Ca urmare a superiorităţii ei civilizatorice Roma şi-a dominat întotdeauna, chiar şi în epocile de

criză, presupunând existenţa unităţii interne, adversarii externi, cel puţin din punctul de vedere
al defensivei, acest lucru fiind valabil în primul rând în raport cu germanicii. Totusi, la sfarsitul
secolului al V-lea, romanii au fost martorii unui lucru ingrozitor: Imperiul roman din Occident
pur si simplu a disparut. În contextul conflictelor interne legate de convertirea întregului
imperiu la ortodoxia creştină şi-au făcut apariţia influenţele unui eveniment mondial, care a dat
o nouă întorsătură destinului Imperiului roman: „migraţia popoarelor”(Vőlkerwanderung) i-a
pus în mişcare pe goţi (375), aceştia fiind împinşi spre vest de către hunii originari din Asia
centrală. Sub presiunea popoarelor migratoare Imperiul roman s-a divizat definitiv (395), iar
abaterea către vest a vizigoţilor (401) şi a hunilor (447) a fost hotărâtoare pentru căderea
Imperiului roman din Apus (476).Imperiul roman din Occident pur si simplu a disparut.
Granitele Imperiului din Rasarit era inca in mare parte cele din timpul lui Constantin si
succesorii lui le mentineau pe ale lor rezistandu-le persilor, ultimul imparat apusean era
detronat si emblema sa era trimisa la Constantinopol de un comandant barbar care care a
revendicat conducerea ca reprezentant in Apus al imparatului din Rasarit.
În măsura apartenenţei sale la Imperiul roman, Europa a decăzut mai întâi aproape la nivelul
semibarbar al cuceritorilor ei germanici şi slavi. Totuşi bazele esenţiale ale culturii materiale nu
au mai fost distruse (între altele agricultura, construcţia de clădiri, meşteşugurile), chiar dacă
rafinamentul bunelor maniere orăşeneşti s-a pierdut. în mod normal, prin asimilarea în cultură
cuceritorii au receptat treptat resturile culturii clasice superioare, în principal transmisă prin
Biserica creştină – latină în Apus (Roma), greco-bizantină în Răsărit (Constantinopol). în
ansamblu, Europa medievală rămăsese încă în umbra centrelor de putere şi de cultură
tradiţionale ale Orientului, ca dezvoltare încă superioare. Doar ulterior consolidării interioare şi
exterioare (începând cu 1000), a început în Apusul îndepărtat o expansiune economică şi
demografică (= înmulţirea populaţiei) de durată. Reîntoarcerea la cunoştinţele Antichităţii
(Renaşterea, Umanismul) şi ale vechiului Răsărit, care au ajuns în Europa prin intermediul
marelui comerţ şi al cruciadelor, a dat Apusului noi impulsuri.

Este un fapt uimitor. Ce anume se prabusise sau decazuse? Autorii din secolul al V-lea au jelit
pierderea atat de mult, incat ai impresia, argumentata de episoade dramatice precum
distrugerea Romei, ca intreaga societate s-a destramat.Nu a fost cazul.Aparatul de stat a fost cel
care s-a prabusit, unele dintre functiile sale incetand mai fie puse in practica, in timp ce altele au
incaput pe alte maini. Este suficient pentru un semnal de alarma. Institutii cu o istorie de o mie
de ani au disparut in jumatate de secol.Nu e de mirare ca inca de pe atunci oamenii s-au intrebat
de ce.
Una dintre explicatii este cumulativa: aparatul de stat din Occident s-a blocat treptat dupa
perioada de revenire din secolul al IV-lea. Intreaga structura a devenit prea mare pentru baza
economica, fiscala si demografica care ii asigura existenta. Scopul principal al strangerii de
venituri era finantarea masinariei militare, dar acestea au devenit din ce in ce mai greu de
adunat. Dupa Dacia nu au mai existat alte cuceriri care sa aduca noi tributuri. Curand, masurile
adoptate pentru a stoarce si mai multe impozite i-au determiant si pe saraci, si pe cei bogati sa
inventeze mecanisme pentru a le evita. Efectul a fost ca proprietatile agricole isi satisfaceau tot
mai mult propriile nevoi si se autointretinaeau in loc sa produca pentru piata. In paralel, s-a
inregistrat un declin al administratiei urbane, pe masura ce comertul lancezea si bogatii se
retrageau la tara.
Rezultatul militar a fost o armata de recruti inferiori, deoarece nu puteau fi platite trupe mai
bune.Chiar si reforma prin care a fost impartita in forte mobile si de garnizoana avea minusurile
ei, deoarece primele si-au pierdut spiritul de lupta, fiind stationate la resedinta imperiala si
obisnuindu-se cu luxul si privilegiile asociate cu cantonarea urabana, pe cand cele din urma s-au
transformat in colonisti ce nu mai doreau riscuri care sa le puna in pericol gospodariile. A urmat,
in mod logic, alta alunecare in spirala fara sfarsit a declinului. Din cauza armatei mai slabe,
Imperiul a trebuit sa se bazeze din ce in ce mai mult tocmai pe acei barbari pe care armata
trebuia sa-i tina la distanta. Deoarece acestia trebuiau recrutati ca mercenari, au fost necasare
politici conciante si pacificatoare pentru a-i mentine multumiti. Astfel romanii au ajuns sa le faca
barbarilor concesii tot mai mari tocmai cand presiunea migratiilor popoarelor germanice
atingea un nou punct culminant. In ce priveste contributia barbarilor la prabusirea Imperiului
din Apus, migratia si posibilitatea atragatoare de avea un serviciu platit in imperiu au contat
probabil mai mult decat simpla dorinta de a jefui. Sansele unei prazi de razboi pot motiva un
grup de banditi, dar cu greu pot distruge un imperiu.
La inceputul secolului al IV-lea, popoarele germanice se intindeau pe intreaga lungime a
frontierei, de la Rin pana la Marea Neagra.Cei care traisera cel mai aproape de regiunile de
expansiune romana dupa secolul I invatasera foarte multe din experienta imperiului.Se poate ca
romanii sa-i fi considerat tot barbari, dar, daca asa era situatia, erau barbari cu noi modele de
organizare, noi tehnologii si noi arme, avand in spate patru secole de dezvoltare prin comert si
difuziune cultrala de-a lungul frontierelor romane. Multi dintre ei trebuie sa fi simtit, de
asemenea, ca au avut de suferit secole de agresiune romana voita. In sud era concentrarea cea
mai mare la momentul respectiv. Era vorba despre populatiile apartinand unor ramuri ale
gotilor, ostrogotii si vizigotii, care stateau la panda dincolo de Dunare. Unii erau deja crestini,
desi sub forma ariana. Impreuna cu vandalii, burgunzii si longobarzii, ei alcatuiau un grup este
germanic. Spre nord se aflau triburile germane apartinand ramurii apusene: francii, alamanii,
saxonii, frizonii si thuringii. Ei aveau sa intre in scena in a doua faza a Vőlkerwanderung din
secolele IV-V.

Criza a inceput in ultimul sfert al secolului al IV-lea. La periferia extremă a Europei hunii vestici,
o populatie formidabila din Asia Centrală, au alungat populaţia iranică de călăreţi a alanilor-care
sosisera acolo in secolul precedent (370), şi au zdrobit slaba dominaţie bazată pe tribut a
ostrogoţilor în Rusia sudică (375). Ostrogoţii i-au urmat pe huni în calitate de vasali, în timp ce
acestia din urma s-au indreptat impotriva vizigotilor, in apropiere de Nistru. Incapabili sa le
reziste, vizigotii au cautat refugiu in imperiu. In 376 li s-a permis sa treaca Dunărea inferioară, în
imperiu, unde au fost organizaţi într-o nouă formă de uniune, federativă, şi însărcinaţi să
efectueze paza frontierelor.Era un moment de cotitura. Incursiunile barbare anterioare fusesera
respinse. Stilul de viata roman in atrasese pe conducatorii barbari si adeptii lor se alaturasera
armatei Romei.Vizigotii au venit totusi ca un popor, ajungand probabil la 40.000 de oameni,
pastrandu-si legile si religia si ramanand o unitate compacta. Imparatul Valens a avut intentia
sa-i dezarmeze; nu a reusit, asa ca purtat un razboi impotriva lor. In batalia de la Adrianopol, din
378, imparatul si-a gasit moartea si armata romana a fost infranta de cavaleria vizigotilor.
Acestia au facut ravagii in Tracia.
Infrangerea lui Valens la Adrianopol a constituit din punctul de vedere al relaţiei cu Roma
numai o fricţiune trecătoare, însă a avut efecte majore asupra imperiului: moartea împăratului
arian Valens a accelerat întoarcerea Imperiului roman de răsărit la ortodoxie (381).Pe de alta
parte, a fost un moment de cotitura, nu doar intr-un singur sens. Acum, triburi intregi au inceput
sa fie inrolate drept foederati si au patruns pe teritoriul roman pentru a lupta impotriva altor
babari sub comanda propriilor conducatori.
Odată cu moartea ultimului împărat al întregului Imperiu roman, Theodosius I (395), imperiul
s-a divizat definitiv în Imperiul roman de Apus şi Imperiul roman de Răsărit (395), la început
fiecare având câte o dinastie theodosiană, ai căror împăraţi slabi au fost umbriţi de comandanţii
armatelor lor. Foarte curând au apărut însă consecinţele: hunii au invadat pentru prima dată
Imperiul de Răsărit (395), îndreptându-se spre Tracia, Siria, Asia Mică şi Armenia; vizigoţii, sub
conducerea regelui Alaric, au evacuat rapid noua lor poziţie şi au ajuns la porţile
Constantinopolului. O intelegere temporara cu vizigotii nu a putut fi mentinuta.Imperiul din
Rasarit era lipsit de ajutor in protejarea teritoriilor europene din afara Constantinopolului, asa
ca, dupa o criză internă puternică Imperiul din Răsărit i-a alungat pe vizigoţi spre Italia (401),
distrugând astfel solidaritatea dintre cele două jumătăţi ale imperiului. Ivirea surprinzătoare a
vizigoţilor în Italia l-a forţat pe comandantul armatelor Imperiului roman de apus, Stilicho, să
mute capitala de la Milano la Ravenna (402) şi să retragă legiunile de pe Rin (405) şi din
Britannia (407). În nou apărutele viduri de putere au pătruns imediat germanii, respectiv celţii
(picţii, scoţii): vandalii, burgunzii, suevii, alanii s-au stabilit în noaptea de Anul nou (406) la
Mainz, trecând Rinul, realizând astfel pătrunderea decisivă şi durabilă a germanilor în Imperiul
roman.Vizigoţii au rămas la început în Italia şi au indus lumii antice, aflată în decădere, prin
cucerirea şi devastarea Romei (410) – prima de la invazia celţilor (387 î.Hr.) -un şoc profund,
întărit de devastarea de mai târziu a Romei de către vandali. După o deplasare esuata spre sud,
cu scopul de a jefui Africa, asa cum jefuisera si Italia, vizigotii s-au intors spre nord, au traversat
Alpii spre Gallia sudica(412), unde s-au stabilit in calitate de aliaţi (foederati) ai Romei. In cele
din urma au intemeiat in 419 un nou regat la Toulouse, un stat got in cadrul Imperiului, unde o
artistocratie a gotilor impartea conducerea cu vechii latifundiari gallo-romani.
Acestea sunt evenimente neclare, dificil de urmarit, dar exista inca o mare migratie a popoarelor
care trebuie mentionata pentru a explica redesenarea hartii culturale si rasiale a Europei din
secolul al V-lea. In schimbul stabilirii lor in Aquitania, imparatul din Apus obtinuse de la vizigoti
promisiunea ca, de pe acestea pozitii aveau sa-l ajute ca curete Spania de alti invadatori. Dintre
acestia, cei mai importanti erau vandalii, un trib de origine est-germanica de pe tarmurile Marii
Baltice.Ei trecusera frontiera Rinului in 406, vaduvita de soldatii trimisi sa apere Italia impotriva
vizigotilor, si impreuna cu alanii vorbitori de limba iraniana, aptrunsesera in Gallia. De aici s-au
indreptat spre sud, distrugand si jefuind totul in cale, traversand Pirineii si intemeind un stat
vandal in Spania.
Douazeci de ani mai tarziu, vandalii au fost atrasi spre Africa de un guvernator roman disident
care le cerea ajutorul. Atacurile vizigotilor i-au incurajat sa paraseasca Spania. In 439 cucerisera
Cartagina.Regatul vandal al Africii avea acum o baza navala. Vandalii aveau sa ramana aici
aproape un secol si, in 455, au ajuns si ei sa cucereasca si sa jefuiasca Roma, lasandu-si numele in
istorie pentru distrugerile inconstiente. Oricat de ingrozitoare ar fi fost aceasta actiune, ea a fost
mai putin importanta decat cucerirea Africii, lovitura letala data vechiului Imperiu de Apus.
Acesta isi pierduse acum baza economica. Desi imparatii din Rasarit puteau si aveau sa faca mari
eforturi in Apus, ocupatia romana de aici isi dadea ultima suflare. In 402, imparatul din Apus si
Senatul fugisera deja din Roma la Ravenna, ultima capitala a Imperiului din Italia. Dependenta de
barbari impotriva barbarilor a fost un handicap fatal. Impactul cumulat al noilor presiuni a facut
imposibila orice revenire. Protectia Italiei insemnase abandonarea Galliei si Spaniei in mainile
barbarilor; invadarea Africii de catre vandali insemnase pierderea provinciilor cultivatoare de
cereale ale Romei.
Prabusirea a fost completata in Europa in a doua parte a secolului.A urmat celui mai mare dintre
atacurile hunilor.Acesti nomazi impinsesera triburile germanice inspre Balcani si Europa
Centrala dupa o abatere pentru a jefui Anatolia si Siria. Chiar si Imperiul roman de Răsărit a
devenit tributar hunilor (430). Puterea hunilor a ajuns la apogeu sub conducerea lui Attila (433-
453). Pentru evitarea altor campanii de devastare Imperiul de Răsărit a triplat valoarea
tributului său şi i-a împins pe huni spre vest (447). Din Pannonia, unde se pierde marele coridor
al stepei asiatice, el s-a indreptat spre vest pentru ultima data cu o armata uriasa de aliati
(ostrogoţi, gepizi, francii ripuari). Marii campanii a hunilor prin Germania şi Gallia i-a pus capăt
o coaliţie formată sub conducerea ultimului important comandant de oşti din Imperiul roman de
apus, Aetius (433 până la 454). Coaliţia era formată din trupe galo-romane, vizigoţi, burgunzi,
franci salieni şi alani şi era orientată împotriva hunilor şi a vasalilor lor, iar bătălia decisivă s-a
dat pe Câmpiile Catalaunice (451) in apropiere de Troyes. Hunii s-au retras până în Italia,
ajungând la porţile Romei, de unde au fost convinşi să se întoarcă de către papa Leon I. Acesta a
fost sfarsitul amenintarii hune; Attila a murit in 453, aparent in timp ce planifica o casatorie cu
sora imparatului din Apus si, probabil, incerca sa ajunga imparat. O mare revolta a supusilor
hunilor din Pannonia, in anul urmator, i-a destramat in cele din urma si, de atunci, au iesit
aproape complet din peisaj. In Eurasia centrala, patria lor, se formau noi confederatii de nomazi,
care aveau sa joace un rol similar in viitor, dar povestea lor mai poate astepta.
După aceste evenimente presiunea asupra Imperiului roman de apus a slăbit. Asasinarea lui
Aetius de către împăratul Valentinian al III-lea (454) şi a lui Valentinian de către un urmaş al lui
Aetius (455) au aruncat Roma într-un nou haos, în contextul căruia vandalii, chemaţi în ajutor de
către una dintre partidele aflate în conflict, au intervenit prin traumatizanta jefuire a Romei
(„vandalism”) (455). Sfârşitul dinastiei theodosiene (455), ca primă epocă în care Roma rămâne
fără împărat, a coincis într-o oarecare măsură cu sfârşitul Imperiului roman de apus: Imperiul
roman de răsărit a încercat să umple acest vid prin impunerea ca împărat al Imperiului de apus a
lui Iulius Nepos (474). Nepos va fi însă alungat (475) de către stăpânul de facto al Italiei,
„patricianul” Orestes, care îl impune ca împărat (475) pe fiul său (încă minor) Romulus
(„Augustulus”). Domniei sale exclusiv nominale, precum şi celei a tatălui său, le-a pus capăt
comandantul de oşti Odoacru, aflat în slujba împăraţilor Imperiului de răsărit (476), acesta
păstrând însă pentru sine comanda asupra Italiei. Desi Italia, ca si restul fostelor provincii
apusene,a fost dupa aceea un regat barbar, independent doar cu numele, italienii il considerau
pe imparat suveranul lor, chiar daca avea sediul la Constantinopol. Restul Europei Occidentale
devenea eurasianizata; oamenii, obiceiurile si conceptele care fusesera dezvoltate in stepa
central-eurasiatica erau parte a fundatiei pentru noile regate care au aparut, fie prin intermediul
unor populatii precum gotii, alanii si hunii, fie prin influenta pe care au avut-o asupra triburilor
germanice cu care se intalnisera. Era o noua lume pentru cei care traiau pe continent.
Structura care cedase in cele urma sub aceste lovituri are, in ultimele decenii ceva similar pisicii
din Cheshire. Se aflase in declin in toata aceasta perioada; nu are nici o importanta daca alegem o
data sau alta pentru sfarsitul ei. Este putin probabil ca anul 476 sa li se fi parut remarcabil prin
ceva contemporanilor. Regatele barbare nu au fost decat o dezvoltare logica a dependentei de
trupele barbare pentru armata terestra si asezarea lor ca foederati in interiorul frontierelor.
Barbarii insisi nu isi doreau, d eobicei, mai mult, decat daca era o prada usoara. Cu siguranta nu
planificasera sa inlocuiasca autoritatea imperiala cu propria autoritate. Se spune ca un got a
afirmat: „Sper sa intru in posteritate ca restauratorul Romei, deoarece nu este posibil sa fiu
inlocuitorul ei”. Existau alte pericole mai mari si mai serioase decat fanfaronada barbarilor.
Din punct de vedere social si economica, povestea secolului al III-lea a fost reluata in veacul al V-
lea. Orasele au decazut si populatia a scazut. Serviciul public s-a afundat si mai mult in haos. Pe
masura ce oficialii cautau sa se protejeze de inflatie luand bani pentru indeplinirea obligatiilor
lor. Desi veniturile s-au micsorat, pe masura ce provinciile erau pierdute, vanzarea functiilor a
mentinut oarecum cheltuielile extravagante de la curte. Dar independenta de actiune disparuse
de mult. De la statutul de imparati a caror putere se baza pe armatele lor, ultimii imparati ai
Apusului au ajuns sa fie egali la negocieri cu conducatorii razboinici pe care trebuiau sa-i
multumeasca, apoi au devenit niste marionete inchise in ultima capitala a imperiului, Ravenna.
Contemporanii avusesera dreptate sa considera devastarea Romei in 410 sfarsitul unei epoci,
caci atunci s-a dovedit ca imperiul nu mai putea pastra nici inima romanitatii.

După invazia vizigoţilor în Italia (401) şi retragerea legiunilor romane de pe Rin şi din Britannia
(407) în apărarea Italiei, germanii au pătruns definitiv, prin trecerea Rinului la Mainz
(406/407): vandalii, suevii şi alanii (iranieni) au trecut repede înspre Peninsula Iberică prin
Gallia şi au întemeiat acolo regate de scurtă durată. Vizigoţii s-au grupat cu regatul lor în jurul
Toulouse-ului (418-507), alungându-i din Andaluzia, din ordinul Romei, pe vandalii care în cele
din urmă au fondat un regat propriu (429-534) în jurul oraşului Cartagina.
In invaziile germanice se afla originile primelor natiuni ale Europei moderne, desi la momentul
disparitiei Imperiului de Apus popoarele barbare ocupau suprafete ca nu semanau prea mult cu
statele de mai tarziu.Ele se impart in mod evident in patru grupuri majore si distincte.Picţii şi
scoţienii (scoţii) celţi s-au folosit de vidul de putere din Britannia, începând cu 407-atunci cand
ultimul imparat numit de soldatii sai a trecut spre Gallia cu armata lui, pentru a ataca pe briţii
romanizaţi şi creştinaţi. Mai întâi ca mercenari şi mai apoi ca învingători (după tradiţie în 449),
anglii şi saxonii au venit împingându-i pe picţi şi de asemenea pe scoţieni spre nord, iar spre vest
pe briţii creştinaţi, dintre care unii au fugit pe mare spre Armoricum (Bretania) (o legendă din
ciclul Cavalerilor Mesei Rotunde). Din mici teritorii cucerite s-au format şapte regate anglo-
saxone, cu diferite centre hegemoniale (Mercia, Wessex); acestea au fost mai târziu unite din
afară prin cucerirea de către danezi.
Desi primii britanici au continuat sa traiasca in comunitati care par a fi supravietuit uneori pana
in secolul al X-lea si, poate mai tarziu, civilizatia romano-britanica a disparut intr-o masura mai
radicala decat oricunde in alta parte a Imperiului de Apus. Chiar si limba avea sa dispara; o
limba germanica a inlocuit-o aproape complet. Ne putem face o idee despre ultimele convulsii
ale rezistentei romano-britanice din legenda regelui Arthur si a cavalerilor sau, care ar putea fi o
reminescenta a abililtatilor cavaleresti de lupta ale armatei imperiale din perioada de final, dar
asta e tot.
Despre continuitatea administrativa sau culturala dintre aceasta provincie imperiala si regatele
barbare nu a ramas, practic, nici o dovada. Mostenirea imperiala pentru viitorul Angliei a fost in
intregime materaiala. Ea consta in ruinele oraselor si caselor, uneori in crucile crestine sau
marile constructii precum Zidul lui Hadrian, care aveau sa-i nedumereasca pe noii vizitatori
pana cand au ajuns sa creada, in cele din urma, ca erau opera unor giganti cu puteri
supraomenesti.Unele dintre aceste relicve, cum ar fi complexul de bai construit pe izvoarele
termale de la Bath, au disparut timp de sute de ani, pana cand au fost redescoperite de anticarii
din secolele XVIII-XIX. Drumurile au ramas, slujind, uneori vreme de secole, ca rute comerciale
chiar si atunci cand, din punct de vedere ingineresc, cedasera in fata timpului, a intemperiilor si
a distrugerilor. In fine, au existat si imigranti naturali care venisera odata cu romanii si care au
ramas: animale precum dihorul sau plante precum mustarul, care aveau sa codimenteze carnea
de vita, care a ajuns un simbol mitologic o mie de ani mai tarziu. Dar nici urma de lucrurile
spirituale lasate in urma de romani. Crestinismul romano-britanica, oricare ar fi fost forma sa, a
disparut si aparatorii credintei s-au retras o perioada in fortareata cetoasa unde meditau
calugarii Bisericii celtice. O alta Roma avea sa converteasca natiunea engleza, nu imperiul.
Inainte de ea, traditia germanica avea sa fie influenta formatoare predominanta, asa cum nu s-a
intamplat nicaieri in fostele teritorii imperiale.
Dincolo de Canalul Manecii, lucrurile erau foarte diferite. Multe au supravietuit. Dupa cucerirea
de catre vandali, Gallia a continuat sa se afle in umbra vizigotilor din Aquitania. Contributia lor la
respingerea hunilor le-a asigurat o importanta mai mare ca niciodata. Spre nod-estul Galliei se
aflau insa niste triburi germanice care aveau sa le submineze superioritatea- francii. Spre
deosebire de vizigoti, francii nu fusesera convertiti de clerul arian; in parte din acest motiv,
viitorul avea sa le apartina. Urmau sa aiba un impact mai mare in modelarea Europei decat orice
alt popor barbar.
Spre deosebire de aceştia, burgunzii au întemeiat pe cealaltă parte a Rinului, în jurul Wormsului,
întâiul lor regat (413), care a fost zdrobit la scurtă vreme de către huni (436) (Cântecul
Nibelungilor), supravieţuitorii întemeiând mai departe spre sud-vest, în Savoia, cel de-al doilea
regat burgund (443-534).
De durată mai scurtă, după retragerea hunilor spre est (454), a fost regatul gepizilor în
Pannonia (454-567) şi al ostrogoţilor în Italia (493-540/552). Gepizii au fost nimiciţi de avari şi
longobarzi (567). În cele din urmă, avarii au ocupat ei înşişi Pannonia, făcând-o centru al
„imperiului” lor (până în 803), împingându-i în acelaşi timp pe longobarzi spre Italia. Între timp
acolo ostrogoţii au pus capăt stăpânirii lui Odoacru. Cel mai mare rege al lor a fost Theodoric.
Dreptul sau de stapani peste Italia, unde a invins alte triburi germanice, a fost recunoscut de
imparat in 497. Theodoric era pe deplin convins de autoritatea Romei; avea drept nas un
imparat si crescuse la Constantinopol pana la 18 ani. „Regalitatea noastra este o imitatie dupa a
voastra, o copie a singurului Imperiu pe pamant”,i-a scris odata din capitala sa de la Ravenna
imparatului de Constantinopol. Pe monedele sale aparea inscriptia „Roma neinvinsa”(Roma
invicta) si, cand s-a dus la Roma,a organizat jocuri in stilul vechi, in arena. Cu toate acestea, din
punct de vedere tehnic, a fost singurul ostrogot care era cetatean roman; autoritatea sa
personala era acceptata de Senat, dar concetatenii lui nu erau decat mercenari ai Imperiului. In
functiile publice numea romani. Unul dintre ei a fost prietenul si sfetnicul sau, filosoful Boethius,
probabil cel mai importanta filosof prin care mostenirea lumii clasice a fost transmisa Europei
medievale.
Theodoric pare sa fi fost un conducator drept, mentinand relatii bune cu alte popoare barbare(
s-a casatorit cu sora lui Clovis) si bucurandu-se de o oarecare superioritate in randul lor. Dar
imparasea credinta ariana a propriului popor, iar conflictele religioase au constituit pe termen
lung, o frana in calea puterii ostrogotilor. Spre deosebire de franci si in ciuda exemplului regelui
lor, ostrogotii nu aveau sa se alinieze trecutul roman si, dupa moartea lui Theodoric, regatul lor a
fost prada politicii de recucerire a lui Justinian I, cu scopul restaurării imperiului (535-552).
După ce Italia a fost cucerită (552), dominaţia bizantină a fost zdruncinată de invazia
longobarzilor în Italia (568), care au cucerit totuşi numai parţial Italia şi s-au destrămat rapid în
35 de principate (547).
In vest, expansiunea francilor ii limitase pe vizigoti, practic, la Spania, de unde acestia ii
alungasera pe vandali. Si alte popoare germanice erau deja stabilite aici. Teritoriul sau prezenta
unele probleme speciale- ca pentru toti invadatorii si toate carmuirile care au urmat-iar regatul
vizigot al Spaniei nu a reusit sa suporte o romanizare mai ampla decat inregistrasera fondatorii
sai in Gallia, unde fuzionasera mult mai putin cu societatea existenta decat francii. Vizigotii- si nu
erau prea multi, sub 100 000 in cel mai bun caz- s-au adunat in jurul conducatorilor lor, care s-
au raspandit din Vechea Castilie in provincii; apoi s-au certat atat, incat ocupatia imperiala a
reusit sa se instaureze din nou pentru o jumatate de secol in sud. In fine, regii vizigoti s-au
convertit la catolicism si, astfel, au implicat autoritatea episcopilor spanioli. In 587 incepe lunga
traditiei a monarhiei catolice in Spania.
Este dificil de spus care a fost rezultatul final. Generalizarile sunt periculoase. Simpla durata
aproape ca poate fi o explicatie; vizigotii au cunoscut aproape trei secole de evolutie intre
crearea regatului din Toulouse si sfarsitul suprematiei lor in Spania. Multe s-au schimbat intr-o
perioada atat de lunga. Desi viata economica so tehnologia nu s-au schimbat prea mult, decat
poate in rau, formele institutionale si spirituale sufereau transformari radicale, desi lente, in
toate regatele barbare. Curand, nu mai este potrivit sa le numim barbare(cu exceptia, poate, a
longobarzilor).Membrii triburilor germanice erau o minoritate, adesea izolati intr-un cadru
strain, dependenti de o rutina determinata de mediul particular in care traiau si fortati sa ajunga
la un fel de intelegere cu cei cuceriti. Invaziile lor trebuie sa fi parut de aproape un val nimicitor,
dar, dupa trecerea sa, nu ramaneau adesea in urma decat grupuri minuscule, izolate d
einvadatori, inlocuindu-i ici-colo pe conducatorii romani, dar adesea traind langa si printre ei.
Casatoriile dintre romani si barbari nu au fost legate pana in secolul al VI-lea, dar nu au existat
prea multe oprelisti. In Gallia, franci au adoptat limba latina, adaugandu-i cuvinte france. In
secolul al VII-lea, in societatea Europei de Apus era deja o atmosfera foarte diferita de cea a
trubulentului veac al V-lea.
Cu toate acestea, trecutul barbar si-a lasat amprenta. In aproape toate regatele barbare,
societatea a fost mult timp si ireversibil influentata de obiceiurile germanice. Aceasta a
consifintit o ierarhie reflectata in sistemul caracteristic germanic de aisgurare a ordinii publice,
razbunarea intre clanuri. Barbatii- si femeile, vitele sau orice fel de proprietate- aveau, in sensul
cel mai literal, pretul lor; raul cauzat era solutionat prin implicare in cele din urma a intregului
clan sau a intregii familii daca nu se confera compensatia obsinuita. Regii au transpus din ce in ce
mai mult in scris asemenea obiceiuri si astfel, intr-un fel le-au „publicat”. Stiinta de carte era atat
de rara, incat nu ar fi avut nici un sens sa se inventeze sisteme precum stela din Babilon sau
panourile pe care expuse decretele din orasele-state grecesti. Consemnarea de catre un scrib pe
pergament pentru o consultare ulterioara era tot ce se putea face. Totusi, in aceasta lume
germanica se afla originile unei jurisprundent care avea sa ajunga intr-o buna zi peste oceane,
catre noile culturi de origine europeana. Prima institutie care a deschis calea a fost acceptatrea
puterii regesti sau colective de declara ceea ce urma sa fie consemnat. Toate popoarele
germanice au trecut la scrierea si codificarea propriului drept.
Acolo unde primele forme de actiune publica nu sunt religioase sau supranaturale, ele sunt, de
regula, juridice si nu este de mirare ca, de exemplu, curtea vizigota de la Tolouse a apelat la
competentele unor juristi romani. Dar aceasta era o forma de respect pe care aproape orice
aristocratie barbara il arata traditiilor si formelor romane. Theodoric se considera un
reprezentant al imparatului; problema sa nu era identificarea propriului lor, ci nevoia de evita
sa-i infurie pe adeptii sai printr-un exces de romanizare. Probabil ca unele consideratii similare
au existat si in cazul lui Clovis, inainte de convertirea sa, un act de identificare cu imperiul,
precum si cu Biserica. La urmatorul nivel sub astfel eroi, atat nobilii franci, cat si cei vizigoti par
sa fi avut o placere deosebita de a se prezenta drept mostenitori ai Romei, scriindu-si unul altuia
in latina si sprijinind literatura usoara. Exista, de asemenea, o legatura de interes romanii:
razboincii vizigoti erau uneori tocmiti sa inabuse revoltele taranilor care ii amenintau pe
proprietarii de pamanturi romano-gali, precum si sa-i respinga pe invadatori.Totusi, atata timp
cat arianismul reprezenta un obstacol,a existat o limita a identificarii cu romanitas la care aveau
acces barbarii.

O dată cu sfârşitul Imperiului roman de apus (dacă nu chiar mai devreme) în Italia se va institui
pentru aproape 1400 de ani un vid de putere. Imperiul de răsărit va dura dimpotrivă încă
aproape 1000 de ani, el fiind curând regrecizat sub numele de Bizanţ (până la 1453).
O dată cu prăbuşirea Imperiului roman de apus şi cu procesele inerente acesteia se creează
premisele Evului Mediu european. Roma rămâne în urma Europei medievale, şi în primul rând
Biserica romană şi urmele de latinitate conservate de către ea. Dimpotrivă, marile centre de
cultură şi putere din afara Europei (India, China, Persia) nu au fost deloc atinse de căderea
Romei vestice, nici chiar atunci când la rândul lor au fost atinse parţial de evoluţii comparabile.