Universitatea Ovidius, Constanţa

Master, Anul al II-lea

Comunicare şi discurs intercultural în spaţiul european

Rânduri despre viaţă…

Coordonator
prof. univ. dr. Bârlea Gheorghe
 Câte mari întâlniri sunt într-o viaţă de om? Poate că nu înţelegem în clipa întâlnirii că
rostul nostru va lua altă direcţie. Dar apoi, privind cu recunoştinţă spre trecut, vedem câtă
lumină ne-a adus în destin omul care ne-a învăţat să deosebim binele de rău, lumina de umbră,
marea iubire de marele nimic, adevărul de compromis. Când eram mică mama îmi spunea
deseori, ,,a te întoarce este ceva ce nu poate fi schimbat nici chiar pe o mie de galbeni’’. Ea
mi-a spus să-mi amintesc să mă întorc când ies afară, în cazul că aş putea uita ceva; să mă
întorc când merg pe stradă, în cazul în care aş putea pierde ceva; dacă fac ceva rău, ar trebui
să o recunosc cu curaj; dacă cad ar trebui să mă ridic de jos singură; să-mi amintesc că trebuie
să mă întorc cu regularitate pentru a privi la lucrurile şi oamenii din jurul meu, deoarece
acesta este lucrul cel mai preţios din viaţă. Nu m-am gândit niciodată dacă cuvintele mamei
mele au avut vreun înţeles special până într-una din zile când am împlinit douăzeci şi patru de
ani. M-am întors odată întâmplător şi mi-am dat seama cu surpriză că viaţa mea se schimbase
deja.
Viaţa mea s-a schimbat în momentul în care mi-am cunoscut viitorul soţ. Întâlnirea cu
el mi-a schimbat viaţa în bine, în dragoste. El este cel care m-a învăţat să am încredere în
mine, să nu mai fiu naivă. Ce-i drept, în momentul în care venisem în Constanţa, credeam că
totul este atât de uşor…Eram o visătoare…însă el m-a maturizat. El este cel care m-a sprijinit
în orice lucru pe care am vrut să-l fac, a fost alături de mine atunci când am fost bolnavă şi
mi-a alinat durerea în momentul în care am pierdut pe cineva drag.
Acum sunt fericită. Dar sunt momente când mă apucă nostalgia vremurilor trecute şi
încep să mă gândesc la clipele copilăriei. Încercând să găsesc acel ,,ceva’’/ ,,cineva’’ care mi-
a schimbat viaţa…mă gândesc la momentul în care am cunoscut-o pe doamna Marin,
profesoara de limbă şi literatură română din liceu, o femeie extraordinară care mi-a desluşit
tainele lecturii. Eram elevă la specializarea matematică-informatică, însă dânsa m-a ajutat să
descopăr dragostea pentru limba română. Ca urmare am fost admisă la Facultatea de Litere.
Uitându-mă în urmă, constat că literatura nu m-a plictisit niciodată şi nici nu m-a dezamăgit.
M-au decepţionat zeci, sute de pagini neinspirate, dar nu literatura. Am impresia că, dintre
multele bunuri perisabile ale vieţii, ea are termenul de garanţie cel mai generos. Asemenea
mierii, poate rezista secole de-a rândul. Cartea îşi păstrează gustul şi virtuţile intacte, mult
după ce nimeni nu-şi mai aminteşte că autorul ei a fost om viu printre oameni vii. Lucruri care
la un moment dat par solid instalate în existenţa fiecăruia dintre noi se pot pierde înainte să
apuci să clipeşti, cartea rezistă. Mă simt bine evadând din propria viaţă în cea din cărţi şi mă
simt la fel de bine când viaţa din cărţi îmi invadează propria viaţă şi mă ajută s-o înţeleg.

2
 Păşind încet spre realitate îmi apare brusc în minte un om care mi-a schimbat modul în
care priveam viaţa. Am cunoscut un om şi povestea lui de viaţă. Se făcea că mama lui
biologică era prea tânără pentru a-l păstra aşa că a hotărât să-l dea spre adopţie. Îi dorea
neapărat nişte părinţi cu şcoală, pentru că ea nu reuşise să facă nimic în viaţă aşa că a ales o
familie de avocaţi. Atunci când a venit ziua să vadă lumina, copilul, cel despre care vorbesc, a
fost refuzat de cei ce trebuiau să-i devină părinţi pentru tot restul vieţii. Îşi doreau fetiţă. Alt
cuplu, alţi părinţi, doar că mama biologică a fost greu de convins. Doar promisiunea că-l vor
trimite la facultate le-a oferit şansa să fie o familie. A venit timpul să meargă la facultate. La
cei 19 ani simţea că aruncă pe geam toţi banii familiei aşa că după doar 6 luni a renunţat. A
fost o decizie grea, care i-a schimbat întreaga viaţă. A continuat să meargă la cursurile ce-l
interesau, dormea pe jos prin prieteni şi în fiecare duminică mergea pe jos câte 7 kilometri
pentru a mânca o masă caldă, gratuită, la o biserică. Între timp mergea şi la nişte cursuri de
tâmplărie. Tot ce a învăţat i-a dat şansa să deschidă o afacere într-un garaj: făcea mobilă.
După doar 10 ani avea o afacere prosperă……Tânărul era unchiul meu (soţul surorii mamei
mele)…El m-a învăţat să apreciez viaţa cu bune şi cu rele. Viaţa este doar o piesă de teatru şi
noi suntem actorii ei.
De mult visam la o vacanţă superbă, aşa cum nu ne-am închipuit. Escapada în Grecia,
de anul trecut, mi-a schimbat nu numai modul de a privi şi a trata viaţa, ci m-a făcut să
apreciez şi mai mult oamenii din jur. Am învăţat să fiu mai bună, am învăţat să iau decizii şi,
cel mai important, am învăţat că viaţa depinde de luarea unor decizii. Plecarea a avut loc
într-o vineri seară. Sâmbătă era aproape seară când am ajuns şi eram aproape de Halkidiki,
ne-am hotărât să rămânem peste noapte aici. Am mers într-o staţiune din apropiere, unde
prima dată am sărit în mare, apoi am început să căutam cazare. Doar jumătate dintre noi au
găsit, într-o vilă, iar noi am dormit în cort pe plajă. Duminică am pornit către vestul Greciei,
portul Igoumenitsa, de unde urma să luăm feribotul către insula Paxos. Autostrada spre vest
trece, cred, prin cel puţin 15 tuneluri. La ieşirea din ultimul vedeai marea. Ţi se tăia respiraţia.
A trecut ziua repede, feribot având abia după-amiază. Ne-am îmbarcat, am parcat maşinile pe
punte şi apoi, vreme de aproape două ore, am admirat marea largă, a cărei culoare se pierdea
la orizont. În dreapta insulei Corfu răsărea insula Paxos. Am ajuns exact la apus. Am făcut
turul insulei şi deja se întunecase. Nu aveam nici un plan, nu ştiam unde mergem (am văzut
doar două poze pe internet cu insula), nu ştiam ce vom face, însă cel mai important lucru era
că toţi vroiam asta, să explorăm, să ne bucurăm, să trăim clipe neprevăzute, necunoscute. Am
început să căutam cazare, iar pentru că nu am găsit am pus iar corturile pe o plajă din estul
insulei (spre bucuria mea). Am povestit toată noaptea, am râs şi am făcut baie la lumina

3
stelelor. A doua zi ni s-a părut că vedem paradisul. Turul insulei pe lumină a fost de nedescris.
Plaje de pietriş alb, apa albastră precum în vederile de la tarabe, stânci, oameni zâmbitori, era
de vis. Între timp am găsit şi cazare. Au urmat, apoi, poate cele mai frumoase zile din viaţa
fiecăruia dintre noi. Credeam că vacanţa noastră e încheiată, zâmbeam fericiţi după toată
nebunia de o săptămâna, însă nu a fost deloc aşa. Pe străzile Gaios-ului, portul insulei Paxos,
în ultima noapte, Dora, prietena mea, a fost cerută în căsătorie. Nu ştiu exact momentul în
care s-a întâmplat, nici locul, nici cuvintele sale, însă ştiu doar că Dora mi-a arătat imediat
inelul şi parcă timpul se oprise. Ce săptămână, ce vacanţă, ce oameni, ce experienţe! Am trăit
altfel. Ne-am dat seama că trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă, că totul e mai frumos atunci
când nu îţi faci planuri şi am promis că nu ne vom schimba niciodată.
Nu cred că mai există momente, persoane, lucruri care să-mi mai fi influenţat într-o
oarecare măsură viaţa. Dar ştiu un lucru care o va face, şi pe care îl aştept cu nerăbdare: să
devin mamă. Un copil îţi schimbă foarte mult viaţa, îţi umple existenţa, te defineşte ca om.
Înveţi să iubeşti fără limită, să dăruieşti infinit (cel puţin asta mi-a zis mama mea).

,,Viaţa nu este ce ai trăit, ci ce îţi aminteşti că ai trăit şi cum ţi-o aminteşti pentru a
o povesti.’’ (Gabriel Garcia Marquez)