Sunteți pe pagina 1din 4

SPECIFICULUI FAMILIEI ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Familia are un rol important, în contextul sociocultural şi economic contemporan. Familia


este prima şcoală a copilului, iar contribuţia pe care o are, poate favoriza sau îngreuna activitatea
şcolii. Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului. Percepţia că invăţărea are loc doar în
şcoală este eronată deoarece fiinţa umană incepe călătoria în învăţăre de la primul moment al
privitului mâinilor proprii pentru a înţelege până unde ţine lumea interioară şi de unde începe
mediul exterior.
În familie ar trebui să se formeaze cele mai importante deprinderi de comportament:
respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire, ordinea, cumpătarea, grija faţă de
lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult, părintele
este un exemplu pentru copil.
Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia . Aceasta îi oferă
copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară , primele norme şi reguli de
conduită , dar şi climatul socioafectiv . Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea
personalităţii nu numai prin faptul că ea este primordială şi se menţine pe toată durata
vieţii , dar şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea
cu celelalte componente sociale , în special cu şcoala.
Familia din societatea contemporană, a suferit în ultimele decenii transformări profunde.
Schimbările care au intervenit în interiorul ei sunt atât de importante, încât termenul de familie a
devenit tot mai ambiguu, el tinzând să acopere astăzi realităţi diferite de cele caracteristice
generaţiilor precedente.
În prezent, familia ca unitate socială s-a modificat foarte mult atât la nivel structural, cât
şi la nivel atitudinal în sensul creşterii ratei divorţurilor şi a tensiunilor şi conflictelor
intrafamiliale. Situaţia existentă pe plan familial se poate răsfrânge negativ asupra maturizării
fizio-psihice, fiziologice şi sociale a copiilor lăsând sechele în structura psihică şi de
personalitate a acestora.
În familiile de astăzi, legăturile sunt mai puţin durabile pe considerentul că oamenii nu
mai acceptă să convieţuiască împreună dacă nu se înţeleg bine, nici măcar de dragul unui copil,
faţă de care au anumite responsabilităţi. Se vorbeşte tot mai mult despre existenţa unei adevărate
,,crize” a familiei moderne. Această stare critică poate fi determinată de inversarea rolurilor soţ-
soţie, de dispariţia unor roluri tradiţionale, de problemele materiale, sau de absenţa părinţilor din
cadrul căminului pentru îndeplinirea sarcinilor socio-profesionale, ceea ce determină o mai slabă
preocupare a lor, pentru educaţia copiilor.
Familia modernă se bazează pe individualism ca valoare iar acest lucru explică creşterea
spectaculoasă a numărului divorţurilor şi toleranţa din ce in ce mai mare faţă de acest fenomen
social. Valorile familiei moderne intemeiază un stil de viaţă distinct de cel al familiei
traditionale: autoritatii i se substituie ca valoare cooperarea. Si ea este sustinuta de valori ca:
egalitatea, schimbarea, comunicarea. Familia modernă se caracterizează printr-o accentuată
flexibilitate a structurii de autoritate si putere. Nu mai există un model unic, dominant, in care
bărbatul decide, atat in privinţa hotarărilor care vizează viaţa conjugală, cat si a celor care
privesc relaţia parentală, asa cum se intamplă in tradiţionalitate. Relaţia modernă surprinde
reciprocitatea puterii si autoritatii, pe diferite nivele si in diferite intensitati, in contextul mai
general al unui egalitarism afirmat si tot mai des pus in practică.
Un aspect important al crizei familiei se răsfrânge asupra copiilor şi asupra educaţiei
lor. Pentru ca o familie să-şi exercite eficient funcţia educativă ea trebuie să dispună de o
anumită cultură, de un nivel intelectual adecvat, valori morale, etice şi un cadru economic decent
de viaţă.
Alegerile făcute şi acţiunile întreprinse de părinţi, familie în copilaria timpurie au o
puternică influenţă asupra progresului individual. Copii cu vârstă cuprinsa între 0 si 6 ani sunt
înzestraţi cu un spirit absorbant care le permite sa reţină senzaţiile percepute în mediul lor. Ei
trec prin perioade sensitive, pe parcursul cărora îşi canalizeaza toata energia pentru dobandirea
unei aptitudini anume. Aceste perioade sunt tranzitorii, iar, daca nu este stimulat la momentul
potrivit, copilul pierde ocazia de a învăţa şi va trebui să depuna un efort mai mare pentru a
dobândi o deprindere pe care ar fi putut-o capăta cu uşurinţa. Pentru a se forma, copilul este
capabil să asimileze ceea ce ii ofera mediul înconjurător în momentul care îi convine cel mai
mult, iar pentru aceasta are nevoie de linişte, de un mediu şi de accesorii corespunzătoare. În
perioada timpurie, fiinţa umană prezintă cel mai mare grad de dependenţă de relaţiile cu familia,
nu doar pentru a supravieţui, ci şi pentru securitatea emoţional, integrarea socială, formarea
competenţelor cognitive şi achiziţii culturale.
Copilul îşi dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care trăieşte, aşa încât primele
noţiuni educative care le primeşte în familie, apoi în colectivitate preşcolară, sunt consolidate în
şcoalã printr-un amplu sistem educativ, obţinând o educaţie desăvârşită.
Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta
fie direct , prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate , fie indirect , prin modele de
conduită oferite de către membrii familiei , precum şi prin climatul psihosocial existent în
familie . Modelele de conduită oferite de părinţi – precum şi climatul socioafectiv în care
se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o influenţă
hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă , a modului de
comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Strategiile educative
la care se face apel în familie , mai mult sau mai puţin conştientizate , determină în mare
măsură dezvoltarea personalităţii , precum şi rezultatele şcolare ale copiilor ,
comportamentul lor sociomoral .
Comunicarea părinte - copil este esenţială în demersul educaţional şi trebuie să fie bazată
pe deschidere, încredere reciprocă şi respect de sine şi faţă de ceilalţi. Întregul proces educativ
trebuie condus cu grijă, cu afecţiune pentru copil şi în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care
se află el, fără a-i depăşi capacitatea de înţelegere.
Educaţia favorizează o adaptare mai uşoară la mediul social. Colaborarea şcolii cu
familia este o parte componentă a sistemului general al activităţii educative. Scoala nu trebuie
să corecteze singură greşelile de educaţie ale părinţilor, deoarece sistemul acesta nu poate duce
decât cu greu la rezultate bune. Ceea ce îndreaptă şcoala poate să fie anulat de metodele greşite
folosite în continuare de familie. Este nevoie de o unitate de exigenţe şi de măsuri, şi aceasta face
absolut necesară colaborarea dintre familie şi şcoală.
Actul educaţional va fi eficient doar atunci cînd familia, şcoala şi societatea îşi vor
unifica eforturile. Pentru conturarea unei personalităţi de succes familia trebuie să colaboreze cu
şcoala. Familia constituie un rezervor de modele pe care le oferă copiilor, înlesnind astfel
înserarea lor în cultura societăţii.
Bibliografie:

 Băban, A., 2001, Consiliere educaţională, Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca

 Pescaru, A.,B., 2004, Familia azi, o perspectivă sociopedagogică, Ed. Aramis, Bucureşti

 Vrăşmaş, E., 2008, Intervenţia socioeducaţională ca sprijin pentru părinţi, Ed. Aramis,

Bucureşti