Universitatea Ovidius, Constanţa

Master, Anul al II -lea

Comunicare şi discurs intercultural în spaţiul european

Sistemul de alocare
a intervenţiilor
(local management system)

Coordonator

Conf. univ. dr. Diana Hornoiu

 Cuprins

 De la retorică la comunicarea interpersonală………………………….3

 Etnometodologia…………………………………………………………4
 Sistemul de alocare a intervenţiilor…………………………………….6
 Concluzii………………………………………………………………….9
 Bibliografie……………………………………………………………...10
 Studiu de caz (Conversaţie în metrou)……………………………..…11
 Analiza conversaţiei………………………………………15

2
 Sistemul de alocare a intervenţiilor

 De la retorică la comunicarea interpersonală

Cuvântul comunicare, care desemna în franceza curentă schimbul de informaţii, a

devenit un ,,fourre-tout’’ în care sunt introduse lucruri tot atât de diferite ca publicitatea,
dialogul interpersonal sau transmiterea de imagini prin satelit. S-a ajuns să se vorbească de o
societate de comunicare doar prin amestecul acestor genuri.
Cum s-a ajuns să se vorbească de ,,comunicare interpersonală’’? Cum a ajuns acest
sector al activităţii umane un obiect de studiu al ştiinţelor umaniste?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să se facă distincţia între tehnicile de
comunicare interpersonală, care există deja de mult timp, mai exact din Antichitate, şi apariţia
disciplinei propriu-zise, care are ca obiect acest tip special de comunicare 1. Această disciplină
apare la mijlocul secolului al XX-lea, în condiţii istorice şi sociale specifice. Se trece de la
retorică la strategiile lingvistice, de la societatea de comunicare la comunicare individuală, de
la transmiterea de informaţii la interacţiune.
Aceste modalităţi de abordare definesc noi obiecte şi noi exigenţe în ceea ce priveşte
metoda, în primul rând necesitatea de a depăşi mereu frontierele disciplinare. Nu este posibil
să ne facem o idee adecvată asupra interacţiunii dacă neglijăm societatea unde aceasta se
exersează şi care o condiţionează 2.
A comunica poate însemna a vorbi cu cineva, ceea ce implică proximitatea care rezultă
dintr-o întâlnire directă, disponibilitatea reciprocă a interlocutorilor, capacităţile lor de a fi
prezenţi unul pentru celălalt şi de a-şi răspunde. Această ordonare a acţiunii între participanţi
constă, pe de o parte, în ,,realizarea’’ unei înţelegeri reciproce a ceea ce se spune, şi , pe de
altă parte, în adaptarea reciprocă a comportamentului, de exemplu adaptarea la o co-prezenţă
temporală, adică poziţionarea corpurilor unul în raport cu celălalt în funcţie de regulile
convenţionale. Într-o conversaţie, participanţii variază tipurile şi mijloacele de informaţie; ei
utilizează un sistem total de comunicare într-o acţiune intersubiectivă. Comunicarea apare
astfel ca o activitate contractuală. Atunci când interlocutorii se angajează într-un astfel de
schimb, ei se pun implicit de acord, această înţelegere tacită reprezentând ansamblul
fenomenelor prin care formularea exprimă ceva în plus sau un adevăr diferit faţă de sensul de

1
Baylon Christian, Mignot Xaviert, Comunicarea, Editura Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000, p. 205
2
Ibidem, p. 232

3
suprafaţă al enunţului. În afara diverselor tipuri de implicit recunoscute de pragmatică,
interacţioniştii lărgesc implicitul la ansamblul semnelor schimbate în mod conştient de
interlocutori, plecând de la principiile şi regulile care constituie acest schimb: de exemplu,
principiul de reciprocitate, marcând recunoaşterea celuilalt drept interlocutor efectiv.

 Etnometodologia

Etnometodologia este o orientare în sociologia americană, al cărei fondator a fost, în

anii ’50, H. Garfinkel1. Termenul de etnometodologie, propus de către Garfinkel, după
modelul „etnobotanică” şi alte „etnoştiinţe”, ar trebui înţeles astfel: este vorba despre
descrierea „metodelor” pe care le întrebuinţează membrii unei societăţi date, pentru a rezolva
convenabil ansamblul de probleme comunicative, pe care le întâmpină în viaţa cotidiană.
Normele care susţin comportamentele sociale le sunt acestora din urmă, în parte, preexistente,
fiind, în acelaşi timp, în permanenţă reactualizate de practica cotidiană, într-o mişcare fără
sfârşit de construcţie interactivă a ordinii sociale. Viaţa în societate apare, deci, ca o
„realizare” continuă („accomplissement continu”)3, ca o „muncă permanentă pentru
construirea identităţii sociale, pentru a face inteligibil ansamblul comportamentului şi pentru a
fi admis ca membru abilitat al acelei societăţi” 4. În opinia etnometodologilor, ordinea socială
„nu este determinată de norme impuse din afară, cărora membrii unei comunităţi trebuie să li
se conformeze, ci este creată din interior; organizarea, coordonarea şi înţelegerea activităţilor
cotidiene se bazează pe principiile bunului simţ”5. Pentru etnometodolog, „un medic nu este
medic, decât în măsura în care „o face pe doctorul”, afişându-şi statutul prin ansamblul
conduitei sale”6. Demersul etnometodologic este, teoretic, aplicabil în toate domeniile sociale
de activitate. Obiectivul analizei conversaţionale (sub impulsul lui H. Sacks, E. Schegloff şi
G. Jefferson) este acela de a descrie derularea conversaţiei cotidiene în situaţii naturale.
Modelul etnometodologic de analiză a conversaţiei, propus de către H. Sacks, E. Schegloff şi
G. Jefferson „are ca punct de plecare observarea felului în care participanţii înşişi produc şi
interpretează conversaţia, ca formă de interacţiune socială”7. Conversaţia apare, de fapt, ca

3
Kerbrat-Orecchioni, C., La conversation, Paris, 1996, p. 14
4
Idem
5
Ionescu Ruxăndoiu, L., Conversaţia. Structuri şi strategii, Editura All Educational, Bucureşti, 1999 p. 43.
6
Kerbrat-Orecchioni, C., La conversation, Paris, 1996, p. 15.
7
Ionescu Ruxăndoiu, L., Conversaţia. Structuri şi strategii, Editura All Educational, Bucureşti,1999 p. 43.

4
„un loc privilegiat de observare a organizării sociale în ansamblul ei”8. Ceea ce interesează în
cadrul analizei conversaţionale, în opinia etnometodologilor, este „tehnologia conversaţiei” 9
(asigurarea alternanţei sau schimbului de roluri, repararea eventualelor greşeli ale schimbului
comunicativ, negocierea temelor în conversaţie, deschiderea şi încheierea schimbului
comunicaţional etc.), tehnologie care poate fi reconstituită plecându-se de la observaţii
minuţioase ale eşantioanelor înregistrate. Cei care au propus modelul etnometodologic de
analiză a conversaţiei10 susţin ideea că există un sistem implicit de organizare a conversaţiei,
acest sistem având două componente: una vizează structura intervenţiilor dintr-o conversaţie
dată, cealaltă regulile accesului la cuvânt. În acest sens, analiza conversaţiei pe baza
modelului etnometodologic a fost interesată, în principal, de problema secvenţialităţii şi, în
special, de regulile sau principiile care permit participanţilor la conversaţie să-şi ajusteze
luările de cuvânt. Astfel, sistemul de alocare a intervenţiei (fr. tour de parole) propus de către
Sacks, Schegloff şi Jefferson „se bazează pe noţiunile de selectare a următorului vorbitor, de
autoselecţie şi de punct de tranziţie pertinent”11.
Orice act conversaţional este determinat de prezenţa a cel puţin doi protagonişti, care,
alternativ, joacă rolul vorbitorului şi al receptorului. Vorbitorul, care îşi planifică discursul la
nivel cognitiv, trebuie să semnaleze acest proces de planificare receptorului, pentru a-i indica
faptul că mai are să-i spună ceva sau că este dispus să-i cedeze cuvântul, marcând, astfel,
posibilitatea unei intervenţii a partenerului. Rolul receptorului, însă, constă în a asculta, în
linişte, discursul vorbitorului şi a-i semnala, frecvent şi în mod regulat, că îl ascultă, că
înţelege, că este de acord cu ceea ce acesta spune, satisfăcând, astfel, scopul „controlului
vorbitorului”, fără a întrerupe fluxul dialogului. Cu alte cuvinte, pentru a exista schimbul
comunicativ, nu este suficient ca doi sau mai mulţi locutori să vorbească în mod alternativ, ci
trebuie ca ei să-şi vorbească, adică să fie ambii „angajaţi” în schimbul comunicativ şi să
producă „semne” ale acestui angajament mutual, recurgând la diverse „procedee de validare
interlocutivă”12.

8
Kerbrat-Orecchioni, C., La conversation, Paris, 1996, p. 16.
9
Idem
10
Sacks, H., Schegloff, E., Jefferson, G., A simple Systematics for the Organization of Turn-taking in
Conversation, no. 50, 1974. p. 696-755.
11
Moeschler, J., Reboul, A., Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Editura Echinox, Cluj, 1999, p. 450.
12
Kerbrat-Orecchioni, C., La conversation, Paris, 1996, p. 4

5
  Sistemul de alocare a intervenţiilor

Termenul de interacţiune trimite, prin chiar etimologia sa, la ideea unei acţiuni
mutuale, reciproce. Aplicată relaţiilor umane, această noţiune duce la considerarea
comunicării drept un proces circular în care fiecare mesaj, fiecare comportament al unui
protagonist acţionează ca un stimul asupra destinatarului şi implică o reacţie care, la rândul ei,
devine şi ea stimul pentru primul. Este ceea ce s-ar putea exprima prin noţiunea de feed-back
(retroacţiune).
Conversaţia, formă tipică de acţiune şi interacţiune comunicativă, reprezintă prototipul
utilizării limbii. Este tipul familiar curent de comunicare orală, dialogică, în care doi sau mai
mulţi participanţi îşi asumă rolul de emiţător.
Conversaţia este structurată. Departe de a reprezenta un şir arbitrar de enunţuri şi
dincolo de structura internă a acestora, conversaţia îşi are propria ei organizare. Ea se
desfăşoară sub forma unei succesiuni de intervenţii (engl. turns) alternative ale unor
participanţi.
În cursul unei conversaţii, se actualizează două tipuri de bază de roluri:
-emiţător (E) – cel a cărui intervenţie este în curs la un moment dat;
-receptor (R) – rol complementar celui de E; este, de obicei, destinatarul intervenţiei
emiţătorului (se distinge, uneori, între R şi destinatar, pentru că este posibil ca acesta din urmă
să nu acţioneze ca un R).
Ordonarea conversaţiei nu este determinată în primul rând de ordonarea diverselor
secvenţe componente, ci de faptul că interacţiunea dintre E şi R presupune coordonarea
activităţii de producere a semnificaţiilor: negocierea sensurilor, crearea unor contexte
interpretative.
Soluţiile de descriere a tiparelor structurale ale conversaţiei sunt destul de diferite, ele
reflectând perspective analitice şi metode diverse. În orice caz, constituenţii structurilor
conversaţionale nu sunt unităţi strict lingvistice, ci unităţi pragmatice sau interacţionale 13.
Graniţele dintre aceşti constituenţi nu coincid în mod necesar cu cele lingvistice: o propoziţie
poate fi construită prin interacţiune, după cum pauza (tăcerea), ca şi povestirea pot constitui
unităţi în structura conversaţiei.
Modelele curent utilizate ale structurii conversaţionale au în comun principiul
organizării ierarhice, fie că este vorba despre o ierarhie a nivelurilor structurale (ca în cazul
13
Ionescu Ruxăndoiu, L., Conversaţia. Structuri şi strategii, Editura All Educational, Bucureşti, 1999, p. 31

6
modelului lui Sacks, Schegloff, Jefferson), fie că este vorba despre o ierarhie a unităţilor
structurale, în sensul că unităţile de rang superior subordonează unităţile de rang inferior (ca
în cazul modelului lui Edmonson).
Modelul etnometodologic propus în 1978 de H. Sacks, E. Schegloff, G. Jefferson, are
ca punct de plecare felul în care participanţii înşişi produc şi interpretează conversaţia, ca
formă de interacţiune socială. Se disting astfel trei niveluri de organizare conversaţională:
1. nivelul local, reprezentat de intervenţia în curs şi de cea imediat următoare;
2. nivelul secvenţelor recurente, reprezentat de 3, 4, sau mai multe intervenţii,
corelate prin moduri specifice de prezentare a informaţiei;
3. nivelul general, reprezentat de întregul ansamblu al schimburilor verbale care
compun o anumita conversaţie.
Observarea modului în care decurge conversaţia curentă pune în evidenţă faptul că,
indiferent de numărul participanţilor, sunt puţine cazurile în care se produc suprapuneri între
două intervenţii succesive (aproximativ 5 %), pauzele dintre intervenţii sunt, de obicei, reduse
ca durată şi, deşi nu există reglementări explicite în privinţa accesului la cuvânt, toţi cei
prezenţi au posibilitatea de a interveni. Indiferent de dimensiunile intervenţiilor, în structura
lor sunt incluse elemente care fac predictabilă încheierea lor, şi deci posibilitatea transferului
rolului de E. O asemenea funcţie poate fi îndeplinită de diverse tipuri de unităţi lingvistice
(cuvinte, forme morfologice, construcţii) şi paralingvistice (ton, accent sintactic, debit, etc.).
În punctul relevant pentru schimbarea emiţătorului, intră în acţiune regulile de alocare
a rolului de E. În principiu, sunt posibile fie desemnarea emiţătorului următor de către cel
care vorbeşte, fie autoselectarea ca E. Etnometodologii formulează două reguli de bază:
Regula (1) se aplică în primul moment posibil după ocurenţa mărcilor de încheiere a
intervenţiei în curs. Se pot distinge trei situaţii:
a.) dacă locutorul îl selectează pe următorul E, transferul de roluri apare imediat după
încheierea enunţului în care se efectuează această selecţie;
b.) dacă locutorul nu îl selectează pe următorul E, atunci oricare dintre participanţii la
conversaţie se pot autoselecta ca E, primul care intervine putând fi automat ratificat ca
E;
c.) dacă locutorul nu îl selectează pe următorul E şi nici un alt participant nu se
autoselectează ca E (conform b.)), locutorul poate sa continue (deci poate solicita
dreptul la o nouă intervenţie).
Regula (2) se aplică oricărei situaţii de recurenţă a mărcilor de încheiere a intervenţiei în curs,
ulterioare aplicării regulii (1) în varianta c.). Ea presupune aplicarea recursivă a regulii (1)

7
într-una dintre variante, până la efectuarea transferului rolului de E 14. Este evident că
transferul se produce numai când regula (1) se aplică în variantele a.) sau b.); varianta c.)
determină reaplicarea regulii (2).
Selectarea emiţătorului următor de către un locutor se poate realiza prin tehnici
elaborate, dar există un set cuprinzător de mijloace directe. Anumite tipuri de acte verbale:
întrebări (inclusiv întrebări disjunctive), solicitări, oferte etc., a căror expresie lingvistică
include adesea termeni sau formule de adresare, îndeplinesc o astfel de funcţie.
De asemenea există modalităţi de a solicita o nouă intervenţie a locutorului anterior;
este vorba despre formulele de control al audiţiei sau al înţelegerii, precum şi despre
formulele prin care se cere autocorectarea de către E a unor componente ale intervenţiei sale
precedente.
Regulile accesului la cuvânt permit predicţia unor fenomene, printre care se numără
suprapunerile unor intervenţii. Acestea pot apărea la începutul celei de a doua intervenţii în
conversaţie, când locutorul nu-şi desemnează succesorul, mai mulţi participanţi fiind la fel de
îndreptăţiţi să-şi asume rolul de E, conform regulii (1b); suprapunerile sunt, în acest caz, un
rezultat al competiţiei pentru rolul de E. Ele se por produce, de asemenea, când finalul
intervenţiei precedente nu are structura ,,canonică’’, diverse elemente (vocative, formule de
adresare sau întrebări disjunctive) fiind adăugate unui enunţ care pare a fi încheiat15.
Modul de rezolvare a situaţiilor în care apar suprapuneri ale unor intervenţii se
integrează aceluiaşi sistem de acces la cuvânt. Disputele pentru rolul de E se rezolvă, de
obicei, prin retragerea unuia dintre cei care încearcă să îşi asume acest rol, ,, învingătorul’’
reluând adesea partea mai puţin clară pentru R din cauza suprapunerii. Uneori poate avea loc
o adevărată competiţie pentru rolul de E, desfăşurată silabă cu silabă, nici unul dintre
participanţi nefiind dispus să cedeze. ,,Victoria’’ se obţine fie prin creşterea intensităţii vocii,
fie prin încetinirea tempo-ului sau prin lungirea vocalelor, trăsături cu funcţie emfatică,
sugerând faptul că unul dintre locutori se consideră, din diverse motive, îndreptăţit să
intervină în conversaţie înaintea celuilalt.
Perspectiva nouă de investigare a conversaţiei introdusă de etnometodologi, îndeosebi
prin analiza regulilor şi a procedurilor de alocare a rolului lui E, precum şi interesul unor
concepte, cum ar fi, de exemplu, cel de relevanţă secvenţială, au fost recunoscute drept
contribuţia esenţială a grupului de cercetători menţionat la clarificarea aspectelor de bază ale
acestei forme de activitate umană. Comentariile critice nu au lipsit totuşi. Supunând modelul
14
Ionescu Ruxăndoiu, L., Conversaţia. Structuri şi strategii, Editura All Educational, Bucureşti, 1999, p. 34
15
Ibidem, p. 35

8
etnometodologic unei examinări atente, W. Edmondson a remarcat dificultatea de a aplica
regulile propuse de etnometodologi la datele empirice, între altele, din cauza impreciziei unor
concepte cum ar fi acela de punct relevant pentru schimbarea emiţătorului (transition-
relevance place)16. În plus, chiar dacă o intervenţie conţine mărci ale faptului că rolul de E
devine disponibil, asumarea acestui rol este o chestiune de decizie subiectivă; perspectiva
emiţătorului trebuie distinsă de aceea a receptorului.

 Concluzii

În lumea în care trăiesc oamenii, totul este, dacă nu semn, cel puţin indiciu adică sursă
de informaţii şi de interacţiune. Noi căutăm în mod constant informaţii asupra celorlalţi şi
suntem în imposibilitatea de a o face. Este vorba de comunicarea în sens larg şi ea se
articulează pe schimburile intenţionale, pe comunicarea în sens propriu, pe care o
completează şi o uşurează, deşi serveşte mult mai puţin de limbaj.
Lucrarea de faţă face referiri la una dintre componentele de bază ale sistemului
implicit de organizare a conversaţiei încadrat în modelul etnometodologic de analiză
conversaţională: regulile accesului la cuvânt. În structura diverselor intervenţii conţinute în
schimburile verbale, sunt incluse elemente ce fac previzibilă încheierea lor şi, deci,
posibilitatea transferului rolului de emiţător. În punctul relevant pentru schimbarea
emiţătorului, intră în acţiune două reguli de alocare a rolului de emiţător, şi anume,
desemnarea emiţătorului următor de către cel care vorbeşte şi autoselectarea ca emiţător. În
acest sens, sistemul de alocare a intervenţiei (fr. tour de parole) se bazează pe noţiunile de
selectare a următorului vorbitor, de autoselecţie şi de punct de tranziţie pertinent.

16
Ionescu Ruxăndoiu, L., Conversaţia. Structuri şi strategii, Editura All Educational, 1999, p.49

9
 Bibliografie

 BAYLON, CHRISTIAN, MIGNOT, XAVIERT, Comunicarea, Editura

Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000
 IONESCU RUXĂNDOIU, L., Conversaţia. Structuri şi strategii,
Editura All Educational, Bucureşti, 1999
 KERBRAT-ORECCHIONI, C., La conversation, Paris, 1996
 MOESCHLER, J., REBOUL, A. Dicţionar enciclopedic de
pragmatică, Editura Echinox, Cluj, 1999
 SACKS, H., SCHEGLOFF, E., JEFFERSON, G., A simple Systematics
for the Organization of Turn-taking in Conversation//Language, no.
50, 1974

10
 Studiu de caz

Conversaţie în metrou

Situaţia de comunicare:
data înregistrării: 04.01.2012
locul înregistrării: metroul din Bucureşti
participanţi: A: f, 23 de ani, chelner, prieten cu B şi C
B: f, 20-25 de ani, prieten cu A şi C
C: f, 20-25 de ani, prieten cu A şi B

Observaţii: numai A a ştiut că se înregistrează

Autorul înregistrării: Şocu Valentina - Oana
Autorul transcrierii: Şocu Valentina - Oana

A: nu? # bună:
B: eram cu: # ((în timp ce A îl sărută pe obraz pe C)) am încercat să-ţi trimit un mesaj.
A: a:
B: mi-a dat eroare de_aia! ((în timp ce A îl sărută pe obraz)). s-a trimis. dădu-se de un sait. #
((A râde)). credit insuficient. pe degeaba ↓
C: < Z şi mai devreme (xxx) > ((chicoteşte))
A: < Î da- v-am văzut > deci s te-am văzut pe tine şi am zis că luaţi alt metrou ↓
B: dar tu erai sau ai coborât din metrou ?
C: nu. # IERAM ↑
B: da?
A: < Î ierai > de ceva timp # şi te-am sunat pe ăsta.
B: fiindcă ERAM ↓ DE LA (xxx) cu precizia. mai devreme.
A: ((îşi drege vocea)) da ↑ # ce mai face – [
B: [ (xxx)
A: < L ăhăm > !
B: [ (xxx)
A: < Î păi mă plimbam pe peron > nici nu vă căuTAM ↓. < ÎR şi ce mai faceţi ? >
B: mi-am calculat preţurile #
A: < L da: m > ↓

11
B: mi-am făcut BAIE: ↓ şi dup_aia pe la doişpe: [
C: [ până la doişpe am timp ↑
+B: bine că ieu ↓ # la doişpe aveam ↑ # terminasem să-mi îndrept PĂRU’ ↑. bine de machiat
nu m-am machiat. [ (xxx)
A: [ < L îndreptat PĂRU’ şi alea alea > eu sunt aşa ă: ↓ # contra timp. < ÎL azi găbiţa este mai
zâmbitoare da- nu ştiu de ce >.
C: da ↑ de la muncă.
((B şi C râd))
A : < P a: ie bine atunci >
B: tre- să-mi iau # CREdit neapărat.
A: ce să-ţi iei ?
B: credit.
A: á < L CREdit >. am înţeles credite. pentru ce-ţi trebuie credite că: ↓ # na ↑ # < Î aşa şi-ai
mai auzit ceva:: de: de la prostu’ de ciprian > ? de alea ↑ ?
B: mă: ↓ (xxx) alaltăieri.
A: aşa. şi a zis ceva ?
B: ni le-a luat ↑ şi a zis să vadă cum face cu (xxx) ↓ < L contabilitatea > ↑ să le plătească p- _
alea de la contabilitate [ (xxx)
A: [ SERIOS ↓ ? aşa a zis ciprian ↓ ma: _mă
+B: venise iuliana să zică < IM ştiţi ↑ că la început nici noi nu ştiam # cum e cu promoţia asta.
ne-au anunţat vedeţi că de mâine începe > [ (xxx)
A: [ DĂ: ↑
+B: a_nceput promoţia. s-au trezit cu clienţi.
C: cică le-a dat pe nouăşnouă pe primu:’ ↑ cum ai zis tu: ↑ [
A: [ < L da: >
+C: şi ia [ (xxx)
A: [ < Î păi asta e că noi ↓ am întrebat-o pe iuliana < IM < Î iuliana cum îl batem pe PRImu’ >> ştii?
cum era: ↑ primu:’ ↑ vaucer a fost toată ziua ştii ↑ ? < IM < Î a: păi că bateţi-l pe nouăşnouă >>. < ÎL

bine: > şi dup’_aia < ÎF A : > < IM < Î şti că o să faceţi aşa ↓ >> zic supe: r ↑
C: am rămas cu nouăşnouă şi: vina mea.
A: ce?
C: zic io_am rămas cu nouăşnouă şi: vina mea.
A: < Î e: > dă-i dracu ↓
C: păi dacă nimeni nu i-a zis bă ↑ vezi că [ (xxx)

12
A: [ sunt proşti! pentru că dacă DE_ATÂTA ↑ timp deci îţi dai seama că alea de la contabilitate n-
au verificat vaucerele ↑
C: dacă-l verificau ↑ vedeau ↑ că (xxx) şi direcţii
B: < Î nu avea acelaşi tip o lună > ?
A: ăhăm.
B: (xxx) e preţu’_ntreg nu ?
A: ăhăm.
B: ăsta_i produsul lor? [ (xxx)
A: [ fată ↑ da-ţi-a povestit ă: andreea ce faţă a făcut # ciprian cu faza cu milionu’ ↑ ? de la frigider?
## când am cumpărat ă: frigideru’ < j cu prăjituri >. < Z ma:_mă băi ↑ > nu l-am văzut în viaţa mea
pe ciprian. ŞTIAM că-i avar. < L dar în halu’ ăsta > ! nu l-am văzut să mor io: am văzut că: # era
agitaţie acolo apăruse şi: era ciprian cu dan ↑ dup-_aia_apărut ă: adrian cu toma ↑ ┴ (( B strănută ))
sănătate. vezi că am dreptate? #
+A: şi ă: ## ciprian i-a zis lu’ andreea că: < IM vezi c-o să-i > ă: sau < IM DĂ-MI doişpe milioane >
↑ nu ştiu nu ştiu cum din ă: CA să mă rog a adunat ia iel banii că nici nu prea aveam noi bani ↓
trebuia să luăm salariile handicapatu’ drecu (xxx) şi ă: [
B: [ îţi place geanta mea?
A: de ce n_o cauţi în geantă? ((pe fundal se anunţă următoarea staţie))
B: n_am.
A: de ce ↑ ?
((zgomotul face ca să nu se-nţeleagă răspunsul lui B))
+A: aşa şi: ăsta a numărat. andreea: a numărat doişpe milioane i-a dat banii în mână lui ciprian ↓
< L ciprian îi numără repede > < IM < R şi vezi că mi-ai dat treişpe milioane >> < R ia un milion
înapoi > < Z ştii? i-a dat un milion înapoi. bine: > ăsta ă: au venit cu frigideru’ erau panicaţi < Î zic
ce dracu > < L au dat frigideru’ au mutat râşniţa > < Z ca s-o bage_n frigideru’ ăla. că nu ştiu ce > şi:
ă # cum îi zice? ă: ciprian ă: < R după ce-am făcut noi cică ă: < IM dup_aia să facem ă: casa dora
da? >> # < LP zic. îmi bag picioarele de ce vrea ăsta să fac EU ↑ casa > < Z ce dracu ştii ↑ ? > eu
când aud că trebuie să fac ceva < F aşa sunt > # crispată. <Î mă rog > n-am: reuşit ă: să fac casa < Z
ce mă bucur > şi a ajuns să facă cu andreea şi : < L zice andreea < IM că bă că ceva-_neregulă că nu-
i iese lui >> şi dup_aia_mi zice ciprian că < R < IM da ↑ că m-am dus la casă şi că am numărat banii
şi în loc de doişpe milioane aveam < Î unşpe milioane > şi a trebuit să dau < Î un million de la
mine >>> (xxx) < LÎ bine : > (xxx) # < L păi : n-ai numărat banii: când ţi-a dat andreea ↑ > < Z fac şi

13
eu aşa ştii ? > < ÎRZ ba da. erau treişpe milioane ↑ şi acuma sunt unşpe! cum dracu unde-s banii
nu_ştiu! > a: ! în fine [
B: [ < Z@ stai într_ăsta >
((B şi C râd))
+A: au plecat ă: adrian cu to: ma ↑ între timp şi ăştia doi au început să facă CASA_căci teoretic ne-
am gândit < L ori a pierdut ciprian un milio: n ↓ ori i-a numărat prost ↓ şi tre-_să existe un million
pe plus! > nu ? da ! tre-_să existe un million pe plus. # băi ↑ au numărat casa ↓ au făcut casa ↓ ă :
cu seif cu TO: T şi au ieşit atât de PROST încât prima dată le-a dat şapte MILIOANE minus!
dup_aia două milioane minus. dup_aia ă : # nu ştiu cât # nouă sute ↑ nouă sute da ↑ nouă sute
minus ↑ dup_aia au refăcut banii au luat banii din spate ↓ şi i-au adus în faţă ↓ au numărat cu tot cu
casă şi au făcut calculu’ băbeşte ↑ şi le-a dat nouă sute # nouăşnouă de lei.
C: banii pe care i-a dat iel !
A: da!

14
  Analiza conversaţiei

În societate, comunicarea are loc ca urmare a anumitor nevoi, în anumite contexte şi

este favorizată de factori precum apropiere socială, similaritate, cooperare, asociere sau chiar
conflict. Comunicarea interpersonală este tipul de comunicare verbală cel mai des întâlnit,
care se manifestă la nivelul grupurilor mici, între membrii cărora se stabilesc relaţii dinamice.
„Sentimentele de ataşament între membrii grupului se nasc din contact şi cooperare,
interacţiunea şi intercomunicarea ducând la însuşirea unor norme comune şi la un ataşament
de tipul solidarităţii faţă de grup. În categoria comunicărilor interpersonale regăsim
conversaţia. Participanţii la acest tip de comunicare îşi comunică propriile idei, dorinţe,
sentimente şi, în acelaşi timp, intră în raporturi interactive cu ceilalţi, solicitând reacţii ale
acestora şi reacţionând într-un proces dinamic de negociere. Analiza unei conversaţii face apel
şi la câmpul sociologic, pentru că evidenţiază principii de organizare preferenţială, categorii şi
proceduri pe care participanţii le generează sau aplică atunci când dau sens unei interacţiuni.
Comunicarea interpersonală are un caracter imediat şi reciproc, asigurând realizarea
conexiunii inverse, pentru că rolurile se inversează alternativ. Pornind de la premisele
comunicării interpersonale, ca interinfluenţare atitudinală, bazată pe reciprocitate de
perspective, prezint în cele ce urmează o analiză a unei situaţii de comunicare (,,Conversaţie
în metrou’’).
Conversaţia are loc în data de 04.01.2012, în metroul din Bucureşti. În prezenta
interacţiune verbală participă 3 persoane: A: f, 23 de ani, chelner, prieten cu B şi C, B: f, 20-
25 de ani, prieten cu A şi C, C: f, 20-25 de ani, prieten cu A şi B. Conversaţia a fost
înregistrată, însă numai A a ştiut acest lucru. Numărul participanţilor angajaţi în interacţiune
influenţează derularea şi modifică toate constrângerile care cad peste fiecare dintre ei.
Apartenenţa acestora la acelaşi cadru profesional (demonstrat de cunoştinţele profesionale
comune prezente în discuţie) influenţează funcţionarea comunicării.
Cadrul spaţio- temporal influenţează implicit situaţia de comunicare. Aceasta are loc în
metrou, loc care poate perturba interacţiunea. În înregistrare, de exemplu, se aude pe fundal
vocea care anunţă următoarea staţie, voci ale celorlalţi călători. De asemenea timpul este un
factor important. Înregistrarea se derulează pe parcursul călătoriei cu metroul, şi conversaţia
poate fi întreruptă brusc de coborârea unuia dintre participanţi într-o anumită staţie de metrou.
Prezenta interacţiune este o interacţiune cu finalitate internă, vizează plăcerea schimbului şi
are ca obiectiv global întreţinerea şi aprofundarea legăturilor sociale.

15
 Locutorul A valorifică în cursul proceselor date pe care le posedă în legătură cu B,
date care configurează orizontul productiv şi interpretativ al partenerilor. Este vorba nu numai
de informaţie socială, ci şi de informaţii cu care locutorul A nu este la curent:
A: < Î aşa şi-ai mai auzit ceva:: de: de la prostu’ de ciprian > ? de alea ↑ ?
B: mă: ↓ (xxx) alaltăieri.
A: aşa. şi a zis ceva ?
B: ni le-a luat ↑ şi a zis să vadă cum face cu (xxx) ↓ < L contabilitatea > ↑ să le
plătească p- _ alea de la contabilitate [ (xxx)
De asemenea, A dispune de posibilităţi de a controla dacă este urmărit şi de a întreţine
conversaţia prin feedback, iar B şi C pot face dovada implicării lor conversaţionale şi a
decodării adecvate a mesajelor primite:
B: tre- să-mi iau # CREdit neapărat.
A: ce să-ţi iei ?
B: credit.
A: á < L CREdit >.

C: am rămas cu nouăşnouă şi: vina mea.

A: ce?
C: zic io_am rămas cu nouăşnouă şi: vina mea

A: vezi că am dreptate? #
A: [ SERIOS ↓ ? aşa a zis ciprian ↓ ma: _mă
Pentru că la conversaţie participă mai mult de două persoane, în cazul de faţă trei, conversaţia
se desfăşoară sub forma unei succesiuni de intervenţii, în care una dintre persoane nu este
selectată ca destinatar, aceasta îndeplinind rolul de auditor.
C: cică le-a dat pe nouăşnouă pe primu:’ ↑ cum ai zis tu: ↑ [
A: [ fată ↑ da-ţi-a povestit ă: andreea ce faţă a făcut # ciprian cu faza cu milionu’ ↑
La nivelul organizării ierarhice, rolurile în prezenţă sunt situate pe axa de proximitate,
reprezentată de relaţiile de colegialitate dintre A, B, C. În acest sens nu putem vorbi de o
dominaţie a unuia dintre parteneri, interacţiunea dintre aceştia permiţând folosirea unor
sintagme ,,nefinisate’’:
A: < Î aşa şi-ai mai auzit ceva:: de: de la prostu’ de ciprian > ?
A: trebuia să luăm salariile handicapatu’ drecu (xxx) şi ă: [

16
Mişcările interacţionale de tipul ofertă→satisfacere sunt îndeplinite cu succes, neexistând
contracarare sau respingere a ofertei. În conversaţie se pare că A este cel care iniţiază temele de
discuţie.
Observarea modului în care decurge conversaţia pune în evidenţă faptul că, pauzele dintre
intervenţii sunt de obicei scurte (A: ## când am cumpărat ă: frigideru’), însă suprapunerea
intervenţiilor succesive se întâlnesc des:
A: ((îşi drege vocea)) da ↑ # ce mai face – [
B: [ (xxx)
A: < L ăhăm > !
B: [ (xxx)
C: cică le-a dat pe nouăşnouă pe primu:’ ↑ cum ai zis tu: ↑ [
A: [ < L da: >
+C: şi ia [ (xxx)
A: [ < Î păi asta e că noi ↓ am întrebat-o pe iuliana
Modul de rezolvare a situaţiilor în care apar suprapuneri ale unor intervenţii se rezolvă prin
retragerea unuia dintre cei care încearcă să îşi asume rolul de emiţător. Se observă chiar o
competiţie pentru rolul de emiţător, A considerându-se îndreptăţit să intervină:
+B: venise iuliana să zică < IM ştiţi ↑ că la început nici noi nu ştiam # cum e cu
promoţia asta. ne-au anunţat vedeţi că de mâine începe > [ (xxx)
A: [ DĂ: ↑
+B: a_nceput promoţia. s-au trezit cu clienţi.
C: cică le-a dat pe nouăşnouă pe primu:’ ↑ cum ai zis tu: ↑ [
A: [ < L da: >
+C: şi ia [ (xxx)
A: [ < Î păi asta e că noi ↓ am întrebat-o pe iuliana
În ceea ce priveşte regulile de alocare a rolului de emiţător, se remarcă transferul de rol
în mai multe situaţii:
- A îl selectează pe următorul emiţător (C) după încheierea enunţului în care se face selecţia:
A: [ < L îndreptat PĂRU’ şi alea alea > eu sunt aşa ă: ↓ # contra timp. < ÎL azi
găbiţa este mai zâmbitoare da- nu ştiu de ce >.
C: da ↑ de la muncă.
- C nu îl selectează pe B, însă B se autoselectează ca emiţător
C: [ până la doişpe am timp ↑

17
 +B: bine că ieu ↓ # la doişpe aveam ↑ # terminasem să-mi îndrept PĂRU’ ↑. bine
de machiat nu m-am machiat. [ (xxx)

La nivelul caracteristicilor de structură ale intervenţiilor din conversaţie se observă prezenţa

unor diverse tipuri de unităţi lingvistice:
- interjecţii:
A: a: ; A: da! ; A: < L ăhăm > ! ; A: [ DĂ: ↑
B: da? ; B: mă:
- anumite adverbe şi locuţiuni adverbiale:
C: < Z şi mai devreme (xxx) > ((chicoteşte))
B: mi-a dat eroare de_aia!
A: < Î da- v-am văzut > deci s te-am văzut pe tine
- construcţii interogative (cu intonaţia specifică)
A: nu? # bună:
A: < Î aşa şi-ai mai auzit ceva:: de: de la prostu’ de ciprian > ?
A: [ SERIOS ↓ ?
A: ştii? cum era: ↑ primu:’ ↑ vaucer a fost toată ziua ştii ↑ ?
- repetiţii de diverse tipuri:
A: ce să-ţi iei ?
B: credit.
A: á < L CREdit >. am înţeles credite. pentru ce-ţi trebuie credite că:
+A: < R ia un milion înapoi > < Z ştii? i-a dat un milion înapoi.
Făcând referire la modalităţile de organizare a întregului ansamblu de schimburi
verbale, se remarcă că în secvenţa iniţială a conversaţiei sunt prezente saluturi orientate în
ambele direcţii, care cumulează funcţiile de recunoaştere şi de acces:
A: nu? # bună:
B: eram cu: # ((în timp ce A îl sărută pe obraz pe C)) am încercat să-ţi trimit un
mesaj.
A: a:
A: < Î păi mă plimbam pe peron > nici nu vă căuTAM ↓. < ÎR şi ce mai faceţi ? >
În construirea secvenţei de bază, tranziţia de la o temă la alta este una firească, schimbările
bruşte având mărci explicite în structura enunţurilor:
A: á < L CREdit >. am înţeles credite. pentru ce-ţi trebuie credite că: ↓ # na ↑ # < Î

aşa şi-ai mai auzit ceva:: de: de la prostu’ de ciprian > ? de alea ↑ ?

18
 B: mă: ↓ (xxx) alaltăieri.
A: aşa. şi a zis ceva ?
Secvenţa finală include sintagme ce intră în ,,rutina conversaţională’’: ,,Te sun eu’’, ,,Da!’’
Analiza acestei conversaţii a făcut posibilă identificarea conversaţiei ca centru de
interes, fiindcă este una dintre formele fundamentale de organizare socială, relativ simplu de
definit şi de delimitat. Comunicarea reprezintă un proces extrem de complex şi totodată
universal şi definitoriu pentru viaţa socială. În afara comunicării fiinţa umană nu poate exista
la fel cum societatea şi relaţiile dintre indivizi nu pot fi concepute în afara procesului de
comunicare. Universalitatea şi diversitatea comunicării fac din acest domeniu specific
al vieţii sociale un univers de cercetare extrem de divers, multi- şi pluridisciplinar.

19