Cine a făcut Unirea din 1918?

Cătălin Avramescu
Ziarul BURSA #Cultură / 29 noiembrie

Unirea de la 1918 a fost posibilă datorită victoriei pe câmpul de luptă. De aceea

trebuie să fim recunoscători soldaţilor englezi, francezi, italieni şi americani care au luptat pe
Frontul de Vest în Primul Război Mondial. Milioane dintre ei nu s-au mai întors acasă.
Aceştia au făcut Unirea.
Unii dintre cititori sunt, probabil, obişnuiţi cu altă poveste. Aceea vehiculată de actuala
clasă politică. Conform acesteia, Unirea a fost rezultatul victoriilor trupelor române şi
oficializată la adunarea de pe 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia. Această versiune este însă
un fals istoric. Iar faptul că încă este în circulaţie spune multe despre imoralitatea "elitelor"
politice din România.
Tunurile au tăcut, în Europa, în dimineaţa zilei de 11 Noiembrie, la ora 11. În acel
moment, Parlamentul României ratificase deja (Camera Deputaţilor în Iunie şi Senatul în
Iulie) Pacea de la Bucureşti (7 Mai 1918), care ceda teritorii Bulgariei şi Austro-Ungariei,
stabilea demobilizarea armatei şi făcea din România o colonie economică a Puterilor Centrale.
Politic vorbind, România era în genunchi. Cea mai mare parte a teritoriului era sub ocupaţie
militară, iar Capitala era sub admistraţia trupelor germane. Acestea au părăsit Bucureştii abia
a doua zi după Armistiţiu, pe 12 Noiembrie.
Prin urmare, nu bătăliile de la Mărăşti (Iulie-August 1917), Oituz (August 1917) şi
Mărăşeşti (August-Septembrie 1917) i-au dizlocat pe germani din România. Dimpotrivă.
După aceste victorii ale trupelor române şi ruse, situaţia politică şi militară a României s-a
degradat sever. (De ce anume, este o poveste prea lungă pentru a o relua acum).
Armata română a fost nevoită să semneze Armistiţiul de la Focşani, în Noiembrie 1917, care
oficializa, de fapt, înfrângerea României.
Este dincolo de orice îndoială că numeroşi soldaţi şi ofiţeri români au dat dovadă de
eroism în campania din 1917. Mulţi dintre ei au făcut jertfa supremă. Însă obiectiv vorbind,
bătăliile de pe sectorul de front din Moldova au fost minore, în contextul Primului Război
Mondial.
Cifrele sunt clare. Bătălia de la Mărăşti a durat circa o săptămână, iar trupele române
au pierdut circa 5.000 de millitari. În Bătălia de la Arras (Aprilie-Mai 1917) Imperiul Britanic
a pierdut 170.000 de militari. La Oituz au fost ucişi 1.800 de militari români. În trei zile (8-10
Octombrie 1918) armata britanică a pierdut, la Cambrai, 12.000 de oameni.
Pur şi simplu vorbim despre evenimente de cu totul altă magnitudine. La Mărăşeşti,
cea mai dură confruntare la care a participat armata română, aceasta a pierdut 27.000 de
militari (dintre care 5.000 de morţi). Trupele ruse alţi 26.000 (7.000 de morţi). Comparaţi cu
dimensiunile colosale ale Bătăliei de pe Somme: pierderi totale de circa 1,2 milioane de
oameni (peste 300.000 de morţi).
În Vest a fost decisă soarta războiului. Acolo a fost învinsă Germania.
Unirea Transilvaniei cu Regatul a devenit o posibilitate reală doar după 3 Noiembrie 1918,
când trupele italiene au zdrobit trupele austro-ungare în bătălia de la Vittorio (acestea au

[1]
pierdut circa 500.000 de oameni). Acesta a fost începutul dezintegrării Imperiului Austro-
Ungar, care este nevoit să capituleze, semnând armistiţiul de la Villa Giusti. Pe 31 Octombrie
Ungaria părăseşte uniunea cu Austria.
Însă principala forţă a Puterilor Centrale era Germania. Aceasta va depune armele mai
tărziu, înfrântă şi epuizată de confruntarea cu armatele britanice, franceze şi americane. Soarta
Primului Război Mondial s-a decis în bătăliile apocaliptice de pe Frontul de Vest.
În Est, Germania câştigase războiul. România şi Rusia erau înfrânte în 1918, fără nici
cea mai mică perspectivă de a întoarce soarta evenimentelor. Imperiul ţarist se dezintegrase, la
Petrograd era revoluţie, peste tot începuse războiul civil, iar clasa politică românească fie
colabora cu germanii, fie se refugiase în Moldova.
Salvarea a venit de peste Ocean. La 8 Ianuarie 1918 preşedintele Woodrow Wilson
anunţă, într-un discurs ţinut în faţa Congresului american, principiul auto-determinării pentru
grupurile etnice din cadrul Imperiului Austro-Ungar. După care ofensiva trupelor britanice,
franceze şi americane duce la o situaţie în care Germania nu mai vede altă soluţie decât să
accepte înfrângerea.
În acest context, la 1 Decembrie, Marea Adunare Naţională, compusă din 1228 de
delegaţi, a votat o Rezoluţie prin care se decide Unirea, document care a fost apoi citit apoi
zecilor de mii de oameni care se adunaseră la Alba-Iulia. Acesta este momentul reţinut de
ceea ce am numit "versiunea oficială".
Însă ce se sărbătoreşte de fapt la acest "Centenar"? Faptul că s-a citit un document la o
manifestaţie? Dar nici măcar asta nu ar fi fost posibil fără înfrângerea Germaniei de către
armatele anglo-americane, italiene şi franceze, şi fără sprijinul politic al acestor state. Nici
adunarea de la Alba-Iulia nu ar fi fost cu putinţă. Trupele române au păşit în Transilvania abia
începând cu 7 Decembrie, la aproape o lună de la sfârşitul războiului şi retragerea trupelor
germane din Bucureşti.
Mai mult: 1 Decembrie nici măcar nu a fost ziua efectivă a Unirii. Regele a emis
decretul abia pe 24 Decembrie. Iar Transilvania a fost condusă, oficial, de Consiliul Dirigent,
cu sediul la Sibiu, până la 4 Aprilie 1920.
Într-o lume normală, clasa politică ar fi plătit preţul incompetenţei şi relei sale voinţe.
În Noiembrie 1918 România era o ţară înfrântă militar, ocupată şi legată de mâini de un "tratat
de pace" oneros. 7 la sută din populaţie pierise. Istoria, din fericire, a dat acestei ţări un mare
ajutor.
Din acel moment, politicienii s-au angajat într-un mare proces de falsificare a istoriei.
Au revenit la Bucureşti, profitând de colapsul Germaniei. Au îngropat amintirea campaniilor
dezastruoase, a corupţiei, a relei-administraţii, a colaborării cu germanii, a capitulărilor
ruşinoase. Au pozat în "eliberatori". S-au împăunat cu merite pe care nu le aveau.
Este păcat. Oamenii de bună-credinţă au crezut că vor trăi într-o ţară bună. Mulţi şi-au
dat viaţa. Unii nici acum nu au un mormânt al lor.
În acest timp, politicienii au continuat circul. În scurtă vreme, vor aduce instabilitate şi
dictatura regală. După care regimul brutal al Gărzii de Fier. Iar din 1947 şi până astăzi, un
regim socialist, al jafului organizat. Nu cred că asta au vrut patrioţii din 1918.
Acum câteva săptămăni eram într-o mică biserică dintr-un sat din Bretania. Era la
mare distanţă de Verdun sau Ypres. Şi totuşi pe un perete, lângă altar, era o placă memorială
cu numele tinerilor care, luaţi la oaste, pieriseră în Primul Război. "Pentru Patrie". Mi-au dat

[2]
lacrimile când am realizat câţi erau. Zeci. Într-un sat mic, cu câteva sute de locuitori, care nici
nu a fost în zona frontului...
1,3 milioane de militari în toată Franţa. 460.000 din Italia. 1 milion din Imperiul
Britanic. Peste 100.000 din Statele Unite. Cimitirele militare aliate sunt câmpuri imense de
cruci albe. Le datorăm recunoştinţă şi respect, pentru că fără ei şi cu clasa politică pe care am
avut-o, nu ajungeam să sărbătorim nimic.

[3]