UMF CRAIOVA - FACULTATEA DE MEDICINĂ

DISCIPLINA DE FIZIOPATOLOGIE
Dr. SUZANA DĂNOIU

Notiuni g
generale despre
p
normalitate si boala
•Delimitarea conceptului de boala.
•Etiologia
Etiologia bolii (Agentii fizici, chimici, biologici,
cauzatori).
•Caracteristicile bolii. Patogeneza
g bolilor.
•Sindromul general de adaptare. Forme de stress.
•Clasificarea bolilor.
•Mecanisme patogenetice sistemice.
 MEDIUL INTERN
• Cel mai cunoscut principiu al fiziologiei,
fiziologiei Claude Bernard
Bernard,
Sorbona, Paris, 1857 :

• “ ttoate
t mecanismele
i l vitale,
it l oricat
i t de
d variate
i t ar putea
t
fi, au ıntotdeauna acelasi scop final, acela de a
conserva constante conditiile vietii ın MEDIUL
INTERN.
INTERN
• .......Organismul, desi are nevoie de mediul
ınconjurator,
j , totusi este relativ independent
p de el.
Aceasta independenta, pe care organismul o are fata
de mediul extern, deriva din faptul ca ın fiintele vii
tesuturile sunt, de fapt, aparate de influentele
externe directe si protejate de catre un veritabil
mediu intern, care este constituit din lichidele care
circula ın corp
corp” .
 DELIMITAREA CONCEPTULUI
DE BOALĂ
• noţiune –concept
concept
• termenul este de origine slavonă şi semnifică în
accepţiunea
pţ curentă, laică, “o abatere de la starea de
sănătate”.
• conceptul de normalitate

echilibru funcţional complex şi dinamic, într-un ansamblu

de interrelaţii şi interdependenţe active cu ambianţa.
A
Acest echilibru
hilib este rezultatul
l l uneii permanente cooperări
ăi
armonioase a tuturor sistemelor reactive din organism
((de la cele enzimatice, la cele ale marilor funcţii),
ţ ) ca
urmare a unor procese extrem de sensibile şi de precise
de reglare şi integrare, realizate prin intermediul
mecanismelor neuroendocrine.
• compararea unor indici biologici ai cazului dat cu
media statistică a cestora obţinută în urma
prelucrării datelor obţinute de la un lot
reprezentativ.
t ti
• pentru realizarea de către organism a
echilibrului funcţional
funcţional, dinamic prin participarea
sistemelor de reglare şi integrare, acesta
dispune
p de resurse adaptative
p şi
ş rezerve
funcţionale foarte ample; antrenarea acestora în
situaţii de solicitate particulară poate realiza
performanţe care depăşesc mult valorile
statistice considerate “normale” pentru condiţiile
bazale şşi evidenţiază
ţ existenţa
ţ unor
disponibilităţi de adaptare foarte largi.
• Starea de boală include un complex p caracteristic
de reacţii de răspuns ale organismului supus
acţiunii
ţ agentului
g p
patogen.
g
• Aceasta decurge din modul de organizare
funcţională a organismului: el răspunde la orice
solicitare din mediu, normală sau patologică,
obişnuită sau neobişnuită prin reacţii care,
care
având în principiu sens adaptativ, sunt produsul
experienţei şi perfecţionării filogenetice a
organismului. Tendinţa de răspuns este aşadar
reactiv adaptativă.
reactiv-adaptativă
• Vannotti,
• organismul în “stare
stare fiziologică”
fiziologică este
caracterizat de un număr maxim de
fenomene cu reacţii favorabile vieţii
fenomene, vieţii,
starea de boală caracterizându-se prin
reducerea acestor fenomene
f (reacţii,
(
procese)) sau şi
p ş prin
p apariţia
p ţ altora
defavorabile vieţii.
• În sarea de sănătate procesele adaptative se
desfăşoară în aşa fel încât, prin mijlocirea
reglării şi integrării, rezervele funcţionale să fie
utilizate
tili t raţional
ţi l şii economicos.
i
• Ele se refac atunci când când suprasolicitarea a
încetat.
încetat
• La solicitări excesive, se pot produce chiar
dereglări sau perturbări ale proceselor
adaptative.
• În aceste condiţiiţ ele au un caracter tranzitor şşi
nu antrenează din partea organismului nici o
suferinţă de fond, sau produce suferinţe rapid
corectate prin intervenţia mecanismelor
reglatoare.
• În anumite circumstanţe, la solicitări excesive ca durată sau intensitate,
sau când rezervele organismului sunt reduse sau epuizate din cauza
unor noxe ce au acţionat anterior sau concomitent cu solicitarea actuală,
procesele adaptative, deşi se desfăşoară asemănător celor din starea
normală, nu reuşesc să menţină ţ un echilibru.
• În astfel de circumstanţe este necesară intervenţia unor mecanisme
suplimentare care tind să compenseze deficitul proceselor adaptative
obişnuite.
• Astfel de mecanisme, deşi funcţionează similar celor adaptative
fiziologice, sunt neeconomicoase şi necesitând consum energetic “de
lux” şi reducând posibilităţile organismului de a reface eficient consumul
excesiv participă la accentuarea reducerii rezervelor funcţionale şi la
excesiv,
iniţierea unui cerc vicios.
• În acest mod, deşi intervenţia mecanismelor compensatoare maschează
un ttimp
u p de
deficitul
c tu funcţional
u cţ o a aal o
organismului,
ga s u u , dâ
dând
d apa
aparenţa
e ţa de normal,
o a,
poartă în ele riscul dereglării proceselor funcţionale, al apariţiei stării de
insuficienţă a compensării şi de trecere de la starea de sănătate la cea
de boală.
• Li i l uneii asemenea aparenţe sau momentull precis
Limitele i all uneii
asemenea treceri sunt foarte greu sau, uneori chiar imposibil, de
precizat.
CARACTERISTICILE ESENŢIALE
ALE STĂRII DE BOALĂ
• orice încercare de delimitare a conceptului de boală
trebuie să urmărească precizarea a cel puţin câtorva
trăsături esenţiale ale acestei categorii, valabile pentru
orice
i stare
t patologică.
t l i ă Aceste
A t caracteristici
t i ti i trebuie
t b i săă se
bazeze pe analiza următoarelor elemente:
• - cauzele şşi condiţiile
ţ ce duc la instalarea bolii ;
• - natura, caracterul şi modul de producere al
modificărilor structurale şi funcţionale ce caracterizează
starea de boală ;
• - modul în care aceste modificări se reflectă asupra
relaţiilor dintre organism şi ambianţă ;
• - particularităţile, semnificaţia şi importanţa elementelor
pozitive sau negative restante după lichidarea bolii, ca
factor de modificare ulterioră a terenului etc.
 Boala reprezintă urmarea unei agresiuni patogene eficace din mediu

• Nu orice factor potenţial patogen ce acţionează asupra

organismului este în mod obligatoriu eficace
eficace. Influenţa lui este
adeseori modificată pe de o parte de ansamblul condiţiilor
concrete în care acţionează şi pe de altă parte, de
particularităţile
ti l ităţil disponibilului
di ibil l i ffuncţional-reactiv
ţi l ti all organismului
i l i
supus agresiunii.
– exemplu: creşterea temperaturii din ambianţă peste o anumită limită
poate reprezenta o cauză potenţială de boală.
– dereglările produse sub influenţa patogenă a căldurii realizează o boală
de supraâncălzire,
supraâncălzire cu forme variate de manifestare a aşa-numitelor
aşa numitelor
stări hipertermice: şoc caloric, hipertermie, insolaţie.
– elemente ale macro- şi microclimatului pot facilita sau îngreuna
eficienţa patogenă a factorului termic: umiditatea,
umiditatea presiunea
presiunea, curenţii de
aer etc. ce însoţesc acţiunea căldurii pot creşte sau diminua influenţa
ei.
• Efectul patogen al căldurii este, însă în mare măsură, dependent de
posibilităţile reactive ale organismului: adultul sănătos, în stare de
echilibru psihic şi vegetativ
vegetativ, antrenat la solicitări termice
termice, se apără
mult mai bine în faţa eventualelor tendinţe de supraâncălzire decât
un alt individ ale cărui posibilităţi reactive sunt limitate de vârstă
((copii,
p , bătrâni),), de antecedente (stări
( carenţiale,
ţ , organisme
g tarate),
),
de oboseală etc.
• Există, aşadar, un ansamblu de cauze şi condiţii ce concurează
la producerea bolii. Din acest ansamblu trebuiesc distinşi patru
f t i
factori:
• a) agentul etiologic determinant; el este indispensabil în
geneza bolii dar nu totdeauna suficient;
• b) complexul de condiţii sau factori favorizanţi, care însoţind
sau precedând acţiunea agentului etiologic modulează influenţa lui
patogenă ;
• c) factorii de risc ;
• d) particularităţile reactive ale organismului, respectiv terenul.
Concluzie: boala apare ca un accident în cursul
proceselor adaptării curente, efectele dereglante
realizându-se fie ca urmare a unor solicitări excesive
ca durată sau intensitate fie prin scăderea capacităţii
adaptative a organismului.
• Există şi situaţii când organismul este supus acţiunii
patogene a unornor agenţi neobişn
neobişnuiţi
iţi în raport cu
c procesele
adaptării curente (agenţi traumatici, factori toxici etc.).
– În asemenea situaţii ţ agenţii
g ţ produc
p leziuni,, distrucţii
ţ sau alterări
structurale ca urmare a acţiunilor directe asupra ţesuturilor. În aceste
situaţii întinderea sau gravitate leziunilor este direct corelată cu
intensitatea acţiunii agentului, eventualele condiţii favorizante
neavând importanţă, reactivitatea şi terenul intervenind doar ulterior
în determinismul caracteristicilor de manifestare a bolii.
• Există o categorie de boli în etiologia cărora rolul factorilor
patogeni din mediu este mai puţin evident: bolile ereditare,
unele boli cronice cu evoluţie foarte îndelungată, unele boli
psihice etc
etc.
– În cazul acestor boli există un determinism cauzal din afara
organismului (cauze care au acţionat asupra predecesorilor în cazul
bolilor ereditare sau cauze actuale ce acţionează prin mecanisme
încă neelucidate).
 Starea de boală include un complex caracteristic de reacţii de
răspuns ale organismului supus acţiunii agentului patogen

• Această trăsătură decurge din modul de organizare funcţională a

organismului.
– Modalităţile de reacţie în numeroase împrejurări patologice sunt în mare
măsură asemănătoare şi uneori chiar identice cu cele utilizate în condiţii
normale. "Organismul nu este poliglot", (Laborit);
– aceleaşi mijloace funcţionale pentru a se adapta cerinţelor curente
ale vieţii, ca şi pentru a face faţă tendinţelor dereglante patogenice
din mediu.
mediu
• În foarte multe împrejurări potenţial patogene intervine un ansamblu
de reacţii ce face parte, obişnuit, din arsenalul funcţional adaptativ
normal; în condiţiile create de solicitarea patogenă, intervenţia
acestor reacţii are semnificaţia unor mecanisme compensatoare,
procesele funcţionale fiind antrenate în reacţie pe baza aceloraşi
mecanisme fundamentale de reglare şi integrare, în ambele
categorii de situaţii (normale şi potenţial patogene)
patogene).
• ÎÎn cursull fil
filogenezeii organismul
i l a reuşit
it să
ă elaboreze
l b o
serie de modalităţi reactive adecvate unora din situaţiile
special
p create de agresiunile
g p
patogene:
g
– anticorpogeneza, reacţia inflamatorie, reacţia febrilă, strănutul,
tusea, vărsătura etc. Acestea sunt adevărate reacţii de apărare,
cu rol în lupta contra tendinţelor de îmbolnăvire sau pentru
limitarea acesteia şi cu un anumit grad de specificitate în raport
cu unele categorii de agenţi etiologici.
• Aşadar
Aşadar, starea de boală se caracterizează
printr-un complex de fenomene reactive,
locale şi generale,
generale specifice şi nespecifice,
nespecifice
patologice şi de apărare.
Starea funcţională
S f ă a organismului îîn cursul bolii
se caracterizează prin deficienţa, mai mult sau
maii puţin
i importantă,
i ă a mecanismelor
i l de
d
reglare neuroumorală a funcţiilor

• Această deficienţă condiţionează o stare de

echilibru vital,, respectiv
p un teren calitativ diferit
de cel existent în prealabil, mai precar, mai
vulnerabil cu posibilităţi reactive mai limitate
d t ită bl
datorită blocării
ă ii rezervelor
l ffuncţionale
ţi l îîn cadrul
d l
proceselor de apărare şi compensare.
 Reducerea capacităţii de
adaptare a organismului
• C
Condiţiile
diţiil particulare
ti l ale
l activităţii
ti ităţii organismului
i l ibbolnav,
l
utilizarea continuă şi îndelungată a rezervelor
adaptative,
p , consumul energetic
g excesiv etc. realizează
un ansamblu de condiţii ce se abat de la regimul optim
"de lucru" ce caracterizează starea normală. Organismul
bolnav face faţă deseori cu greutate unor necesităţi
adaptative chiar moderate, fiind mai vulnerabil decât în
condiţii normale. Sunt necesare, în aceste condiţii,
măsuri adecvate de protecţie (repaus la pat, confort
termic şi psihic, alimentaţie adecvată etc.), pentru a nu
se crea dificultăţi suplimentare şi petru a facilita
procesele de reechilibrare şi eficienţa terapiei.
Limitarea capacităţii de muncă şi
de integrare socială
• Această trăsătură este explicată prin scăderea
randamentului biologic şi concomitent prin
diferitele suferinţe şi infirmităţi ce caracterizează
stările de boală.
• Starea psihică este adesea influenţată de
condiţiile create de boală şi la rândul ei se poate
răsfrânge negativ asupra evoluţiei bolii intrând
într-un lanţ vicios de interrelaţii dăunătoare.
 Orice boală afectează
organismul în ansamblul său
• Si
Sintetizând
t ti â d caracteristicile
t i ti il expuse se constată
t tă că
ă
boala reprezintă o stare particulară a
organismului, condiţionată de acţiunea
patogenă a unor factori etiologici variaţi din
mediu şi caracterizată printr-un complex de
modificări morfofuncţionale
morfofuncţionale, locale şi generale
generale,
cu caracter reacţional-adaptativ şi lezional, ce
tulbură reglarea şi activitatea funcţională a
diferitelor niveluri funcţionale; prin aceasta se
realizează limitarea posibilităţilor de adaptare
şi reducerea capacităţii de muncă
muncă, ceea ce
demonstrează implicit că boala este un proces
ce afectează organismul în ansamblul unităţii
sale biologice şi sociale complexe.
 DEBUTUL BOLII
• Boala are un debut real denumit şi debut
fiziopatologic, şi un debut aparent denumit debut
clinic
li i .
• Sunt puţine situaţiile în care debutul real al bolii coincide cu debutul
aparent (cazul traumatismelor). Pentru celelalte boli aproape întotdeauna
debutul real precede pe cel aparent uneori cu foarte mult timp timp. Exemplu în
acest sens este dat de urmările exploziilor atomice de la Hiroshima şi
Nagasaki.
• O parte din populaţia care a supravieţuit dezastrului nuclear a prezentat la
un momentt dat
d t o scădere
ăd marcată
tă până
â ă lla di
dispariţie
iţi a ffosfatazei
f t i alcaline
l li
leucocitare După câţiva ani, din rândul acestor persoane vor apărea
bolnavi cu sindroame proliferative ale ţesutului leucocitar (leucemia
granulocitară cronică).
• În aceste condiţii, debutul real al sindroamelor proliferative leucocitare a
avut loc imediat după impactul radiaţiilor gamma cu organismul uman.
– În acel moment s-a constituit în limbaj fiziopatologic
primul sindrom lezional eficient – parametru primar al
stării de boală - eveniment ce marchează debutul real
al bolii.
 PARAMETRII PRIMARI AI BOLII
• Consecutiv apariţiei sindromului lezional (parametru primar al
bolii), în organism se petrec modificări complexe, realizate prin
participarea la nivele energetice superioare calitativ şi cantitativ a
g j ((în p
sistemelor de reglaj principal
p amin-peptidergic)
p p g ) cât şşi a sistemului
imun, funcţie leucocitară etc.
• Urmarea va fi o deviere semnificativă în activitatea sistemelor
funcţionale, în intensitatea proceselor metabolice cu apariţia unor
reacţii
ţii llocale
l sau generale l dde apărare,
ă de
d obicei
bi i cu efect
f t
compensator.
• Acest complex de reacţii şi procese, menit să crească potenţialul
defensiv al organismului
organismului, declanşat în replică faţă de sindromul
lezional dat, constituie al doilea parametru real al stării de boală
numit sindrom reacţional compensator (adaptativ).
• Cu apariţia sindromului reacţional adaptativ,
adaptativ care completează
fenomenologic sindromul lezional (uneori îl maschează chiar) este
marcat debutul clinic al bolii şi se trece în faza de stare a bolii.
 FAZA DE STARE ŞI PARAMETRII PRIMARI AI BOLII

• Din punct de vedere clinico - biologic starea de boală reprezintă suma

g
algebrică a celor doi parametri
p p
primari.
– Ex: elementele clinico-biologico-paraclinice prezente în sindromul post
hemoragic acut aparţin celor doi parametri primari. Astfel:
• - paliditatea: aparţine în egală măsură sindromului lezional (deficit de Hb) dar şi
celui reacţional adaptativ (activarea sistemului amin peptidergic);
• - polipneea: prin minusul de transportor al O2 (sindrom lezional) cât şi prin
apariţia unor modificări metabolice adaptative ce aparţin sindromului reacţional,
• - transpiraţiile reci: patogenie exclusiv reactivă ;
• - tulburări
t lb ă i psihice
ihi ((agitaţie,
it ţi llogoree, anxietate):
i t t ) se d
datoresc
t atât
tât deficitului
d fi it l i d
de
perfuzie cerebrală (sindrom lezional), cât şi descărcărilor de catecolamine
(sindrom reacţional) ;
• - tulburări hemodinamice: ţin în egală măsură de sindromul lezional
(hi t
(hipotensiunea
i arterială)
t i lă) şii d
de cell reacţional
ţi l adaptativ
d t ti ((centralizarea
t li circulaţiei)
i l ţi i) ;
• - tulburări metabolice: au potenţial patogen ridicat funcţie de intensitatea
agresiunii, recunosc la rândul lor o origine mixtă (deficit de O2, deficit de
perfuzie), dar şi angajarea unor linii hormonale de necesitate, menite să
pozitiveze bilanţul hidric,
hidric să ridice nivelul energetic al organismului;
• - constantele biologice: hematocritul va scădea atât prin pierdere eritrocitară
(sindrom lezional), cât şi prin deplasările lichidiene adaptative (intravazarea) care,
în fazele tardive, este dependentă de sistemul renină - angiotensină (activat în
cadrul sistemului reacţional
reacţional.
 PARAMETRII SECUNDARI AI BOLII

• Parametri secundari
secundari, în afara procesului de definire complementară
a stări de boală, precizează şi implicaţiile sociale.
• Prezenţa sindromului lezional şi amploarea celui reacţional solicită
mai mult sau mai puţin
puţin, uneori la limita posibilităţilor,
posibilităţilor o serie de
sisteme funcţionale.
• Aceste suprasolicitări se realizează pe căile şi cu mijloacele
g , deosebindu-se de situaţiile
fiziologice, ţ normale pe p criterii cantitative.
Surplusul (uneori excesiv) de activitate se face pe seama unui
consum energetic exagerat, cu scăderea (până la anulare) a
rezervelor funcţionale (sistemice).
• Î relaţie
În l ţi di
directă
tă cu sistemele
i t l ffuncţionale
ţi l afectate
f t t scade d şii
potenţialul de adaptare la efort a organismului şi în ultimă instanţă
capacitatea de muncă. Aceste deficienţe ţin în mare măsură nu
numai de prezenţa sindromului lezional,
lezional ci şi de sindromul
reacţional-adaptativ şi în cadrul acestuia de noile nivele de activitate
ale complexelor sisteme de reglaj (în principal sistemul amin-
peptidergic).
• In anumite circumstanţe, fie la solicitări deosebit de intense
sau de durată, fie atunci când rezervele funcţionale ale
organismului
o ga s u u au fost os deja reduse
eduse sau epu
epuizate
aeddin cau
cauzaau
unor
o
noxe ce au acţionat anterior sau concomitent cu solicitarea
actuală, procesele adaptative, deşi se desfăşoară asemănător
celor din starea finală, nu reuşesc să menţină un echilibru.
• În aceste circumstanţe este necesară intervenţia unor
mecanisme suplimentare care tind să compenseze deficitul
proceselor adaptative obişnuite
obişnuite. Mecanismele
compensatoare, deşi funcţionează similar cu procesele
adaptative, fiziologice, sunt neeconomicoase.
• El
Ele necesită
ită un consum energetic ti “de
“d llux”” şii reduc
d posibilităţile
ibilităţil organismului
i l i
de a reface eficient consumul excesiv, participând la accentuarea reducerii
rezervelor funcţionale şi la iniţierea unui cerc vicios.
• In acest mod
mod, deşi intervenţia mecanismelor compensatorii
maschează un timp deficitul funcţional al organismului dând
aparenţa de normal, poarta riscul dereglării proceselor
funcţionale al apariţiei de ineficienţă a compensării şi de
funcţionale,
trecere de la starea de sănătate la cea de boală.
– Momentul unei asemenea treceri este foarte greu,uneori imposibil de
precizat Ca exemplu este semnificativ cazul hipertrofiei muşchiului
precizat.
cardiac care poartă în el riscul insuficienţei miocardice, fără a putea
preciza momentul trecerii de la compensare la decompensare.
• Definirea stării de normal întruneşte un mare
grad de relativitate nu numai în raport cu
variaţiile şi cu limitele imprecise şi diferite de la
individ
d d la a individ,
d d, da
dar şi
ş în raport
apo cu treapta
eap a
structurală sau funcţională pentru un organism
dat;
• un defect
d f pentru o anumităi ă treaptă
ă sau a unuii
anumit sistem funcţional poate fi mult timp şi în
anumite circumstanţe perfect mascat,
mascat asfel încât
organismul este apreciat global ca fiind
sănănos.
• De exemplu anumite adenopatii, consecinţa unor anomalii
genetice, pot rămâne complet necunoscute; astfel deficitul de
glucozo - 6-fosfatdehidrogenaza eritrocitară, ca tară genetică
întâlnită la homozigoţi este comparabil cu o stare de aparent
perfectă sănătate atât timp cât nu intervine o cauză care să-l
evidenţieze; consumul de analgetice, antimalarice etc. provoacă
o anemie hemolitică dreptp consecinţăţ a deficitului enzimatic.
• Concluzie:
• variaţiile adaptative individuale, determinate de
diferite modificări funcţionale
funcţionale, pot fi extrem de mari
în raport cu valorile medii considerate normale,
fără ca echilibrul funcţional de ansamblu să fie
afectat, adică fără a avea vreo semnificaţie de
manifestare anormală
anormală.
• Mai mult decât atât, în cadrul proceselor adaptative se pot
produce uneori chiar mici dreglări
p g sau tulburări cu aspect
p limitat
şi caracter tranzitoriu, rapid corectate prin intervenţia
mecanismelor reglatoare şi restabilirea integrală a echilibrului
funcţional; nici aceste dereglări
dereglări, ce apar în cursul proceselor de
adaptare nu depăşesc cadrul normalului.
 SFÂRŞITUL BOLII
• Boala, ca orice proces dinamic, este definită ca evoluând în
timp.
timp
• Atât debutul cât şi boala în ansamblu poate evolua mai rapid sau mai lent,
în limbaj clinic existând expresii ca: acut, supraacut, fulminant, cronic, etc.
• Indiferent de evoluţia bolii în timp
timp, aceasta are un sfârşit care
poate realiza trei aspecte: vindecarea, cronicizarea şi
moartea.
• Vindecarea
Vi d se desfăşoară
d fă ă îîn timp
ti şii presupune d
două
ă aspecte:
t
• - dispariţia sindromului lezional;
• - normalizarea sindromului reacţional adaptativ;
• Starea de vindecare nu se suprapune peste starea de
sănătate, iar un raport dintre potenţialele biologice dinainte şi
după boală poate fi util numai în vindecările prin restituţio ad
integrum.
• Teoretic, aproape în toate cazurile, vindecarea este sechelară. Practic
deficienţele funcţionale sau morfologice pot sau nu reduce semnificativ
eficienţa unor sisteme sau organe.
• Cronicizarea reprezintă un ”eşec parţial”
g
al sistemului defensiv al organismului.
• Se caracterizează prin persistenţa sub o formă
atenuată dar trenantă a sindromului lezional (cel
i iţi l sau altul
iniţial lt l apărut
ă t în
î cursull evoluţiei
l ţi i b
bolii),
lii) şii
mai ales prin disergia (hipoergia dar frecvent şi
hiperergia)
p g ) sindromului reacţional.
ţ
• Moartea reprezintă acea stare a
organismului ce urmează întreruperii
definitive a funcţiilor sale, deci a vieţii.
• După Vannotti,
Vannotti moartea survine când numărul de
fenomene, reacţii, procese favorabile vieţii scade
sub o anumită valoare critică.
 CLASIFICAREA BOLILOR
• IIn prezent,
t singurul
i l criteriu
it i acceptabil,
t bil care
permite încadrarea în grupe relativ omogene ca
patogeneză generală este cel al determinismului
ecologico - genetic.
• În această clasificare nu pot fi cuprinse o serie de
boli specifice omului în care sunt implicaţi factori
psihogeni sau/şi sociali
sociali, cum nu pot fi cuprinse nici
bolile în prezent idiopatice, proliferările maligne,
etc..
• Carter, face următoarea clasificare utilizând
drept
p criteriu determinismul ecologico-genetic:
g g
 BOLI CU DETERMINISM
ECOLOGIC PUR
• Caracteristic acestei categori de boli o constituie predominanţa uneori
absolută a sindromului lezional. Pentru anumite boli chiar se face
abstracţie de sindromul reacţional adaptativ, ineficient în cazurile în
g
care cantitatea agentului cauzal depăşeşte
p ş ş o anumită valoare
(botulism,cianură etc.). Din această categorie fac parte:
• - traumatisme;
• - arsuri;;
• - iradiaţii;
• - agresiune:- hipobară;
• - hiperbară;
• - intoxicaţii cu: - ciuperci;
• - veninuri animale;
• - alcaloizi;
• - cianură;
• - toxină botulinică;
• - parathion;
thi
 BOLI CU DETERMINISM
ECOLOGIC PREDOMINANT
• Caracteristica acestor boli o constituie
prezenţa,
p ţ , cu pondere
p variabilă,a
, ambilor
parametri primari ai bolii, exprimarea şi
evoluţia acesteia fiind determinată
semnificativ de caracteristici reacţionale
particulare (rasiale
(rasiale, de vârstă
vârstă, de sex etc
etc.).
)
– ex: tuberculoza la negri, boli de nutritie, unele
boli alergice etc
 BOLI CU DETERMINISM POLIGENIC
(BOLI CU PREDISPOZIŢIE FAMILIALĂ)
• O caracteristică a acestei grupe este afectarea unor structuri (sisteme)
care implică participarea mai m
multor
ltor gene diferite
diferite. O afectare genică
singulară nu este suficientă pentru determinarea unui fenotip patologic.
• După Carter, bolile poligenice au următoarele particularităţi:
• - riscul de apariţie este mai mare la rude şi creşte odată cu gradul de rudenie;
• - dacă într-o familie sunt doi membri afectaţi, riscul este mai mare pentru ceilalţi
membri;
• - între rudele indivizilor cu forme mai severe riscul este mai mare;
• - pentru bolile ce afectează inegal sexele, rudele pacienţilor de sex mai rar afectat şi
care totuşi prezintă caracterul patologic, au risc mai mare;
• - consangvinismul părinţilor dublează riscul pentru descendenţi;
• Rolul factorilor ecologici nu trebuie neglijat, ei putând modula reactivitatea
indivizilor, întârziind sau precipitând exprimarea clinică a bolii. Exemple:
• - psihoze
• - ulcerul duodenal
• - poliartrita reumatoidă
• - spondilita anchilopoetică
• - diabet zaharat
• - unele boli alergice, etc.
 Boli cu determinism genetic
predominant
• Această grupă restrânsă de boli cuprinde
maladiile care nu se p pot exprima
p clinic
decât în anumite condiţii sau pentru care,
modificarea deliberată (terapeutică) a unor
condiţii de viaţă (alimentaţie) impiedică
(anulează) expresia clinico - biologică
proprie bolii (ex. Idioţia fenil - piruvică).
 Boli cu determinism g
genetic pur
p
• a.) Eritroblastoza fetală (boala hemolitică neonatală). Incompatibilităţile D
(Rh), traduse prin apariţia anticorpilor materni anti - Rh, realizează forme
grave de
d eritroblastoză
it bl t ă ffetală,
t lă complicate
li t cu manifestări
if tă i neurologice
l i
(encefalopatia bilirubinică).
– Sensibilizarea mamei cu antigene eitrocitare fetale de tip ABO sau D (Rh)
provoacă un răspuns imun cu formare de izoanticorpi antieritrocitari specifici
.Această sensibilizare poate fi realizată în următoarele circumstanţe:
– - transfuzii anterioare incompatibile;
– - imunizarea transplacentară prin sarcini anterioare sau avorturi;
– - trecerea unui număr mare de hematii fetale în circulaţia maternă chiar la o primă sarcină
sarcină.
• b.) Aberaţii cromozomiale:
• b.1.) Aberaţiile autozomale de număr. Sunt de regulă trisomii, apărute ca rezultat al
unei meioze anormale.
– Exemple: - trisomia 21 (mongolismul, sindromul Langdon-Down);
– - trisomia 18 ;- trisomia 13 etc.
– Corelaţiile dintre aceste aberaţii şi diferite circumstaţe patologice şi nepatologice
se fac mai ales în funcţie
ţ de vârsta mamei ( incidenţa ţ variază,, în cazul trisomiilor,,
de la 1/2000 pentru mamele sub 25 ani la 1/50 pentru mamele ce depăsesc 45
de ani).
 Boli cu determinism g
genetic pur
p
• b.2.) Aberaţiile autozomale de structură. Se realizează prin
ruperea
p unor cromatide,, care lipsite
p de centromer se p
pierd în
cursul mitozei următoare (deleţii) sau se alipesc de alţi
cromozomi (translocaţii), la care de asemenea s-a produs o
ruptură.
– Dintre aberaţiile de structură amintim:
• - deleţia parţială a braţului scurt al cromozomului 5 realizând clinic sindromul
“crie du chat”
• - deleţia braţului scurt al cromozomului 4 (4p).
– Toate aceste aberaţii de structură prezintă fenotipic grave malformaţii
craniene, oculare, articulare, defiicite psihomotorii etc.
• b.3.) Aberaţii gonozomale. Aberaţiile de număr care afectează
perechea de cromozomi sexuali determină malformaţii mai
puţin grave. Din acest grup fac parte:
– - sindromul Turner;
– - sindromul poli-X;
– - sindromul Klinefelter (47 XXY
XXY- 48 XXYY etc);
– - sindromul XYY (sindromul delincvenţiilor).
 Boli cu determinism g
genetic pur
p
• c.) Mutaţii genice cu efecte majore (erori înăscute de metabolism).
• Pentru această grupă de boli modul de transmitere este mendelian, existând deci 4 posibilităţi de
clasificare:
• c.1)
1) Boli
B li recesive
i autosomale,
t l în
î care modul
d ldde ttransmitere
it este
t caracterizat
t i t de:
d
• - caracterul patologic apare numai între fraţi (1/4);
• - părinţii sunt de obicei rude;
• - sexele sunt afectate în egală măsură;
• - caracterul
t l patologic
t l i sare o geneeraţie.
ţi
• Din această grupă fac parte fenilcetonuria, boala Gauche.
• c.2.) Boli dominante autozomale au următoarele criterii de transmitere:
• - caracterul apare la fiecare generaţie;
• - boala apare la jumătate din descendenţi;
• - membri din familie neafectaţi nu transmit boala
• - ambele sexe sunt egal afectate.
• Din această grupă fac parte unele anemii hemolitice, guta, etc.
• c 3 ) bolile sex - linked cu transmitere recesivă au următoarele criterii:
c.3.)
• - sexul masculin este mai mult afectat;
• - numai descendenţii de sex feminin ai probandului sunt heterozigoţi (fără exprimare clinică) putând
transmite boala, băieţii nu sunt afectaţi;
• - 1/2 din descendenţii de sex masculin ai femeilor heterozigote fac boala
boala.
• Din această categorie face parte hemofilia A
• c.4.) bolile sex-linked cu transmitere dominantă sunt caracterizate de următoarele criterii:
• - bărbaţii probanzi transmit boala numai fetelor;
• - femeile probanzi transmit boala ambelor sexe în proporţie de 1/21/2.
 ETIOLOGIE GENERALÃ
• Prin etiologie, în accepţiunea curentă, se înţelege studiul
cauzelor bolilor.
– O definiţie completă trebuie să cuprindă şi ansamblul condiţiilor în care
agenţii cauzali, adică etilogici, acţionează eficient asupra organismului
sau au acţionat la un moment dat dat.
• Acest ansamblu etiologic cuprinde atât agenţii cauzali
specifici cât şi condiţiile generale şi particulare, de mediu
sau propriiii organismului,
i l i pe fondul
f d l cărora
ă agenţii
ţii etiologici
ti l i i
pot deveni eficienţi.
– Nu întodeauna prezenţa unor factori nocivi, biotici sau abiotici este
suficientă pentru realizarea unor sindroame lezionale eficiente. Sunt
necesare condiţii ce ţin de constituţie, reactivitate, teren,
predispoziţie din partea organismului, ceea ce a dus în terminologia
clasică la împărţirea factorilor cauzali în “factori
factori determinanţi”
determinanţi ,
“predispozanţi”, “adjuvanţi”, “declanşanţi” etc.
• Etiologia generală clasifică agenţii etiologici şi condiţiile cu
potenţial patogen (capabile să realizeze un sindrom lezional
eficient - funcţional sau organic - infraclinic sau clinic.
• Sunt şi în prezent un număr destul de mare de
boli fără o cauză aparentă, cunoscută şi ale
căror mecanisme sunt de asemenea
necunoscute.
– Termenii uzuali pentru astfel de boli sunt: “idiopatic”
idiopatic ,
“genuin”, “primitiv” reflectând numai împosibilitatea de
moment în aprecierea
p unor elemente cazuale,, ppentru
că nu se acceptă ideea de boli fără cauze.
• Trebuie să notăm extraordinara varietate a
agenţilor etiologici, numărul aproape nelimitat al
acestora,, practic,
p , în anumite condiţii
ţ orice
element al mediului extern sau intern poate
deveni agent
g etiologic.
g
• Clasic, agenţii etiologici se clasifică după mediul
din care provin (agenţi etiologici exogeni şi
agenţi etiologici endogeni) şi după natura lor.

• Indiferent de mediul din care provin, indiferent de natura lor,

efectul
f patogen al agenţilor etiologici ((cauzali)) poate avea:
– efect patogen direct, având drept rezultat constituirea
unui sindrom lezional eficient
eficient, clinic sau infraclinic;
– efect patogen indirect realizat prin afectarea
funcţională sau organică a sistemelor de reglaj
îndeosebi a sistemului nervos central.
• Agenţii
g ţ etiologici
g endogeni g sau exogeni
g p
pot fi clasificaţi
ţ fie
după efectul lor direct, indirect, fie după natura acestora.
 După natura lor prezentăm o clasificare a agenţilor etiologici:

• 1.) AGENŢI ETIOLOGICI FIZICI:

• - mecanici;
• - electrici;
• - sonici (ultrasonici, infrasonici);
• - barici;
• - termici;
• - radianţi (radiaţii ionizante şi neionizante);
• 2.) AGENŢI ETIOLOGICI CHIMICI ŞI MEDICAMENTOŞI.
• Practic toate substanţele chimice şi medicamentoase pot fi
agenţi etiologici la o anumită doză. Unele însă sunt extrem
de active,
active la concentraţii foarte mici realizând sindroame
lezionale locale sau generalizate.Din această grupă fac
parte:
• - otrăvurile vegetale (cu alcaloizi foarte activi cum sunt
falina şi faloidina din intoxicaţiile cu ciuperci);
• - otrăvurile
t ă il ( veninurile)
i il ) animale,
i l serpii scorpion i etc.;
t
• - acizi, alcalii;
• - toxine bacterine (toxina botulinică);
• - toxine cu potenţial oncogen absolut sau relativ:
• ~ hidrocarburi policiclice ;
• ~ amine aromatice, coloranţi azoici;
• 3.) AGENŢI ETIOLOGICI BIOLOGICI:
• - bacterii;
• - virusuri;
• - fungi;
• - paraziţi etc
etc.
• 4.) AGENŢI ETIOLOGICI SOCIALI.
– Agenţii etiologici psihogeni caracteristici bolilor psiho-somatice, pot fi de
ordin social dar nu determină boli sociale. Însă, invers elemente ale
mediului social (emoţii negative repetate, suprasolicitare profesională,
stress) reprezintă agenţi cauzali psiho-somatici, dar aceştia din urmă pot
fi induşi şi din cauze non-sociale.
– Prin urmare,, agenţii
g ţ etiologici
g sociali vor determina două g grupe
p de boli
distincte patogenic după cum afectează direct sau corelativ anumite
structuri ale organismului, sau au potenţial indirect prin intermediul
sistemelor superioare de reglaj In prima situaţie se crează o patologie
socio - somatică (boli profesionale).
– În a doua situaţie se crează o patologie psiho-somatică (social indusă) .
• Dintre agenţii etiologici sociali fac parte:
• - stress–ul;
• - poluarea: fonică, sonică, chimică;
• - sedentarism;
• - patoalimentaţia.
p ţ
 REACTIVITATEA
• Prin reactivitate, în sens restrâns, se înţelege proprietatea
unui organism
g sau a unui subsistem al acestuia de a răspunde
p
la stimuli.
• Termenul, în fiziopatologie, are o semnificaţie mai largă
asimilându-l şi pe acela de “teren”
teren .
• Putem spune că reactivitatea este un ansamblu complex
de răspunsuri (riposte) caracteristice fiecărui sistem viu
î parte
în t dezvoltate
d lt t sau angajate
j t la
l solicitările
li ită il normale
l sau
excesive.
– Reactivitatea trebuie deci corelată în plus cu eforturile sistemelor
f
funcţionale
ţi l şii ale
l sistemelor
i t l ded integrare
i t şii reglaj
l j de
d a menţine
ţi
homeostazia organismului, indiferent de condiţiile impuse acestuia
.Studiul reactivităţii, deşi are relaţii strânse cu edafologia (ştiinţa
terenului ), prin generalizările sale
“terenului”) sale, prin procesele de abstractizare
depăşeşte cadrul acesteia.
– ”Terenul” explică elementele, procesele ce condiţionează apariţia
bolii,, iar reactivitatea ne explică
p în p
plus nivelul de ripostă
p la
agresiune.
• Specia.
p
– De remarcat rezistenţa mangustei la unele veninuri de
şerpi, şi a şoarecilor la agresiunea hiperbară.
• In aceeaşi idee notăm rezistenţia aproape absolută a şobolanilor
la infecţii ca şi sensibilitatea cobaiului la bacilul Koch.
• Rasa. Particularităţile reactive rasiale par a fi
semnificativ
ifi ti modulate
d l t d de ffactorii
t ii eco - mezologici.
l i i
– Caracteristici biologice de culoare (piele, mucoase, păr),
de formă (craniul
(craniul, date antropologice,
antropologice etc
etc.)) nu conferă
raselor superioritate sau dimpotrivă, nu sunt semne de
inferioritate.
– Mai mult
mult, în prezent
prezent, nu se mai admite tipul rasial pur (ar
exista 20 de tipuri rasiale, derivate din cele trei tipuri
iniţiale (alb, galben, negru) de cele mai multe ori fiind
vorba
b d de mozaicuri
i i rasiale.
i l
– De notat o susceptibilitate a rasei negre faţă de bacilul
Koch,, sensibilitatea rasei galbene
g pentru
p neoplasmul
p
digestiv, etc.
• Sexul.
– Sexul joacă un rol important în modelarea reactivităţii, modificarea semnificativă a unor linii
hormonale şi nivelul deosebit al sistemelor de reglaj (mai prompte dar şi frecvent
hiperergice la bărbaţi).
)
– Participarea inegală la viaţa socială şi deosebirile de bioritm par a juca pentru unele
afecţiuni un rol important.
• Vârsta.
â sta U
Următorii
ăto factori
acto au sesemnificaţie
caţ e în deoseb
deosebirile
e reactive
eact e funcţie
u cţ e de vârstă
â stă
(dacă luăm adultul drept etalon de reactivitate):
• - ineficienţa (imaturitatea) unor sisteme enzimatice la copil şi uzura la bătrâni;
• - dinamica unor linii hormonale în parcurgerea celor trei vârste, uneori cu specificitate absolută
pentru o anumită perioadă;
p p
• - evoluţia iniţială ascendentă, apoi regresivă a unor mecanisme efectoare biocibernetice (tip c-
AMP), funcţie de dinamica evolutivă a mesagerilor primi, dar şi de ”îmbătrânirea” sistemelor
enzimatice implicate în angajarea, dezvoltarea şi modularea acestor procese (adenilat - ciclaza,
protein - chinaze, permeaze);
• - dinamica adică dezvoltarea
dezvoltarea, maturizarea
maturizarea, deprimarea sistemului imun;
• - evoluţia particulară în timp a sistemelor de reglaj, în special a sistemelor superioare de control şi
integrare;
• -”acumularea” erorilor metabolice atât la nivelul genom celular cât şi la nivelul linilor metabolice
banale;
• - uzura “asincronă” a sistemelor funcţionale.
• O dinamică aparte o prezintă dezvoltarea şi ulterior uzura sistemului nervos
central. Importanţa acestor procese este deosebită având în vedere rolul SNC în
coordonarea funcţiilor sistemice, a funcţiilor sistemelor de reglaj secundare, a
sistemelor endocrine, a reacţiilor de apărare etc.
• Evoluţia biomorfologică a SNC prezintă caracteristici singulare. Dacă structurile
anatomice primare (neuronii, căile anatomice) există deja la naştere, parametrii reali
de funcţionalitate apar mult mai târziu
târziu. Trebuie adăugate două procese ireversibile şi
anume: perfuzia sanguină tot mai deficitară odată cu trecerea anilor (augmentată şi
de pasajele transmembranare mereu mai dificile şi mai puţin important, pierderea
permanentă (din prima zi de nastere) de neuroni.