Universitatea “Ovidius” din Constanța

Facultatea de Educație Fizică și sport

Master : Kinetoterapie, recuperare și reeducare motrica

Referat
la obiectul “Biomecanica clinic și aplicată în
kinetoterapie”
pe tema :

“Introducere în studiul biomecanicii.

Generalităţi. Nomina Anatomica. Poziţii,
direcţii, axe, planuri de orientare anatomică

şi de mişcare. ”
Autor : Railean Denis, student master KRRM, an I

Constanța 2018

1
 Cuprins

1.Introducere în studiul biomecanicii……………………….. 3 pag.

2.Aspectele anatomice ale mișcarii în biomecanica………….8 pag.

3.Bibliografie………………………………………………..20 pag.

2
 I. Introducere în studiul biomecanicii
Direcții, plane, axt de mișcare
Analiza mişcării în kinesiologie înregistrează în perioada actuală mari
progrese. La datele de bază de ordin anatomic şi mecanic se adaugă cu rezultate
din ce în ce mai semnificative analizele biomecanice bazate pe metodele moi de
neurofiziologie clinică şi de electromiografie.

Ideea de a studia mişcările corpului uman analizând acţiunea fiziologică a

anumitor muşchi nu este nouă. Duchene şi Boulogne au fost iniţiatorii lucizi în
acest domeniu încă din secolul XIX. Cercetările recente precum şi reînnoirea
interesului în aplicarea metodelor electrofiziologice au permis înregistrarea
activităţilor electrice ale muşchilor sinergici şi antagonişti angajaţi în mişcări
simple şi complexe ( activităţi profesionale, sportive etc.). În plus, dispozitivele de
telemetrie permit înregistrarea de la distanţă a subiectului care îşi face liber
mişcările sale fără a fi conectat direct la aparate .

Analiza mişcărilor corpului uman sau biomecanica a evoluat considerabil în

ultima perioadă, graţie datelor ştiinţifice noi şi a utilizării tehnicilor de înregistrare
mult mai precise, ca EMG. Cunoştinţele recente în domeniul mecanismelor de
contracţie musculară şi a comenzii nervoase motrice au fost modificate
considerabil prin rezultatele cercetărilor obţinute prin aplicarea metodelor de
electromiografie şi analiza mişcării. Aceste metode permit o mai bună înţelegere a
activităţii musculare precum şi interacţiunea diferitelor grupe de muşchi implicate
în realizarea mişcărilor umane.

Scopul acestei lucrări este acela de a prezenta principiile biomecanice şi de a

obţine o interpretare raţională a gestului locomotor. Problematica abordată prezintă
interes nu numai la nivel teoretic ci şi practic. Analiza integrală a mişcărilor umane
nu este limitată doar la un simplu studiu articular ci trebuie să ţină seama de:

 raporturile funcţionale cu segmentele osoase mobilizate de muşchii care

dezvoltă forţa motrică
 sistemul nervos, care asigură controlul mişcării.

Biomecanica este ştiinţa care studiază mişcările fiinţelor vii, ţinând seama de
caracteristicile lor mecanice. Ea poate fi considerată o mecanică aplicată la statica
şi dinamica vieţuitoarelor în general şi a omului în special. Are un domeniu de
cercetare apropiat de al anatomiei, fiziologiei şi mecanicii. La acestea se mai poate

3
adăuga biochimia, care furnizează date asupra metabolismului, legate de procesul
de mişcare, de efortul fizic în procesul de recuperare.

Biomecanica studiază modul cum iau naştere forţele musculare, analizându-le

din punct de vedere mecanic, cum intră în relaţie cu forţele exterioare care
acţionează asupra corpului. Pornind de la aceste relaţii de interdependenţă,
biomecanica exerciţiilor fizice stabileşte eficienţa lor mecanică şi indică metodele
practice pentru creşterea randamentului în funcţie de scopul antrenamentului fizic.

De la studiile biomecanice se aşteaptă soluţii ştiinţifice, în vederea însuşirii

unor tehnici raţionale. Totodată, cercetările biomecanice mai au şi scopul de a
constata în mod obiectiv, greşelile care apar în decursul efectuării exerciţiilor
fizice, de a descoperi cauzele mecanice şi de a prevedea consecinţele în procesul
însuşirii mişcărilor din cadrul procesului de recuperare. În acest fel, biomecanica
poate indica măsurile ce se impun pentru însuşirea corectă a unei tehnici, poate
formula indicaţii metodice preţioase, poate contribui la perfecţionarea tehnicilor.
Biomecanica exerciţiului fizic terapeutic studiază atât mişcările active, cât şi
poziţiile corpului, condiţionate de organele de sprijin şi de mişcare ale corpului.

Conţinutul biomecanicii poate fi împărţit în:

A) Biomecanica generală, care studiază legile obiective, generale ale mişcărilor;

B) Biomecanica specială, care studiază particularităţile mişcărilor din diferite
domenii ale activităţii motrice. Din acest punct de vedere, în afara biomecanicii
speciale a exerciţiilor fizice, mai există biomecanica specială a muncii, a
deficienţilor fizici etc.
Biomecanica mai contribuie, prin însuşirea noţiunilor de spaţiu, timp, mişcare, a
celor cu privire la proprietăţi şi forme fundamentale ale existenţei materiei, a
noţiunilor despre interdependenţa între forţele care concură la efectuarea
mişcărilor, la o justă înţelegere a fenomenelor vieţii.

Etimologic, termenul biomecanica are la origine cuvintele din limba greaca

“bios” (viata) si “mekhanikos” (plin de resurse, inventiv, ingenios).

Biomecanica umana, cunoscuta și sub denumirea generica de biomecanica,

are drept subiect de studiu omul, privit din perspectiva mișcarii acestuia, prin
prisma anatomiei, biomecanicii, terapiei prin mișcare (kinetoterapie), fiziologiei,
cunoștințele fiind focalizate pe omul care dorește fie recuperarea unor abilitați sau
funcții motorii, fie dobândirea unor performanțe motorii. Astfel, biomecanica are
aplicații atât în domeniul medical și al recuperarii fizice, cât si în domeniul sportiv,
pentru testarea si îmbunatațirea calitaților motrice. Cunostințele sistematizate de
biomecanica sunt utile diverșilor specialiști, cum ar fi: kinetoterapeuți, preparatori
4
fizici, antrenori sportivi, profesori de educație fizica, medici si infirmiere (pentru
medicina, recuperare medicala neuro–motorie, anatomie etc.), maseuri terapeuți,
antrenori de atletism etc. În mod practic, toți cei care folosesc mișcarea într–un
scop terapeutic, profilactic sau de obținere a unor performanțe fizice au nevoie de
suportul științific oferit de biomecanica. Biomecanica, ca știinta interdisciplinara,
se bazeaza, în principal, pe cunoștințele a trei domenii de studiu: anatomia umana,
mecanica si fiziologia. Astfel, anatomia, ca știinta formei și structurii corpului
uman și a parților sale, furnizeaza date cu privire la osteologie (studiul oaselor),
artrologie (studiul articulatiilor), miologie (studiul muschilor), mecanica, ca stiinta
care aplica principiile mecanicii la analiza miscarii corpurilor materiale sub
actiunea diferitelor forte de interactiune, furnizeaza informatii privind modalitatile
de investigare cantitativa a miscarii unui corp, iar fiziologia, ca stiinta care se
ocupa de functiile organismelor vii, furnizeaza cunostintele necesare întelegerii
diferitelor conexiuni care concura la obtinerea functiilor motricitatii, echilibrului si
posturii corpului omenesc.

1.1 NOŢIUNI CU CARE OPEREAZĂ BIOMECANICA

Convenţional, pentru a fi posibilă orientarea corectă a segmentelor şi

organelor, s-a acceptat o poziţie iniţială denumită poziţia anatomică, o serie de
planuri anatomice şi de termeni orientativi, necesari a fi cunoscuţi.

I. Poziţia anatomică corespunde până la un punct cu poziţia de drepţi din

gimnastică. Adică, în ortostatism, membrele inferioare sunt lipite cu picioarele la
unghi drept pe gambe, genunchii şi şoldurile extinse. Membrele superioare sunt
lipite pe părţile laterale ale trunchiului, cu coatele în extensie, antebraţele sunt
rotate în afară, iar palmele şi degetele în extensie privesc înainte.

II. Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează, imaginar, corpul

omenesc sub o anumită incidenţă. Ele sunt frontale, sagitale şi transversale.

1. Planurile frontale sunt dispuse paralel cu fruntea, deci vertical şi

laterolateral şi împart corpul într-o parte anterioară şi o parte posterioară. Planul
frontal care împarte greutatea corpului într-o jumătate anterioară şi o jumătate
posterioară este planul medio-frontal.

2. Planurile sagitale sunt dispuse vertical şi antero-posterior şi împart corpul

într-o parte stângă şi o parte dreaptă. Planul sagital care împarte greutatea corpului
într-o jumătate dreaptă şi o jumătate stângă este planul medio-sagital.

3. Planurile transversale sunt dispuse orizontal şi împart corpul într-o parte

superioară şi o parte inferioară. Planul transversal care împarte greutatea corpului
5
într-o jumătate superioară şi o jumătate inferioară este planul medio- transversal.
La intersecţia planurilor medio-frontal, medio-sagital şi medio-transversal este
situat centrul de greutate (de gravitaţie).

fig. 1. Planurile anatomice și axe

Centrul de greutate poate fi definit ca punctul masei corpului asupra căruia

acţionează rezultanta liniilor forţelor gravitaţionale. Adică, gravitaţia acţionează
asupra corpului sub forma unui mănunchi de linii de forţă verticale, dirijate spre
centrul pământului. Toate aceste forţe, asociate vertical, au o rezultantă care
acţionează asupra centrului de greutate. Cum gravitaţia este exprimată de
acceleraţia g datorită greutăţii (981 cm / s) şi rezultă din acţiunea forţelor
gravitaţionale (F) asupra masei corpului (M), reiese că:

G=F/M , M=F/G; deci F=Mg.

Astfel, pentru a determina forţa gravitaţională, vom înmulţi masa corpului (M) cu
acceleraţia (g). Dacă corpul respectiv este perfect simetric şi are o densitate
uniformă (ex.: mingea de biliard), centrul de greutate se suprapune centrului lui
geometric. Corpul omenesc nu este simetric, iar segmentele lui au densităţi diferite,
de aceea centrul de greutate nu coincide cu centrul geometric. În plus, corpul poate
lua poziţii diferite ceea ce atrage o modificare a punctului în care se aplică asupra
lui rezultanta liniilor de forţe gravitaţionale. De aceea, centrul de greutate al
6
corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază de la individ la individ şi de la poziţie
la poziţie.

Functie de pozitia sistemului de referinta ales, miscarea poate fi absoluta,

când sistemul de referinta este fix si relativa, când sistemul de referinta este, la
rândul sau, în miscare. Miscarea relativa apare, de exemplu, când se considera
miscarea unui segment al corpului fata de un altul, relativitatea fiind fata de
segmentul de referinta. Fata de fiecare axa a sistemului de referinta, exista doua
coordonate geometrice, corespunzatoare miscarilor elementare, si anume: o
coordonata liniara, aferenta miscarii de translatie si o coordonata unghiulara,
aferenta miscarii de rotatie. Din acest punct de vedere, pentru un corp care
realizeaza o miscare spatiala sunt necesare sase coordonate (trei liniare si trei
unghiulare) pentru a defini complet pozitia sa fata de sistemul de referinta, iar
pentru un corp care are miscare doar într-un plan sunt necesare trei coordonate
(doua corespunzatoare translatiei de-a lungul celor doua axe din plan si una
corespunzatoare rotatiei în jurul axei perpendiculare pe planul miscarii corpului).

Coordonatele unui punct raportate la acest sistem de referinta se numesc

relative. Originea unui sistem de referinta absolut este un punct arbitrar, în
general, însa cu proprietatea de a fi fix sau considerat fix în spatiu. Axele acestui
sistem de referinta sunt, de asemenea, fixe sau considerate fixe. Indiferent de
sistemul de referinta, fix sau mobil, sunt posibile doua orientari ale axelor, acestea
determinând sistemul drept de axe de referinta si sistemul stâng de axe de referinta.
Ordinea si notarea acestor axe, respectiv X, Y, Z, sunt considerate standard de
Societatea Internationala de Biomecanica (ISB). Sistemul drept de axe de referinta
este acceptat de ISB ca fiind sistem de referinta standard. Cu ajutorul regulii
mâinii drepte, se pot determina axele pozitive ale sistemului drept de axe de
referinta. Pentru aplicarea acestei reguli, degetul mare de la mâna dreapta se tine
întins, apoi se întinde si degetul aratator, dar perpendicular pe podul palmei, dupa
care degetul mijlociu se tine lipit de podul palmei. Cele trei degete, în aceasta
ordine, indica axele pozitive Oy, Oz si Ox.

Fig. 2. Regula mainii drepte

7
 II. Aspectele anatomice ale mișcarii în
biomecanica
Mişcarea, în sensul cel mai înalt, filozofic, este forma de existenţă a
materiei, însuşirea esenţială şi inseparabilă a materiei. Mişcarea nu poate exista
fără materie, după cum nici materia nu există fără mişcare. NU există, deci,
mişcare "pură", imaterială.

Mişcarea, ca şi materia, este veşnică. Nu poate fi creată şi nu poate fi

distrusă. Descartes exprima astfel acest adevăr: "cantitatea de mişcare existentă în
lume este totdeauna aceeaşi". Izvorul mişcării se află în materia însăşi, impulsul
interior al oricări mişcări constituindu-l contradicţiile, lupta contrariilor. Chiar
forma cea mai simplă de mişcare, deplasarea corpurilor în spaţiu, este o
contradicţie; despre corpul în mişcare se poate spune că, în aceeaşi clipă, el se află
şi nu se află în acelaşi loc.

Mişcarea este absolută, iar repausul o măsură, o expresie a mişcării, opusul

mişcării. Repausul este relativ şi are sens numai în raport cu forma individuală de
mişcare.

Mişcarea în sens filozofic, nu reprezintă o simplă deplasare în spaţiu a

obiectelor materiale, ci, orice schimbare, orice transformare, observată în natură şi
societate.

Există o scară largă a posibilităţilor de mişcare:

- Mişcarea microparticulelor materiei (automişcarea) - deplasările protonilor,

electronilor, cu alte cuvinte a particulelor elementare.

- Mişcarea mecanică- deplasarea corpurilor în spaţiu - este forma cea mai veche
de mişcare cunoscută şi se referă la mişcarea corpurilor inerte.
- Mişcarea fizică - mişcarea moleculară sub formă de căldură, lumină,
electricitate.
- Mişcarea chimică - combinarea şi dezagregarea atomilor.
- Mişcarea biologică - viaţa celulei şi a organismelor vii, metabolismele,
locomoţia lor.
- Mişcarea socială - viaţa socială.
Între formele principale ale mişcării există o legătură reciprocă, ele putându-se
transforma una în alta. Mişcarea mecanică se transformă, în anumite condiţii, în
mişcare fizică etc. Dar, între diferitele forme de mişcare sunt şi deosebiri
fundamentale, legate de natura purtătorului unei forme de mişcare, de legile

8
specifice ale fiecărei forme şi de contradicţiile proprii care generează mişcarea în
cadrul fiecărei forme.

Mişcarea biologică (viaţa şi locomoţia organismelor vii) este o formă superioară

de mişcare, care dispune de calităţi şi mecanisme speciale, ce nu pot fi explicate
numai prin aplicarea legilor mişcărilor mecanice, fizice sau chimice, considerate
forme inferioare. Formele inferioare sunt, în acest caz numai auxiliare şi nu pot
epuiza esenţa formei superioare a mişcării biologice. Ex: natura biocurenţilor
nervoşi şi musculari nu este identică naturii curenţilor electrici. Segmentele osoase
nu acţionează ca nişte simple pârghii şi forţa lor de acţiune nu se poate determina
matematic, apelând la formulele clasice de determinare a funcţiilor mecanice ale
pârghiilor, deoarece intervin o serie de factori, care nu pot fi încadraţi (componenta
articulară, momentul muşchiului, intervenţia scripetelor de flexie, existenţa
muşchilor poliarticulari).

Iată de ce, în înţelegerea şi interpretarea mişcării biologice, aplicarea legilor

din mecanică, din fizică şi chimie, nu reuşeşte să redea întreaga complexitate a
fenomenelor. Aplicarea acestor legi poate prezenta, schematic şi mecanicist, numai
aspecte singulare ale complexului proces biologic, care este locomoţia animală sau
umană.

2.1. Corpul omenesc ca un tot unitar

Organismul uman, în mişcare, trebuie privit ca un întreg, nu ca o manifestare
izolată a unor mecanisme ale anumitor aparate şi sisteme care ar acţiona complet
independent. În acelaşi timp, studiul analitic al factorilor morfo-funcţionali, care
stau la baza exerciţiilor fizice nu este semnificativ, decât dacă este urmat de
reintegrarea acestor factori şi a caracteristicilor în "totul" organismului. Pe lângă
această integrare, este necesară şi stabilirea relaţiilor obiective dintre organismul ca
întreg şi mediul în care se mişcă.

Rezultat al unei îndelungate filogeneze şi al unei ontogeneze complicate,

perfecţionarea continuă a aparatului locomotor şi a sistemului nervos a dus la
posibilităţi din ce în ce mai complexe de statică şi mişcare, culminând cu cea mai
complexă formă de mişcare, statica şi locomoţia umană.

Structurile care participa si contribuie la realizarea miscarilor sunt analizate

în kineziologie din punct de vedere anatomic, fiziologic si biomecanic. Astfel,
sistemul osos, sistemul articular si sistemul muscular sunt evidentiate anatomic si
biomecanic, iar întregul sistem osteo-musculo-articular este analizat cu ajutorul
biomecanicii si fiziologiei, pentru a releva inclusiv controlul motor uman.
Structurile anatomice care realizeaza miscarea corpului, în ansamblu, sau a unor
9
segmente poarta numele, în biomecanica, de structuri cinematice sau lanturi
cinematice. O astfel de structura cinematica este completata în biomecanica de
“componenta” de comanda si control, fiind constituita din urmatoarele sisteme
principale:

• sistemul nervos, care asigura comanda si controlul, pe baza informatiilor

corespunzatoare;

• sistemul muscular, care primeste comanda si realizeaza forta motrica a miscarii;

• sistemul osteo-articular, care realizeaza miscarea în anumite limite, directii si

segmente determinate.

Aparatul locomotor uman este alcatuit din 206 segmente osoase, peste 310
de articulatii si peste 430 de muschi striati, la care se adauga reteaua nervoasa si
reteaua vasculara, care iriga toate aceste organe. Sistemul osteo–articular uman
este compus din totalitatea articulatiilor, oaselor între care apar articulatiile,
ligamentelor, ca elemente ce contribuie la mentinerea legaturii articulare, precum si
a tuturor celorlalte componente (cartilaje, lichid sinovial etc.) care, într-un mod sau
altul, îsi produc efectul util asupra functionalitatii articulatiei.

Sistemul oste–articular are urmatoare functii principale:

• de sustinere, asigurând suportul rigid al tesuturilor moi;

• de protectie, asigurând protectia mecanica a unor organe vitale ale organismului;

• de locomotie, prin realizarea sistemelor de pârghii osoase cu ajutorul carora
muschii pun în miscare corpul uman;

• de hematopoeza, adica de formare a elementelor figurate din sângele circulant

(eritrocitele, leucocitele si trombocitele);

• de depozit de saruri minerale, adica de pastrare a unei rezerve de saruri minerale

(Ca, P) pentru organism;

Aspectele anatomo–fiziologice si biomecanice, atât ale elementelor care compun

sistemul osteo–articular, cât si ale întregului sistem, având în vedere si functiile
îndeplinite de acest sistem, vor contura, în cele ce urmeaza, kineziologia sistemul
osteo–articular.

MUSCHIUL

Biomecanica nu poate exista fara a lua în consideratie activitatea musculara,

muschiul fiind un “obiectiv central” atât în privinta recuperarii unor deficiente ale
10
aparatului locomotor (de natura posttraumatica, reumatologica sau neurologica),
cât si pentru cresterea performantelor fizice. Muschiul este structura organica ce
converteste energia derivata din alimente (în principal, calorica), în energie
mecanica.

Muschii actioneaza numai în cadrul unitatilor motorii (UM), ca unitati

neuromusculare, formate din: neuron, dendritele lui, axonul sau, terminatiile
acestuia si totalitatea fibrelor musculare la care ajung terminatiile acestui axon. Un
muschi poate avea între 100 si 1000 de UM. O fibra musculara nu primeste semnal
excitator decât de la un singur neuron. Raportul dintre un neuron si numarul de
fibre musculare pe care le inerveaza se numeste raport de inervatie sau coeficient
de inervatie pentru UM. Un raport mare semnifica un numar mic de fibre
musculare (dintr-un muschi) inervate de axon, iar un raport mic înseamna ca acel
muschi este sub comanda unui numar mai mic de neuroni. Cu cât un muschi are
raportul de inervare mai mare, cu atât activitatea musculara este mai fina, mai
diferentiata. Descarcarea unei UM determina contractia fibrelor musculare
respective, reprezentata prin “secusa”. Daca secusele se însumeaza, atunci rezulta
“tetanusul”. O secusa se exprima prin urmatorii parametri:

• timpul de contractie, adica durata scursa din momentul începerii contractiei

si pâna se atinge maximul de forta a contractiei (forta de vârf); furnizeaza
informatii privind viteza de contractie;

• forta de vârf, adica valoarea maxima a fortei de contractie a secusei;

• jumatatea timpului de relaxare, respectiv durata dintre momentul atingerii

fortei de vârf si momentul în care forta de vârf se reduce la jumatate; acest timp
furnizeaza informatii asupra vitezei de decontractie (relaxare). Muschii pot fi
clasificati dupa mai multe criterii, astfel :

• dupa numarul de articulatii peste care trec:

- uniarticulari (toti muschii scurti),

- biarticulari (exemple: muschii croitor, dreptul femural etc.),

- poliarticulari (exemple: muschii flexori si extensori ai degetelor);

• dupa numarul capetelor de origine:

- mono,

- biceps,

11
- triceps,

- cvadriceps;

• dupa asezare:

- superficiali (cutanati sau pielosi),

- profunzi;

• dupa modul de grupare a fasciculelor musculare fata de tendoane:

- fasciculele musculare se continua cu tendonul, având aceeasi directie,

- fasciculele musculare se insera oblic pe tendon (muschi penati, uni sau bi-
penati),

- corpul muschiului este întrerupt de un tendon intermediar (muschii digastrici);

• dupa structura si functie:

- muschi tonici (sunt muschi proximali, antigravitationali, sar o articalatie, au

tendoane late, se contracta lent, obosesc greu),

- muschi fazici (sunt muschi superficiali, sar doua sau mai multe articulatii, au
tendoane lungi, se contracta rapid, obosesc greu);

• dupa arhitectura muschiului (aranjamentul fibrelor musculare în raport cu

directia fortei generate de ele):

- muschi cu fibre aranjate paralel sau longitudinal, la care directia fortei este
paralela cu aranjamentul muscular ;

- muschi unipenati, la care fibrele musculare sunt orientate sub un singur unghi fata
de directia fortei generale de ele, unghi ce variaza functie de muschi, ajungând
pâna la 30°,

- muschi multipenati, la care fibrele musculare sunt orientate sub diferite unghiuri
fata de directia fortei generate de ele, fiind o arhitectura foarte raspândita în
musculatura scheletala.

2.2. Aspectele mișcarii omului în biomecanica

Mişcarea a influenţat şi influenţează corpul omenesc, structurându-l şi

formându-l apt de a realiza mişcări din ce în ce mai complexe. Structurile corpului
omenesc sunt structuri funcţionale, produse prin funcţiune, cu scopul de a crea
funcţii.
12
Miscarea unui corp reprezinta actiunea de deplasare a respectivului corp datorata
interactiunii tuturor fortelor care actioneaza asupra lui. Miscarea corpului poate fi
cuantificata prin valorile, modificate în timp, ale unor coordonate fata de un sistem
geometric de referinta, miscarea putând fi analizata fie fara a tine cont de cauze,
respectiv forte, ci doar pe baza unor consideratii geometrice, analiza fiind denumita
cinematica, fie tinând cont de interactiunea tuturor fortelor care actioneaza asupra
corpului, analiza fiind denumita dinamica. În cazul corpului uman, se poate
considera fie miscarea întregului corp, privit ca un tot unitar, fie miscarea
diferentiata a diferitelor segmente sau ansambluri de segmente ale corpului.

II.3. Clasificarea mişcărilor omului

Mişcările corpului omenesc în spaţiu pot fi simple sau complexe (combinate).

Mişcările simple, la rândul lor, pot fi:

• miscarea de translatie;

• miscarea de rotatie.

Miscarile corpului uman sunt, în majoritatea situatiilor, combinatii ale celor doua
miscari elementare fata de diversele axe ale sistemului de referinta geometric
considerat de translaţie şi de rotaţie. În mişcarea de translaţie toate punctele
corpului descriu traiectorii paralele şi au în orice moment aceeaşi viteză şi
acceleraţie (ex.: mişcările scapulei pe cutia toracică). În mişcarea de rotaţie toate
punctele corpului descriu circumferinţe în jurul unui punct (centru de rotaţie) sau al
unei axe (axă de rotaţie). Toate mişcările articulate ale omului sunt mişcări de
rotaţie, care se produc în jurul axelor articulaţiilor.

Mişcările complexe (combinate) sunt o îmbinare a mişcărilor simple de

translaţie cu cele de rotaţie. Ele se pot executa în plan sau în spaţiu. Mişcarea
complexă în plan are loc atunci când traiectoriile punctelor corpului care o execută
se găsesc în planuri paralele, de exemplu, aruncarea discului cu piruetă, aruncarea
ciocanului. Mişcarea complexă în spaţiu are loc atunci când traiectoria anumitor
puncte nu este în planuri paralele, de exemplu, săritura în apă cu răsturnare sau în
şurub, patinajul artistic. Mişcările corpului în întregime sunt mişcări complexe şi
ele pot fi:

a) mişcări de locomoţie: mersul, alergarea, înotul, canotajul;

b) mişcări de rotaţie: exerciţii de gimnastică la bară, paralele, inele;

c) mişcări complexe în spaţiu: patinajul artistic, mişcările din jocurile

sportive etc.
13
Mişcările locomotorii (de locomoţie)

Mişcările locomotorii şi ele pot fi de două feluri: ciclice şi aciclice. În locomoţia

ciclică, fiecare parte a corpului revine în poziţia iniţială, adică capătă mereu un
ciclu asemănător de mişcări. Prin ciclul de mişcări se înţelege totalitatea mişcărilor
corpului şi ale segmentelor sale, începând de la o poziţie iniţială oarecare (luată ca
poziţie de plecare) până la poziţia următoare, identică. Locomoţia ciclică rezultă
din repetarea acestor cicluri uniforme, asemănătoare, numite şi „unităţi de
mişcare”. La mers sau alergare, ciclul este pasul dublu. La înot (bras) în ciclu intră
ducerea mâinilor de la bărbie înainte, tragerea lor înapoi şi mişcarea de împingere a
picioarelor. În locomoţiile aciclice, nu se produce o repetare succesivă a unor
cicluri de mişcări. În mişcările aciclice, cum sunt, săriturile, corpul se găseşte într-
o poziţie iniţială şi una finală, după care mişcarea încetează. Toate aceste mişcări
presupun pe de o parte, adaptarea aparatului locomotor din punct de vedere
morfologic, iar pe de altă parte, o coordonare nervoasă perfectă a mişcărilor
segmentelor sau ale corpului în întregime.

Miscarea locomotorie trebuie privita ca rezultatul interactiunii dintre fortele

interioare ale corpului omenesc (acte de vointa, impulsuri nervoase motorii,
contractii musculare, pârghii osteoarticulare), fortele exterioare ale mediului de
deplasare (gravitatie, presiune atmosferica, inertie, rezistente diverse etc.) si fortele
de legatura dintre corp si mediul exterior, stiut fiind faptul ca fortele de legatura
interioare se anuleaza reciproc.

Succesiunea actiunilor interioare care intervin în realizarea miscarii este

urmatoarea: impulsul nervos, contractia musculara, pârghia osoasa si mobilitatea
articulara. Impulsul nervos reprezinta prima actiune interioara ce contribuie la
realizarea miscarii locomotorii. Miscarea biologica se bazeaza pe transmiterea
impulsurilor nervoase de la periferie la centrii nervosi si de la centri la periferie.
Mecanismele care stau la baza miscarilor sunt de natura neuromusculara si sunt
acte reflexe. Arcul cel mai simplu prin care se realizeaza miscarea este format din:
organele de simt (analizorii), caile de transmitere a sensibilitatii, centrii nervosi,
caile motorii si placa motorie musculara. A doua actiune interioara care intervine în
realizarea miscarii, ca o reactie caracteristica la stimulul impulsurilor nervoase
motorii, este forta de contractie musculara. Activitatea de baza, fara de care nici o
alta activitate musculara nu ar fi posibila, se manifesta sub forma tonusului
muscular, adica acea ”stare speciala de semicontractie pe care muschiul o prezinta
si în repaus si care îi conserva relieful“. Tonusul muscular este un fenomen

14
constant, care are la baza dubla inervatie a muschiului: cerebrospinala, în raport cu
marea excitabilitate si vegetativa, în raport cu mica excitabilitate a muschiului.

În afara factorului nervos, tonusul mai este influentat si de factorii endocrini.

Barbatii au muschii mai tonici decât ai femeilor, datorita actiunii hormonilor
sexuali masculini (androsteroni). Tonusul muscular confera muschiului
proprietatea fundamentala de a se contracta, ca urmare a impulsurilor nervoase.
Contractia musculara reprezinta o manifestare legata de schimbarea elasticitatii
musculare. Ea se manifesta fie ca o întarire a muschiului, fie ca o modificare de
tarie si de forma a acestuia, dupa cum contractia se face pe loc (contractie
izometrica) sau antreneaza o scurtare a muschiului si o deplasare a segmentelor
osoase (contractia izotonica). Se poate deosebi si un al treilea mod de contractie,
contractia în alungire, care apare atunci când forta ce se opune depaseste forta
musculara si întinde muschiul. Contractiile izometrice si contractiile izotonice au
efecte deosebite asupra dezvoltarii musculare. Contractiile izometrice au ca
rezultat cresterea volumului, a greutatii musculare si deci a fortei musculare,
deoarece determina o crestere a cantitatii de sarcoplasma a fibrelor musculare si o
redistribuire a nucleilor, care îsi pierd pozitia marginala si devin mai centrali.
Contractiile izotonice nu au aceleasi efecte; ele determina o crestere minima a
cantitatii de sarcoplasma, iar nucleii pastreaza dispozitia marginala. Din aceasta
cauza, în urma contractiilor izotonice, volumul, greutatea si forta de contractie a
muschilor cresc foarte putin. În acest caz tensiunea în muschi ramâne constanta.
Actiunea diverselor grupe musculare provoaca fie mentinerea unei atitudini, a unei
posturi, în care lucrul mecanic (travaliul muscular) este nul, fie realizarea unei
miscari, unde se produce lucru mecanic. Indiferent de natura statica sau dinamica a
corpului, în interiorul muschilor se exercita o anumita forta. Aceasta forta
musculara ar putea fi, teoretic, determinata, propunându-se diverse relatii
matematice de calcul, dar care, din pacate, nu pot însuma toate caracteristicile
morfofunctionale ale muschiului, fiind deci niste relatii aproximative. Astfel, pe
baza sectiunii transversale a muschiului (sectiune fiziologica), cunoscându-se ca un
centimetru patrat de sectiune poate exercita la om o forta de tractiune de 49 ÷ 78,5
[N], s-a ajuns sa se stabileasca forta probabila de tractiune.

Calculul fortei musculare pe baza sectiunii transversale este deficitar

deoarece un muschi nu are aceeasi sectiune pe toata lungimea sa, iar forta
musculara nu depinde numai de numarul fibrelor musculare, ci si de lungimea lor.
Înaltimea la care un muschi poate sa ridice o anumita greutate este în raport direct
cu lungimea fibrelor, posibilitatea de scurtare fiind proportionala cu acestea.
Muschii cu fibre paralele si lungi au o amplitudine mai mare de miscare si sunt, de
aceea, muschi de viteza, dar au o forta mai mica. Muschii peniformi sunt muschi
15
de forta, deoarece un mare numar de fibre se prind pe tendon si din cauza
oblicitatii insertiilor acestora, forta lor de contractie este mai bine utilizata.

O relatie de calcul care sa tina cont de lungimea fibrelor musculare nu este nici ea
concludenta, deoarece muschiul nu actioneaza izolat, ci prin intermediul pârghiilor
osoase.

II.4. Pîrghiile osteo-articulare

A treia actiune interioara care intervine în realizarea miscarilor este

reprezentata de ansamblul pârghiilor osoase. Segmentele osoase asupra carora
actioneaza muschii se comporta asemenea pârghiilor din fizica. O pârghie este
formata dintr-un corp rigid (bara) sprijinit pe un reazem simplu si supus actiunii a
doua forte, una motoare si cealalta rezistenta. Fata de reazem, cele doua forte ale
pârghiei creeaza un moment de rotatie, care se echilibreaza daca:
F*d=R*b , în care F este forta motoare (musculara, în general), R este forta
rezistenta, b este bratul fortei motoare, iar r este bratul fortei rezistente. Functie de
pozitia punctului de spijin (reazemului) si a celor doua forte, motoare si rezistenta,
pârghiile sunt de trei grade:

• pârghii de gradul I, cu spijinul la mijloc;

• pârghii de gradul II, cu rezistenta la mijloc;

• pârghii de gradul III, cu forta motoare la mijloc.

Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru, cele de gradul II sunt pârghii de

forta, iar cele de gradul III sunt pârghii de viteza. La pârghia osoasa sprijinul
(reazemul) este reprezentat de axa biomecanica a miscarii, de punctul de sprijin pe
sol sau de un element (corp) oarecare; rezistenta (R) este reprezentata de greutatea
corpului sau segmentului care se deplaseaza, la care se poate adauga si greutatea
unui corp oarecare; forta motoare (F) este reprezentata de forta musculara în
punctul de insertie pe segmentul osos a muschiului care realizeaza miscarea.
Pârghiile de gradul III sunt pârghii de viteza si permit ca printr-o forta redusa sa se
imprime bratului rezistentei deplasari foarte mari. Astfel, în miscarea de flexie a
antebratului pe brat, punctul de sprijin apartine articulatiei cotului.

Pârghii de gradul I Pârghiile de gradul I sunt pârghiile la care punctul de sprijin

(fulcrum-ul) este situat între cele două momente de aplicare a forţei şi a rezistenţei;
ambele forţe sunt îndreptate în acelaşi sens. (ex: în mecanică este balanţa). În
corpul omenesc sunt numeroase: la nivelul articulaţiei dintre craniu şi coloana
vertebrală (atlanto-occipitală), punctul de sprijin se află în articulaţie , forţa activă

16
este dată de muşchii cefei, iar rezistenţa de greutatea capului. La nivelul articulaţiei
coxo-femurale (în poziţie stând) se află punctul de sprijin (axa de rotaţie), iar în
plan ventral şi dorsal cele două puncte de aplicare a forţei active şi a forţei de
rezistenţă. In corpul omenesc toate pârghiile de gradul I au braţe inegale, de aceea
şi forţele care le echilibrează sunt inegale. Astfel, la craniu, braţul forţei este mai
scurt decât cel al rezistenţei, musculatura cefei care-l manevrează este mai
dezvoltată decât musculatura ventrală a gâtului, care mânuieşte un braţ mai lung.
Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru. La pârghiile de gradul II şi III, cele
două forţe au direcţii contrarii, iar punctul de sprijin se află la unul din capetele
pârghiei.

fig. 3. Pîrghia de grad I

Pârghii de gradul II Pârghiile de gradul II sunt pârghiile care au punctul de

sprijin la un capăt, forţa la celălalt capăt, iar rezistenţa între ele, de ex: roaba, sau
ridicarea unei greutăţi mari cu o rangă de fier. În corpul omului acest gen de
pârghii este contestat; majoritatea autorilor admit că ar exista un singur exemplu, la
articulaţia talocrurală, în poziţia – stând pe vârfuri, unde punctul de sprijin este în
vârful piciorului, forţa se exercită pe calcaneu de către muşchii care acţionează
tendonul lui Achile, iar rezistenţa este dată de greutatea corpului care se transmite
acestei pârghii prin oasele gambei. Acestea sunt pârghii de forţă.

17
 fig. 4. Pîrghie de gradul II

Pârghii de gradul III Pârghiile de gradul III sunt pârghiile care au punctul de
sprijin la un capăt al pârghiei, rezistenţa la celălalt capăt, iar forţa intre acestea. Ex:
pedala tocilarului, cleştele de cărbuni. În corpul omenesc, acest gen de pârghii este
foarte răspândit. Ele acţionează cu pierdere de forţă şi câştig de deplasare. Ex:
articulaţia cotului, unde punctul de sprijin este în articulaţie, rezistenţa la celălalt
capăt (dată de greutatea antebraţului şi a mâinii), iar forţa este între ele (dată de
muşchii flexori ai antebraţului pe braţ). Acestea sunt pârghii de viteză.

fig. 5. Pîrghie de grad III

În corpul omenesc, o aceeasi pârghie poate sa-si schimbe gradul în raport cu

pozitia în care actioneaza segmentele. De exemplu, daca din pozitia ortostatica se
flecteaza antebratul pe brat, se actioneaza conform unei pârghii de gradul III, dar în
pozitia stând pe mâini, pârghia devine o pârghie de gradul I, punctul de sprijin
reprezentat de articulatia cotului ajungând între forta F reprezentata de insertia

18
tricepsului brahial si rezistenta R reprezentata de greutatea corpului sustinut de
membrele superioare.

19
 Bibliografie

1. Baciu C., Anatomia funcţională şi biomecanica aparatului locomotor,

Bucureşti, Ed. Sport- Turism, 1977
2. Emil Budescu, Biomecanica generala, Iasi 2013

3. Popescu M., Artrologie şi biomecanică, Bucureşti, Ed. Scaiul, 1998

4. Sbenghe T., Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Bucureşti, Ed.
Medicală, 1999
5. Baciu C., Semiologia clinică a aparatului locomotor, Bucureşti, Ed.
Medicală,1977

20