EXAMENUL BOLNAVULUI SI EXPLORAREA PARACLINICA IN CHIRURGIA MAXILO-

FACIALA

        

            Cele mai multe erori de diagnostic si tratament se datoresc insuficientei cunoasteri a bolnavului,
de aceea examenul clinic trebuie sa cuprinda in amanuntime atat teritoriul buco-maxilo-facial cat si
examenul general complet. Numai o astfel de investigare poate depista originea sistemica a unor leziuni
B.M.F. cat si consecintele acestor leziuni asupra altor organe si sisteme. Manifestarile buco-dentare care
insotesc o boala generala, precum si cele care genereaza unele boli, trebuie sa fie cunoscute de orice
medic, indiferent de specialitate.

            Daca asupra manifestarilor generale, induse de afectiuni buco-maxilo-faciale vom face adesea
referiri pe parcursul derularii principalelor aspecte ale patologiei asupra regiunii, consideram oportuna o
trecere in revista a semnelor bucale ca “rezonanta” ale unor boli generale.

            Plecand de la particularitatile mucoasei bucale ce-i confera calitatea de membrana biologica

complexa si activa “semnalul de alarma“ prompt al majoritatii perturbarilor din organism, William Osler
are meritul de a fi recunoscut printre primii, rolul cavitatii bucale ca “oglinda a restului corpului”.

            In categoria acestor semnale de alarma putem enumera:

            I. MODIFICARI DE MIROS ALE AERULUI EXPIRAT

               - aerul expirat atrage atentia asupra anumitor boli:

            a. mirosul de ficat - in coma hepatica;

            b. mirosul de acetona(mere putrede) - in coma diabetica;

            c. mirosul de urina(amoniac) - in coma uremica;

            d. mirosul de hidrogen sulfurat - in hemoragii gastrice;

            e. mirosul dulceag - in difterie;

            f. mirosul de sudoare - in tuberculoza pulmonara si in reumatismul articular;

            g. miros cadaveric - in gangrena pulmonara si supuratia pulmonara;

            h. miros fecaloid - in ileus.

            II. TULBURARI SALIVARE (hiper sau hiposalivatie)

            1. Hipersalivatie (sialoree) - fiziologica - in sarcina, lehuzie, tulburari menstruale, emotii, reactii
de raspuns la condimente.

            Patologic in:

            - hipertiroidie;

            - ulcer gastro-duodenal;

            - ciroza hepatica;

            - pancreatita cronica;

            - parazitoze intestinale.

            2. Hiposalivatie (xerostomie) in:

            - sindromul Sjögreen;

            - enterocolita acuta;

            - insuficienta renala cronica;

            - hipertermie sau stari hipertoxice;

            - anemii severe;

            - hemoragii severe.

            III. TULBURARI ALE GUSTULUI

            a. gust amar - mai ales dimineata in colecistita si hepatita cronica;

            b. gust metalic - in pancreatitele cronica, intoxicatii cronice cu unele metale;

            c. gust particular de “gura coclita“ - gastrita cronica;

            d. gust de ridichii - coma hepatica.

            IV. MODIFICARI ALE LIMBII

            - limba saburala - in stari febrile prelungite;

            - limba cianotica - de culoare albastruie o intalnim in bolile cardiace congenitale in special tetrada
Fallot;

            - limba piloasa - febrili, fumatori - bronhopneumopatii cronice obstructive;

            - limba rosie - tumori de tract gastrointestinal;

                                     - afectiuni hepatice;

                                     - afectiuni cardiace.

            - limba cu mucoasa atrofica - glosita Hunter (in anemia pernicioasa) pelagra;

            - macroglosie - mixedem;

                                      - acromegalie;

                                      - amiloidoza.

            V. TREMURATURI ALE LIMBII - intoxicatii cu Hg.

                                                                              - scleroza in placi

                                                                              - paralizie generala

            - pareze sau paralizia limbii - paralizie pseudobulbara;

                                                                - tumori cerebrale;

                                                                - paralizia hipoglosului.

            - limba uscata prajita - stenoza pilorica;

                                                    - deshidratari;

                                                    - diabet.

            - limba neagra - boala Adisson;

            - gingivita hiperplazica - leucemie acuta;

                                                       - intoxicatii medicamente(hidantoina);

                                                       - carente vitaminice.

            VI. MODIFICARI ALE DINTILOR

            - dintii incisivi cu scobituri in semiluna + surditate labirintica +keratita interstitiala =

triada Hutchinson - lues congenital;

            - dintii colorat in roz - cafeniu  in porfirie;

            - dintii colorati in cenusiu - verde in eritroblastoza fetala.

            VII. MODIFICARI ALE FACIESULUI

            - facies basedowian - exoftalmie bilaterala (fata inspaimantata) privire vie, clipire rara (semnul
Stellwag), tremuratura pleoapelor (semnul Rosenbach), pigmentare perioculara(semnul Jellinek) - aspect
de spaima inghetata.

            - facies acromegalic - macroglosie, macrocheilie, macrognatie (mandibula in “galos”).

            - facies de masca - intepenit - Parkinson.

            - facies cu expresia unui ras dureros(sardonic) - tetanos

            - facies cu aspect de papusa(beauté mitrale) - stenoza mitrala.

            - facies pletoric - hipertensivi, obezi.

            - facies cu aspect de fluture - eritem pe dosul nasului si pometi - lupus eritematos difuz.

            Dupa trecerea in revista a acestor aspecte vizand rasunetul bolilor generale la nivelul cavitatii
bucale, in continuare ne vom referi la examenul clinic propriu-zis ce trebuie sa-l efectuam   in cazul unui
bolnav cu o afectiune in sfera B.M.F.

            El cuprinde: anamneza, examenul loco-regional, examenul general si examene complementare

(paraclinice).
            A. ANAMNEZA

            In primul rand se stabileste identitatea bolnavului, varsta, ocupatia, etc.

            Varsta poate da indicatii importante asupra prognosticului bolii (tumori maligne la tineri), asupra
unor perioade critice (menopauza, pubertate) sau momentului unor interventii chirurgicale (anomalii
dento-maxilare, despicaturi labio-maxilo-palatine, defecte estetice).

            Conditiile de viata si munca precizeaza activitatea in mediul toxic sau necesitand efort fizic intens,
existenta unor factori de stress, felul alimentatiei, abuzul de condimente, alcool, tutun, etc.

            A.H.C. ne intereseaza in special sifilis, tuberculoza, coagulopatii, boli genetice, despicaturi labio-
maxilo-palatine legate de tulburari in primele 3 luni de sarcina.

            A.P.P. se cerceteaza in ordine cronologica pe perioade de varsta. In mod special ne intereseaza

obiceiuri vicioase din copilarie (supt deget, deglutitie infantila).

            Dupa acest prim contact cu bolnavul, se stabileste motivul sau motivele ce l-au determinat sa se
prezinte la medic, de obicei principalele cauze sunt: durerea, tumefactia, sau tumori, tulburari functionale
loco-regionale si tulburari generale.

            Istoricul se face in privinta debutului si evolutiei bolii, ordinea de aparitie a diferitelor simptome,
succesiunea si evolutia lor, tratamentele urmate si rezultatele obtinute. In general bolnavul se prezinta
pentru urmatoarele cauze: durere, tumefactie sau tumora, tulburari functionale asociate locale sau
generale.

            Durerea o analizam d.p.d.v. al imprejurarilor de aparitie, sediului, caracterului (spontana sau

provocata), intensitatii, iradierilor, durata continua sau in crize, diurna sau nocturna, tulburarile asociate,
modul de reactie la analgezicele uzuale, etc.

            Despre tumefactie sau tumora, anamneza trebuie condusa in sensul depistarii evolutiei (rapida
sau lenta) progresiva sau in pusee. Ulceratiilor si fistulelor li se precizeaza debutul, evolutia, etc.

            Tulburarile functionale locale mai des incriminate de bolnav se pot referi la miscarile de

deschidere si inchidere a gurii, masticatiei, deglutitiei, fonatiei sau mimica. Tulburarile subiective,
obiective sau functionale se insotesc adesea de simptome sau semne generale ce uneori constituie motivul
principal ce determina bolnavul sa se prezinte la consultatii. Astfel de manifestari pot fi: cefaleea,
insomnia, febra, alterarea starii generale, etc.

            B. EXAMENUL OBIECTIV LOCO-REGIONALcuprinde examenul exobucal si examenul

endobucal.

            EXAMENUL EXOBUCAL - se va examina fata si regiunile cervicale antero-laterale

prin inspectie si palpare.

            Prin inspectie se observa expresia fetei, eventual exoftalmie sau anoftalmie, inegalitatea pupilara,
faciesul adenoid, existenta unor ticuri, modificarile reliefurilor normale ale fetei si gatului.  Se verifica
simetria fetei in repaus si in timpul miscarilor mimicii. Inspectia fetei se face atat din fata cat si din profil.
Se aprecieaza coloratia tegumentelor, prezenta de eruptii, escoriatii, plagi cicatrici vicioase, hipertrofice,
retractile.

            Se aprecieaza asimetria determinata de o pierdere de substanta, de prezenta unei tumefactii sau
tumori careia i se descrie marimea, forme, limitele. Se descriu ulceratiile, intinderea lor, forma, aspectul
marginilor, de asemenea prezenta de fistule, numarul si sediul lor, starea tegumentelor din jur, aspectul
secretiei.
            Palparea da elemente importante in legatura cu procesele tumorale, traumatice, inflamatorii. In
traumatisme se cerceteaza daca exista mobilitate anormala sau deformatii osoase la nivelul marginilor
orbitei, ale conturului mandibular ale piramidei nazale, etc. In procesele inflamatorii prin palpare se obtin
date asupra consistentei (fluctuenta, depresibilitate, infiltratie).

            In cazul formatiunilor tumorale se cerceteaza forma, intinderea, localizarea, marimea, suprafata
(regulata, neregulata, boselata) conturul si consistenta : dura, depresibila, renitenta, fluctuenta, moale,
elastica, etc. Precum si gradul de mobilitate fata de planurile profunde si superficiale.

            Se vor examina tulburarile de sensibilitate in teritoriul ramurilor trigemenului prin intepare cu
sonda, comparativ cu partea sanatoasa.

            Examenul ganglionilor regionali (submentonieri, submandibulari, pretragieni, genieni, subangulo-

submandibulari, latero-cervicali, superficiali si profunzi) se face tot prin palpare, bilateral. Se cerceteaza
marimea lor, gradul de aderenta fata de planurile adiacente, consistenta, prezenta fenomenelor de
periadenita cu sau fara fluctuenta, modul de dispunere, izolati sau in bloc, unici sau multiplii.

            Articulatia temporo-mandibulara este examinata prin palpare in conductul auditiv extern bilateral,

concomitent prin urmatoarea tehnica: se introduce indexul in conductul auditiv extern si se invita
bolnavul sa faca miscari de inchidere si deschidere a gurii; se constata amplitudinea miscarii condililor; se
pot percepe auditiv si palpatoriu zgomote articulare: cracmente, frecaturi ce declanseaza existenta
deformatiilor tumorale, inflamatorii sau traumatice.

            Examenul endobucal - Pentru examenul endobucal este necesara o buna expunere a cavitatii
bucale, ce se realizeaza cu bolnavul asezat in pozitie corecta pe fotoliul dentar, in conditii de vizibilitate si
iluminare buna. Pentru examinarea cavitatii bucale sunt indispensabile: oglinda, pensa si sonda dentara.
Prin inspectie se examineaza succesiv orificiul bucal, buzele si vestibulul, deschiderea gurii si cavitatea
bucala propriu-zisa.

            Inspectia orificiului bucal si buzele poate remarca microstomie sau macrostomie, macrocheilie,
palparea sau cianoza buzelor, despicaturi sau fistule labiale, pierderi de substanta sau cicatrici, manifestari
patologice diverse. La inspectia vestibulului bucal se aprecieaza profunzimea santurilor vestibulare, starea
frenurilor, aspectul general al mucoasei si coloratia sa. Examenul deschiderii gurii poate pune in evidenta
situatii diferite: deschiderea normala, limitarea deschiderii (trismus sau constrictie) sau imposibilitatea
deschiderii (ankiloza). Inspectia cavitatii bucale propriu-zise, se face in mod sistematic, incepand cu
cercetarea boltii si valului palatin, pilierilor amigdalieni si amigdalelor, planseului bucal, limbii, a
orificiilor si papilelor canalelor salivare (Stenon, Wharton) si aspectul salivei eliminata prin  ele. Palparea
partilor moi se executa bidigital pentru buze, obraji sau limba si bimanual pentru obraji si planseu bucal.

            Se percep eventual formatiuni patologice in grosimea partilor moi, apreciindu-se marimea,
consistenta, mobilitatea si sensibilitatea leziunilor, raporturile lor cu tesuturile din jur.

            Examenul dintilor si parodontiului

            Se aprecieaza forma arcadelor dentare, modul de implantare a dintilor si raporturile interdentare,
se studiaza arcadele in raporturile lor reciproce. Dupa examenul arcadelor dentare, se face apelul dintilor,
notarile facandu-se dupa sistemul celor doua cifre.

            Se examineaza fiecare arcada in parte, intotdeauna in aceeasi ordine incepand cu semiarcada
superioara dreapta, in sensul miscarii acelor de ceasornic. Prin inspectie directa sau indirecta, cu ajutorul
oglinzii se cerceteaza anomaliile de numar, forma, structura si pozitie ale dintilor prezenti, malformatiile
dentare, deviatii, inclinari, etc.

            Palparea dintilor se realizeaza cu manerul sondei (percutie dentara) orizontal sau in ax, durerile
provocate dand indicatii asupra starii inflamatorii a parodontiului. Examenul parodontiului mentioneaza
prezenta sau absenta tartrului dentar, coloratia si aspectul gingiei (hiperplazica, retractata, cianotica,
existenta de pungi gingivale, etc.).

            C. EXAMENUL GENERAL

            Se aprecieaza tipul constitutional, dezvoltarea generala, starea de nutritie, dezvoltarea musculaturii
si a scheletului, starea psihica, etc. Se inregistreaza temperatura, pulsul, tensiunea arteriala si ritmul
respirator completat pentru un examen minutios al tuturor aparatelor si sistemelor.

            D. EXAMENE PARACLINICE        

            Se pot enumera urmatoarele posibilitati de investigatii paraclinice ale afectiunilor buco-maxilo-
faciale.

            1. Examenul radiologic

            2. Scintigrafia

            3. Ecografia

            4. Biopsia

            5. Citodiagnosticul

            6. Punctia exploratoare

            7. Stomatoscopia

            8. Teste de colorare vitala a mucoasei bucale

            9. Transiluminarea

            10. Examenul secretiei salivare

            11. Examenul bacteriologic

            12. Craniometria

            1. Examenul radiologic - foloseste radiografiile standard fie in incidente endobucale, retrodentare

pentru leziuni ale regiunilor dento-alveolare, fie incidente extraorale in tehnici extrem de variate pentru
explorarea oaselor maxilare: semiaxiala, axiala, profil si baza craniului.

            Tehnici speciale

            Radiografiile panoramice obtinute prin diferite operatii si tehnici (Panoramix, Panorax) care

realizeaza pe un singur film intr-o singura expunere imaginea intregii regiuni alveolo-dentare a
mandibulei si a infrastructurii maxilarului.

            Tomografii conventionale simple, permit obtinerea de imagini ale unor straturi subtiri la

profunzimi diferite.

            Sialografia (Iacobovici- 1929) - consta in executia de radiografii dupa introducerea in glandele

salivare (parotide, submaxilare) a unei substante de contrast (lipiodol).
            Arteriografia carotidiana prin punctie directa a arterei carotide externe sau prin cateterism
retrograd pe calea arterei temporale superficiale si introducerea unei substante radioopace triiodata. Este
indicata in malformatiile si tumori vasculare, tumori ale maxilarelor si glandelor parotide, anevrisme
arteriovenoase.

            Scanner - tomodensitometrie sau tomodensimetrie (Cormack - 1963, Hounsfield - 1972) este o

tehnica de explorare cu razele X a unei structuri sub diferite unghiuri si reconstituirea imaginii acesteia cu
ajutorul unui ordinator care aprecieaza cantitativ diferentele de structuri. Ei situeaza o tumora in contextul
sau anatomic.

            2. Scintigrafia salivara realizata cu Th 99, este indicata pentru explorarea morfologica a

parenchimului salivar, precizand sediul topografic al unei leziuni.

            3. Ecografia sau ultrasonodiagnosticul completeaza radiologia furnizand date pentru diferentierea

tumorilor solide de cele lichidiene, rezultate pozitive in diagnosticul tumorilor maligne ale glandelor
parotide.

            4.  Biopsia este in unele cazuri singura metoda care poate preciza diagnosticul. Ca metode se
folosesc:

            - biopsie prin excizie - indicatie pentru leziuni mici, superficiale sau profunde bine delimitate;

            - biopsie prin incizie - folosita pentru leziunile intinse si voluminoase care pentru rezolvare
necesita o interventie mai laborioasa;

            - biopsie prin chiuretaj - folosita pentru leziunile ulcerate, vegetante sau cele profunde
exteriorizate;

            - biopsie prin aspiratie (forajul bioptic) - se practica pentru leziuni profunde, dificil accesibile.

            Dintre regulile generale privind biopsia subliniem necesitatea de a nu se face biopsie unei leziuni
presupusa maligna, daca nu dispunem de posibilitatea sau competenta de a efectua tratamentul complet al
cazului, intrucat biopsia poate accelera boala (evolutia tumorii); un rezultat bioptic negativ la un caz
clinic considerat malign necesita repetarea biopsiei.

            5. Citodiagnosticul sau citologia exfoliativa, consta in examinarea directa a celulelor superficiale

recoltate prin amprenta direct pe lama sau punctie cu un ac subtire. Da relatii aproximative despre
caracterul benign sau malign al unei leziuni.

            6. Punctia exploratoare se face cu ace groase sau trocare adaptate la o seringa. Este indicata pentru
precizarea diagnosticului unor formatiuni tumorale ale partilor moi sau ale maxilarelor, evacuarea unui
hematom, in colectii purulente. Permite examenul bacteriologic, histologic, etc. al produsului recoltat.

            7. Stomatoscopia, investigatie a mucoasei bucala executata cu un aparat optic, care mareste

imaginea de 10-20 ori. Permite observarea santurilor superficiale ale mucoasei bucale si chiar a
chorionului cu vascularizatia sa; poate surprinde precoce modificari suspecte de malignitate.

            8. Teste de colorare vitala a mucoasei bucale pentru depistarea leziunilor maligne. Se utilizeaza
curent testul Schiller cu lugol sau testul Richard cu albastru de toluidina; zonele patologice retin mai
intens colorantul.

            9 Transiluminarea sau diafanoscopia este folosita pentru descoperirea leziunilor dentare, ale

sinusului maxilar sau ale obrazului. Foloseste o sursa de lumina puternica si se executa intr-o camera
obscura. Se observa pe fondul luminat, transparenta, opacifierile produse de un sinus bolnav, calculi, mici
tumori sau dinti devitali.
            10. Examenul secretiei salivare - Saliva parotidiana sau submandibulara se recolteaza prin
cateterism prin tuburi de polietilen si se analizeaza cantitativ si calitativ (pH., structura chimica,
citologie).

            11. Examenul bacteriologic al produselor patologice recoltate direct de pe suprafata leziunilor, de

la nivelul orificiilor fistuloase sau prin punctie din colectii inchise, in vederea izolarii si identificarii
germenilor si antibiogramei.

            12. Craniometria consta in masurarea distantelor dintre diferite puncte antropometrice cranio-

faciale, fiind indicata in vederea corectiei unor deformatii congenitale sau dobandite, ale masivului osos
cranio-maxilar.

Examene complementare:
Metode radiologice și radioizotopice:

Examenul radiologic intraoral

Examenul radiologic extraoral:

Scintigrafia

Tomografia computerizată

Rezonanța magnetică nucleară

Metode citologice și histologice:

Citologia exfoliativă

Citologia salivară

Puncția citologică

Biopsia

Metode antropometrice

Craniometria

Examenul fotostatic

Examenul modelelor de ghips

Metode fizice

Ecografia

Termografia

Metode combinate

Colorația intravitală

Stomatoscopia

Diafanoscopia

Metode radiologice
Având în vedere că chirurgia OMF este preponderant o chirurgie osoasă, examenul radiologic este o
investigație obligatorie.
Radiografia dentară reprezintă o imagine a dinților, maxilarului și țesuturilor înconjurătoare, obținută prin
expunere la radiații electromagnetice. Razele X au capacitatea de a penetra corpul și sunt absorbite în
diferite grade, în funcție de densitatea țesutului. Astfel, structurile dense sunt redate cu alb, țesuturile moi
cu nuanțe de gri, iar cavitățile cu negru, radiografiile aratând ca negativele unor fotografii.
Radiografia dentară reprezintă o parte integrantă practicii stomatolgice și îi ajută pe medici să descopere
problemele care nu sunt vizibile la o consultație obișnuită: - carii interdentare sau situate sub obturații
- fisuri sau alte anomalii în obturații - scăderi în masă osoasă asociate cu bolile parodontale - probleme
în camera pulpară sau canalul radicular - pregătirea și fixarea implanturilor, aparatelor ortodontice și
protezelor

radiografiile evidențiază alte anomalii, cum ar fi chisturi, cancer sau alte schimbări asociate cu bolile
metabolice și sistemice
În privința copiilor, radiografiile dentare sunt utile pentru a observa dacă spatiul cavității bucale este
suficient pentru întreaga dentiție, pentru a observa evoluția dinților și eventualii dinți impactanți.
Radiografiile dentare sunt un mijloc eficient de monitorizare a stării de sănătate a cavității bucale pentru
adulții ce prezintă un risc deosebit. Aceștia sunt persoanele cu lucrări protetice extinse (inclusiv
obturații), cei care consumă frecvent băuturi îndulcite, pacienții cu boli parodontale, persoanele care
suferă de xerostomia sau uscăciunea gurii și fumătorii.
Tipuri de radiografii dentare
1. Radiografiile dentare intraorale sunt cele mai utilizate în stomatologie, deoarece oferă o imagine
detaliată a dintelui și permit medicului să observe carii, rădăcina, osul și stadiul de dezvoltare a dintelui.
Filmul în radiografiile intraorale se află în interiorul gurii. • Radiografie cu film muscat sau Bitewing.
Se evidențiază coroanele dinților, arătând în același timp dintele de sus și cel corespunzător de jos. Se pot
observa și cele mai întâlnite probleme stomatologice: caria, tartrul, pierderi în densitatea osoasă și boli
gingivale. Pentru efectuarea acestui tip de radiografie se introduce filmul în gura pacientului și acesta
trebuie să efectueze o mușcătură cât mai naturală.
Radiografie retroalveolară periapicală. Aceasta oferă o imagine a intregului dinte, de la coroana până
la rădăcină și osul în care aceasta este ancorată. Radiografia ajută medicul să identifice unele dintre cele
mai comune probleme: caria, abcesul dentar, modificări în densitatea osului, boli gingivale, starea
lucrărilor de restaurare, prezența tartrului, dinți impactanți sau fisuri. Filmul este amplasat în interiorul
gurii, fiind ținut fie de un dispozitiv special, fie de degetul pacientului. • Radiografie ocluzală -
maxilară și mandibulară. Acest tip de radiografie este mai mare decât primele două si evidențiază
localizarea și dezvoltarea dinților. O radiografie ocluzală cuprinde întreaga arcadă, fie cea superioară, fie
cea inferioară. Este utilizată pentru a vedea dinții care înca nu au erupt, fracturi de maxilar, chisturi,
abcese și obiecte străine.
2. Radiografiile dentare extraorale
sunt efectuate cu filmul in afara cavitatii bucale si au dimensiuni mult mai mari. Acestea sunt concentrate
pe maxilar si craniu, oferind o imagine de ansamblu a danturii. Radiografiile extraorale contin mai putine
detalii si sunt utile pentru a monitoriza dezvoltarea si relatia dintilor cu maxilarul si oasele fetei.
• Radiografie panoramica sau Ortopantomografie. Radiografia panoramica ofera imaginea intregii
danturi si a maxilarului pe un singur film. In timpul procedurii, mecanismul se roteste in jurul capului, in
timp ce pacientul este complet nemiscat. Acest tip de radiografie capteaza imaginea unor locuri mai greu
accesibile, cum ar fi maselele de minte sau articulatiile temporo-mandibulare. Desi pune foarte bine in
evidenta fracturile mandibulare si alte afectiuni in aceasta zona, imaginea panoramica nu este eficienta
evaluarea densitatii osoase si a cariilor.

Proiectii cefalometrice sau Teleradiografii de fata si profil. Acest tip de radiografie evidentiaza
intregul craniu si este folosita pentru a examina dintii in legatura cu maxilarul si profilul pacientului, fiind
posibile măsurătorile unor unghiuri și raporturi antropometrice. Este utilizata în special de către medicii
ortodonți. • Salivografie sau Sialografie. Reprezinta evidentierea glandelor salivare intr-o radiografie, cu
ajutorul substantelor de contrast (liposolubilă sau hidrosolubilă) ce se instiliează prin orificiul exterior al
glandelor, cu ajutorul unui cateter sau ac special fără vârf. Salivografia permite diagnosticarea unor
afectiuni specifice glandelor salivare – sialoze, afecțiuni inflamatorii, litiază salivară, tumori ale glandelor
salivare, boala Sjogren, etc.

Tomografie computerizată dentară. Este o metodă de investigație radiologică ce permite reprezentarea

grafică a unor secțiuni sau planuri tomografice ale corpului cu ajutorul unui computer care prelucrează
valorile de absorbție a unui fascicul de raze Roentgen ce explorează, în diferite incidențe, aceste secțiuni
anatomice. Cel mai important avantaj a TC este că poate evidenția cu claritate structurile tisulare, normale
și patologice, cu opacitate redusă față de razele Roentgen și cu densitate apropiată între ele, cum sunt
părțile moi.
Valorile de absorbție, captate se senzori și prelucrate de computer, sunt reprezentate fie numeric, fie
grafic, prin transformare într-o variație de tonalitate (diferite grade de gri sau de alte culori), în
conformitate cu o scală cromatică, atribuind o culoare pentru o anumită densitate. TC are și dezavantaje:
Rezoluția insuficientă a leziunilor situate în mușchi;

Obligativitatea injectării unei substanțe de contrast pentru vizualizarea vaselor;

Artefacte mari datorate obturațiilor de amalgam sau coroanelor metalice mari.

Arteriografia carotidiană prin puncţie directă a arterei carotide externe sau prin cateterism retrograd pe
calea arterei temporale superficiale şi introducerea unei substanţe radioopace triiodată. Este indicată în
malformaţiile şi tumori vasculare, tumori ale maxilarelor şi glandelor parotide, anevrisme arteriovenoase.

Scintigrafia este o metodă de investigație care folosește izotopi radioactivi ce se pot localiza într-un țesut
sau organ, într-o concentrație diferită față de țesuturile din jur. Radiațiile emise sunt captate de o cameră
de scintilație, care permite realizarea unei hărți scintigrafice a regiunii examinate. Radioizotopii astfel
utilizați se numesc indicatori și ei pot fi „pozitivi”, când concentrația lor în zona afectată de un proces
patologic este mare, sau „negativi”, când concentrația lor estwe mică. Pe scintigrafiile obținute, procesul
patologic apare ca o zonă în care indicatorul nu se fizează, numită „zonă rece” sau ca o zonă în care
indicatorul se fixează, numitpă „zonă caldă”.

În sfera OMF examenul scintigrafic se utilizează pentru investigarea modificărilor morfologice și

funcționale ale glandelor salivare și ale oaselor maxilare. Cu ajutorul acesteia se pot depista precoce
tumorile și metastazele acestora, chiar dacă acestea nu se pot vizualiza pe radiografie.

Rezonanța magnetică nucleară este o metodă recentă de investigație, bazată pe recepționarea

impulsurilor electromagnetice de spin sau a densității protonilor cu ajutorul unei instalații
supraconductoare, care lucrează într-un câmp magnetic intens.
Această metodă realizează imagini în planuri multiple, facilitând evaluarea raporturilor anatomice ale
tumorilor cu părțile moi, inclusiv cu elementele vasculare de vecinătate, fără să fie necesară injectarea
unei substanțe de contrast. Sunt evidente o bună capacitate de discriminare tisulară și o mare sensibilitate
pentru detectarea țesutului tumoral.
Cu toate aecstea, RMN este încă puțin utilizată din cauza prețului mare a instalației și un grad de
discomfort pentru pacient, care trebuie să stea imobil un timp îndelungat.

Metode citologice
Citologia exfoliativă se bazează pe recoltarea prin raclare a celulelor ce se desprind de pe suprafața
mucoaselor, și în special a leziunilor ulcerate, expunerea acestora pe lame de sticlă pentru examinarea la
microscop. Pe baza acestei metode se poate orienta diagnosticul leziunilor superficiale, diagnosticul
precoce al tummorilor maligne.

Citologia salivară se efectuează din sedimentul obținut prin centrifugarea salivei recoltate, prin cateter,
din glandele parotide sau submaxilare. Acest sediment este etalat pe lamă pentru a fi examinat la
microscop. Această metodă permite uneori diagnosticul diferențial între tumorile maligne și alte afecțiuni
ale glandelor salivare.

Puncția citologică (citologia de aspirație) se utilizează prin diagnosticul leziunilor profunde. Materialul
celualr este recoltat cu ajutorul unui ac subțire introdus în masa formațiunii. Se pot folosi trocare ce au
dispozitive de prindere care recoltează mici fragmente de țesut ce pot fi ulterior examinate histologic.
Prin puncție, după aspirație, se apreciază macroscopic conținutul: sânge, puroi, secreție chistică. Se indică
în cazul unor tumori pline sau a unor tumori chistice, în cazul adenopatiilor, sinuzitelor maxilare,
abceselor, adenitelor etc.

Biopsia este metoda care oferă cea mai mare exactitate comparativ cu alte investigații ce se pot efectua în
vederea precizării diagnosticului. Biopsia este strict necesară pentru stabilirea diagnosticului tumorilor
maligne și pentru alegerea metodelor de tratament. Fragmentele trebuie să îndeplinească următoarele
condiții:

Să fie recoltate dintr-o zonă semnificativă din punct de vedere patologic, evitându-se porțiunile
necrozate ale tumorii;

Să cuprindă atât țesut tumoral, cât și țesut sănătos din jur;

Să fie suficient de voluminoase.

Biopsia se poate realiza prin:

Aspirație cu ac subțire. Această metodă pune la dispoziție un diagnostic citologic ce permite
clasificarea leziunilor în următoarele categorii: infecțioase, tumorale benigne, tumorale maligne, leziuni
specifice

Forajul bioptic. Această metodă constă în incizia fragmentului de examinat și indroducerea unui
burghiu de foraj, care rotindu-se scoate în afară tesutul de cercetat în formă de cilindru. Acest țesut se
păstrează în lichid special până a fi examinat microscopic

Biopsia incizională constă în extirparea unui fragment dintr-o tumoră mai mare, pentru a fi complet
extirpată, necesită o chirurgie extinsă, mutilantă sau operația nu mai poate fi efectuată, diagnosticul
histopatologic fiind necesar pentru un tratament radio-chimiterapeutic.

Biopsia excizională. Se extirpează în totaliate tumora

Biopsia prin chiuretaj este folosită pentru leziunile profunde, exteriorizate și uneori pentru leziuni
vegetante sau ulcerate.

Examene antropometrice
Craniometria constă în identificarea anumitor repere anatomice bine stabilite – numite puncte
antropometrice - și efectuarea unor măsurători cu ajutorul compasurilor. Acestea se compară cu datele
standard, trecute în tabele, care țin cont de vârstă, sex și tipul antropologic.

Examenul modelelor de ghips se poate face pe modele separate sau montate în articulator, îndeosebi în
chirurgia anomaliilor dento-maxilare. Pe modele se poate aprecia locul unde acționat factorii disarmonici,
gradul de disarmonie și tot pe modele se poate planifica intervenția chirurgicală, stabilindu-se locul
osteotomiilor, mărimea fragmentelor osteomizate și rezultatul obținut.

Metode fizice
Ecografia. Tehnica permite vizualizarea unor organe interne cu ajutorul ultrasunetelor. ECG este
folosită și în imageria intervenționala pentru a dirija gesturile puncției sau biopsiei. În blocul operator, ea
poate ghida explorarea chirurgicală, datorită simplității și a calității sale de a nu vătăma, ecografia este
adesea primul examen practicat pentru stabilirea unui diagnostic.
Tehnica - Ecografia este practicată în două modalități: unidimensională si bidimensională. Prima
modalitate, foarte putin utilizată, indică printr-un traseu structurile întâlnite de către fasciculul de
ultrasunete în lungimea unei linii drepte. A doua, cea mai obișnuită, dă imagini anatomice în doua
dimensiuni. În acest caz se vorbește de ecotomografie.

O sonda este pusa pe piele sau este introdusa intr-o cavitate naturala. Ea este dotata cu un emitator de
ultrasunete (unde acustice nepercepute de urechea umana) care traverseaza organele, dar sunt
reflectate in parte atunci cand intalnesc o modificare a densitatii tesuturilor. Exista mai multe tipuri de
sonde: - Sondele utilizate pe cale externa sunt plasate pe corpul pacientului deasupra regiunii de
explorat. -Sondele endocavitare - Sondele miniaturizate, introduse prin cateterism in vase, permit
ecografia intravasculara. Ultrasunetele, care se propaga usor in medii lichide si nu sunt reflectate de
acestea, sunt oprite de aer si de oase. De aceea ecografia este putin sau deloc indicata in examinarea
creierului, plamanilor, intestinelor sau a oaselor. Plecand de la ultrasunetele reflectate, ordinatorul
produce imagini care pot fi fotografiate. Medicul, comparand diferitele planuri, interpreteaza cliseele.

Termografia sau termoviziunea computerizată este o metoda de diagnosticare de ultima oră,

neinvazivă, nedăunătoare nici pentru pacient nici pentru medic, cu o acuratețe comparabilă cel puțin cu
celelalte metode de diagnostic imagistic, prin care se pot descoperi peste 150 de boli. Termografia se
bazeaza pe detectarea cresterii circulatiei vaselor de sange si schimbarile metabolice asociate cu aparitia
si cresterea tumorilor.

DE CE TERMOGRAFIA?
» Termografia este singura metodă de diagnosticare care permite descoperirea afecțiunilor grave
(cancerul) într-o fază foarte incipientă, furnizând posibilitatea de a interveni mult inainte ca tumora sa se
dezvolte iremediabil.
» Este singura metoda imagistica care evidentiaza afectiunile tiroidiene in mod direct (hipotiroidie,
hipertiroidie, gusa nodulara, cancerul de tiroida).
» Nu exista nici un contact cu corpul pacientului, nu iradiaza, investigatia fiind rapida si nedureroasa.
» Este un procedeu foarte confortabil si care nu produce nici un risc pacientului, putandu-se efectua
oricand, fara a avea efecte secundare.

Metode combinate
O altă metodă paraclinică utilizată este colorația intravitală cu albastru de toluidină 1%; Richard (1955),
Niebel (ChicagO) ș Lamarche (MontpellieR). Metoda se bazeaza pe afinitarea acestei substante pentru
nucleii celulelor si,mai ales, pentru nucleii in mitoza. Intensitatea coloratiei este direct proportionala cu
densitate, marimea si faza de diviziune a nucleilor, deci cu gradul de malignitate. In cazul leziunilor
maligne,coloratia se mentine si dupa 24 ore de la aplicare si nu se decoloreaza nici dupa aplicarea unei
solutii de acid acetic. Metoda are avantajul ca este foarte usor de realizat si ofera posibilitatea de a
delimita anumite leziuni de epiteliul normal, indicand , in acelasi timp, zonele ce trebuie suspicionate.

Stomatoscopia este o metodă de vizualizare a cavității bucale cu ajutorul unui instrument asemănător
unui microscop. Acesta permite printr-o marire a imaginii de 20-30 de ori, unn diagnostic de finețe al
unor leziuni ale mucoasei bucale. Poate oferi date importante de diagnostic în ceea ce privește leziunile de
debut ale cancerului mucoasei bucale.
Transiluminarea (diafanoscopia) Constă ăn examinarea bolnavului într-o cameră obscură,dupa
introducerea unei surse puternice de lumină în cavitatea bucală.
La persoanele sanatoase fata apare luminata,colorata in tonuri de roz,cu aspect simetric bilateral.Daca
sinusul maxilar este ocupat de o secretie purulenta sau de o tumora,partea afectata este mai opaca.In
acelas mod apar vizibili calculii salivari sau corpi straini.
Pentru examinarea dintilor,sursa de lumina se plaseaza pe fata lor orala.Dintii vitali prezinta o coloratie
roz omogena,in timp ce dintii devitalizati si cariile interproximale apar de culoare inchisa.

Investigații de laborator
Examenele de laborator vor completa examenul clinic general iar probele de laborator cel mai des
utilizate în practica chirurgicală OMF sunt:
Hemograma (nr. eritrocitelor)

Valori normale 4,3-5,7* 109 Cel/l

Numărul poate fi crescut în:
Poliglobulia primitivă și secundară

Și poate scădea în:

Anemii posthemoragice, hemolitice, aplastice

Tratament cu hemostatice

Hemoglobina este un test obișnuit pentru diagnosticul unei anemii sau policitemii.
Valori normale:
Bărbați 130-150 g/l

Femei 120-140 g/l

Hematocritul are valori normale 0,39-0,49%.

Variații patologice:
Este crescut în:
Hemoconcentrații, deshidratare, poliglobulie, arsuri mari

Este scăzut în:

Hemodiluții

Leucocitele 4,5-9* 109 Cel/l

Formula leucocitară normală
Neutrofile nesegmentate 1-5%

Neutrofile segmentate 40-68%

Eozinofile 0,5-5%

Bazofile 0,1%

Limfocite 19-37%

Monocite 3-11%
Neutrofilia apare patologic în:

Infecții generale și locale, tumori maligne, pneumoniii, stări alergice.

Eozinopenia apare patologic în:

Intoxicații, debutul bolilor infecțioase

Bazofilia apare patologic în:

Unele tumori maligne, leucemie granulocitară cronică, intoxicații cu plumb

Limfocitoza apare patologic în:

Leucemia limfatică cronică, TBC

Limfopenia apare patologic în:

Boala Hodgkin, infecții acute, după corticoterapie

Monocitoza apare patologic în:

Unele boli infecțioase, parazitoze, unele hemopatii, boala Hodgkin

Hemostaza

Nr. de trombocite 150-400 109 Cel/l. Variații patologice:

Creștere în stări posthemoragice, avitaminoza C

Scădere în leucemie mieloidă cronică, trombopenii

Timpul de sângerare este normal 1,5-4 minute și nu se consideră patologic decât dacă depășește 5 min

Timpul de coagulare între 6-12 minute.