UNIVERSITAATEA TRANSILVANIA DIN BRASOV

FACULTATEA DE LITERE

Program de studii: Limbă și literatură

Română- Germană

Inovare culturală

Studii de limbă și literatură romană

LUMEA LUI CARAGIALE

Student

Răuțu Claudia

Brașov

2019

1
 I.L. Caragiale, dramaturg şi prozator, “a fost un observator lucid şi ironic al societăţii
româneşti din vremea lui, un scriitor realist şi moralizator, un excepţional creator de oameni şi de
viaţă.” (crispedia.ro)

El foloseşte cu măiestrie satira şi sarcasmul, pentru, a ilustra moravurile societăţii româneşti şi

a contura personaje dominate de o ţară (defect) morală reprezentativă pentru tipul şi caracterul
uman. Caragiale a avut intenţia de a contribui la îndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul
cugetării clasice, „ridendo castigat mores” („râsul îndreaptă moravurile”1), idee pe care o afirmă
el însuşi, convins fiind că „nimic nu arde mai rău pe ticăloşi decât râsul”2.

Dintre comediile sale, îmi voi opri atenția asupra a două dintre ele, “O noapte furtunoasă” și
“D-ale carnavalului”, urmând să subliniez asemănările/diferențele de structură, scene, tipologie a
personajelor și loc de desfășurare a acțiunii.

Atât “O noapte furtunoasă” cât și “D-ale carnavalului” fac parte din seria comediilor de
moravuri de mahala, ilustrând aspecte sociale şi psihologice specifice locuitorilor de la periferia
Capitalei: „în Bucureşti, la Dumitrache”3 cu scandaluri şi „ambiţuri”4 de familişti, „intr-un
carnaval, in Bucuresti"5cu nelipsitul triunghi conjugal, o lume pe care Caragiale a iubit-o cu
patimă: „Mă înnebunesc după evenimentele de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente,
crime, sinucideri, scandaluri... [...] îmi trebuiesc dimineaţa cum deschid ochii ştiri palpitante,
dacă nu adevărate, măcar... altfel. Dezminţirea for seara mă mâhneşte peste măsură şi nu mă pot
mângâia decât a doua zi cu o născocire şi mai şi”6. Principalul mijloc artistic de realizare a
acestor comedii este comicul de situaţie, alături de care se manifestă şi comicul de limbaj,
comicul de nume, comicul de caracter şi comicul de intenţie.

1
Proverb latin, întruchipează esența satirei, cea mai bună metodă de a schimba ceva fiind de ai
arăta gradul de absurditate si de a râde pe seama lui.
2
Ion Luca Caragiale, Lascăr Catargiu
3
Idem, O noapte furtunoasă
4
Ibidem, Actul II, Scena V
5
Idem, D-ale carnavalului
6
Idem, Incepem, scena III

2
 Prima este alcătuită din două acte, fiecare dintre ele având câte nouă scene. Personajele piesei,
numite de către autor „persoane”, sunt menţionate cu numele şi statutul social pe care îl are

fiecare: Jupân Dumitrache Titircă (zis „Inimă-Rea”), chiristigiu și căpitan în garda civică; Nae
Ipingescu, ipistat, amic politic al căpitanului; Chiriac, tejghetar, om de încredere al lui
Dumitrache, sergent în garda civică; Spiridon, băiat „pe procopseală” în casa lui jupân
Dumitrache Titircă; Rică Venturiano, arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept și
publicist; Veta, consoarta lui jupân Dumitrache Titircă; Zița, sora Vetei.

Cea de a doua comedie mentionata, este alcatuita din trei acte, de data aceasta cu un numar de
scene inegal (XII, XIII, IX). Si in acest caz apar numele personajelor sau funcția ocupată de
acestea, unele dintre acestea fiind lăsate în umbră pentru moment: Mița Baston, Didina Mazu,
Iancu Pampon, Nae Girimea- frizer și subchirurg, Mache Răzăchescu- crăcănel, Iordache- calfă
la Girimea, un catindat de la percepție, un ipistat, un chelner, o mască, măști, public, sergenți de
noapte.

Personajele care populează lumea comediilor lui Caragiale sunt tipuri care devin
reprezentative pentru societatea din care fac parte. Limbajul și comportamentul fiecărui personaj
îi descrie caracterul. Dramaturgul se inspiră din însuși miezul realităților timpului său, iar
personajele create de el sunt imorale pentru că reflectă imoralitatea vremii de atunci.
Într-un studiu al său7, criticul Pompiliu Constantinescu grupa personajele lui Caragiale in
cateva clase tipologice, urmand sa le mentionez pe cele relevante pentru operele numite: tipul
încornoratului – Pampon, Cracanel, tipul primului amorez – Chiriac, Nae Girimea, tipul cochetei
si al adulterinei – Veta, Didina Mazu, Mita Baston, tipul raisonneur-ului – Nae Ipingescu.

Grupând personajele celor doua comedii, “O noapte furtunoasă” și “D’ale Carnavalului”,

găsim asemănări de construcție și recunoaștem antiteza dintre aparență și esență.
În ambele, se formează legături pe baza unor situații amoroase: Didina și Mița îi inșeală pe
Nae Girimea și pe Mache Răzăchescu cu același bărbat. De partea cealaltă, Zița are o aventură cu

7
Pompiliu Constantinescu, Comediile lui Caragiale, capitolul Tip și individ

3
Rică Venturiano, însă nu este una de ordin adulterin cum este cea a surorii sale, Veta, care îl
“traduce” pe Jupân Dumitrache cu omul său de încredere, Chiriac. Cea din urmă se aseamănă cu
Didina și Mița, păcălindu-și soțul care îi era fidel. Dintre personajele feminine, Zița este cea
conturată diferit, ieșind din structura “mahalagioaicelor”. Jupân Dumitrache o caracterizează:
„Fată frumoasă, modistă și învățată și trei ani la pasiori". Mai evoluată, are o placere pentru a citi
romane care infățișează situații romantic, duioase, precum Dramele Parisului, „câte au ieșit până
acum, le-am citit de trei ori". După propria mărturisire, are alte idealuri. Aspiră la o viață
mondenă, îi plac grădinile de vară.
Dintre personajele de sex masculine, Jupân Dumitrache este reprezentantul micii burghezii.
Aparține unei clase sociale respectate, cu simțul onoarei colective și de aceea jignirile personale
le simte ca ofense la adresa întregului colectiv: „Un ăla un prăpădit de amploiat, n-are chioară în
pungă și se ține după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule.”8 Tot din această
pricină nu se simte în largul său la„Iunion”: „eu de! negustor, să mă pui in poblic cu un coate-
goale nu vine bine”9. Aici intervine si acea diferență între aparență și esență. Rică Venturiano
pare un coate-goale, dar de fapt este cel care scrie în gazetele citite cu atâta interes de
Dumitrache și Ipingescu. În sens opus, Jupân Dumitrache vrea să dea impresia că este cult și
“cineva” în societate, dar de fapt dă dovadă de incultură atât prin limbaj cât și prin acțiuni.
Mândria jupânului este „onoarea lui de familist”. În nopțile când lipsește, îl roagă pe Chiriac,
omul său de încredere, să vegheze asupra Vetei. În Chiriac are incredere oarbă și chiar și atunci
când înșelăciunea este evidentă – scena finală în care găsește legătura de gât a lui Chiriac pe
perna Vetei – soțul înțelat nu vrea să creadă nimic. Este convins de nevinovăția Vetei și de
credința lui Chiriac, pentru că nu concepe că lucrurile ar putea sta altfel. La fel se intamplă și în
“D’ale carnavalului”, unde toți se acuză că ar fi “Bibicul”, cel vinovat scăpând basma curată și
chiar devenind un erou. Aici intervine în ambele scrieri comicul de situație.

Iancu Pampon și Mache Răzăchescu întregesc seria încornoraților din comediile lui Caragiale.
Comportamentul lor nu mai amintește de arțăgosul Jupân Dumitrache. Nu mai sunt căsătoriți și
se complac în relații dubioase. Degradarea condiției sociale duce la degradarea numelor care
seamană mai mult cu niște porecle: Pampon și Crăcănel (comic de nume). Ei par a avea o

8
I. L. Caragiale, Teatru, Editura Minerva, Bucuresti, 1976, pag. 7
9
Idem, ibidem, pag.9
4
anumită autoritate, dar și în această comedie se reia jocul dintre aparență și realitate, iar aparența
câștigă. Cei doi sunt înșelați de amantele lor care nutresc o pasiune secretă pentru un necunoscut.

Fire violentă, Pampon îl caută pe necunoscut: “Mă-ntorc acasă, chem slujnica, îi trag două
perechi ca la poliție și pe urmă o supun la intrigatoriu.”10 .De câte ori este pe cale să descopere
adevărul, intervine ceva care alungă pericolul, din nou apărând comicul de situație.

Mache Răzăchescu zis și Crăcănel ajunge victima unei confuzii, fiind bănuit de Pampon că e
amantul Didinei. Exasperat de bătaia pe care i-o administrează Pampon, Crăcănel îl infruntă cu
curaj pentru ca o clipă mai târziu să-și caute scăparea: „dându-se dupa o masă˝: „A! Asta nu
poate rămâne jos Eu, cand îmi trage cineva palme eu turbez! cu dinții îl apuc, nu-l las nici mort
până nu-mi spune pentru ce? Trebuie să-mi spui mișelule numaidecât! . Să poftească în bal să-mi
tragă nu! să poftească, mizerabilul!”11 (comic de situație). Din biletul pe care Mița îl trimite lui
Nae Girimea, află că este Mangafaua, și-i povestește plângând lui Pampon că a fost înșelat de opt
ori: „A opta oară tradus! Este cu putință domnule? Nu ți le mai spui p-alelalte, că sunt halimale,
domnule, numai una să ți-o spui, al șaptelea caz de traducere în vremea războiului ˝12

Întorcându-ne la “O noapte furtunoasă”, Chiriac este alt personaj înscris în seria ridicolului,
semnul fiind limbajul. În scena a II-a din actul I, Chiriac le povestește lui Jupân Dumitrache și
lui Ipingescu despre Tache Pantofarul care pretinde că e bolnav și prin urmare „nu vrea să iasă la
izircit cu nici un preț.”13

Chiriac, un simplu tejghetar, ajuns sergent, devine caraghios prin limbajul pe care-l dorește
cult, dar care de fapt este o dovadă de prostie. Caraghios este Chiriac chiar și atunci când o
amenință pe Veta că se va sinucide cu spanga de la pușcă. În afară de Veta care este îngrozită,
nimeni nu se sperie că ar urma o scenă sângeroasă. Dimpotrivă, cititorul sau publicul se amuză.
Conturând imaginea acestor personaje, ne dăm seama că autorul ura prefăcătoria, aparenta
cultură sub care se ascundea prostia, ironizând relațiile “sincere” și puterea socială pe care
considerau că o dețin bărbații.
Dintre aceste tipuri sociale, preferata mea este Zița, care scapă de ironia dură a lui Caragiale,
pe care o aplică fără milă celorlalte personaje.Chiar dacă este și ea inclusă în tipologia

10
I. L. Caragiale, Teatru, Editura Minerva, Bucuresti, 1976, pg. 180

5
mahalagioaicelor, Caragiale subliniind incultura sa prin comicul de limbaj (franțuzisme), acesteia
îi conferă totuși aparenta ambiție de a-și depăși condiția (citește). Interesantă pentru perioada
aceea mi se pare părerea femeii despre sine, considerându-se plină de calități și demnă de a fi
fericită, motiv pentru care are curajul să divorțeze de soțul său care o abuza fizic si verbal. „sunt
liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine! acu mi-e timpul: jună sunt, de nimini nu
depand [...] eu sunt o persoană delicată”. Este vioaie, energică și plină de viață.
Deși are o educație superficială, aceasta prinde franțuzisme și deprinde gesturi și atitudini la
modă, această dorind o viață mondenă, lipsită de banal, arătând o dorință de depășire a condiției
sale.
Faptul că citește nu este neapărat un atuu, având în vedere tipul lecturii, dar este totuși o
noutate în contextul creat de Caragiale.
Tocmai ideea de noutate mi se pare interesantă la acest personaj, faptul ca iese încet din
tiparul societății lui Caragiale chiar daca păstrează din trăsăturile acesteia. În cadrul acesta, orice
mică îmbunătățire a caracterelor trebuie sesizată.

11
I. L. Caragiale, Teatru, Editura Minerva, Bucuresti, 1976, pag. 182
12
Idem, ibidem, pag. 185
13
Idem, ibidem, pag. 12

Bibliografie

6
Caragiale, I. L. (1976). Teatru. București: Editura Minerva.

Caragiale, I. L. D-ale Carnavalului.

Caragiale, I. L. Începem.

Caragiale, I. L. Lascăr Catargiu.

Caragiale, I. L. O noapte furtunasă.

Constantinescu, P. Comediile lui Caragiale.

Crispedia.ro. Preluat de pe https://crispedia.ro/o-noapte-furtunoasa-de-l-caragiale-comentariu-literar-

rezumat-literar/

Limba română. Preluat de pe http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1790

Wikipedia. Preluat de pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Personajele_lui_Ion_Luca_Caragiale