Comunicare didactică.

Comunicarea didactică este o formă de interacţiune profesor - elev, prin care profesorul

transmite mesajul său didactic, folosind procesul de predare - învăţare - evaluare, în scopul

realizării obiectivelor-cadru şi a obiectivelor de referinţă, din programele şcolare. Constantin Cucoş

defineşte comunicarea didactică: „un transfer complex, multifazial, şi prin mai multe canale ale

informaţiilor între două entităţi (indivizi sau grupuri) ce-şi asumă simultan sau succesiv roluri

de emiţători şi receptori, semnificând conţinuturi dezirabile în contextul instructiv-educativ.”4

Codurile folosite de profesor în comunicarea didactică sunt: cuvântul, gestul, imaginea, sunetul,

mişcarea, pauzele logice şi psihologice, intonaţia, stările afective etc. Canalele de comunicare

sunt analizatorii: vizual auditiv, olfactiv, gustativ.5

Scopul principal al şcolii este acela de a forma elevi cu o cultură comunicaţională

care să faciliteze transferul de la comunicarea în spaţiul şcolar la comunicarea în societate.

Demersul didactic trebuie să urmărească dezvoltarea competenţelor de comunicare ale elevilor

prin acte de limbaj, dar şi a competenţelor specifice de ascultare/receptare a unui mesaj, de

exprimare şi participare la un dialog.

Comunicarea didactică este o ,,comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea

unui proces de învăţare”.6

Scopul său este de a produce, a provoca sau de a induce o

schimbare în comportamentul „receptorului”. În comunicarea didactică se operează în

acelaşi timp în două registre: cognitiv–informaţional şi afectiv-interpersonal. Orice act de

comunicare presupune prezenţa obligatorie a câtorva componente: un emiţător, care transmite

un mesaj către un receptor, prin intermediul unui cod cu ajutorul unui canal de comunicare.

Cel mai frecvent model de comunicare întâlnit în tratatele de pedagogie este acest: mesajul

porneşte de la emiţător, care îl codează, e trecut printr-un canal al receptorului, care îl

decodează. Asupra canalului acţionează agenţi perturbatori, denumiţi generic “zgomot”.

Comunicarea didactică este parte fundamentală a procesului de învăţâmânt în care

elevii, sub îndrumarea profesorului dobândesc noi cunoştinţe, reguli, formule, legi. Aceasta are

mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme de comunicare interumană:1.se

desfăşoară între doi sau mai mulţit agenţi: profesor-elev, având ca scop comun instruirea

acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, nonverbală, paraverbală şi vizuală; 2.mesajul

didactic - este conceput, selecţionat, organizat şi structurat logic de profesor, pe baza unor
obiective didactice precise, prevăzute în programele şcolare; 3.comunicarea se reglază şi

autoreglează prin feed-back şi feed-forward.

Selectarea şi asigurarea continuă a informaţiilor, transferul de cunoştinţe, abilitatea de

a lua decizii corecte, capacitatea de a evalua deciziile luate, iniţiativa şi independenţa gândirii,

creativitatea, perseverenţa, capacitatea de autoreglare sunt doar câteva dintre trăsăturile de

personalitate indispensabile elevului zilelor noastre. Pentru a da rezultate, comunicarea

didactică trebuie să îndeplinească anumite caracteristici: 1.claritate şi accesibilitate – utilizarea

de termini şi expresii scurte, familiare elevilor; 2.expresivitate - adaptarea şi reglarea volumului

vocii în funcţie de ambianţă şi de necesitatea evidenţierii unor idei; 3.intensitate - utilizarea

intonaţiei ca pe un ,,comutator de sens”, vorbirea are farmec şi stil; 4.ritm - evitarea unei

vorbiri monotone care favorizează comunicarea intrapersonală, sau a vorbirii prea rapide care

împiedică receptarea corectă a mesajului; 5.puritate - evitarea bâlbelor, a vorbirii nazalizate,

răguşite care distrag interesul de la ceea ce se comunică; 6.logica mesajelor transmise;

7.prezentarea interesantă a conţinutului instruirii; 8.interactivitate - menţinerea unui contact

vizual permanent cu elevii, utilizarea mimicii şi a gesturilor cât mai naturale; 9.asigurarea unui

climat adecvat comunicării.

Nu e suficient ca mesajul didactic să fie susţinut doar de profesor pentru a deveni

eficient, el necesită atenţie sporită şi din parte elevilor care trebuie: să aibă capacitate de

concentrare, să asculte activ şi critic; să posede cunoştinţe necesare învăţării ce urmează; să fie

motivaţi pentru a învăţa; să cunoască limbajele utilizate (de profesor sau de calculator).

În situaţiile şcolare de instruire, sursele comunicării pot fi: mesajul didactic şi educaţional

al profesorului, manualul şcolar, reviste, cărţi, atlase, hărţi, materiale didactice, filme şi diafilme

didactice, imagini proiectabile, trase de laborator, video-text şi video-disc, lecţii televizate sau

radio-difuzate etc.7

Analizată din perspectivă psihopedagogică, comunicarea didactică prin dialog euristic

apare ca un model interactiv, profesorul şi elevul fiind în acelaşi timp emiţător şi receptor,

creându-se între ei o relaţie de schimb de idei, de corectări şi completări.8

Tehnici de comunicare orală.

La individul uman, comunicarea depinde de capacitatea de relaţionare cu celălalt, de

disponibilitatea de combinare a codului folosit, de disponibilitatea de recepţie şi prelucrare, de

complexitatea şi varietatea conţinuturilor, precum şi de posibilitatea emiţătorului şi

receptorului de a-şi schimba reciproc rolurile.

Tehnici folosite de Emiţător- care este un individ, un grup, o instituţie: posedă o informaţie

bine structurată, are o stare de spirit deosebită (motivaţie) şi are un scop bine precizat. El

declanşează actul comunicării, iniţiind şi formulând mesajul are. Calităţile care marchează

personalitatea vorbitorului, a comunicatorului (a emiţătorului) sunt:

Claritate - organizarea conţinutului de comunicat astfel încât acesta să poată fi uşor de

urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei şi autorului; o pronunţare corectă şi completă a

cuvintelor;

Acurateţe - presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite;

cere exploatarea completă a subiectului de comunicat;

Empatia - vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, încercând să înţeleagă

situaţia acestora, poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere; să încerce să le înţeleagă

atitudinile, manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie;

Sinceritatea - situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei, recurgerea şi menţinerea într-o

situaţie naturală;

Atitudinea - evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor încordate sau a unora

prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie, a scăpării de sub control a vocii;

Realizarea contactului vizual - este absolut necesar în timpul dialogului, toţi participanţii la

dialog să se poată vedea şi să se privească, contactul vizual direct, fiind o probă a credibilităţii

şi a dispoziţiilor la dialog;

Înfăţişarea - reflectă modul în care te priveşti pe ţine însuţi: ţinută, vestimentaţia, trebuie să fie

adecvate la locul şi la felul discuţiei, la statutul social al interlocutorilor;

Postura - poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui – toate acestea trebuie

controlate cu abilitate de către vorbitor;

Vocea - urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă, reglaţi-vă volumul vocii în

funcţie de sală, de distanţa până la interlocutor, faţă de zgomotul de fond ca şi faţă de tema şi

contextul social al comunicării;

Viteza de vorbire - trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei; nici prea mare pentru a

indica urgenţă, nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorului;

Pauzele de vorbire - sunt recomandate atunci când vorbitorul doreşte să pregătească auditoriul

pentru a recepţiona o idee importantă.

Tehnici folosite de Receptor care şi el poate fi: un individ, un grup, o instituţie căruia / căreia

îi este adresat mesajul sau care intră în posesia mesajului în mod întâmplător / conştient.

Receptorul / destinatarul recepţionează mesajul, îl decodifică (descifrează prin înţelegere), îl

prelucrează, îl interpretează şi dă semnal de răspuns (feed-back). De regulă la primirea

mesajului, receptorul reacţionează în patru moduri:

a) reacţie adaptativă (preia şi prelucrează mesajul de asemenea manieră încât să-şi sporească

şansele de reuşită, să maximizeze profitul / recompensa);

b) reacţie de autoapărare (ego-defensivă); receptorul încearcă să salveze aparenţele, are o

imagine de sine acceptabilă şi pe cât posibil în acord cu imaginea celorlalţi despre el;

c) reacţia expresiei valorice - apreciază rolul mesajului în dezvoltarea personală;

d) reacţie cognitivă - vizează nevoia receptorului de a înţelege, de a da sens mesajului; pentru

aceasta îşi activează experienţa de viaţă şi discernământul.

ABORDAREA TEXTULUI ARGUMENTATIV

Exprimarea şi motivarea unui punct de vedere\argumentarea este un element important al

demersului didactic, atât pentru fixarea cunoştinţelor, cât și pentru deprinderea elevilor de a

folosi cunoştinţele dobândite pe parcursul anilor de studii, din surse diferite, pentru a-şi motiva

un punct de vedere în mod convingător şi pentru a-şi educa unele calităţi ale gândirii precum:

toleranţa, deprinderea de a asculta și de a aduce noi argumente în scopul susţinerii ideilor pe

cale ştiinţifică. O astfel de exprimare (în scris sau oral) presupune a avea deprinderea de a ţine

seama de faptul că exprimarea şi construcţia logică a argumentaţiei trebuie să fie documentată

și clară, pentru a convinge pe cel care ascultă sau citeşte opiniile cuiva.

Textele de tip argumentativ au o structură prestabilită:

1. TEZA, IPOTEZA - ideea susţinută de elev şi care urmează să fie demonstrată;

2. ARGUMENTAREA PROPRIU-ZISĂ - enunţarea mai multor argumente pro sau contra

tezei enunţate şi susţinerea lor cu exemple, citate, prezentarea unor întâmplări, opinii de

autoritate, comparaţii care să scoată în evidenţă ideea susţinută, citarea unor surse de referinţă

(filozofi, lingvişti, istorici, critici literari, etc.), folosirea unor contra-exemple, apelul la

experienţa personală. Dispunerea argumentelor în scris este marcată de paragrafe.

3. CONCLUZIA - rezumă demersul argumentativ și întăreşte teza/ipoteza prin reluarea ei într-

un mod nuanţat.

ELEMENTE CONECTOARE: (adverbe, locuţiuni adverbiale, conjuncţii sau locuţiuni

conjuncţionale, structuri verbale) care exprimă: ƒ

b) comunicarea paraverbală (CPV): informaţia este codificată şi transmisă prin

elemente prozodice şi vocale ce însoţesc cuvântul şi vorbirea în general.

În această categorie se înscriu sunetele nearticulate (oftatul, plescăitul, tusea, plânsul,

fluieratul etc.), elementele vocale şi prozodice ale rostirii (înălţime, intensitate, timbru, tempo,

intonaţie, ritm, accent, tăcere etc.). Vocea trădează în mod evident starea vorbitorului: dacă e

crispat, reţinut, bucuros, stresat, vocea îl dezvăluie celor din jur, aşa cum fac ochii.

c) comunicarea nonverbală (CNV): informaţia este codificată şi transmisă prin alte

mijloace decât cuvântul: expresia feţei, privire, gesticulaţie, poziţia corpului, proximitate, mers,

contact corporal, înfăţişare, îmbrăcăminte etc. Parametrii nonverbali amplifică intenţia

performativă a comunicării verbale: întăresc, precizează sau nuanţează mesajul enunţurilor

lingvistice. De asemenea, prin intermediul acestei dimensiuni a comunicării suntem informaţi

cu privire la atitudinile şi stările emoţionale ale interlocutorilor.