DE RERUM NATURA (din “Calitatea de martor”, Ana Blandiana)

Liniştii noastre sufleteşti i-a mai rămas un domeniu: natura. Natura este veşnică, spunem. Natura nu este discutabilă, natura nu pune
probleme. De atâtea mii de ani un izvor este un izvor, încât nu mai poate fi bănuit de altceva. Ce este mai calm decât o descriere de natură?
Indiferent de luptele care se dau în jurul lor, arborii execută aceeaşi frumoasă mişcare în patru timpi; indiferent de numărul morţilor pe care îi
acoperă, iarba - au observat poeţii - este verde şi proaspătă; indiferent câte neadevăruri s-ar întretăia prin aer, păsările zboară de milenii
îngrijorate numai de soarta puilor lor. În această constanţă fantastică şi atât de greu de înţeles pentru noi, totul se petrece după legi imuabile. Ce
este mai prudent decât o descriere de natură? Ce este mai odihnitor? Să ne gândim deci la natură, la toate lucrurile însufleţite şi neînsufleţite care o
formează; să ne gândim la supusele pietre lustruite de ape, la cuminţile ape curgând numai spre mare; să ne gândim la strălucitoarele fructe care
ştiu când trebuie să apară, la calendarul care, înţelept şi autoritar, delimitează vremea cireşelor de vremea piersicilor, de vremea prunelor, de
vremea strugurilor; la căprioarele blânde care, ocrotite în rezervaţii, nu caută să afle hotarul dincolo de care ar fi vânate; să ne gândim la zborul
porumbeilor între balcoanele cu seminţe şi pâine, la miraculosul eldorado al albinelor, la poeni, la fluturi, la flori, la orice reprezintă un minuscul
unghi al naturii.

Natura este veşnică, natura nu este discutabilă, natura nu pune probleme, chiar dacă în mere se ascund viermi, în pământ şerpi, în noapte
bufniţe şi, printre idilicele fire de iarbă, ochii trişti şi inteligenţi ai şopârlelor.

DEMONSTRAŢIE (pastel)

Pastelul este o specie a genului liric, in care se prezinta un peisaj cu elementele specific, prezenta eului liric fiind discrete si
expresivitatea limbajului fiind evident (figure de stil, procedee artistice, imagini artistice). Creator al pastelului, Vasile Alecsandri
descrie in multe texte anotimpul hibernal, asa cum se observa si in poezia “Iarna”.
In primul rand, aceste versuri contin un pastel, deoarece se surprinde teritoriul tarii cu toate elementele specific iernii, atat din
planul terestru, cat si din planul cosmic. In prima secventa poetica a textului (prima strofa) se pune accent pe planul cosmic: norii
incarcati de ninsoare, zapada marunta asemanatoare cu o faina cernuta din cer pe tot pamantul, fulgii numerosi ca un roi de fluturi,
frrigul care incepe sa se simta, muntii acoperiti de nea (ca niste umeri ai tarii). Atmosfera este mai ales infricosatoare, ca si cum iarna
domina intregul univers prin zapada. A doua secventa poetica (urmatoarele doua strofe) insista pe elementele din planul terestru:
ninsoarea care nu se mai termina si acopera tot pamantul, soarele palid care nu mai are putere, plopii care par niste fantome, casele
acoperite complet. Insa, dincolo de senzatia ca totul este mort, prezenta vietii exista in acest peisaj prin fumurile de la case. Ultima
secventa poetica (ultima strofa) readuce in prim-plan elementele planului cosmic, atmosfera fiind vesela: apare soarele, totul
straluceste, sania parca zboara, clopoteii se aud sunand vessel in vazduh. Cu alte cuvinte, spaima produsa de iarna este spulberata
definitiv si intregul univers se bucura.
In al doilea rand, acest text reprezinta un pastel, deoarece apar indicatii spatial si temporal care contureaza tabloul descris.
Acestea sunt schematice si vagi, generalizand locul si timpul, tocmai pentru a surprinde manifestarile obisnuite din fiecare iarna (“din
vazduh”, “pe camp, pe dealuri, imprejur, in departare”, “peste vai”, respectiv “ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara!”).
In al treilea rand, si in versurile acestea prezenta elui liric ramane discrete, pentru ca el doar contempla (=priveste cu atentie)
un peisaj de iarna. Astfel, apare in a doua strofa o exclamatie, dezvaluin exasperarea omului fata de ninsoarea care nu se mai opreste
(“ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara!”); se regaseste in ultima strofa interjectia “iata” (omul priveste sania in miscare si le
atrage atentia cititorilor asupra ei); in strofa a doua se mediteaza la trecerea timpului, pornind de la un element din natura (tineretea
este doar o amintire ca si soarele ascuns intre nori). Totodata, viziunea eului liric ramane una subiectiva, originala, surprinzand
diferitele semne ale iernii din punctul lui de vedere : de exemplu, zapada se asociaza cu “o zale argintie” (un vesmant care apara
pamantul de inghet).
In al patrulea rand, descrierea literara apeleaza la limbajul expresiv. Se observa mai ales imaginile artistice vizuale si dinamice
(“fulgii zbor”) sau statice (“plopii insirati”). Ca figuri de stil, predomina personificarea (“ai tarii umeri dalbi”), epitetul (“cumplita
iarna”), hiperbola si metafora (“oceanul de ninsoare”). Dintre procedeele artistice, se utilizeaza indeosebi antiteza (atmosfera
infricosatoare din debutul textului si cea vesela din final) si enumeratia (“tot e alb, pe camp, pe dealuri, imprejur, in departare”).
In concluzie, textul “Iarna” de Vasile Alecsandri se incadreaza in categoria pastelului. Totodata, mesajul versurilor este unul
optimist: dincolo de frica produsa de iarna asociata cu moartea, natura nu inceteaza niciodata sa renasca.

Din văzduh cumplita iarna cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă.
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară.
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb, pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare...

Ca fantasme albe, plopii înşirati se pierd în zare
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Străluceşte şi dezmiardă oceanul de ninsoare.
Iat-o sanie uşoară care trece peste văi,
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi. (Vasile Alecsandri – “Iarna”)