UNIVERSITATEA “OVIDIUS” CONSTANȚA

FACULTATEA DE LITERE

Masterat de Comunicare și discurs intercultural în spațiul

european

Identitatea privită din

mai multe perspective

Prof. univ. dr.:

Domnița Tomescu

Constanța
2010
 Identitatea – definiții

Această lucrare își propune să abordeze identitatea din mai multe perspective, ceea ce
înseamnă că vom pleca de la sensul inițial al identității, pentru a ajunge la identitatea
personală, identitatea colectivă, identitatea socială, identitatea națională, identitatea
culturală, cum sunt înțelese din punct de vedere lingvistic, antropologic, sociologic, și care ar
fi comentariile personale pe care le putem face cu privire la acești termeni și semnificațiile lor.
De asemenea vom urmări și raportarea la interculturalitate, și cum anume funcționează
identitatea în acest context.
Conform Dicționarului limbii române (1934: 448), identitatea este încadrată în definiția
cuvântului identic:
identic, -ă adj. identique – la fel, întocmai așa, asemenea în totul cu altceva,
același, aidoma 3. Câteși trele puterile dau Porții un sfat identic. GHICA, S. 128. A
înțelege pe altul... însemnează a avea.. în sine o parte identică sau analoagă cu gândirea
lui. MAIORESCU, CR. II 125. Cf. L. 36. [Familia: identifica vb. I = (trans.) a face ca
două lucruri să devină identice; a recunoaște că două lucruri sânt identice; refl. A se
simți întocmai ca..., a primi cu totul ideile și felul de a vedea al cuiva. Omenirea ajunge-
va vreodată a-și identifica în tot esența sa în esența divină? BĂLCESCU, M. V. 3. S-a
întâmplat ca acel Șef ales... din o Dinastie străină să se fi identificat cu țara.
MAIORESCU, D. III 284. Cf. D. II 54. S-au deprins a identifica concepțiunea de patrie
cu ideea ce munte. HASDEU, I. C. 49; (cu abstractele) identificare s.f., identificat s.a.
(și part. – adj.) identificat, -ă. Libertatea sufletească... izvorește din identificarea noastră
absolută, prin cugetare, cu ordinea universală. NEGULESCU F. R. I 277. Identificarea
Românilor cu Obotriții. IORGA, L. II 186. Fiind pentru moment identificat cu el.
MAIORESCU, D. IV 42. – identificabil, -ă adj. care se identifică, care poate fi
identificat. Acesta n-ar mai fi identificabil cu popa Florea. IORGA, L. I 241; identitate
s.f. = caracterul a două lucruri identice. O egalitate poartă numele de egalitate identică
sau identitate când cantitățile legate prin semnul = sânt invederat egale. CULIANU, A.
73. Identitatea mișcărilor. MAIORESCU, CR. I 50; cf. II 166, D. III 315.] – N. Din lat.
scolast. identicus, -a, um, idem, derivat din lat. idem <același>
Pornind de la această primă definiție putem afirma că identitatea capătă în acest context
sensul de egalitate, proprietatea a două lucruri de a avea aceleași caracteristici în mod egal.
Dar, raportând termenul la familia sa lexicală înțelegem că identitatea se manifestă ca o
încercare de a deveni la fel ca un alt lucru, de a deveni identic cu universul, sau cu alte
concepte abstracte, și bineînțeles de a se identifica drept cineva sau ceva, în funcție de
context.

Page 2 of 10
 Real Academia Española definește identitatea în felul următor:
identitate – s.f. din lat. identitas, - atis
1. Calitatea de a fi identic; 2. Ansamblul de trăsături proprii unui individ sau unei
colectivități prin care se diferențiază de ceilalți; 3. Conștiința unei persoane că este
ea însăși și diferită de ceilalți; 4. Faptul de a fi cineva sau ceva similar cu ceea ce
presupune sau se caută; 5. Mat. egalitate algebrică, ce se verifică întotdeauna,
oricare ar fi valoarea variabilelor. (http://rae.es/rae.html)
În ceea ce privește definiția din limba spaniolă, identitatea capătă mai multe sensuri, ea
simbolizând atât trăsătura de similitudine, cât și caracteristicile unice prin care individul se
poate diferenția de ceilalți, conștiința individului, încercarea de identificare cu un anumit
model stabilit și egalitatea matematică. Astfel, această definiție se apropie mult de termenii pe
care îi vom utiliza în analiza perspectivelor asupra identității, și anume, conform acestei
definiții, în ceea ce privește identitatea personală și cea colectivă.

În limba engleză, identitatea este definită în felul următor:

identitate s.f.
1. Identitate personală, individualitate
Personalitatea distinctă a unui individ înțeleasă ca entitate de sine stătătoare; „îți
poți pierde identitatea când intri în armată”
2. Identic, nediferențiere
Aceeași similitudine „ei aveau o identitate de interese”
3. Identitate
Caracteristicile individuale prin care un lucru sau o persoană este recunoscută sau
știută; „oamenii de știință au descoperit recent că identitatea genei care cauzează
aceasta”, „era prea întuneric pentru a-i determina identitatea”, „a ghicit identitatea
iubitului său”.
4. Element de identitate, operator de identitate
Un operator care lasă neschimbat un element pe care îl operează; „identitatea
multiplicării numerice este 1” (http://www.wordreference.com/definition/identity)
Potrivit acestor definiții, identitatea capătă sensul de personalitate, similitudine,
caracteristici individuale, și egalitate numerică, și, dintre toate acestea, cu referire, în cele ce
urmează, la ceea ce vom numi identitate personală.
Însă, sensurile identității merg mai departe de definițiile pe care le oferă aceste
dicționare lingvistice ale limbii române, spaniole și engleze, și ne vom referi, din punct de
vedere sociologic și antropologic, la ceea ce semnifică sintagmele nominale identitate
personală, identitate colectivă, identitate socială, identitate națională și identitate culturală,
pornind de la o experiență personală, pe care o voi prezenta pe scurt în cele ce urmează.

Page 3 of 10
 Identitatea națională

Acum doi ani participam, împreună cu profesorii mei din cadrul Universității Babeș -
Bolyai, la o conferință internațională, în Spania, despre identitatea europeană, care ne-a oferit
atât mie, cât și tuturor studenților participanți o nouă perspectivă asupra identității naționale și
europene.
În cadrul acestei conferințe, la care au participat atât profesori cât și studenți din diferite
țări precum Spania, România, Argentina, Germania, Italia, Polonia, în baza Constituției din
1812 a Spaniei, document care asigura libertăți și drepturi pentru spanioli, am discutat și am
abordat tema identității europene, și conform părerilor majoritare s-a ajuns la concluzia că
Europa are nevoie de noi forme de a dialoga, trebuie să renunțe la viziunea paternalistă, să
accepte evenimentele istorice, pentru a putea trăi în toleranță, înțelegere și o mai bună
comunicare.
Din punctul meu de vedere, odată cu integrarea României în UE, din anul 2007, s-a
creat ideea că drepturile cetățenilor români pot fi mai bine apărate și reprezentate. În acest
sens conservarea tradițiilor și a obiceiurilor naționale este un element fundamental pentru
păstrarea specificului național, indiferent câte popoare și minorități ar trăi în România. Pentru
aceasta, rămâne la latitudinea fiecărui cetățean de a-și asuma răspunderea, și de ce nu, a-și lua
angajamentul de a-și proteja țara, în sensul că trebuie să apreciem tot ceea ce avem frumos și
de calitate, la fel ca oricare altă țară, și să valorificăm atât bunurile cât și oamenii din
România. Și acest lucru se poate face începând cu conștiința fiecăruia dintre noi.
Deoarece sintagma nominală cuprinde și termenul național, să vedem ce semnificație
are acesta din punctul de vedere al lui C. Rădulescu Motru (1996: 109):
Sociologul privește națiunea ca pe un organism social, în care unificarea
diferitelor funcțiuni sufletești se face în condiții de ordine universală, adică în condiții
asemănătoare, dacă nu chiar identice la toate națiunile de pe suprafața pământului, pe
când etnopsihologul privește națiunea ca pe un organism sufletesc, produs sub influența
unei anumite conșțiințe de comunitate și care, prin diferențierea sa de la națiune la
națiune, face din fiecare un unicum pe lume.
În acest sens, conștiința noastră trebuie să ne dirijeze pe calea valorificării resurselor
proprii și ale țării. Să ne dezvolte un sentiment mai puternic de apartenență la comunitate, prin
care să acționăm în numele și pentru interesul acesteia. Este un lucru comun și firesc să
acționăm în propriul interes, dar nu trebuie să uităm că trăim într-o societate și pentru a
asigura armonia, toleranța și buna înțelegere, trebuie să ne însușim și calitatea de solidaritate

Page 4 of 10
și de a acționa în numele întregii comunități pentru a ne apăra atât interesul propriu, cât și al
grupului.
În acest context, identitatea națională primește, pe de o parte, sensul de identificare
socială în cadrul unei națiuni, apartenența la un anumit organism social care se formează în
codiții asemănătoare la toate națiunile, și, pe de altă parte, ea semnifică identificare
sufletească, adică aceeași conștiință a unei comunități, care este unică prin caracteristici
proprii, și care îi apropie pe membrii comunității de sentimentul de apartenență la un grup,
care împărtășește aceleași valori, viziuni, obiceiuri.
Din punctul meu de vedere, identitatea națională și specificul românesc trebuie
sprijinite, încurajate, pentru a putea schimba prejudecăți și concepte greșit create despre
această țară, stabilind obiectivul de a păstra valorile și calitățile specifice naționale, care ne
conduc la sentimentul de apartenență și de solidaritate în apărarea intereselor comunității din
care facem parte.
Există mulți tineri pregătiți și cu o mare capacitate intelectuală, care își doresc să facă o
carieră în România și de ce nu, să ajute la schimbarea concepțiilor greșite despre această țară
și la încurajarea valorificării esențelor și valorilor.
Așa cum susține Mircea Vulcănescu (1996: 25) tineretul are nevoie de o cultură
românească, de putința de a crea românește. Aceasta semnifică faptul că trebuie să încetăm să
ne mai dorim să fim românii de mâine, și să începem să acționăm pentru a fi astăzi așa cum
ne-am dori să fim întotdeauna. Conform părerii lui Vulcănescu, am dori să fim ca japonezii
sau nemții, mai harnici, mai organizați. Sunt multe calități pe care ni le-am dori ca românul să
și le însușească și trebuie să ne gândim că nimic nu-l oprește să înceapă să se autoeduce, în
special tinerii au capacitatea mult mai mare de a putea învăța lucruri noi, de a se adapta mai
ușor, de a-și însuși concepte și idei bune ce vin din partea Europei, în sensul de a se forma
continuu, de a se respecta mai mult, și în același timp de a-i respecta și pe cei din jur, și
bineînțeles mediul în care trăiesc, pentru a integra toate aceste aspecte în propria personalitate
și, de ce nu, în identitatea națională.
Pentru a crea românește este nevoie de sprijin, încurajare și autodeterminare. Dar nimic
nu este imposibil când credem și ne dorim foarte mult un lucru și acționăm în acest sens,
indiferent de vârsta pe care o avem.

Page 5 of 10
 Identitatea personală, identitatea colectivă, identitatea socială, identitatea
culturală

Identitatea este un concept dificil de înțeles din cauza multidisciplinarității sale și a

raporturilor dialectice care stau la baza rețelelor conceptuale cu care poate fi asociat (Ferréol
și Jucquois 2005: 328). Există numeroase discipline care studiază identitatea personală și pe
cea colectivă, fiind abordate din perspectiva filosofică, psihologică sau antropologică,
încercând să ofere o mai bună înțelegere a interacțiunii dintre mecanismele psihologice și
factorii sociali.
Identitatea are un caracter paradoxal, ea se construiește prin confruntarea dintre același
și altul, dintre similitudine și alteritate. De aceea este important să observăm care sunt
sensurile identității și cum este ea interpretată în contexte diferite. Dacă ne referim la
construcția identitară (Ferréol și Jucquois 2005: 329), vom vorbi despre identitatea sinelui, în
sensul istoriei personale, a trăsăturilor stabile și distinctive precum caracterul, care permit
identificarea unui individ ca fiind același (Ricoeur 1990: 144). Sinele se înțelege prin
raportarea la altul, structurarea prin alteritate, ceea ce înseamnă că suntem conștienți de eul
nostru, în special în momentul când interacționăm și îl selectăm pe celălalt drept „tu”; prin
limbaj ne stabilim și categoria persoanei, cu alte cuvinte ne identificăm sinele în raport cu
interlocutorul nostru. Așadar identitatea se bazează pe o afirmare a eului, pe acele trăsături
individuale, care îl fac pe fiecare om să fie unic și diferit de ceilalți. Cu toate acestea,
identitatea face referire și la „noi”, prin această raportare descrisă anterior. Ne recunoaștem
într-o serie de valori, modele și idealuri vehiculate de o colectivitate cu care ne identificăm
(Ferréol și Jucquois 2005: 330), ceea ce ne conduce la ideea de identitate colectivă, în cadrul
căreia avem nevoie de afirmarea de sine, dar și de recunoașterea celuilalt. Aceasta semnifică
faptul că afirmarea identității personale necesită validare din partea celuilalt. Iar această
recunoaștere se manifestă prin sentimentul de apartenență și de acceptare într-un grup, într-o
comunitate caracterizată prin aceleași valori, aceeași viziune despre lume.
În ceea ce privește cultura, aceasta se bazează pe sisteme de valori înrădăcinate în
istoria colectivităților, ce se manifestă prin practici împărțite în trei categorii: rituri, eroi și
simboluri (Hofstede 2001: 11). Riturile sunt activități colective, a căror utilitate se manifestă
prin legătura pe care o stabilesc între individ și normele sociale. Eroii sunt concretizări ale
unor valori recunoscute ca esențiale de grupul căruia îi servesc drept model. Simbolurile sunt
obiecte verbale, picturale sau de altă natură care denotă și conotează multiple semnificații,
împărtășite de actorii care folosesc aceleași sisteme de referință. Interpretarea acestor practici

Page 6 of 10
de către fiecare membru dezvăluie semnificațiile. Așadar depinde de interpretarea pe care o
acordăm acestor practici în funcție de toate coordonatele situației la care ne raportăm.
Identitățile culturale colective, ca și cele individuale, se situează între continuitate și
ruptură și se modifică prin integrări, abandon și asimilare (Ferréol și Jucquois 2005: 334). În
acest sens putem face referire la contextul integrării României în Uniunea Europeană, unde se
discută despre o identitate culturală europeană. Ce ar semnifica acest lucru? Potrivit lui Edgar
Morin (1990: 134), în orice cultură există o dialogică, iar specificitatea culturii europene se
regăsește în continuitatea și intensitatea dialogicilor sale, unde niciuna dintre elementele
componente nu le suprimă pe celelalte și nici nu își exercită hegemonia „apăsătoare”, cum o
numește Morin. Astfel, cultura europeană trece prin opoziții, conflicte și crize, în special între
secolele al XV-lea și al XX-lea, și trăiește de pe urma lor. Dar acestea sunt „producătoarele și
produsele ei” (Morin 1990: 134). În sensul că acestea o definesc și o conturează de-a lungul
timpului și îi acordă unicitate, deoarece fiecare cultură se bazează pe faptele sale istorice, dar
și pe elemente ce țin de știință, rațiune, obiceiuri, tradiții, ce se nasc pe parcursul timpului, se
formează chiar și în momentele de criză, spiritul creativ putându-se manifesta atât în momente
de pace, cât și de neliniște.
Așa cum afirmă Morin, ideile ce au funcționat drept ghid în cultura europeană au fost
creștinismul, umanismul, rațiunea și știința. Iar cultura europeană se regăsește în
antagonismul dintre vechi și nou. Ceea ce este important de observat este faptul că formarea
culturii europene presupune întâlnirea dintre „diversități, antagonisme, concurențe,
complementarități, adică dialogica lor”, iar „dialogica este cea care se află în centrul identității
culturale europene, iar nu cutare sau cutare element ori moment al său” (Morin 1990: 134).
Ceea ce înseamnă că identitatea culturală europeană se bazează pe dialog și pentru o
adaptare la societatea zilelor noastre trebuie să reinventăm dialogul în sensul creativității. Să
găsim noi forme de a dialoga, de a comunica și a stabili relații și întâlniri interculturale
benefice pentru toți participanții.

Page 7 of 10
 Interculturalitatea

Interculturalitatea pune sub semnul întrebării vechiul mod de gestionare a raportului

dintre similitudini și diferențe și, de asemenea, zdruncină atât limitele dintre eu și non-eu, cât
și atribuirile care însoțesc operațiunile de categorisire (Vinsonneau 2002: 60). Aceasta
semnifică faptul că interculturalitatea este momentul întâlnirii dintre culturi diferite, care
implică modificarea raporturilor dintre asemănări și diferențe, deoarece intră în contact
obiceiuri, credințe, limbi și mentalități complet diferite, care determină stabilirea unui alt tip
de dialog, adaptat nevoilor contextului intercultural.
Vorbim în acest moment atât despre aculturație, cât și despre interculturație (Ferréol și
Jucquois 2005: 334). Primul termen face referire la reducerea diferențelor din cadrul unei
relații dintre etnii, doar în favoarea sistemului dominant, în timp ce interculturația
promovează recunoașterea diferențelor, integrată în interacțiuni.
Identificările în contextul interculturalității rezultă din negocierea, în cadrul unor
interacțiuni multiple, a unor afinități și opoziții, a unor proximități și distanțe, pentru a
constitui o realitate nouă, purtătoare de identitate (Ferréol și Jucquois 2005: 335). Cu alte
cuvinte, nu este suficientă întâlnirea dintre identități etnice date, este nevoie de stabilirea unei
întâlniri interculturale care să presupună interacțiune, interes și deschidere pentru observarea
și identificarea unor asemănări și deosebiri, care să ajute la construirea unei noi identități.

Importanța limbii

Limba este cea care permite înscrierea „eului” în sfera socială, participând direct la
construcția identitară a subiectului individual, și de asemenea, limba este o coordonată
specifică pentru identitatea colectivă. (Ferréol și Jucquois 2005: 336). Ceea ce înseamnă că
limba este un factor important atât în construirea identității personale, cât și în ceea ce
privește apartenența la grup, din moment ce limba este și un element de bază în cadrul unei
întâlniri interculturale.
Mai multe studii arată că limba vorbită este una dintre trăsăturile definitorii ale
identității etnice sau chiar personale. Astfel, în cadrul întâlnirilor interculturale putem observa,
de exemplu, dorința minorităților de a se integra într-un grup, limba fiind cea care le ajută în
primul rând să stabilească un prim contact cu o altă cultură. De asemenea, în acest context
putem vorbi și despre identitatea socială, din perspectiva relațiilor dintre grupuri, prin care

Page 8 of 10
dorim să ne diferențiem de ceilalți, dar în același timp, să ne putem compara în avantajul
nostru cu ceilalți.
Diversitatea lingvistică, la fel ca și cea culturală, nu antrenează conflictul identitar, cu
condiția ca ambele să coopereze social și nu să se afle în competiție. (Ferréol și Jucquois
2005: 338). Așadar, acceptarea diversității lingvistice și culturale este o formă de respect
manifestată față de comunități diferite, o promovare a ideii de corectitudine în fața culturilor
diferite, care necesită să fie individuale, să-și păstreze și să-și protejeze specificitatea, dar și să
interacționeze cu celelalte prin ceea ce numim interculturalitate.

Concluzii și observații

Identitatea presupune o serie de sensuri diferite și complexe, tocmai prin existența

diversității dar și complementarității pe care le implică. Așadar vorbim despre identitate
personală dar și colectivă, doarece avem nevoie atât să ne creăm o identitate proprie și
personală, dar și să aparținem unui grup cu aceleași credințe, valori, obiceiuri, viziuni asupra
lumii, ceea ce conturează identitatea colectivă și socială. Apoi facem referire la o identitate
națională pentru a consolida și redefini specificul național, care de asemenea, semnifică mai
mult decât o limbă și o cultură comune, implică și existența unor principii, obiceiuri, tradiții, a
unei conștiințe a comunității. Și nu în ultimul facem referire și la identitatea culturală și chiar
identitatea culturală europeană, care necesită creativitate în ceea ce privește formele de a
dialoga, atât între culturi, cât și între noi în calitate de cetățeni europeni, pentru a reuși să nu
punem în discuție sau mai bine zis, în contradictoriu faptele și evenimentele istorice; să ne
dezvoltăm capacitatea de a fi toleranți, respectând credințe și obiceiuri diferite; și nu în
ultimul rând, să învățăm să înțelegem diversitatea în ansamblul ei, pentru a putea dezvolta mai
bune căi de comunicare, atât în propria comunitate, cât și în relație cu alte comunități. Să
acceptăm diversitatea în sensul căutării de a cunoaște alte culturi și civilizații, de a descoperi
lucruri despre care nu știam, de a găsi asemănări dar și deosebiri între cultura din care facem
parte și cea cu care intrăm în contact.
În ceea ce privește Constanța, putem vorbi despre existența întâlnirilor interculturale,
deoarece conviețuim cu etnia turcă, tătară, aromână, pe care le-am acceptat, și am reușit să
învățăm unii de la alții despre cultura celuilalt în ceea ce privește diferite obiceiuri, tradiții,
specialități culinare. Între români și aceste etnii s-au dezvoltat chiar prietenii, care implică
acceptare, respectul culturii diferite și integrarea în comunitatea românească.

Page 9 of 10
 BIBLIOGRAFIE

Dicționarul limbii române (1934), Academia Română, București, Monitorul Oficial și

imprimeriile Statului, Imprimeria Națională.
FERRÉOL Gilles, JUCQUOIS Guy, (2005), Dicționarul Alterității și al Relațiilor
Interculturale, Traducere Nadia Farcaș, Iași, Ed. Polirom.
HOFSTEDE Geert (2001), Cultural Consequences. Comparing Values, Behaviors,
Institutions and Organisations across Nations, Thousand Oaks/Londra/New Delhi, Sage.
MORIN Edgar, (1990), Gândind Europa, Paris, Gallimard.
RĂDULESCU Motru C. (1996), Etnicul românesc, București, Ed. Albatros.
RICOEUR Paul (1990), Soi-même comme un autre, Paris, Seuil.
VINSONNEAU Geneviève (2002), L’identité culturelle, Paris, Armand Colin.
VULCĂNESCU Mircea, (1996), Dimensiunea românească a existenței, București, Ed.
Eminescu.

Dicționare online: http://rae.es/rae.html, pag. accesată în data de 2 februarie 2010;

http://www.wordreference.com/definition/identity, pag. accesată în data de 2 februarie 2010.

Page 10 of 10