CURS I

OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

1. Obiectul criminologiei - subiect de controverse teoretice

Problema obiectului cercetării criminologice presupune a stabili ce anume interesează

cercetarea criminologică. În acest sens, un prim indiciu îl reprezintă etimologia noţiunii de
criminologie, alcătuită din două cuvinte de origine greacă, respectiv: crimen (cu sensul său
originar de acuzaţie sau de infracţiune) şi logos (la origine discurs, raţiune, iar ulterior
ştiinţă).
Pornind de la sensul etimologic prezentat, se poate formula chiar o definiţie
prealabilă, în care criminologia ar reprezenta discursul cu privire la crimă sau ştiinţa crimei,
o definiţie care este în mod evident incompletă.
Un al doilea indiciu este furnizat de existenţa unor preocupări practice legate de
combaterea fenomenului criminal ori limitarea acestuia. Putem spune, prin urmare, că
interesul cercetării criminologice poartă şi asupra acestor preocupări de ordin practic
desemnate în literatura de specialitate ca pactici anti-criminale.
Evoluţia criminologiei ca ştiinţă a fost marcată de numeroase controverse teoretice
care au vizat obiectul său de cercetare, funcţiile, metodele şi tehnicile ştiinţifice de
exploatare a criminalităţii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra stării şi dinamicii
fenomenului infracţional şi capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea şi
combaterea acestuia.
Un viu interes a stârnit afirmaţia făcută în cel de-al doilea congres de criminologie de
la Paris din anul 1950, de sociologul american Thorsten Sellin în cadrul Raportului general
1
cu privire la "Aspecte sociologice ale criminalitaţii", care susţinea ideea potrivit căreia,
criminologia este "o regină fără regat". În acelaşi timp au fost însă şi voci mult mai optimiste
care au susţinut o altă opinie, conform căreia, criminologia este ştiinţa care se află deasupra
tuturor, fiind o super ştiinţă.
Majoritatea autorilor înclină însă a crede că obiectul de studiu al criminologiei îl
costituie fapta penala ( infracţiunea, crima şi delictul). Alţi autori, ca de exemplu
E.H.Sutherland susţin că obiectul de studiu al criminologiei îl constituie infracţiunea ca
fenomen social incluzând în concept nu numai faptele penale ci şi pe cele care privesc
încălcări ale legii de natură civilă sau administrativă. În alte opinii criminologia a fost
considerată ca o anexă a dreptului penal.
Dezvoltarea temporară a criminologiei în cadrul altor ştiinţe a avut ca efect utilizarea
unor modele etiologice, sisteme de referinţă şi tehnici de cercetare proprii acestor ştiinţe,
rezultatul obţinut fiind fragmentarea obiectului de cercetare criminologică în diverse laturi
şi aspecte ale fenomenului infracţional cât şi o anumită lipsă de unitate între teoreticienii
care abordau criminalitatea de pe poziţiile unor discipline diferite.
Datorită faptului că la început cercetarea criminologică a fost iniţiată de antropologi,
aceştia au preferat studiul infractorului.
Orientarea cercetării ştiinţifice către subiectul activ al infracţiunii a constituit ulterior
o constantă a poziţiilor teoretice care considera personalitatea individului drept cauză
exclusivă sau prioritară în săvârşirea faptelor anti-sociale. În consecinţă, infractorul,
criminalul sau deviantul erau plasaţi în zona centrală a obiectului criminologiei.
Opiniile potrivit cărora fapta anti-sociala constituie obiectul criminologiei sunt
specifice acelor specialişti care abordează criminalitatea de pe poziţiile sociologiei şi
psihologiei sociale. În cadrul acestei orientări, spre exemplificare, sociologul Thorsten Sellin
înţelege prin crimă, orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă
acestea fac sau nu obiectul unor reglementări juridice iar criminologul german Hans
Goppiniger susţine că infracţiunea, ca obiect al criminologiei trebuie considerată atât ca
fenomen juridic cât şi non-tehnic, în strânsă legătură cu religia, morala şi cultura.
Criminalitatea ca fenomen social a constituit iniţial obiectul preocupărilor de ordin
statistic, ulterior această orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice între care
2
teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale sau ale conflictului de cultură, într-o
măsură importantă, fenomenul infracţional este inclus în formele mai largi de devianţă
socială, astfel încât din această perspectivă criminologia se confundă cu sociologia devianţei.
Principala deficienţă a teoriilor monocauzale constă în abordarea unilaterală a
problematicii criminologiei care este astfel lipsită de o perspectivă unificatoare cu privire la
obiectul de cercetare, aspect de natura a pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei.
Reducerea obiectul de cercetare la persoana infractorului lasă în afara criminologiei
fenomenul infracţional după cum abordarea criminalităţii fie din perspectiva analizei
cantitative, fie explicând socialul prin social, neglijează parţial sau total personalitatea celui
care încalcă legea penală.
După al doilea război mondial s-a ajuns la o concepţie mai largă asupra obiectului
criminologiei, încercându-se chiar o unificare a diverselor sale laturi, pe baza unei analize
multifuncţionale a cauzelor criminalităţii.
Considerând că obiectul îl constituie factorii sociali şi individuali ce stau la baza
comportamentului criminal teoria multifuncţională asupra cauzelor criminalităţii reprezintă
un remarcabil progres în raport cu poziţiile anterioare dar ea nu este aptă să integreze
diferitele niveluri de analiză cauzală într-un model explicativ, unitar, ci mai degrabă, o listă
bogată de factori implicaţi în geneza crimei.
Herman Mannheim susţine că prin criminologie, în sens restrâns, se înţelege studiul
crimei, iar în sens larg, se include penologia, metodele de prevenire a criminalităţii, de
tratament şi resocializare a infractorilor. Descoperirea cauzelor criminalităţii este absolut
necesară în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea
acestui fenomen.
La rândul său, criminologul francez Jean Pinatel structurează obiectul de studiu al
criminologiei pe trei planuri:
- cel al crimei care se ocupă de studiul actului criminal;
- cel al criminalului care studiază caracteristicele infractorilor şi factorii care au
influenţat formarea şi evoluţia personalităţii acestora;
- cel al criminalităţii care studiază ansambul de acte criminale care se produc într-un
anumit teritoriu într-o perioadă determinată.
3
 Reprezentanţii noilor curente teoretice apreciază negativ o anumită stare de
dependenţă faţă de dreptul penal în care criminologia tradiţională s-ar fi complăcut,
împrumutând obiectul său de cercetare, încercându-se în acest sens o redefinire a
principalelor concepte dintr-o perspectivă interacţionistă ce urmăreşte să releve:
- mecanismele sociale prin care se ajunge la asemenea echitări;
- reacţia socială faţă de acestea.
Postulatele fundamentale ale dreptului penal şi-au pierdut astfel caracterul
axiomatic devenind ipoteze supuse verificării. În această viziune obiectul criminologiei ar
include structurile de putere care impun normele legale precum şi mecanismele formale şi
informale prin care o persoană este etichetată ca infractor.
Controversele care au existat între criminologi pe tema obiectului criminologiei nu au
dus la o ruptură epistemologică între vechea şi noua criminologie, ci mai degrabă la o
oarecare lărgire a orizontului de cercetare criminologică având astăzi două puncte de
focalizare, frecvent unite şi care îşi păstrează unitatea, respectiv trecerea la act şi reacţia
socială.
Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei a fost
făcută încă din anii 60, ai secolului XX de către sociologul american Edwin Sutherland,
considerat părintele criminologiei americane, care după ce defineşte criminologia ca fiind
totalitatea cunoştinţelor (ştiinţifice) referitoare la criminalitate ca fenomen social, afirma că
aceasta studiază "procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora şi ale reacţiei sociale
împotriva acelora care încalcă legile".
În concluzie apreciem ca obiectul de studiu al criminologiei îl constituie
criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă sau infracţiunea, infractorul, victima şi
reacţia socială împotriva criminalităţii.
Se impune o precizare, noţiunea de crimă folosită în studiile de criminologie are o
accepţiune mai largă şi ea se referă la infractiune în general şi nu la noţiunea de crimă
folosită în limbajul penal văzută ca infracţiune contra vieţii.

4
 A. Criminalitatea ca fenomen social
Ca orice fenomen social criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii
proprii dinstincte calitativ de cele ale elementelor componente. Modelul nostru de analiză
evită considerarea criminalităţii ca totalitate a infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu,
într-o perioadă determinată, poziţie care sublinează doar latura cantitativă a fenomenului
studiat.
Analiza noastră face o distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi
legală. Astfel, criminalitatea reală este un concept cantitativ ce presupune totalitatea faptelor
penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată, indiferent dacă
sunt sau nu cunoscute.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor aduse la
cunoştinţa puterii publice şi înregistrate ca atare. În acest sens în foarte multe cazuri nu
intervin condamnări cu toate că intervenţia infracţiunii este incontestabilă, unul dintre
motive putându-l constitui faptul că între 50 şi 60% din infracţiunile săvârşite, autorii nu
sunt identificaţi.
Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au
pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.
Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumită cifra
neagră a criminalităţii şi se referă la acea proporţie considerabilă de infracţiuni care din
diferite motive rămân necunoscute.
Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea
ştiinţifică încercând să surprindă dimensiunile adecvate ale acestui fenomen.

B. Infracţiunea
Infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional având
identitate, particularităţi şi funcţii proprii.
În limbaj criminologic echivalarea noţiunilor de infracţiune şi de crimă nu sunt riguros
exacte deoarece noţiunea de crimă deşi o include pe cea de infracţiune, cuprinde în plus şi
alte fapte cărora este posibil să le lipseasca unul dintre cele trei elemente definitorii ale
infracţiunii, aşa cum este reglementată în art. 17 din C. pen. (fapta ce reprezintă pericol
5
social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală). În aceste condiţii, vom spune că
în sens criminologic, noţiunea de crimă desemnează fapta penală.
Având rolul instrumentului de cunoaştere ştiinţifică fenomenul infracţional al
proceselor dinamice cu impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia îşi aduce
contribuţia la procesul de perfecţionare al reglementării juridice la realizarea unei mai bune
concordanţe între legea penală şi realitatea socială pe care o protejează.

C. Infractorul
În condiţiile în care infracţiunea este înainte de toate un fapt uman, săvârşirea oricărei
infracţiuni presupune un infractor, văzut în sens strict juridic ca o persoană care, cu
vinovăţie, săvârşeşte o faptă sancţionată de legea penală.
Din punct de vedere criminologic conceptul de infractor are o semnificaţie
complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determina pe om să încalce legea.
Întrucât până în prezent nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-
antropologic care să diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea
penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.

D. Victima infracţiunii
Lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unor relaţii complexe
dintre făptuitor şi victimă, constatându-se că în producerea actului infracţional contribuţia
victimei nu poate fi exclusă din sfera unui model cauzal complex.
În acest sens apariţia în anul 1948 a lucrării “Criminalul şi victima lui” a savantului
Hans von Hentig este cel care introduce noţiunea de “victimă activantă” prin care se înţelege
rolul jucat de victimă în declanşarea unor comportamente criminale, el concluzionând că
direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină, în declanşarea actului infracţional.
Studiile întreprinse în domeniu au demonstrat că peste tot în lume numărul victimelor
este mai mare decât al infractorilor, că riscul de a fi victimizat în cazul infracţiunilor cu
violenţă este mai mare la barbaţi decât la femei; cei care ucid de regulă sunt cu 5-10 ani mai
tineri decât victimele lor, la femei rata cea mai mare a victimizării apare la 20-28 ani iar la

6
bărbaţi la 30-39 de ani în cazul infracţiunilor grave, violente, 50% din victime având
antecedente penale.

E. Reacţia socială împotriva criminalităţii

Această reacţie poate îmbrăca forma unor programe care prin măsurile propuse să
ducă la diminuarea fenomenului ca atare, poate contribui la o mai bună îndeplinire a actului
de justiţie sau poate ajuta la organizarea unui tratament al celor condamnaţi, în conformitate
cu normele internaţionale privind drepturile omului. Deasemenea poate oferi soluţii viabile
de resocializare a celor care şi-au ispăşit pedeapsa sau chiar de calificare a lor în diferite
profesii în timpul executării pedepsei.
Influenţa educaţiei umane este mai importantă în domeniul justiţiei decât în alte
domenii ale judecăţii individuale iar în acest caz, reacţia socială trebuie să fie promptă.
Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinată de
necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracţional şi
la tendinţele sale evolutive.

F. Practica anti-criminală - al doilea obiect al cercetării criminologice

În literatura de specialitate a existat o vie controversă pornind de la caracterul
criminologiei de ştiinţă teoretică sau ştiinţă practică.
În unele opinii criminologia este considerată drept o ştiinţă fundamentală,
teoretică având prin urmare ca obiect cercetarea fenomenul criminal în sine.
Pe de altă parte, s-au exprimat opinii potrivit cărora cadrul criminologiei se reduce la
cercetarea aplicativă; nu există criminologie în condiţiile în care nu există perspective
terapeutice deoarece criminologia nu poate fi definită prin ea însăşi ci numai în raport cu
ceea ce ea realizează.
Opinia care consideră criminologia o ştiinţă în acelaşi timp teoretica şi practică este
însă singura satisfăcătoare deoarece ia în considerare natura particulară a obiectului său,
fenomenul criminal înţeles ca rău social care atrage lupta împotriva lui, în scopul de a-l
îndigui şi a-l refula. Acest dublu caracter al criminologiei consacrat de doctrina recentă

7
atrage dublarea obiectului cercetării criminologice în sensul că pe lângă obiectul “originar”
respectiv, fenomenul criminal, mai apare un al doilea obiect numit practică criminală.
Pentru desemnarea laturii aplicative a cercetării criminologice întalnim în literatură
formulări diverse precum prevenirea şi combaterea fenomenului criminal, prevenirea şi
tratamentul comportamentului antisocial, mijloace de luptă împotriva criminalităţii, reacţia
socială contra crimei.
În lupta împotriva criminalităţii sunt utilizate în concret două categorii de mijloace:
a. juridice, incluzând totalitatea normelor de drept ce contribuie direct sau indirect la
combaterea fenomenul criminal;
b. empirice, unde sunt incluse instituţiile ce au ca scop combaterea şi prevenirea
criminalităţii ( poliţie, parchet, instanţa de judecată ).
Prin combaterea celor două categorii de mijloace rezultă în practică trei domenii
principale de luptă contra criminalităţii:
1. domeniul dreptului penal şi al aplicării lui concrete;
2. domeniul tratamentului delicvenţilor;
3. domeniul prevenirii criminalităţii.
Cele trei domenii alcătuiesc un sistem având ca finalitate stăpânirea fenomenului
criminal, adică menţinerea acestuia în nişte limite acceptabile din punct de vedere social.
În condiţiile în care sistemul menţionat este aplicat printr-o voinţă statală putem
afirma ca politica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de stat în scopul
stăpânirii fenomenului criminal, fenomen în structura căruia intră crima văzută ca fenomen
individual, incluzându-l pe criminal ca un agent indispensabil, precum şi crima ca fenomen
colectiv, respectiv, criminalitatea.

2. Scopul criminologiei
În ansamblul preocupărilor sale criminologia are drept scop general fundamentarea
unei politici penale eficiente care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină
fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune cei vinovaţi să fie traşi la
răspundere penală.

8
 Identic cu scopul ştiinţei penale, scopul general al criminologiei se deosebeşte prin
modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale iar
dreptul penal fiind o ştiinţă normativă.
Scopul imediat al criminologiei îl constituie stabilirea cauzelor care determină
producerea criminalităţii, sau, cum s-a mai spus, reconstituirea infracţiunilor particulare cu
specific criminologic ce l-au determinat pe individ să comită infracţiunea.

CURS NR. 2

DEFINITIA CRIMINOLOGIEI

Pe parcursul dezvoltarii criminologiei ca stiinta au fost formulate diferite definitii, una dintre
primele cunoscute apartinând sociologului francez E.Durkhein care priveste criminologia
drept o stiinta a crimei: “constatam existenta unui anumit numar de acte ce prezinta toate
acel caracter exterior care le face, odata comise, sa determine din partea societatii o reactie
particulara pe care o numim pedeapsa. Facem din aceste acte o grupa “sui generis” careia îi
impunem o rubrica comuna: numim crima orice act pedepsit si facem din crima astfel
definita obiectul unei stiinte speciale, criminologia.”(E. Durkeim, “Les regles de la methode
sociologique”, Ed. P.U.F, 1965, p.33)
E.Ferri defineste criminologia, stiinta unica si complexa, ca fiind “studiul stiintific si
experimental al delicventului si prin urmare, al mijloacelor preventive si represive care pot
apara societatea.”(E. FERRI,
În literatura noastra de specialitate s-a considerat ca, “criminologia reprezinta ansamblul
cercetarilor cu caracter stiintific ce se ocupa: pe de o parte cu studierea fenomenului
criminal, urmarind cunoasterea complexa a acestuia iar pe de alta parte, cu evaluarea
practicii anticriminale în scopul optimizarii acesteia,” definitie ce porneste de la ideea ca
cercetarea criminologica are un dublu obiect, respectiv, fenomenul criminal si practica
anticriminala.
Din documentele prezentate celui de-al optulea congres ONU pentru

9
prevenirea infractiunilor si tratamentul delicventilor, desfasurat în 1990 la Havana s-a
desprins si definitia data criminologiei, apreciindu-se ca aceasta este o stiinta care analizeaza
cauzele infractiunilor, factorii care influenteaza comiterea acestora, elaborând politici în
materie de prevenire în justitie penala în cadrul planificarii sociale de ansamblu.
Totodata se evalueaza costurile sociale ale fenomenului infractional si se urmareste
realizarea unei politici de ansamblu pentru obtinerea unei protectii eficiente, corespunzatoare
realitatilor si nevoilor speciale aflate în continua evolutie.
În concluzie definim criminología ca fiind stiinta care studiaza fenomenul social al
criminalitatii, în scopul prevenirii si combaterii acestuia.

CONEXIUNILE CRIMINOLOGIEI CU ALTE DISCIPLINE

Dreptul penal si criminologia

Asa cum s-a putut observa deja criminologia porneste de la unele concepte din dreptul penal
asa cum acestea sunt prevazute în lege ori explicate în doctrina pentru a construi ulterior
notiunile propri, pe de alta parte rezultatele cercetarii criminologice declanseaza uneori
modificari în doctrina si în legislatia penala.
Diferenta esentiala dintre criminologie si dreptul penal ca stiinta consta în aceea ca în timp
ce prima este o stiinta empirica, o stiinta a fenomenologiei penale, ce utilizeaza cu prioritate
rationamentele inductive, cea de-a doua este o stiinta normativa ce opereaza cu metoda
deductiei.
Altfel spus, în timp ce dreptul penal studiaza continutul abstract al normei penale pentru a-i
asigura concordanta fata de relatiile sociale ce trebuiesc aparate, criminologia abordeaza
criminalitatea în complexitatea sa, precum si modalitatile prin care acest fenomen poate fi
prevenit.
O modalitate stiintifica de analiza a raportului dintre criminologie si dreptul penal apartine
lui V.V.Kudriavtev care face delimitarea celor doua stiinte dupa urmatoarele criterii:
10
 1. al modalitatii de abordare a obiectului de cercetare: analiza fenomenului
infractional se realizeaza în momente si etape diferite. Astfel etapa formarii conceptiilor
antisociale ale individului, nasterea situatilor conflictuale, motivarea comiterii actului si
conditiile ce favorizeaza comiterea acestuia apartin criminologiei în timp ce manifestarea
obiectiva a actului infractional intra sub imperiul dreptului penal.
2. al scopului imediat: criminologia urmareste identificarea, studierea si explicarea
cauzelor si conditiilor care determina sau favorizeaza savârsirea infractiunilor pe când
dreptul penal are ca scop apararea valorilor sociale fundamentale de acest fenomen.
3. al sferei masurilor de interventie: masurile de prevenire elaborate de criminologie
vizeaza o sfera mult mai larga de sectoare ale vietii sociale pe când dreptul penal urmareste
cu precadere perfectionarea sistemului sanctionator.

Criminologia si politica penala

Politica penala este disciplina care în functie de datele stiintifice si filosofice de care dispune
si luând în considerare conditiile social - istorice, elaboreaza doctrinele preventive si
represive care urmeaza a fi puse în practica.a
Criminologia contribuie în mod esential la particularizarea principiilor de politica penala ale
oricarui stat, ea având rolul instrumentului de cunoastere, analiza si sinteza, apt sa contribuie
la cristalizarea celor mai corecte puncte de vedere utilizabile în elaborarea si adoptarea
actului de decizie în materie penala.
Stiinta politicii penale este cea care evalueaza concluziile privind mecanismul socio- juridic
al luptei împotriva criminalitatii, integreaza întreaga activitate de prevenire si combatere a
criminalitatii si de resocializare a infractorilor si formuleaza prin principii metode si masuri
în vederea înfaptuirii eficiente a strategiei prevenirii si combaterii criminalitatii.

11
Criminologia si criminalistica

Criminalistica si criminologia, ca stiinte, au în comun în obiectul lor de cercetare stiintifica:

infractiunea, infractorul si victima.
Considerata drept stiinta metodelor tehnice si de investigare a faptelor penale si de asigurare
a stabilirii identitatii faptuitorului, criminalistica intervine dupa producerea infractiunii si se
limiteaza la probarea vinovatiei infractorului în timp ce sfera criminologiei este mult mai
vasta, vizând fenomenul infractional în complexitatea lui, iar pe infractor în contextul sau
social si al evolutiei catre starea periculoasa si trecerea la act. În consecinta în timp ce
criminalistica raspunde la întrebarea: “ cum s-a produs actul infractional”, criminologia
raspunde la întrebarea: “de ce” s-a produs el.

Criminologia si sociologia penala

Sociologia este o stiinta care studiaza ansamblul fenomenelor si realitatilor sociale în

dezvoltarea si miscarea lor.
Sociologia penala este într-o anumita masura o criminologie specializata care abordeaza,
prin perspectiva sociologica proprie, un obiect de studiu asemanator cu criminologia. Ea
studiaza conditionarea si implicatiile sociale ale criminalitatii, câmpul si structura relatiilor
sociale în care dreptul penal are vocatia sa intervina, problematica realitatilor sociale
anterioare si contemporane procesului de elaborare, aplicare si organizare a executarii
sanctiunilor de drept penal, precum si problematica constiintei populatiei cu privire la
fenomenul criminalitatii si la actiunea de aparare împotriva acestuia.
Criminologia ramâne o stiinta generala despre criminalitate, pe când sociologia penala a
evoluat catre o criminologie sociologica care studiaza fenomenul criminalitatii într-o viziune
sociologica.

12
 CURSUL 3
FUNCTIILE CRIMINOLOGIEI

Controversele teoretice relative la scopul si obiectul criminologiei se regasesc si în

conceptiile despre functiile criminologiei.
În acest sens cea mai mare parte a reprezentantilor criminologiei traditionale considera ca
aceasta are o functie descriptiva si una explicativa.
Promotorii tendintelor moderne care sustin implicarea mai mare în sfera politicii penale au
adaugat functia predicativa (anticipativa) si functia profilactica (preventiva).

1. Functia descriptiva
Promotorii acestei functii au încercat sa demonstreze pe calea studiului descriptiv, atât
existenta unor diferente semnificative între infractori si noninfractori, cât si evolutia starii
infractionale pe un anumit teritoriu într-o perioada de timp data.
Conceptele operationale de ordin descriptiv sunt: mediul, terenul, personalitatea, situatia si
actul.

Mediul – este un concept operational care are mai multe acceptiuni:

mediul fizic sau geografic – este mediul natural, înconjurator în care traiesc oamenii,
formele de relief, clima si anotimpurile fiind elemente ce îsi pun amprenta asupra omului;
mediul social în structura caruia se disting:
a. mediul social global ce cuprinde totalitatea factorilor istoriei, culturali si institutionali
ce determina influente comune tuturor membrilor societatii;
b. mediul personal sau psihosocial ce cuprinde relatiile interpersonale dominante,
scopurile si actiunile colective ale oamenilor, modele de comportament promovate, sistemul
de norme si valori; în cadrul acestui din urma mediu se disting mediul ineluctabil (familial),
mediul ocazional (scolar, profesional), mediul ales sau acceptat (anturajul) si mediul impus
(militar, penetenciar).

13
Terenul – este un concept folosit pentru a desemna trasaturile de ordin bioconstitutional ale
individului.
La baza formarii individului este ereditatea, adica mostenirea informationala genetica;
adaugând la aceasta mutatiile genetice se obtine nativul; daca la nativ se adauga modificarile
intervenite asupra fatului în uter se obtine congenitalul; daca la congenital se adauga
modificarile somatice care intervin o data cu cresterea se obtine constitutionalul iar daca la
acesta din urma se adauga modificarile determinate de influentele fizice si psihice ele
existentei umane se obtine terenul.

Personalitatea – vazuta din punct de vedere psihologic, semnifica subiectul uman considerat
ca unitate bio-psiho-sociala purtator a functiilor epistemice, pragmatice si axiologice.

Situatia – reprezinta ansamblul de împrejurari subiective si obiective ce preced actul

criminal în care este implicata personalitatea.
Caracterul obiectiv al complexului personalitate - situatie a fost pus în evidenta de
criminologul austriac Exner care a demonstrat ca modalitatile de executie a unor infractiuni
pot fi facilitate de anumite împrejurari sau circumstante favorabile.

Actul – infractional este raspunsul pe care personalitatea îl da unei anumite situatii.

2. Functia explicativa
Faptele nu au nici un înteles fara interpretare, evaluare si o întelegere generala.
Explicarea naturii, a esentei, a cauzelor care determina si a conditiilor care favorizeaza
fenomenul infractional reprezinta scopul imediat al cercetarii criminologice, de aici
decurgând si importanta functiei explicative a criminologiei.
Principalele concepte operationale de ordin explicativ utilizate sunt: cauza, conditia, efectul,
factorul, mobilul si indicele. În timp ce factorul criminogen este orice element obiectiv care
intervine în producerea infractiunii, indicele este un simtom ce permite un diagnostic
criminologic pus societatii sau grupului studiat.

14
Functia predicativa
Cercetarea de predictie vizeaza anticiparea unor modificari cantitative si calitative în
dinamica fenomenului infractional, atât în ceea ce priveste tipologiile infractionale, cât si
autorii implicati.
Conceptele operationale utilizate sunt: prezent, viitor, probabilitate, similitudine,
extrapolare, hazard, prognoza, risc.

Functia profilactica
Se materializeaza în sintetizarea rezultatelor privind etiologia criminalitatii, înlantuirea
lor logica si transpunerea acestora într-un sistem coerent de masuri de prevenire si
combatere a fenomenului infractional.
Conceptele operationale utilizate sunt: reactia sociala, control social, modelul clasic de
prevenire, raspunsul social, tratament, reintegrare sociala.

Curs 4

MARILE CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE

1. Orientarea biologică

În cadrul orientării biologice sau antopologic - biologice (cum mai este denumită)
sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanţă hotărâtoare în geneza
crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientări sunt:
- limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului,
- încercarea de a demonstra existenţa unor trăsături specifice
de ordin bioantropologic care diferenţiază infractorul de non-
infractor, trăsături care detemină comportamentul antisocial al
individului.

15
 1.1. Cesare Lombroso - Teoria atavismului evoluţionist

Lombroso este considerat drept creatorul criminologiei antropologice. Premisele

apariţiei operei lombrosiene coincid cu cele ale pozitivismului în general. Ca surse directe
de inspiraţie se citează de obicei: "Tratatul de fizionomie" al lui Della Porta, publicat în anul
1640, unde se subliniază existenţa unor raporturi între caracterul individului şi fizionomia
acestuia; studiile de frenologie (studiu al craniilor) ale lui Gall şi cele de psihiatrie al lui
Morel.
Născut la 6 noiembrie 1835 la Verona (1835-1909) într-o familie relativ numeroasă
de evrei, a studiat medicina la facultăţile din Padova, Viena devenind specialist în
psihiatrie. În 1864 a început să lucreze ca medic militar, cu ocazia căreia a efectuat şi
numeroase studii antropometrice. După 5 ani i se încredinţează catedra de psihiatrie la
Universitatea din Padova devenind în acelaşi timp şi director al unui azil de alienaţi.
În anul 1876 ocupă postul de lector la Catedra de medicină legală din Torino,
publicând şi cea mai cuoscută lucrare a sa " L'uomo delinquente " ("Omul criminal "). Pe
lângă această operă care 1-a consacrat, Lambroso a mai publicat numeroase alte studii şi
lucrări importante, cum ar fi: "Antropologia criminală" sau "Omul de geniu" având şi o
contribuţie substanţială la extinderea cercetărilor criminologice şi la formarea criminologiei
ca ştiinţă.
Referitor la opera sa, el afirma că a fost pregatită de predecesorii săi " dându-i un
corp mai organic concluziilor care pluteau prin aer, încă nedescoperite". Atât J.Pinatel cât
şi H.Mannheim subliniază în ''Comparative Criminology" că originea teoriei lui
Lambroso se găseşte atât în teoriile evoluţioniste a lui Darwin cât şi în lucrările de
frenologie ale medicului vienez J.K.Lavater şi în conceptele asupra rolului degenerescenţei
speciei a lui Charles Morel.
La originea cercetărilor lui C.Lambroso a stat descoperirea unei adâncituri accentuate
(foseta), la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, trăsătură ce se regăsea la unele
cranii primitive. Această descoperire a dat naştere ipotezei atavismului, adică oprirea în
dezvoltare pe lanţul filogenetic.
Prin numeroase măsurători, Lambroso a reuşit să distingă unele trăsături craniene ce se
regăseau într-o proporţie sporită la infractori, aşa zisele stigmate ale omului criminal:
16
sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi
depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor,
aspecte redate în opera " L'antropologie criminelle et ces recentes progres"'. O altă
constatare interesantă, făcută în urma cercetărilor pe criminalii în viaţă, este aceea de lipsă a
durerii ( analgezia ) care îl aproprie pe criminal de omul sălbatic.
Ulterior Lamboso a lărgit acastă ipoteză a atavismului evoluţionist incluzând
degenerescenţa epileptică, precum şi alte anomalii de natură fiziologică, constituţională şi
psihologică.
Astfel, când la o persoana sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de natură
atavică, acesta ar fi considerat un criminal înnăscut (termen inventat de discipolul lui
Labroso: Enrico Ferri ), adică un individ cu puternice înclinaţii criminogene care nu pot fi
neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului. Totuşi aceste anomalii nu presupun în mod
necesar săvârşirea de infracţiuni, ci constituie doar o predispoziţie în acest sens.
Ulterior, Lambroso a expus o tipologie mai complexă, adăugând, alături de criminalul
înnăscut tipurile: pasional, epileptic, ocazional sau din obişnuinţă. Studiile de psihiatrie
efectuate 1-au dus la concluzia unor asemănări între criminalul înnăscut şi criminalul alienat,
apărând astfel o categorie intermediară aceea de nebunul moral
Astfel se poate spune că în teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o
anormalitate biologica bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
În concluzie, contribuţia fundamentală a lui C.Lambroso la dezvoltarea gândirii
criminologice constă în negarea ideii de liber arbitru şi implicit a celei de răspundere morală,
ca temei al represiunii.

1.2. Teoriile eredităţii

Folosind concluziile lui Francis Golton şi ale lui Karl Pearson care au măsurat gradul
de asemănare sau de corelare determinat de ereditare, Charles Goring face analiza
elementului criminal ajungând la concluzia că crima este moştenită în acelaşi mod în care
sunt moştenite şi trăsăturile fizice şi de personalitate. Astfel Goring a introdus o nouă ipoteză
care înlocuieşte temporar ipoteza atavismului evoluţionist.

17
 Prin cercetările sale Goring a concluzionat că nu condiţiile de mediu sunt cele care
favorizează criminalitatea, ci moştenirea, care astfel, pe cale ereditară, devenea o crimă. În
consecinta, oamenilor care întruneau anumite caracteristici specifice criminalilor, Goring le
propunea interzicerea reproducerii.
Acestă teorie a atras asupra sa numeroase critici datorită importanţei exagerate
acordate evaluării factorilor ereditari. Cu toate astea nu trebuie subestimată importanţa muncii
lui Goring deoarece el a fost primul care a sesizat că crima ar putea fi rezultatul conexiunii
între factorii de mediu şi ereditate, viziune susţinută şi azi de mulţi criminologi. De fapt Goring
a susţinut că nu a refuzat influenţa mediului în cauzarea crimei, dar că în studiile sale nu a
găsit nici o probă care să dovedească aceasta.
Alte cercetări care au la bază examinarea rolului eredităţii în etiologia actului
infracţional sunt următoarele:
- studiile de arbore genealogic efectuate de Richard Dugdale, Eastbrook,
Davenport şi Henry Goddard în SUA prin care au încercat să demonstreze că
faptele infractionale sunt mai numeroase în familiile cu antecedente penale în
privinţa eredităţii.
- studiile pe gemeni monozigotici şi dizigotici, efectuate de psihanalistul german
Johanes Lange şi redate în opera intitulată "Crima ca destin" prin care s-a
încercat demonstrarea predispoziţiei eredităţii în comiterea infracţiunilor.
- cercetările de antropologie comparată efectuate de A.E.Hooton prin care acesta
încerca să demonstreze că trăsăturile exterioare şi comportamentul
individuluisuntcorelate.Aceste cercetări însă nu au reuşit să dovedească
implicarea inferiorităţii biologice în etiologia infracţionalităţii, fapt ce a atras
asupra sa numeroase critici.
În biocriminologia modernă, geneticienii au argumentat ca posibilitatea de a te purta
violent sau agresiv se poate moşteni, sau altfel spus, că în timp ce criminalii nu sunt născuţi
infractori, predispoziţia de a te purta violent sau de a comite crime o poţi avea încă de la
naştere.

18
 1.3. Teoriile biotipurilor criminale

Varianta modernă a antropologiei criminale a dat naştere curentului biotipurilor

criminale.
Pornind de la conformaţia fizică a individului, E.Kretachmer în lucrarea "Physique and
character", a analizat relaţiile existente între diferite tipuri biologice şi anormalitatea mentală şi
a caracterului rezultând 3 tipuri specifice:
a. astenic specific individului rece, nesociabil - trăsăturile specifice fiind:
umerii înguşti şi musculatura subdezvoltată. Acest tip este predispus
infracţiunilor contra proprietăţii.
b. atletic specific individului stabil din punct de vedere psihologic dar care
uneori poate deveni expolziv - trăsăturile specifice ale acestuia fiind o
musculatură putenică, robust. Acest tip este predispus infracţiunilor
contra persoanei.
c. picnic specific individului sociabil, prietenos - trăsăturile specifice
fiind: scund şi rotund, cu tendinţe spre îngrăşare. Acest tip este
predispus fraudelor, escrocheriilor.
O mare frecvenţă în clasificarea tipurilor o au cele mixte, dintre care tipul displastic
particularizat prin anumite disfuncţionalităţi glandulare. Acest tip este predispus
infracţiunilor sexuale.
O altă teorie tipologică a fost cea elaborată de americanul W.Sheldon bazată pe
dezvoltarea diferită a embrionului uman respectiv corelarea trăsăturilor personalităţii în
funcţie de dezvoltarea corporală.

1.4. Teoria biopsihologică şi inadaptarea socială

Fondatorul teoriei inadaptării sociale, criminologul suedez Olof Kinberg susţinea în

lucrarea sa "Basic problems of criminology" ca pentru a descoperi cauzele fenomenului
infracţional este necesar a se studia personalitatea individului. Astfel trăsăturile specifice din
punct de vedere biopsihologic sunt cele ereditare normale sau cele ereditare patologice.

19
 Plecând de la aceste trăsături, teoria lui Kinberg se împarte în două variante:
a. varianta constituţională - în care factorii fundamentali ai constituţiei
biopsihologice sunt: capacitatea intelectuală, stabilitatea şi soliditatea
structurii psihologice.
Potrivit teoriei lui Kinberg, inadaptarea reprezintă incapacitatea individului de a
reacţiona armonios la stimulii mediului căruia îi aparţine. Astfel prin depistarea trăsăturilor
de natură constituţională s-ar permite recunoaşterea predispoziţiilor individului de a comite
fapte antisociale
b. varianta patologică -în care include boliile psihice, tulburanţe grave de inteligenţă
datorate fie dispoziţiilor ereditare patologice, fie traumatismelor cerebrale sau a infecţiilor etc.

1.5. Teoria constituţiei delicvente

Potrivit opiniei lui Benigno di Tulio constituţia delicventă cuprinde atât elemente
ereditare şi congenitale cât şi elemente dobândite în timpul vieţii, în special în prima parte a
ei. Constituţia delicventă este rezultatul mai multor elemente ce determină tendinţe
criminologice dar care nu duc neapărat la săvârşirea infracţiunii, ci numai favorizează
iniţierea comiterii unei crime în cazul unor subiecţi faţă de alţii.
Cu toate ca toţi indivizi pot prezenta reacţii antisociale pragul de la care excitaţiile
exterioare îl determină pe individ să comită actul infracţional îl deosebeşte de alţi semeni de-
ai lui pentru care declanşarea acestora nu este condiţionată de o intensitate similară a
stimulului, ci poate de unul mult mai putenic.
Astfel crima este, în viziunea lui Kinberg, o manifestare de inadaptare
socială.

1.6. Biocriminologia modernă

În viziunea criminologiei moderne oamenii sunt produsele unei interacţiuni dintre

factorii externi şi cei genetici.
Unul dintre acesti factorii externi ar putea fi factorul biochimic. Aceşti factori
biochimici sunt acele alergii care ar putea să apară în urma consumului unui anumit tip de
mâncare, a unui regim alimentar sau în cazurile de hipoglicemie şi hormonii.

20
 Mai precis s-au stabilit anumite componente alimentare ce determină reacţii alergice
puternice care determină la rândul lor reacţii de iritare, hiperactivitate agitaţie şi în general un
comportament ieşit din comun. Câteva dintre aceste alimente sunt: feniletilamina din
ciocolata, tiramina din cascaval si vin, aspartamul folosit ca indulcitor artificial sau xantina din
cafea.
Chiar şi anumite regimuri alimentare pot determina un comportament agresiv. De
exemplu specialiştii afirmă că consumul unor cereale cu conţinut redus de tryptophan (un
aminoacid des folosit în industria alimentară) este asociat cu creşterea semnificativă a
agresivităţii respectiv a comportamentelor criminale.
Alţi factori care ar putea influenţa comportamentul unui individ sunt factorii
neurofiziologici care constau în principal în leziuni ale creierului, anormalităţi ale
circumvolunţiunilor şi alte mici disfuncţionalităţi.

1.7. Teoria complementului cromozomial xxy

Studiul privind anomalia cromozomilor a făcut obiectul multor dispute ştiinţifice

moderne. Potrivit acestei teorii infractorii posedă un cromozom Y suplimentar.
Un om normal este înregistrat cu formula 46XY la bărbaţi şi 46XX la femei, dar anumite
studii au pretins că indivizii posesori ai formulei 46XYY ar fi predispuşi comiterii faptelor
penale, motiv pentru care cromozomul suplimentar Y a fost denumit "cromozomul crimei".
Acestă anormalitate a fost denumită sindromul lui Klinefelter, după numele celui care l-
a descoperit.
Însă cercetările ulterioare au demonstrat că procentul celor care deţin formula 46XYY
este relativ egal atât în rândul infractorilor cât şi în cel al non-infractorilor.

În concluzie datele statistice oferite de anumite cercetări nu sunt suficiente pentru a

admite că diferenţele biologice se întâlnesc la majoritatea criminalilor, iar acolo unde sunt
găsite, legăturile cauzale cu comportamentul criminal sunt încă slabe.

21
 Curs 5

Orientarea psihologică

2.1. Scurt istoric

Controlul comportamentului periculos al mentalului şi emoţionalului a constituit o

preocupare din cele mai vechi timpuri.
În acest context, unul din obiectivele şcolii naturaliste de gândire medicală din Grecia
antică, a fost DEMONOLOGIA, care reprezintă o explicaţie adecvată atât pentru crima
făcută cât şi pentru starea de nesănătate a celui care a comis-o. Acest sistem de gândire plecă
de la ideea ca cel ce a comis-o era sub influenţa spiritelor rele sau ale Diavolului, gândire
bazată pe teoriile lui Pytagoras, (Alcmaeon), Empedeocles din Agrigentum şi Hipocrates-
părintele medicinei.
Teoriile lui Pytagoras (şi Alcmaeon) precizează că bolile mentale sunt disfuncţii ale
organului minţii: CREIERUL . Puţin mai târziu, Empedocles introduce anumite principii
explicative ale personalităţii, în care delirul şi alte boli mentale sunt nişte aspecte ale
funcţiilor speciale ale creierului. Astfel, putem sublinia că psihiatria a constituit o diviziune
importantă a ştiinţelor medicale iar odată cu dezvoltarea acesteia, medicina a înaintat foarte
mult în domeniul identificării şi tratării bolilor mentale.
Mult timp datorită influenţei şcolii lombroziene, caracterul psihologic în etiologia
criminalităţii se apropia de orientarea biologică. Odată cu trecerea în plan secund a şcolii
antropologic - cnminologice, s-a dezvoltat studiul psihologic asupra infractorului fără a ţine
seama de trăsăturile de tip bioantropologic.
Una dintre primele lucrări bazate pe studiul psihologic asupra infractorului normal din
punct de vedere biologic, a fost "Causes celebres et interessantes"
( "Cauze celebre şi interesante"), ale avocatului francez F.G. PITOVAL, care făcea referire la
criminali şi crime mai mult sau mai puţin ieşite din comun.

22
 Operele maieştrilor clasici ai literaturii universale, printre care SCHAKESPEARE,
SCHILLER, DOSTOEVSKY, BALZAC, HUGO, DICHENS, STENDAL, GORKI,
THOMAS MAN, au avut o importanţă deosebită în studiul psihologiei criminale. Un impact
deosebit în domeniul studiului psihologic al infractorului normal, 1-a constituit apariţia
lucrărilor de psihanaliză a lui SIGMUND FREUD (1856- 1939). Totuşi, conceptul de
subconştient şi-a făcut apariţia ca subiect de interes ştiinţific înainte de FREUD, fiind
elaborat de VAN HARTMAN (1824- 1906) în câteva studii non-freudiene ale fenomenului
de disociere şi împărţire a personalităţii ( personalitate multiplă). Orientarea psihologică
cuprinde o serie de teorii criminologice ce se bazează pe conceptul de personalitate
criminală pentru explicarea fenomenului infracţional.

2.2. Teoriile orientării psihologice în criminologie

2.2.1. Teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud (1856-1939)

Iniţial, pregătit ca medic, interesul lui Freud în neurologie 1-a condus la specializarea în
tulburările nervoase. El a observat că majoritatea tulburărilor nevrotice manifestate la
pacienţii săi, păreau să îşi aibă originea mai degraba în experienţele traumatice din trecut şi
nu în bolile fizice.
Freud a elaborat faimosul său tratament psihanalitic al tulburărilor emoţionale şi de
personalitate. Psihanaliza implică utilizarea celor trei tehnici importante:
1. asociaţia liberă;
2. analiza viselor;
3. interpretarea erorilor de vorbire şi a altor evenimente accidentale.

Oricare dintre aceste tehnici, consideră FREUD, penetrează psihicul inconştient al

pacientului şi dezvăluie gânduri, sentimente şi motivaţii de care pacienţii nu sunt conştienţi.

Instinctul ca forţă propulsivă a personalităţii

InstinctuI reprezintă comportamentul spontan, înnăscut şi variabil, comun tuturor

indivizilor dintr-o specie şi care pare adoptat unui scop de care subiectul nu este conştient.
23
 Bazându-se pe principiul conservării energiei, FREUD afirma că energia fizica poate fi
transformată în energie psihică şi vice-versa. Aşadar, energia "fizică" influenţează mintea
prin intermediul "instinctului", care constituie veriga de legătură dintre fizic şi mental.
Instinctul, în viziunea lui FREUD, constituie un element de bază al
personalităţii:
- este reprezentarea mintală a stimulilor de origine internă ;
- el este forţa propulsivă a personalităţii, care energizează şi
direcţionează comportamentul ;
- este o forma transfomata a energiei fiziologice care conecteaza
trebuinţele corporale cu "dorinţele minţii".
Trebuinţele sunt stimuli instinctuali, iviţi în organism, care ajung să fie reprezentaţi
mintal: de exemplu - foamea reprezintă un dezechilibru chimic.
Scopul instinctului este reducerea tensiunii prin satisfacereă trebuinţei şi restabilirea
echilibrului.

Structura personalitatii: sinele, eu, supraeu

Psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologie criminală la criminologia

psihologică. Prin studiile sale, FREUD a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi
antisociale ce ţine de sfera psihologiei, cât şi mecanismul de formare al acestuia. Astfel,
aspectele gândirii psihanalitice pot fi mai mult sau mai puţin relevante pentru înţelegerea
mecanismului ce îl determină pe individ să comită infracţiuni.
FREUD s-a ocupat de tratarea unor boli funcţionale ce nu păreau să aibă vreo cauză
organică. Teoria lui a fost elaborată în două etape:
În faza iniţială, FREUD distinge o funcţionare "nivelară" a psihicului uman, în funcţie
de gradul de conştientizare a conţinuturilor şi mecanismelor, distingând 3 niveluri: conştient,
inconştient şi preconştient

CONŞTIENTUL = cuprinde aspectele sesizabile ale funcţionării psihice la un moment

dat, reprezintă o zonă restrânsă a psihismului, ca vârful unui iceberg.

INCONŞTIENTUL= cuprinde instinctele, dorinţele care energizează şi direcţionează

comportamentul; inconştientul este un concept central al teoriei, prezentat ca un depozit
24
energetic inaccesibil conştientizării. Reprezintă "partea invizibilă a icebergului care formează
cel mai larg, şi într-un anume fel, cel mai puternic sector al minţii noastre", care cuprinde
toate impulsurile instinctive ale omului şi memoria sa, refulată din sfera conştientului în
inconştient.

PRECONŞTIENTUL (Subconştientul) = depozitează toate informaţiile de care nu

suntem conştienţi la un moment dat, dar pe care le putem conştientiza cu uşurinţă. Memoria
noastră este situată în acesta zonă unde funcţionează "traficul " între conştient şi preconştient,
făcându-se permanent în ambele sensuri.
În acest sens, el argumenta că experienţele traumatice din copilărie, care şi-au lăsat
amprenta asupra individului, îi pot justifica comportamentul chiar şi atunci când acesta nu este
conştient de acele fapte.
Gândurile, emoţiile şi acţiunile omului, sunt guvernate de forţe ascunse, în procesele
memoriei sale, şi care pot fi scoase la iveală printr-o tehnică specială numită psihanaliză în
cadrul căreia pacientul se relaxa complet şi vorbea despre orice îi venea în minte, în acest fel,
individul fiind capabil să reconstruiască evenimentele petrecute cu mult timp în urmă şi să le
aducă în conştient. Pacientul devenind conştient de aceste evenimente, ele îşi pierdeau din
puterea lor subconştientă, iar pacientul câştiga un grad mai mare de control al conştientului.

Într-o a doua etapă pe masură ce viziunea asupra personalităţii se conturează mai

precis, FREUD renunţa la modelul nivelar în favoarea unui model structural al personalităţii.
Cele trei componente structurale ale personalităţii sunt: id (sinele), ego (eul) şi superego
(supraeul).

SINELE (id)= este determinat biologic şi este partea primitivă a personalităţii. El

reprezintă toate pulsiunile instinctuale sexuale, agresive şi cele care interesează satisfacerea
nevoilor corporale. Este iraţional, impulsiv şi nu este afectat de restricţiile sociale. Se
manifestă în permanenţă sub forma unei stări tensionale legate de homeostazia organismului
(tendinţa generală a organismului ce vizează să menţină constante, condiţiile de echilibru ale
mediului său), stări tensionale care se cer imperios satisfăcute şi împing individul printr-un
mecanism de acţiune reflexă să reducă tensiunea prin satisfacerea imediată, netolerând amânarea
plăcerii. Este o structură primitivă, egoistă, amorală, insistentă, nesăbuită.

25
 EUL (ego)= reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii compus din cunoştinţe,
imaginea de sine şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre interese şi valori. El este o
structură preponderent conştientă, un "stăpân raţional" al personalităţii, dar are zone
subconştiente şi chiar inconştiente. Relaţionarea organismului cu mediul are ca scop final
satisfacerea pulsiunilor sinelui. Funcţionarea eului se subordonează principiului realităţii:
chiar dacă sinele împinge activitatea în direcţia satisfacerii imediate şi necondiţionate a
pulsiunilor sale, eul este cel care orientează comportamentul, în funcţie de condiţiile reale.
Eul trebuie să ţină seama nu numai de impulsurile sinelui şi de condiţiile reale ale situaţiei în
care se găseşte, ci şi de restricţiile de natură morală prin care societatea reglementează
relaţiile dintre oameni şi implicit satisfacerea trebuinţelor fiecăruia. Eul este o instanţă
meditatoare între sine şi mediu.

SUPRAEUL (super - ego)= reprezintă conştiinţa morală, expresia individului în

mediul social, purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor de convieţuire socială. Supraeul
constiuie un element al conştientului, element ce devine evident pe măsura maturizării
individului. Geneza lui este legată de internalizarea legilor şi interdicţii morale în copilărie
pe care societatea le impune individului prin educaţie, dar conţinuturile sale, odată formate,
devin în mare măsură inconştiente. El asigură conformitatea comportamentului cu legile
morale ale societăţii în absenţa oricărui control extern, încălcarea normelor morale impuse
astfel dinlauntrul individului. Supraeul acţionează în scopul perfecţiunii morale, nu pentru
plăcere ca sinele şi nici pentru a atinge scopuri realiste ca eul.
Eul, supus atacurilor sinelui, prin pulsiunile instinctive şi cenzurile exercitate se
supraeu, încearcă să echilibreze raportul, dând o formă acceptabilă dorinţei sinelui, astfel
încât să le facă mai acceptabile pentru supraeu, într-un proces numit sublimare. În cazul în
care sublimarea va reuşi, realizându-se o conciliere între cele două forţe oponente, individul
va avea o anumită stabilitate psihică. Echilibrul se poate obţine temporar şi prin deturnarea
de la scopul iniţial impulsurilor transmise de sine, în vederea eliberării energiilor latente
(spre exemplu prin sport) în cadrul unui proces de compensare.
Dacă sublimarea şi compensarea nu reuşesc să producă echilibrul necesar, supraeul
utilizează represiune determinând refularea în inconştient a instinctelor nedorite, unde vor

26
rămâne până cand vor găsi o ocazie să erupă în mod necontrolat inlăturând barierele impuse
de eu şi supraeu, uneori această erupţie determinând chiar trecerea la actul infracţional.
Apare în acest caz complexul de vinovăţie, care la unii infractori atinge o intensitate
insuportabilă, determinând săvârşirea actului infracţional, iar pedeapsa este aşteptată ca o
eliberare. Aceasta este explicaţia pentru care unii infractori îşi "semnează" crima, pentru a
putea fi mai uşor descoperiţi.

2.2.2. Teorii psihanalitice post-Freudiene

A. Teoria complexului de inferioritate

Prin inventarea "complexului de inferioritate" ALFRED ADLER aduce în discuţie

sentimentul de inferioritate care declanşează dorinţa individului de a-şi depăşi condiţia
proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau supracompensare.
Când individul devine conştient de carentele sale, încearcă să le compenseze
ajungându-se uneori la SUPRACOMPENRSARE (exemplu BEETHOVEN surd fiind, a
creat opere nemuritoare). Însă, dacă deficienţa este depăşită, sentimentul de inferioriate
degenera într-un complex de inferioritate care poate duce la săvârşirea anumitor infracţiuni.

B. Tipologii infracţionale în funcţie de entităţile psihice propuse de Freud

Fr.ALEXANDER şi H.STAMB în lucrarea "Criminalul şi judecătorii săi" clasifică

criminalitatea în trei categorii:
a) criminalitatea imaginară- care apare în vise, fantezii sau acte ratate;
b) criminalitatea ocazională - când SUPEREUL elimină conştiinţa morală în urma unei
vătămări sau ameninţări pentru EU ( şantaj, ameninţari, legitimă apărare);
c) criminalitatea obişnuită- care curpinde:
- criminalii organici- a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavi
mintali sau cu alternări ale discernământului) ;
- criminalii normali- normali din punct de vedere psihic dar
aparţinând unei colectivităţi criminale, deci comportându-se conform
moralei acestora ;
- criminalii nevrotici- care acţionează în funcţie de mobiluri

27
 inconştiente. Pentru criminalul nevrotic, pedeapsa reprezintă o
justificare morală dezvoltând sentimentul de culpabilitate şi nevoia
de pedeapsa

C. Teoria personalităţii antisociale

AUGUST AICHORN considera că deşi mediul social îl influenţează pe individ, acesta nu

trece la săvârşirea faptei penale decât dacă este predispus în această direcţie. AICHON a
denumit această predispoziţie "delicvenţă latentă". Continuând aceasta idee, şi având la bază
constatările psihanalizei freudiene cu privire la "evenimentele din prima copilărie",
N.FRIEDLANDER lansează o variantă a acestei teorii, potrivit căreia în adaptarea socială,
respectiv formarea personalităţii individului, factorii esenţiali sunt cei familiali. Astfel,
carentele afective materne pot genera un comportament criminal al copilului lipsit de
afectivitate.

D. Teoria lui David Abrahamsen

Profesorul ABRAHAMSEN de la Universitatea din Columbia, susţine afimaţia că

explicaţia conduitei umane trebuie căutată în conflictele bisexuale, cu care omul se loveşte de
timpuriu, în copilărie. D.ABRAHAMSEN nu considera libidoul unicul instinct care
determină conduita omului, ci şi ale instinctelor, fiecare din ele posedând o anumită rezervă
de energie constantă, iar dacă instinctul sexual este înnăbuşit, el trebuie în mod inevitabil să se
manifeste sub altă formă.
Aşadar, în opinia lui ABRAHAMSEN "orice condiţie delictuoasă " este o manifestare
directă sau indirectă a agresiunii, iar această agresiune poate fi expresia instinctelor sexuale
sau a altor instincte.

Un alt criteriu al infracţionalităţii îl reprezintă situaţia încordată în familie. Astfel, un

copil poate deveni delicvent, dacă:
- în familie nu i s-a acordat atenţie - prin delicte el căutând să atragă atenţia asupra sa ;
- în familie a fost prea tutelat - protestele sale împotriva acestei tutele manifestându-se
prin delicte.

28
 2.2.3. Teoriile psihomorale

A. Teoria instinctelor:

Această teorie aparţine criminologului belgian ETIENNE DE GREEF, considerat

fondatorul cnminologiei clinice dar şi unul din pionierii cnminologiei dinamice prin
formularea unei teorii a trecerii la act.
Conform acestei teorii, personalitatea umană, în general, respectiv a delicventului, este
determinată de două grupuri fundamentale de instincte ce constituie structura afectivă a
instinctului de apărare şi a instinctului de simpatie.
a) instinctul de apărare- contribuie la conservarea eului funcţionând sub sentimentul de
justiţie şi de responsabilitate a "celuilalt", având la bază agresivitatea.
b) instinctul de simpatie- contribuie la conservarea speciei, funcţionând sub semnul
abandonului de sine şi acceptarea totală a celuilalt, având la bază subordonarea şi
devotamentul faţă de celalalt.
Se consideră ca viaţa psihică se desfăşoară sub semnul conflictului permanent între
structurile afective. În acest conflict se crează un echilibru precar, condiţii în care tulburările
de caracter şi insuficienţele inteligenţei vor favoriza trecerea la actul criminal.

B. Teoria personalităţii criminale:

Această teorie, aparţine criminologului francez JEAN PINATEL, fiind concepută ca un

model explicativ pentru dinaminca actului criminal.
PINATEL considera inutilă incercarea de a separa oamenii în buni şi răi, deoarece nu
există o diferenţă de natura între oameni cu privire la actul criminal "Orice om în
circumstanţe excepţionale, poate deveni delicvent".
Inexistenţa unei diferenţe de natură între oameni, nu exclude însă existenţa unor
diferenţe de grad între personalitatea infractorilor şi noninfractorilor. Astfel, unii indivizi, au
nevoie de "instigări" exterioare grave, iar alţii de "instigări" lejere, pentru a realiza trecerea la
actul delictual.
Această diferenţă graduală este dată de anumite trăsături psihologice numite "nucleul
central al personalităţii criminale", nucleu cu o structură dinamică. Aceste trăsături nu sunt

29
specifice doar infractorilor şi numai reunirea lor pot conferi personalităţii un caracter
infracţional.
Aceste trăsături ce comandă condiţiile trecerii la act sunt:
- EGOCENTRISMUL - tendinţa individului de a raporta totul la sine însuşi;
- LABILITATEA (labis= a alunca, a cădea)- lipsa de prevedere, o deficienţă de
organizare în timp;
- AGRESIVTTATEA - "dinamism combativ pentru învingerea şi eliminarea
obstacolelor ce barează drumul acţiunilor umane" ( J. PINATET
"Agressivite et personalite criminelle") ;
- INDIFERENŢA AFECTIVĂ - individul este dominat de egoism şi răceală faţă de
aproapele lui.

Iniţial teoria personalităţii criminale a fost concepută pentru a explica fenomenul

criminal individual. Ulterior, această teorie a fost extinsă cu privire la criminalitate.

CURS NR VI partea I-a

Orientarea sociologică

6.1. Bazele istorice ale criminologiei sociologice

Atât reprezentanţii orientării biologice cât şi a celei psihologice au avut în centrul

atenţiei considerente de ordin endogen în originea criminalităţii. Reprezentanţii orientării
sociologice au considerat însă ca nesatisfăcătoare teoriile elaborate de precursorii lor, motiv
pentru care, şi-au îndreptat atenţia asupra cauzelor de ordin exogen acordănd o deosebită
importanţă determinărilor de ordin social.
Diversitatea de curente, teorii şi opinii inspirate din sociologia şi psihologia socială, au
fost grupate sub denumirea generică de Şcoala franco-belgiană a mediului social.

30
 6.1.1. Şcoala cartografică (geografică)

Promotorii acestei şcoli au fost belgianul Lambert Adolphe Jaques Queleten (1796-
1874) şi francezul Andre Michel Guerry (1802-1866), care au încercat să descopere anumite
legităţi ale dinamicii cnminalităţii, în urma analizei statistice a acesteia.
În urma studierii datelor statistice din Franţa, cei doi cercetători au formulat aşa numita
"lege termică a criminalităţii" potrivit căreia infracţiunile împotriva persoanei predomină în
regiunile sudice şi în timpul sezonului cald, iar infracţiunile împotriva patrimoniului sunt
predominante în nord, în timpul sezonului rece. Acestă opinie a fost însă criticată subliniindu-
se că deosebirile ce apar între structură şi modelul criminalităţii de la o regiune la alta, sunt
rezultatul dezvoltării social-economice diferite, şi nu au legătură cu diferenţele de climă.
Queleten (doctor în matematică şi director al Observatorului Astronomic din Bruxelles)
a prezentat în lucrările sale - printre care cea mai importantă este "Despre om şi dezvoltarea
facultaţilor sale" sau "Eseu de fizică socială" (1835) - următoarele:
- vârsta ar avea mai mare influenţă în comiterea crimei şi cu tipul infracţiunilor comise
(fapte săvârşite cu violenţă contra persoanei în tinereţe şi contra proprietăţii pe
parcursul înaintării în vârstă);
- bărbaţii intră mai des în conflict cu legea iar femeile săvârşesc mai des
infracţiuni împotriva proprietăţii;
- persoanele instruite se implică în acţiuni ce impun o pregătire intelectuală;
În concluzie nu sărăcia generează criminalitate ci mai degrabă discrepanţa
între posibilităţiile materiale şi nevoile, aspiraţiile oamenilor.

6.1.2. Şcoala sociologică. Teoria lui Durkeim

Emil Durkeim (1858-1917) este considerat principalul reprezentant al şcolii

Sociologice originalitatea opiniilor sale constând în aceea că el considera clima drept un
fenomen de normalitate socială, consideraţie ce are la bază constatarea că "peste tot şi
totdeauna au existat oameni care s-au comportat de o aşa manieră încât au atras asupra lor
aversiunea penală". Mai mult, el susţinea despre crimă că este chiar "un factor de sănătate
publică", ceea ce deduce la următoarele consecinţe:
a) din moment ce crima este un fenomen "normal" - ea nu provine din cauze
31
 excepţionale, ci din structura însăşi a culturii căreia îi aparţine ;
b) deoarece criminalitatea este rezultanta marilor curente colective ale societăţii
- existenţa şi raporturile sale cu ansamblul structurii sociale prezintă un
caracter de permanenţă la o cultură determinată de timp şi spaţiu
c) criminalitatea trebuie să fie înţeleasă şi analizată nu prin ea însăşi ci
întotdeauna relativ la o cultură determinată în timp şi spaţiu
În explicarea criminalităţii, Durkeim introduce conceptul de anomie (din grecescul
anomos = fără lege) pe care îl înţelegem în sensul de slăbire a rolului normelor sociale ca
urmare a tendinţelor crescânde ale individului spre satisfacerea unor idealuri de confort
material şi prestigiu social.

6.1.3. Şcoala mediului social

Numită şi şcoala Lyoneză, a fost fondată de Alexandre Lakssagne ( 1843-1924,

profesor de medicină legală la Universitatea din Lyon), care a promovat teoria conform căreia
"mediul social are un rol determinant în geneza criminalităţii" .
Teoria lui Alexandre Lakssagne este rezumată în două fraze celebre: "societăţile nu au
decât criminalii pe care îi merită" şi "mediul social este mediul de cultură al criminalităţii
(supa) iar microbul este infractorul, un element care nu prezintă importanţă decât în ziua în
care găseşte mediul care îl face să se dezvolte". Aceste fraze au devenit laitmotivul
cnminologiei sociologice care susţine că fiecare societate conţine tipurile de infractori şi
infracţiuni care corespund condiţiilor economice, culturale şi sociale proprii.

6.1.4. Şcoala interpsihologică

Denumită astfel deoarece principalul său reprezentant Gabriel Tarde (19843-1904), cel
care a pus bazele psihosociologiei şi criminologiei franceze, considera că sociologia nu
este decât o interpsihologie atâta timp cât nu avem de-a face (în sociologie) decât cu raporturi
inter-individuale. Acesta precizează în lucrările sale "Criminalitatea comparată" (1886) şi
"Legile imitaţiei" (1890), că angajarea individului în săvărşirea faptelor infracţionale, nu s-ar
datora unor

32
pulsiuni organice ci influenţelor psihosociale pe care le preia prin imitaţie, aceasta fiind
văzută ca principala cauză a criminalităţii. Gabriel Tarde considera că un delict este nu numai
un rău în plus, ci în acelaşi timp o sursă probabilă a unor noi rele. Explicarea fenomenului
criminal are la bază ideea esenţială că fiecare individ se comportă potrivit cutumelor acceptate
de către mediul său şi în consecinţă comportamentul criminal este şi el un comportament
imitat.

6.2. Teoria sociologică multifuncţională

Primul care exprimă într-un mod foarte clar o viziune complexă asupra etiologiei crimei,
elaborând o teorie multifuncţionala este Enrico Ferri. Considerat drept fondatorul
criminologiei sociologice, Ferri se ocupă mai ales de cauzele exogene, socio-economice ale
fenomenului infracţional.
Ferri clasifică factorii crimogeni în:
a) factori antropologici (endogeni) - grupaţi la rândul lor în trei grupe:
- factori ce ţin de constituţia organică a infractorului ;
- factori ce ţin de constituţia psihică a infractorului ;
- caracteristicile personale ale infractorului ( vârstă, sex).

b) factori fizici sau cosmo-telurici (exogeni) - climatul, natura solului, anotimpurile,

condiţiile atmosferice;
c) factorii mediului social - densitatea populaţiei, familia, educaţia, opinia publică,
producţia industrială, alcoolismul, organizarea economică şi politică, etc.
Plecând de la ,,legea saturaţiei mediului" a lui Quetelet, Ferri elaborează nlegea
suprasaturaţiei" conform căreia orice fenomen social anormal, cum ar fi: războiul, revoluţia,
foametea, etc., produce o creştere bruscă a criminalităţii. Revenirea la limitele , « normale"
ale criminalităţii se realizează odată cu terminarea evenimentului cauzator.

33
 Cele două elemente care vor constitui baza teoretică a curentului sociologic sunt
conform teoriei lui Ferri:
- elementul de sinteză - obşnuit prin culegerea datelor oferite de
alte discipline cu preocupari în domeniul criminologiei;
- studiul analitic al fenomenului infracţional.

CURS NR VI partea a II-a

6.3. Teorii sociologice moderne. Modelul consensual

În marea lor majoritate teoriile sociologice încearcă să răspundă la întrebarea ..De ce

viaţa socială determină anumiţi indivizi să comită fapte penale, în timp ce alţi indivizi nu devin
deticvenţi ? " Aceste teorii au fost denumite Teoriile factorilor sociali ai delicvenţei.
Există însă şi unele excepţii, în care întrebarea este pusă dintr-o perspectivă contrară
..De ce majoritatea indivizilor se supun legii şi nu comit fapte penale ?" . Aceste teorii au
fost regrupate sub denumirea de Teoriile factorilor sociali ai respectului legii penale.
Din punctul de vedere al altor autori teoriile sociologice moderne au fost
clasificate în :
a) Teoriile structurii sociale - care include curentul culturalist şi curentul funcţionalist;
b) Teoriile proceselor sociale - care cuprind: teoriile învăţării, ale controlului social şi
ale ,,etichetării sociale"
c) Teoriile conflictului social.
În perspectiva propusă de criminologul canadian Denis Szabo teoriile sociologice
moderne aparţin fie modelului consensual, fie modelului conflictual.

Modelul consensual

Acest model se caracterizează prin analogia propusă între sistemul natural şi sistemul
social, cele două sisteme fiind în consens. Ruptura produsă între aceste elemente ale
sistemelor menţionate apare în cazul eşecului procesului de adaptare.

34
 Conform teoriei modelului consensual infractorul este considerat un neadaptat
propunându-se în acest sens diferite modele de resocializare a acestuia.
În cadrul curentului consensual se regăsesc patru curente distincte:
- orientarea ecologică ;
- curentul culturalist;
- curentul funcţionalist;
- teoriile controlului social.

6.3.1. Orientarea ecologică

Şcoala ecologică de la Chicago a promovat în perioada anilor 1920-1930 orientarea

ecologică conform căreia, orice element, indiferent de natura sa (animal-vegetal, biologic -
psihologic, etc.) este susceptibil de a fi implicat într-o relaţie cauzală în momentul în care intra
în relaţii cu alte elemente.
Încercând să explice cauzele cnminalităţii în marile aglomeraţii urbane, în care proporţia
imigranţilor este mai ridicată, Clifford R.Shaw şi Henry.D.McKay au făcut analogie între
grupurile de emigranţi şi speciile de plante care încearcă să supravieţuiască pe un pământ ostil;
în acelaşi fel, imigranţii încearcă să supravieţuiască apelând la forme de adaptare impuse de
viaţa concretă.
S-au evidenţiat, în acest fel existenţa unor corelaţii între delicvenţă şi perturbările
sociale în zonele de deteriorare morală (caracterizate prin sărăcie, somaj, condiţii de
muncă nefavorabile, învăţământ dezorganizat etc.). Se formează astfel conceptul de zonă
crimogenă specifică sau ,,zona delictoasă" unde delicvenţa apare astfel ca un fenomen de
respingere, specific cartierelor sărace.
Marele merit al Şcolii de Ecologie Umană din Chicago constă în aceea că ,,a deschis
calea unor cercetari mai complexe în ceea ce priveşte raportul dintre
anumite fenomene sociale ,ca urbanizarea, industrializarea şi criminalitatea ,dar mai ales de a
fi inspirat un program special de lungă durată de prevenire a criminalităţii"(R. Stănoiu).

35
 6.3.2. Curentul culturalist

Acest curent raportează personalitatea individului la cultura pe care o asimilează, tema

centrală fiind raportul dintre cultură şi criminalitate.

A. Teoria asociaţiilor diferenţiate

Considerat a fi fondatorul criminologiei sociologice nord-americane, Edwin Sutherland

emite în lucrarea sa ,,Principii de criminologie", o teorie conform căreia comportamentul
delicvent se învaţă printr-un proces obişnuit de comunicare cu alte persoane, asociindu-se
astfel cu indivizi care apreciază favorabil acest comportament şi izolându-se de cei care nu îl
apreciază.
O persoană devine infractor datorită unui exces de definiţii favorabile încălcării legii în
detrimentul definiţiilor nefavorabile unei acţiuni ilegale. Acesta este principiul asocierii
diferenţiate.
În acest context, autorul constată că există două tipuri de explicaţii ale fenomenului
criminal care îl influenţează:
- în funcţie de elementele aflate în momentul în care infracţiunea este comisă -
explicaţie „ dinamică ";
- în funcţie de elementele care au influenţat anterior viaţa delicventului -
explicaţie ,,istorică" sau ,,genetică".
În viziunea lui Sutherland orientarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie
de interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale iar indivizii au un
comportament criminal deoarece „ sunt în contact cu modele criminale şi nu au sub ochi
modele anti-criminale"'.
La nivel colectiv rata criminalităţii este ridicată deoarece ,,un grup poate fi organizat de
manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului criminal, fie de manieră a i se opune".
Prin asocierea făcută între cultura criminală şi cultura societăţii globale, el a reuşit să
identifice forme de criminalitate care scăpau de sub incidenţa legii penale („ white collar
crime"-criminalitatea gulerelor albe).

36
 B. Teoria conflictului de cultură

Criminologul american Thorsten Sellin pune bazele teoretice ale curentului culturalist
prin lucrarea „ Conflictul de cultură şi criminalitatea".
Principala premisă a autorului este că normele juridice penale sunt expresia culturii
dominante din societate. Deoarece în societate există mari diferenţe culturale (de ex.: între
bogaţi şi săraci, între localnici şi imigranţi) comportamentul delicvent apare pe fondul
conflictului real sau imaginar între normele şi valorile însuşite de individ şi normele şi
valorile dominante în societate. Astfel autorul consideră că există o relaţie direct
proporţională între numărul de contradicţii culturale şi rata delicvenţei.
Codul personal de morală al individului depinde de normele pe care le-a asimilat de-a
lungul experienţelor trăite ca membru al diverselor grupuri sociale. Fiecare grup are
propriile sale norme de conduită, care trebuie respectate (de ex. normele de conduită al
gangsterilor ) . Când conduita anumitor persoane nu este apreciată în aceeaşi măsură de
toate grupurile sociale se poate vorbi despre conflict cultural.

C. Teoria ,,subculturilor delicvente"

Această teorie reprezentată prin Albert Cohen susţine ideea că infracţionalitatea tinerilor
din clasele defavorizate constituie un protest împotriva norme lor culturale dominante.
Întrucât condiţiile sociale nu le permit să obţină un succes social legal, aceşti tineri resimt o
puternică stare de frustare care le determină un comportament infracţional.
Acceptând ruptura definitivă cu valorile tradiţionale existente în societate şi alegând
calea delicvenţei, grupul defavorizat îşi reconstituie un sistem propriu de modele şi norme care
poartă denumirea de ,,subcultură delicventă". Acest gen de infracţiuni se caracterizează prin:
- non-utilitate - sunt comise pentru faima şi nu cu scopuri materiale;
- maliţiozitate - vizează necazul celorlalţi;
- negativism.

6.3.3. Curentul funcţionalist

37
 Teoriile exprimate în cadrul acestui curent, numite şi ,,Teoriile tensiunii sociale"
consideră criminalitatea ca rezultat al stării de frustare a indiviziilor şi grupurilor
defavorizate social şi economic, incapabile să atingă prin mijloace licite succese sociale.

A. Teoria anomiei sociale

În cazul lipsei unei normalităţi sociale determinată de conflicte majore cum ar fi:
războaiele, revoluţiile, crizele economice sau catrastofele naturale, structura socială devine
anomică, adică tinde spre dezintegrare pentru a se restructura pe baze noi.
Sociologul francez R.K.Merton preia noţiunea de anomie de la Durkheim adaptând-o la
societatea americană. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează două concepte:
- cultura - care reprezintă ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în
societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă
- organizarea socială - care reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care
reglementează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Astfel starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare între
scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Aceste
categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea
scopurilor propuse de cultura ambiantă, a grupului din care fac parte.

B. Teoria oportunităţii diferenţiate

Acestă teorie aparţine criminologilor americani Richard Cloward şi Lloyd Ohlin care
în lucrarea ,,Deliquency and Opportunity" ( Delicvenţă şi oportunitate ) au analizat noţiunea
de subculturi delicvente. În această lucrare numită şi teoria eşecului social, autorii susţin
ideea existenţei a numeroase subculturi delicvente independente în societate în care „
anumite forme ale activităţii infracţionale sunt cerinţe esenţiale pentru performanţă şi
câştigarea rolului dominant în cadrul grupului".
Astfel, odată intraţi în grupul delicvent, infractorilor li se oferă oportunitatea de a
obţine şi succesul economic dorit. Cei doi autori analizează procesele de diferenţiere inclusiv
din cadrul grupurilor subculturale, în care indivizii se impart in funţtie de calităţiile personale

38
( forţă, inteligenţă, abilitate ) astfel încât oportunităţile ilicite se modifică în funcţie de
,,statutul" fiecărui individ. Autorii împart subculturile delicvente în trei modele:
- modelul criminal;
- modelul violent;
- modelul izolat.

6.3.4. Teoria controlului (autocontrolului) social

Considerând că toţi oamenii sunt potenţiali infractori, adepţii acestei teorii (prezentaţi în
cele ce urmează) nu se mai intreabă „ care sunt cauzele criminalităţii „ ci dimpotrivă, ,,care
sunt motivele pentru care oamenii respectă normele sociale". Unul dintre motivele considerate
clasice este teama de pedeapsă. Cu toate acestea ,,teama de pedeapsă" nu este considerat a fi
un motiv total satisfăcător.
Alte elemente care concură la determinarea răspunsului la această întrebare sunt:
- abatere sau responsabilitate şi control;
- apartenenţă socială,
- rezistenţă la frustrare.

A. Teoria abaterii

În lucrarea sa ,Delicvenţă şi mişcarea", David Matza afirmă că între individ şi lege

există o legatură care creează reponsabilitate şi control şi care, în cea mai mare parte a
timpului, păstrează limita între comportamentul individului şi lege. Dacă individul a depăşit
limita permisă de lege, acesta se va afla „ pe marginea prăpastiei" şi va oscila între crimă şi
lege, cochetând când cu una, când cu cealaltă, fără a fi capabil să ia o decizie. Dacă totuşi
comit anumite infracţiuni, aceştia vor căuta nişte tehnice defensive care să îi elibereze de
constrângerile de ordin moral ce îi împiedică să încalce legea. Unele dintre acestea sunt:
- negarea responsabilităţii - ex.:"Nu a fost vina mea şi am fost victima circumstanţelor"
- negarea daunelor -ex." Au şi ei asigurare şi nu a fost nimeni rănit,
deci care e problema?"
- negarea victimei - ex.: "Oricine ar fi făcut la fel în locul meu"

39
 - condamnarea celui care condamnă - ex.:"Pun pariu că şi judecătorii au făcut
infracţiuni mai mari decât cele pentru care am fost judecat"
- apelul la loialitate - ex.:"Ce era să fac, a trebuit să-i ajut deoarece erau prietenii mei"
Deci Matza consideră că delicvenţii au credinţe morale convenţionale, dar le
neutralizează cu scuze, astfel că ei pot comite acte ilegale fără sentimentul de vinovăţie.

B. Teoria apartenenţei sociale (legăturii sociale)

Criminologul american Travis Hirschi, autorul lucrării ,,Causes of Delinquency"

(Cauzele delicvenţei), consideră că oamenii sunt predispuşi a încălca legea, dar mulţi dintre ei
se tem că un comportament ilicit ar putea duce la o afectare ireparabilă a relaţiilor cu grupul
şi instituţiile sociale de care depind (familia, şcoala, colegii, etc). Există deci o legatură
socială, un sentiment al apartenenţei la o anumită comunitate umană şi ca atare este puţin
probabil ca indivizii să comită acte de natură delicventă.
Conform acestuia, cele mai importante elemente ale legăturii sociale sunt:
- ataşamentul - în care acceptarea normelor sociale şi dezvoltarea conştiinţei
sociale individuale depinde de ataşamentul şi grija faţă de alte persoane;
- angajamentul - care asigură încrederea pe care o are individul în societatea în care
trăieşte sau riscul pe care şi-1 asumă dacă se angajează într-un comportament deviant
- implicarea în activităţiile convenţional stabilite de societate - ,,mâinile fără
ocupaţie sunt magazinul diavolului" (observaţie făcută de autor)
- credinţa în valorile morale si sociale

C. Teoria rezistenţei la frustrare (autostăpânirii)

Walter C.Recless argumentează prin teoria sa, că toţi indivizii sunt afectaţi de o
varietate de forţe care-i împing spre crimă şi de o varietate de forţe care-i reţin de la crimă.
Aşadar, fiecare individ constrâns din exterior are şi o structură internă protectoare, ambele
conferindu-i protecţie împotriva crimei. Astfel, aceste forţe sunt:
1. forţele care-1 împing pe individ spre crimă:
- presiunile sociale - condiţii de viaţă dificile, conflicte familiale, statutul de minoritar,
lipsa oportunităţilor

40
 - impulsurile sociale - ex.:prieteniile cu persoane rău famate, subcultura criminală sau
delicventă, mass media, grupurile deviante, etc.
- impulsurile biologice sau psihologice - ex.: agresivitatea, ostilitatea, oboseala,
tensiunile interne, nemuţumirea, etc.
2. forţele care-1 reţin pe individ de la comiterea unor fapte de natură delicventă:
- forţele conţinutului extern - constă în viaţa afectivă de familie şi include elemente ca:
moralitatea, disciplină, consolidarea instituţiilor statului, apartenenţa la proprietate, identitatea
- forţele conţinutului intern - constă în autocontrolul pe care îl are individul, în
responsabilitate, în toleranţă la frustrare, orientarea către un anumit scop.
Se apreciază că agresivitatea în sine nu este totuşi un comportament anormal. Stresul
emoţional şi agresivitatea pot genera atingerea unui scop care deseori nu este criminal. Totuşi
problemele încep să apară în momentul în care individul este blocat sau frustrat în atingerea
scopului. Direcţionarea sa gresită sau nefolosirea agresivităţii într-o direcţie mai bună poate
determina o forţă distructivă. De exemplu, muncitorul care vrea să-şi lovească şeful dar nu
îndrăzneşte, se duce acasă şi-şi bate soţia şi copiii sau îşi descarcă agresivitatea asupra
propriei persoane lovindu-se sau mutilându-se singur.
În acest sens, autorul consideră că răspunsul la agresivitate nu este eradicarea ei, ci
înţelegerea şi canalizarea ei în direcţii potrivite pentru a se putea exprima.

41