1.

Particularitățiile și natura dreptului international public

 Dreptul international public este un ansamblu de norme juridice chemate să

reglementeze raporturile dintre state și celelalte subiecte ale dreptului
internațional, norme create de aceste subiecte pe baza acordului lor de voință.

Particularitățile DIP se recunosc după:

a. După modul de elaborare
 Caracteristică: absența unei autorități superioare cu atribuții legislative
 Dreptul internațional public apare ca un drept de coordonare, spre deosebire de
dreptul intern al statelor, numit de subordonare

b. După modul de aplicare a normelor

 Nu există un sistem de autorități ale administrației publice însărcinate cu această
aplicare.
 Modul de aplicare a normelor este consecința firească a modului lor de elaborare.
 Aplicarea: un proces de autolimitare ori limitare reciprocă
 Existența în dreptul internațional public contemporan a unor organizații
internationale sau organe ale acestora care să fie însărcinate cu aplicarea normelor

c. După modul de control al respectării normelor

 Nu există un sistem judiciar cu competență generală și obligatorie
 Controlul respectării normelor este voința statelor
 Funcția de judecată ține de consimțământul statelor

d. După modul de sancționare a încălcării normelor

 Cea mai controversată trăsătură a dreptului internațional public
 Sancțiuni specifice: sancțiuni economice sau sancțiuni militare aplicate în cadrul
ONU

e. Natura CONSENSUALĂ ( = natura dreptului internațional public)

 Principala caracteristică a dreptului internațional public
 Normele dreptului internațional public iau naștere prin acordul de voință al
statelor.
2. Aspecte teoretice dintre dreptul internațional public și intern (
Monism)

 Modul în care statele se raportează și dau efecte nu este unul unitar.

 Relația dintre dreptul internațional public și intern se numește MONISM

Monismul:
 Este o structură unitară, insituind o singură ordine normativă în care dreptul
internațional public și dreptul internațional intern își ocupă fiecare un loc stabilit
 Aceasta este ideea fundamentală asupra căreia toți moniștii cad de acord
 Trebuie privit ca o manifestare a unui singur concept, adică dreptul.

Monismul are 2 variante:

a. Monismul cu primatul dreptului intern

Se bazează pe principiul suveranității statului și pe doctrina autolimitării acestuia
În caz de conflict între o normă de drept internațional public și de drept internațional
intern, dreptul intern va avea prioritate de aplicare
Astăzi această teorie este considerată a avea o relevanță redusă.

b. Monismul cu primatul dreptului internațional

Este susținut de teoreticieni precum Hans Kelsen și Lassa Oppenheim.

Aceștia argumentează supremația dreptului internațional public, mergând pe 2

coordonate: - o poziție etică puternică ( preocupare ptr protecția drepturilor omului)

- o poziție formalistă bazată pe raționamente logice

 Lassa Oppenheim sustine că dreptul internațional public primează asupra dreptului intern,
ca fiind cel mai bun moderator al relațiilor umane
 Teoriile moniste sunt preferate de statele care aplică sistemul de drept civil unde tratatele
internaționale au prioritate față de dreptul intern
 3. Epoca dreptului international public

 Relatiile internationaleau existat din cele mai vechi timpuri: relatiile diplomatice, tratate
de pace, de alianta.
 Comunitatea internationala includea doar statele crestine
 Mijlocul secolului 19. au fost admise si statele necrestine
 Capitulatiile reprezentau acorduri intre statele occidentale si unele state necrestine
(Imperiul Otoman, Irak)
 Prin aceste dezvoltari alee reformarii dreptului international public s-a creat “coloana
vertebrala” a acestuia
 Intre secolele 19-20 a urmat dezvoltarea dreptul international public precum :
 Distinctia dintre normele de drept international public si drept intern
 Suveranitatea si egalitatea statelor pricipiului libertatii de navigatie
 Primele preocupari in domeniul drepturilor omului, in cadrul luptei contra
sclaviei
 A urmat dezvoltarea dreptului international public dupa Primul Razboi Mondial :
 Introducerea scoaterii razboiului in afara legii
 Crearea Curtii Permanente de Justitie Internationala (1921)
 Dezvoltarea preocuparilor pentru drepturile omului
 A urmat dezvoltarea dupa al Doilea Razboi Mondial:
 Crearea ONU pentru mentinerea pacii si securitatii internationale
 Cresterea numarului organizatiilor internationale interguvernamentale
 Dupa anul 1989 a urmat dezvoltarea dreptului international public precum:
 Consolidarea ideii de justitie penala internationala
 Cresterea rolului Uniunii Europene si clasificarea statutului sau juridic
 4. Cutuma internațională

 Este cel mai vechi izvor al dreptului internațional public.

 Cutuma poate fi definită ca acea practică urmată de anumite subiecte de drept cu
convingerea că reprezintă o normă cu forță juridică obligatorie.
 Cutuma trebuie sa întrunească 2 elemente principale:
 Elementul material sau obiectiv.
 Elementul subiectiv sau psihologic
 Elementul material al cutumei are mai multe componente:
 Durata: durata practicii nu este prestabilită atâta timp cât se poate dovedi
uniformitatea și aplicarea cu caracter de generalitate
 Uniformitate sau constanța (= element esential) : constituie obiect de controversă
pentru însăși Curtea Internațională de Justiție
 Generalitatea aplicarii: - Completează uniformitatea unei practici pentru a o
transforma în cutumă.
- Cerința generalității presupune doar o “participare largă
și reprezentativă
 Curtea Internațională de Justiție a admis posibilitatea unor cutume :
 Regionale
 Bilaterale
 Elementul subiectiv al cutumei rezultă din formularea textului articolului 38 al
statutului Curții Internaționale de Justiție “practica generală acceptată ca drept.”
 Cutumele internaționale pot fi generale sau locale.
 O problemă frecvent aparută in relațiile dintre state este cea a opozabilității cutumei în
cazul in care unu sau mai multe state obiecteaza impotriva ei.
 Dovada cutumei

Sarcina probei privind existenta unei cutume revine statului care o invoca

Elementele ce pot fi utilizate sunt:

 Tratate
 Decizii ale instantelor internationale
 Acte legislative interne
 Opinii ale unor juristi
 Comunicate de presa

 Cutuma este un izvor extrem de flexibil al dreptului international public.

 Aceasta flexibilitate se poate transforma intr-un dezavantaj.
 5. Principiile dreptului internațional public

 Sunt izvoare ale dreptului internațional public

 Sunt acele reguli generale aplicabile relațiilor între subiectele acestei ramuri de drept
 Principiile fundamentale ale dreptului internațional sunt:
a. Principiul nerecurgerii la forță sau amenințarea cu forța
= Toți membrii organizației (ONU) se vor abține, în relațiile lor internaționale de
la recurgerea la amenințarea cu forța sau la folosirea forței.
b. Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale
= obligația statelor membre de a rezolva diferendele lor internaționale pe cale
pașnică, astfel încât pacea, justiția și securitatea națională să nu fie pusă în
primejdie
c. Principiul neamestecului în treburile interne sau ale neimixtiunii
= obligația statelor de a nu interveni în afacerile ce țin de jurisdicția internă a altui
stat
d. Principiul cooperării
= obligația statelor de a coopera între ele ptr rezolvarea problemeor internaționale
și încurajarea respectării drepturilor omului
e. Principiul autodeterminării popoarelor
= toate popoarele au dreptul de a-și stabili statutul lor politic în deplină libertate și
fără amestec din afară.
f. Principiul egalității suverane a statelor
= toate statele au drepturi și obligații egale și sunt membrii egali ai comunității
internaționale
g. Principiul ”pacta sunt servanda”
= fiecare stat are obligația de a îndeplini cu bună-credință obligațiile care îi revin
h. Principiul inviolabilității frontierelor
= vizează obligația statelor de a se abține de la orice atingere adusă frontierelor
existente ale altui stat.
i. Principiul integrității teritoriale
= impune obligația statelor de a se abține de la orice acțiune incompatibilă cu
scopurile și principiile Cartei ONU
j. Principiul respectării drepturilor omului
= una din dimensiunile esențiale ale dreptului internațional public
= impune obligația statelor de a respecta drepturile omului
6. Actele unilaterale ale statelor

 Sunt susceptibile a produce efecte juridice în planul relațiilor internaționale, prin referirea
la unele obligații asumate de statele respective
 Aceste efecte depind de o serie de factori cum ar fi :
 Autoritatea emitentă a actului
 Manifestarea de voință expresă și neechivocă
 Liceitatea actului
 Aceste efecte ale actelor unilaterale se produc mai frecvent în anumite domenii ale
dreptului internațional, cum ar fi dreptul mării, dreptul conlictelor armate
 Actele sunt :
1. Declarațiile prin care statul își face cunoscută poziția asupra unor probleme de
interes național
2. Actele de recunoaștere a unor situații juridice noi la nivelul internațional
(recunoașterea unui stat)
3. Actele de protest sau refuzul recunoașterii unor situații de fapt a pretențiilor altui
stat
4. Actele de renunțare cum ar fi renunțarea la imunitatea de jurisdicție în anumite
domenii
5. Promisiuniile sau actele prin care se creeaza drepturi în favoarea unor terți
7. Recunoașterea statelor

 Nu are o semnificație unitară

Recunoașterea unui stat reprezintă manifestarea de voință prin care un stat admite, în mod
expres sau tacit, ca o entitate politică întrunește criteriile de existență a unui stat nou cu
personalitate juridică deplină de drept internațional

 Actul de recunoastere: manifestarea de voință a statului

 Are caracter discreționar și neuniform
 Condiții privind recunoașterea noilor state :
 Respectarea prevederilor Cartei ONU, al Actului Final de la Helsinki și ale
Cartei de la Paris pentru o nouă Europă
 Respectarea inviolabilitaților tuturor frontierelor
 Aplicând aceste criterii, au fost recunoscute de către Comunitatea Europeană, in 1992,
noile state provenite din dezmembrarea fostei Jugoslavii: Macedonia, Croația, Slovenia,
Bosnia-Herțegovina
 Cea mai controversată problemă a recunoașterii statelor sunt efectele
 Acestea sunt de 2 feluri:
 Efect constitutiv: recunoașterea este cea care creează personalitatea
internațională a statului și îi conferă statutul de subiect al dreptului
internațional
 Efect declarativ: un stat poate exista fără să fie recunoscut
 Recunoașterea statelor poate fi
 Expresă: se face de regulă printr-un act solemn
 Tacită: nu există un ”catalog” al acetlor statelor care implică
recunoașterea
 Cel mai frecvent act de recunoaștere implicită este stabilirea de relații diplomatice cu
noul stat
 Un alt act de recunoaștere tacită este încheierea de tratate bilaterale cu caracter politic
 În doctrină se mai face o altă distincție:
 Recunoașterea de iure: este un act definitiv care produce efecte depline
 Recunoașterea de facto: este o formă provizorie și revocabilă de
recunoaștere, cu efecte restrânse

 Recunoașterea mai poate fi individuală, atunci când este făcută de către un singur stat
 Recunoașterea mai poate fi și colectivă, atunci când este făcută de mai multe state, de
regulă printr-o declarație colectivă
8. Criteriile de identificare a statelor în dreptul internațional

 Statele sunt cele mai importante subiecte ale dreptului internațional public
 În calitatea lor de colectivități umane organizate se bucură de suveranitate
 De altfel, suveranitatea este cea care asigura baza politică și juridică a calității statului
ca subiect de drept internațional
 Criteriile de identificare sunt următoarele:
1. Statul să aibă o populație permanantă
2. Statul să aibă un teritoriu determinat
3. Statul să aibă o autoritate guvernamentala
4. Statul să aibă capacitatea de a intra în relații cu alte state, cum ar fi:
 Să stea în fața instanțelor judecătorești
 Să incheie tratate internaționale
 Să devină membru al unor organizații internaționale
 Să stabilească relații diplomatice

 Dacă un stat îndeplinește primele 3 criterii enumerate mai în sus, atunci statul este un
stat de facto
 Dacă un stat îndeplinește toate 4 criteriile enumerate mai în sus, atunci statul este un
stat de jure
 9. Convenția Europeană privind Cetățenia (1997)

Cetățenia este acea situație juridică specială a persoanei fizice, situație ce rezultă din
apartenența acelei persoane la un anumit stat.

 Scopul cetățeniei: evitarea discriminării în problemele relative la cetățenie

 Cetățenia este legatura juridică dintre un stat și un individ și nu indică originea etnică a
persoanei
 Principiile cetateniei:
1. Fiecare individ are dreptul la o cetățenie
2. Apartidia trebuie evitată
3. Nimeni nu poate fi lipsit, în mod arbitrar, de cetățenia sa
4. Căsătoria, desfacerea ei nu poate avea efecte de drept asupra cetățeniei celuilalt soț
5. Fără discriminări bazate pe sex, religie, rasă, culoare sau origine națională/etnica
 Dobândirea cetățeniei se face de urmatoarele persoane:
 Copii care au cel puțin unul din părinte cetățean al statului
 Nou-născuții găsiți pe teritoriul său
 Copiilor adoptați
 Soțiilor resortisanților
 Pierderea cetățeniei:
 Dobândirea voluntară a unei alte cetățenii
 Angajarea voluntară în forțe militare străine
 Comportamentul care prejudiciază în mod grav interesele esențiale ale statului
parte
 Stagiul militar: serviciul militar este obligatoriu pentru bărbații, cetățeni români, care au
împlinit vârsta de 20 de ani
10. Conflicte pozitive și negative de cetățenie

Situația în care, datorită lipsei de uniformitate între legislațiile mai multor state
privind acordarea și pierderea cetățeniei, un individ are mai multe cetățenii sau nu are
nici o cetățenie, poartă denumirea de conflicte de cetățenie.

 Conflict pozitiv
 Apare in cazul dublei cetățenii
 Consecința nașterii, adopției sau a păstrării cetățeniei de origine în cazul dobândirii și
a unei alte cetățenii
 Poate conduce la unele conflicte de interese în planul relațiilor dintre cele doua state
 Pentru a evita aceste conflicte, statele încheie tratate bilaterale

 Conflict negativ
 Apare atunci când o persoană devine apartid sau fără cetățenie
 Apartidul pierde orice legatură juridică cu un stat, neavând nici obligațiile dar nici
drepturile care rezultă din calitatea de cetățean
 Apartidia este o situație defavorabilă persoanei, care poate da naștere unor
discriminări
 Apartizii au unele reguli:
 Au anumite obligații în statul în care se află, obligația de a respecta
legislația acelui stat
 Nu se admite nici o discriminare
 România, prin legea organică a cetățeniei române (art. 26) a respectat regula prin care se
evită situațiile de apatridie în cazul renunțării la cetățenie
 Astfel, renunțarea la cetățenia română nu poate fi aprobată decât dacă persoana care
solicită această renunțare a dobândit ori a solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă
cetățenie