiile statelor
participante la Congresul de la Viena, care recunoşteau
că neutralitatea şi inviolabilitatea Elveţiei sunt în
interesul Europei, şi printr-un tratat din acelaşi an semnat
de toate marile puteri ale epocii. Neutralitatea Elveţiei a
fost reconfirmată prin Tratatul de la Versailles în 1919 şi
a fost respectată în timpul celui de al doilea război
mondial.
La intrarea în Societatea Naţiunilor în 1920,
recunoscându-se neutralitatea Elveţiei, Consiliul
Societăţii a adoptat o declaraţie prin care această ţară a
fost scutită de participarea sub orice formă la acţiunile
privind aplicarea la sancţiuni militare.
Invocând statutul său de stat permanent neutru,
Elveţia nu este membru al O.N.U. şi, deşi s-a pus această
problemă în câteva rânduri, poporul elveţian a respins
prin referendum intrarea ţarii în O.N.U., în special
datorită sistemului de aplicare a unor sancţiuni militare
considerat ca incompatibil cu statutul de neutralitate
permanent.
Confederaţia Elveţiană are o lungă istorie de neutralitate
armată — nu a mai fost în stare de război din 1815 — şi
a aderat la Naţiunile Unite abia în 2002. Totuşi are
politică externă activă şi este frecvent implicată în
procesele de pace din toată lumea. În Elveţia îşi au sediul
mai multe organizaţii internaţionale, inclusiv al doilea
birou al ONU din lume ca mărime. La nivel european,
este membru fondator al Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb şi face parte din 2012 din Spaţiul Schengen –
deşi nu este membră a Uniunii Europene, şi nici a
Spaţiului Economic European. Şi chiar dacă nu este
membră a Uniunii Europene, Elveţia este una dintre cele
mai bogate ţări din lume dacă ne raportăm la PIB pe cap
de locuitor, şi are cea mai mare bogăţie pe cap de
persoană adultă (în termeni de bunuri financiare şi
nefinanciare) din toate ţările lumii.
Aderarea la Uniunea Europeană ar însemna transformãri
importante la nivel economic pentru această ţară:
înlocuirea francului elveţian cu euro, creşterea TVA-ului
renunţarea la secretul bancar. Sistemul bancar elveţian se
bazează pe păstrarea confidentialităţii clienţilor, iar
foarte mulţi europeni cu afaceri mai puţin curate îşi ţin
banii în băncile de elveţiene. Dar de ce i-a fost frică nu a
scăpat. Mai de voie, mai de nevoie, Uniunea Europeană
şi Elveţia au semnat in mai anul acesta, un acord prin
care se urmăreşte limitarea evaziunii fiscale, documentul
urmând să intre în vigoare în 2018. De atunci, rezidenţii
UE nu vor mai putea ascunde în băncile elveţiene
veniturile nedeclarate, în condiţiile în care Uniunea
Europeană şi ţara cantoanelor vor face schimb automat
de informaţii privind conturile bancare deţinute de
cetăţenii lor.
Curiozități