Sunteți pe pagina 1din 6

1

Tema 5 Neopsihanaliza (devianţi târzii) III


Karen Horney: Psihologia feminină
5.1. K. Horney - schiţă biografică
5.2. Trebuinţele copilăriei: siguranţă şi satisfacţie
5.3. Trebuinţe şi tendinţe nevrotice
5.4. Psihologia feminină
5.5. Terminologie în teoria lui Horney
5.6. Reflecţie critică, recapitulare şi consolidare
5.1. Karen Horney (1885 - 1952) - schiţă biografică
 S-a născut într-un sat de lângă Hamburg, dintr-un tată norvegian (50 ani) şi o
mamă daneză, cu 17 ani mai tânără decât soţul său.
 Tatăl său era un tip dominator, rigid, tăcut, foarte religios. Mama era drăguţă,
vioaie şi cu o gândire liberă. Fiind al doilea copil, ea se îndoia că părinţii săi o
iubesc, fiind geloasă pe fratele mai mare.
 Îl admira mult pe tatăl său şi ar fi vrut să-i câştige atenţia şi dragostea, dar se
simţea intimidată şi respinsă: tatăl făcea dese comentarii depreciative asupra
înfăţişării şi inteligenţei ei. Deşi era realmente drăguţă, se simţea dezagreabilă şi
ca atare nefericită. Credea că ar fi fost grozav să aibă un tată pe care să-l poată
iubi şi stima, Karen Horney scria în jurnalul ei: “Nu pot să fac asta. Nu-l pot
respecta pe omul care ne face pe toţi nefericiţi”.
 Era apropiată de mama ei şi o adora, vrând să-i câştige afecţiunea prin supunere
şi blândeţe. Pe la 9 ani, găsind că tactica sa este fără rezultat, a încercat să se
răzbune pentru sentimentele sale de inadecvare - “nu pot fi frumoasă, voi fi
deşteaptă” - luptând mult pentru a fi cea mai bună din clasă. Mai târziu, după ce a
fost psihanalizată de un discipol al lui Freud, şi-a dat seama de ostilitatea
acumulată din cauza absenţei sentimentului de siguranţă şi a afecţiunii părinteşti.
 La 12 ani, fiind bolnavă şi având un medic curant deosebit de atent şi afectuos, a
hotărât să devină doctor. În adolescenţă s-a straduit să înveţe cât mai bine,
pentru a putea urma facultatea de medicină. Tatăl său s-a opus cu străşnicie
acestei vocaţii şi, atunci când Karen a fost admisă la Universitatea din Freiburg,
mama ei şi-a părăsit soţul şi s-a mutat cu ea.
 În 1909, la vârsta de 24 de ani, Karen Danielson s-a căsătorit cu Oscar Horney,
avocat berlinez, cu care a avut 3 copii
 Tot în această perioadă a urmat un stadiu de formare în psihanaliză. Magistrul şi
psihanalistul său i-a vorbit lui Freud despre ea în termeni elogioşi.
 În 1926, la 41 de ani, s-a separat de soţul său şi peste 6 ani a emigrat în SUA,
întâi la Chicago, apoi la New York. A fost prietenă cu E. Fromm şi H.S. Sullivan.
Elaborarea teoriei sale este legată de perioada americană. Ea este considerată o
protagonistă a culturalismului american, accentuând rolul factorilor sociali şi
culturali în strucutrarea personalităţii şi în etiologia nevrozelor.
 Către sfârşitul vieţii, ea a devenit interesată de budismul Zen şi a vizitat câteva
mănăstiri budiste din Japonia.
5.2. Trebuinţele copilăriei: siguranţă şi satisfacţie
Siguranţă şi satisfacţie
K. Horney era de acord cu Freud în privinţa importanţei primei copilării pentru
modelarea personalităţii, dar considera că influenţa predominantă este a socialului şi
nu a biologicului. Nu există stadii de dezvoltare obligatorii şi nici conflicte inevitabile.
Profund marcată de experienţele din copilărie, ea acordă o importanţă decisivă trebuinţei
de siguranţă şi celei de satisfacţie, prima fiind cea mai importantă. Nici o fiinţă nu poate
vieţui dacă nu are asigurată satisfacerea unei trebuinţe bazale: hrană, apă, somn, ş.a.,
2

dar aceste trebuinţe bazale nu au un rol în structurarea personalităţii. Ceea ce este


esenţial este trebuinţa de siguranţă şi absenţa fricii. Măsura în care această trebuinţă
este satisfăcută va determina normalitatea personalităţii adulte.
Comportamentul părinţilor faţă de copil, modul în care ei creează sentimentul de
siguranţă, prezenţa sau absenţa căldurii şi a afecţiunii, îl ajută pe copil să depăşească
eventualele conflicte. Înţărcatul prematur, bătaia şi experienţele sexuale timpurii sunt
mult mai puţin traumatizante, considera Horney, atât timp cât copilul se simte iubit şi
acceptat –ca atare în siguranţă. Unii părinţi nu acţionează în sens pozitiv şi provoacă
ostilitatea copilului (ex: îşi arată preferinţa pentru ceilalţi fraţi, dau pedepse nedrepte, au
un comportament aberant, fac promisiuni neonorate, îi ridiculizează, îi umilesc, îi izolează
de ceilalţi).
Surse de ostilitate:
 Dependenţa şi neajutorarea Copilul simte dacă afecţiunea părinţilor este reală
sau prefăcută, nu este impresionat de aparenţe şi va acumula sentimente de
ostilitate faţă de părinţi. În bună măsură, aceste sentimente de ostilitate vor fi
reprimate, din mai multe motive: copilul se simte neajutorat în raport cu părinţii,
dependent de ei, se va teme de părinţi. Neajutorarea copilului este un concept foarte
important în concepţia lui K. Horney, care îl considera o condiţie primordială a
dezvoltării comportamentului nevrotic. Atât răsfăţul cât şi asprimea nejustificată
menţin sentimentul de neajutorare şi dependenţă şi, cu cât copilul se simte mai
neajutorat, cu atât va fi mai puţin înclinat să se opună sau să se revolte împotriva
părinţilor. Dar sentimentele de ostilitate trebuiesc reprimate, copilul fiind în continuare
dependent de părinţi: “trebuie să-mi reprim sentimentul de ostilitate pentru că
am nevoie de tine”.
 Frica şi nesiguranţa Copilul se teme de părinte, pentru că acesta îşi impune
autoritatea prin metode directe (pedepse, bătaie) sau indirecte (intimidare), şi devine
temător faţă de tot ce-l înconjoară. Cu cât sentimentul de nesiguranţă creşte, cu atât
ostilitatea va fi reprimată mai mult. Conştientizarea ostilităţii îi produce sentimente de
vinovăţie pe care şi le reprimă: “trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru că mi-e
frică de tine”.
 Dragostea poate fi o altă sursă de ostilitate. Copilul îşi reprimă ostilitatea, provocată
de manifestările excesive de dragoste, de teamă să nu o piardă aşa cum este ea,
superficială. Aceasta se întâmpla în situaţiile în care părinţii repetă continuu copilului
ce mult îl iubesc şi câte sacrificii fac pentru el, dar acesta simte că sub aparenţe nu
se ascunde căldură şi dragoste autentică. Conştientizarea faptului că cuvintele sunt
substitute pentru sentimente adevărate produce ostilitate, dar aceasta nu poate fi
exprimată fără a deteriora situaţia: “trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru a nu
pierde şi aparenţa dragostei”.
Neajutorarea, teama şi dragostea pot duce la reprimarea ostilităţii în scopul de a
nu deteriora situaţia. În plus, modelele culturale culpabilizează copilul în cazul în care
este ostil sau rebel. Această ostilitate reprimată este sursa anxietăţii bazale.
Anxietatea bazală
Concept fundamental al teoriei horneyene, anxietatea bazală este definită ca
senzaţia copleşitoare şi insidioasă de singurătate şi neajutorare într-o lume ostilă. Ea stă
la baza oricărei relaţii cu ceilalţi. Anxietatea şi ostilitatea se pot manifesta deschis sub
forma simptomelor nevrotice. Omul se simte mic, insignifiant, neajutorat, abandonat, în
pericol, într-o lume care este peste măsură de înşelătoare, ostilă, umilitoare şi
trădătoare. În această situaţie există 4 modalităţi de autoprotecţie faţă de anxietate:
câştigarea afecţiunii, supunerea, dobândirea puterii, evitarea.
 Câştigând afecţiunea celorlalţi, persoana gândeşte, de fapt, “dacă mă iubeşti,
nu mă vei răni”. Făcând orice doreşte celălalt, încearcând să-l mituiască într-un
fel sau altul, sau, dimpotrivă, şantajând sentimental sau ameninţând, persoana
nu se va da înapoi de la nimic pentru a obţine certitudinea că celălalt o iubeşte.
 Supunerea presupune conformare la dorinţele unei persoane sau ale tuturor. O
astfel de persoană evită orice ar putea să contrarieze pe ceilalţi: nu critică, nu
3

ofensează în nici un fel, îşi reprimă propriile dorinţe, ba chiar nu se poate apăra
de insultele celorlalţi de teamă că reacţia de apărare să nu-i irite pe ofensatori.
Astfel de persoane cred cu adevărat că sunt lipsite de egoism şi se sacrifică
pentru că îşi spune: ”dacă mă supun nu voi fi lovit”.
 A dobândi putere asupra celorlalţi presupune depăşirea, compensarea anxietăţii,
prin atingerea succesului, sau printr-un sentiment de superioritate faţă de ceilalţi:
”dacă am putere nimeni nu mă poate lovi”. Aceste 3 mecanisme au ca element
comun faptul că persoana încearcă să înfrunte anxietatea interacţionând cu
ceilalţi.
 Al patrulea presupune protejarea propriei persoane prin evitarea celorlalţi (în
sens psihologic) persoana ne mai depinzând de alţii în satisfacerea propriilor
trebuinţe (ex: strânge avere ca să aibă pe ce se baza). Detaşându-se psihologic
de ceilalţi, persoana evită să mai fie rănită: “daca mă retrag, nimic nu mă poate
răni”. Această cale duce la minimizarea trebuinţelor emoţionale şi la preocuparea
excesivă pentru păstrarea bunurilor şi valorilor dobândite, preocupare care, în
final, este creatoare de anxietate suplimentară şi nu rezolvă trebuinţa de
siguranţă.
Etiologia nevrozelor se află aşadar în relaţionarea cu ceilalţi:

Anxietate

Perturbarea relaţiilor
interumane Ostilitate Refularea ostilităţii şi
anxietăţii

Intensificarea perturbării
Comportament
nevrotic
relaţiilor interumane

Fig. 5.1. Etiologia nevrozelor – reprezentare schematică 1

Cele 4 mecanisme nu au ca scop plăcerea sau fericirea, ci dobândirea securităţii,


evitarea suferinţei. Forţa lor este mai puternică decît a trebuinţelor fiziologice şi sexuale.
Ele pot reduce anxietatea, dar duc la sărăcirea personalităţii şi la conflicte cu cei din jur.
Atunci când persoana foloseşte mai mult de un mecanism de autoprotejare, între
acestea poate fi o incompatibilitate care va genera noi conflicte (ex: a domina pe ceilalţi
şi a fi iubit de ei). Încercând să reducă anxietatea, individul nu face decât să
aprofundeze conflictele.
5.3. Trebuinţele şi tendinţele nevrotice
Karen Horney considera că oricare din aceste mecanisme poate, prin
permanentizare, să capete forţa şi funcţionalitatea unei trebuinţe. Ea a găsit 10 astfel de
trebuinţe pe care le-a definit ca nevrotice, pentru că erau soluţii iraţionale la problemele
persoanei:
1. afecţiune şi aprobare,
2. partener dominator
3. limite stricte şi înguste ale vieţii
4. putere
5. exploatare
6. prestigiu
7. admiraţia celorlalţi

1
Apud. Gavriliu, L. (1995) Karen Horney, protagonistă a neopsihanalizei în America (Studiu
introductiv). În vol. Horney, K. Direcţii noi în psihanaliză. Bucureşti: Univers Enciclopedic. p. 16.
4

8. ambiţie
9. independenţă şu autosuficienţă
10. perfecţionism şi nemulţumire.
Aceste trebuinţe nevrotice sunt prezente la toţi oamenii, dar importanţa lor de-a
lungul vieţii diferă, tranzienţa lor este normală, dar permanenţa lor, nu. Ceea ce le face
nevrotice este urmărirea intensă şi compulsivă a satisfacerii lor. Satisfacerea lor nu va
duce la securitate, ci doar la fuga de anxietate. În lucrări ulterioare, Karen Horney a
grupat cele zece trebuinţe de mai sus în 3 categorii de trebuinţe nevrotice, în funcţie
de atitudinea individului faţă de sine însuşi şi faţă de alţii:
 orientare spre oameni
 orientare împotriva oamenilor
 evitarea oamenilor.
Orientarea spre oameni include trebuinţele 1 şi 2, orientarea împotriva oamenilor
– trebuinţele 4,5,6,7, în timp ce evitarea celorlalţi include trebuinţele 3, 8,9,10.
Tendinţele nevrotice evoluează din mecanismele de apărare şi au un caracter
compulsiv, fiind exteriorizate fără discriminare în comportament. În final, ele duc la
modelarea a 3 tipuri de personalitate: conformist, agresiv, detaşat.
Tipuri nevrotice de personalitate
Personalitatea conformistă / compliantă (orientare spre oameni) presupune
nevoia de afecţiune şi aprobare, afişată faţă de toţi, în scopul de a găsi o persoană (soţ,
prieten) care să-şi asume responsabilităţile ei, să o protejeze şi să o îndrume. O astfel de
persoană îi manipulează de fapt pe cei din jur, se poartă frumos şi atrăgător, le arată
celorlalţi simpatie şi înţelegere, este concesivă, face ceea ce cere situaţia.
Atitudinea faţă de sine este consistentă cu atitudinea faţă de alţii: “uite, sunt aşa
de slab(ă) şi neajutorat(ă), că trebuie să mă iubeşti şi să mă aperi”. Toţi ceilalţi sunt
consideraţi superiori, orice posibil semn de dezaprobare sau de respingere este terifiant,
persoana se străduieşte din răsputeri să recâştige afecţiunea, respectul, preţuirea
pierdută şi devine astfel total dependentă de ceilalţi.
Totuşi sursa acestui fel de a fi este o ostilitate reprimată: persoana conformistă şi-
a reprimat (în sens freudian) sentimentele de duşmănie, de răzbunare, doreşte să-i
controleze pe ceilalţi, să-i manipuleze şi să-i exploateze, dar, în realitate, nu îi pasă prea
mult de ei (exact opusul aparenţei). Conformismul şi supunerea sunt modalităţile prin
care aceste impulsuri ostile reprimate sunt controlate.
Personalitatea agresivă (orientarea împotriva celorlalţi) este opusul persoanei
conformiste. Are despre lume imaginea unei jungle, în care singurele valori sunt
supremaţia, forţa şi ferocitatea. Nu se teme de respingerea celorlalţi, este dură,
dominatoare. Pentru a menţine influenţa sa asupra celorlalţi, este motivată de
performanţă în tot ceea ce face: trebuie să-i depăşească pe ceilalţi, să scoată maximum
e beneficiu dintr-o relaţie, critică, se ceartă, pretinde şi manipulează - totul pentru a se
simţi superioară.
Personalitatea agresivă devine performantă în orice domeniu, competentă,
munceşte din greu, deşi nu are nici o satisfacţie intrinsecă a muncii. Munca este un
mijloc, un scop în sine. Este extrem de neinhibată atunci când se afirmă sau se apără,
are încredere în propriile posibilităţi. Ca şi în cazul personalităţii conformiste, este ghidată
de nesigaranţă, ostilitate şi anxietate.
Personalitatea detaşată tinde să păstreze emoţional distanţa faţă de ceilalţi: nu
urăşte, nu iubeşte, nu cooperează. Pentru a evita să aibă nevoie de ceilalţi, tinde să
devină performantă în ceea ce face: trebuie să se bazeze numai pe sine însăşi. Are
nevoie de singurătate şi izolare şi reacţionează vehement la intruziuni, obligaţii sau
constrângeri.
Sentimentul de superioritate îi este necesar, dar într-un alt mod decât în cazul
personalităţii agresive: nu se luptă cu ceilalţi pentru a-şi impune superioritatea, ci
încearcă să facă în aşa fel încât ceilalţi să-i recunoască automat meritele, fără efort (în
sens emoţional sau relaţional) din partea sa. Acordă o mare importanţă logicii, raţiunii şi
inteligenţei şi devalorizează emoţia.
5

Personalitatea nevrotică este marcată de una din aceste tendinţe, dar şi celelalte
coexistă de o manieră atenuantă. Conflictul survine atunci când tendinţele devin
incompatibile. În această incompatibilitate rezidă de fapt dezvoltarea nevrotică. La
personalitatea normală, tendinţele se pot manifesta într-o formă flexibilă şi echilibrată, pe
câtă vreme nevroticul este rigid şi nu realizează compatibilizarea lor.
Imaginea idealizată de sine este comună nevroticului şi normalului, fiind mai mult
sau mai puţin realistă. Rolul ei este de a da sentimentul de unitate şi integrare a
personalităţii şi este cadrul de referinţă prin care ne abordăm pe noi înşine şi pe alţii.
Nevroticul are nevoie de funcţia integatoare a imaginii de sine la fel ca şi normalul, dar
încercarea este sortită eşecului: imaginea lui de sine este incompletă şi distorsionată,
nerealistă.
O imagine de sine realistă este flexibilă şi dinamică, modificându-se odată cu
evoluţia individului, fiind totodată un ţel spre care tindem, reflectă şi ghidează persoana.
Imaginea de sine nevrotică este statică şi inflexibilă, o idee fixă, nu un ţel, nu un imbold
călăuzitor, ci o oprelişte care impune conformarea rigidă. Ea nu duce la încredere în sine
pentru că această falsă imagine de sine nu-i permite să îşi rezolve insecuritatea şi
anxietatea, oferind ca substitut sentimentul de mândrie şi valoare. Imaginea de sine
nevrotică provoacă alienare faţă de Eul adevărat, devenind un element de conflict.
5.4. Psihologia feminină – originalitatea viziunii lui Karen Horney
Karen Horney era în total dezacord cu Freud în privinţa femeilor, de aici şi ruptura
faţă de doctrina acestuia. Ea îi reproşa lui Freud faptul că şi-a bazat teoria pe patologia
personalităţii şi nu pe normalitate, şi că a interpretat relatările pacientelor sale prin prisma
unei minţi de bărbat. Ca atare concluzia lui Freud, că femeile sunt victimele anatomiei lor,
deoarece au un Supraeu slab, ca urmare a rezolvării inadecvate a conflictelor oedipale şi
au complexe de inferioritate referitoare la corpul lor (complexul castrării), este total
greşită.
Contraargumentaţia lui Horney se baza pe descoperirea că la bărbaţi, atât în
copilărie, cât şi la vârsta adultă, există invidia faţă de capacitatea femeilor de a procreea:
dorinţa de sâni la bărbat, dorinţa de sarcină, naştere, alăptare. Din cauza rolului lor
modest în procreere, bărbaţii îşi sublimează aceste dorinţe, le supracompensează prin
succese profesionale, sau prin tendinţa de a minimiza femeia şi de a-i menţine statutul
inferior.
Inhibarea feminităţii este rezultatul acestui refuz al condiţiei de femeie,
influenţând şi sexualitatea (ex: frigiditatea, masochismul). Masochismul este atât de
frecvent prezent la femei nu numai din cauza inferiorităţii lor fizice, ci şi din cauză că
societatea le reprimă agresivitatea şi încurajează pasivitatea. Multe femei au concepţii
masochiste despre actul sexual, ele acceptând să suporte agresivitatea masculină din
spirit de sacrificiu. Fantasmele feminine cu conţinut masochist se referă nu numai la
actul sexual în sine, ci şi la naşterea şi creşterea copiilor, sacrificiile făcute pentru familie,
etc, obţinându-se astfel o satisfacţie nevrotică. Horney este de părere că fenomenele
masochiste reprezintă “o incercare de a dobândi siguranţă şi satisfacţie în viaţă printr-o
atitudine rezervată şi prin dependenţă” 2. Controlul supra celorlalţi este obţinut prin
slăbiciune şi suferinţă, soluţionarea problemelor conflictuale se realizează prin
exprimarea ostilităţii prin suferinţă, la căutarea, în boală, a unui alibi pentru eşec.
Faptul că multe femei au complexe de inferioritate are o altă explicaţie decât cea
freudiană: este un rezultat al influenţei culturale, cultura fiind falocratică. De-a lungul
istoriei, femeile au fost discriminate social, economic şi cultural. Cultura creştină, în
special cea puritană, au accentuat caracterul degradant şi păcătos al sexualităţii: “în
societatea patriarhală, această atitudine a făcut din femeie simbolul păcatului… Aceasta
este una din marile cauze sociale pentru care femeia, chiar şi astăzi, se consideră
înjosită şi întinată de sexualitate, motiv de scădere a respectului de sine”3. Încrederea în
sine scăzută amplifică, la rândul ei, pasivitatea, lipsa de iniţiativă şi lipsa de relevanţă în
viaţa socială. Dorinţa femeilor de a fi bărbat are o altă explicaţie: “poate fi expresia

2
K. Horney, op.cit., p. 101.
3
Id., p. 104.
6

dorinţei de a avea toate acele calităţi sau privilegii care în societatea noastră sunt
considerate ca masculine, cum sunt forţa, curajul, independenţa, succesul, libertatea
sexuală, dreptul de alegere a partenerului”4.
Factorii culturali şi sociali amplifică tendinţa spre masochism: înafara factorilor
amintiţi mai sus, statutul femeii în societate este unul de dependenţă. Rolul asociat
acestui statut prescrie dobândirea siguranţei şi satisfacţiei în viaţă prin ceilalţi: familie,
soţ, copii, ceea ce implică dependenţă afectivă. Dragostea şi devoţiunea sunt
considerate virtuţi feminine. Teama de a nu mai fi iubită este explicabilă nu prin
complexul de castrare, ci prin faptul că pierderea atractivităţii fizice ca femeie duce la
pierderea dragostei bărbatului şi a tuturor satisfacţiilor (privilegiilor sociale) pe care le-a
obţinut prin intermediul ei. Aşadar pierderea atractivităţii este asociată cu un sentiment
de insecuritate
Karen Horney considera că fiinţa umană are o trebuinţă înnăscută de a creşte şi
este nefericită dacă nu o poate face. Emigrarea în Statele Unite i-a prilejuit o comparaţie
între tipurile de nevroze din cele două continente, diferenţele putând fi lesne atribuite
diferenţelor culturale. Diagnosticul de nevroză depinde de contextul cultural şi istoric: a
sta de vorbă ore întregi cu tatăl mort este un comportament nevrotic sau chiar psihotic în
contextul civilizaţiei ocidentale, dar este acceptat ca normal la unele triburi de indieni; o
femeie care se autoculpabilizează, suferă moral şi se consideră “decăzută”, pentru că a
avut raporturi sexuale înainte de/ sau înafara căsătoriei, pare cel puţin desuetă, dacă nu
nevrotică în societatea occidentală contemporană, pe când, în aceeaşi societate, în
secolul trecut, o astfel de reacţie era pur normală.
5.5. Terminologie în teoria lui Horney
Anxietate bazală Masochism (feminin) Personalitate detaşată
Conflict Mecanisme de apărare Personalitate nevrotică
Dependenţă Neajutorare Râvna de pântec
Dragoste Ostilitate Siguranţă şi satisfacţie
Frică Personalitate agresivă Tendinţe nevrotice
Imagine idealizată de sine Personalitate compliantă Trebuinţe nevrotice
5.6. Reflecţie critică, recapitulare şi consolidare
1. Identificaţi în teoria lui Horney enunţurile referitoare la nucleul, dezvoltarea şi periferia
personalităţii.
2. Încadraţi teoria în funcţie de concepţia sa asupra raportului ereditate – mediu şi a
rolului fiecăruia în formarea personalităţii.
3. Care este locul şi rolul educaţiei, ca influenţă socială formativă, în această viziune?
Care sunt cei mai importanţi agenţi sociali în acest sens?
4. În ce constă sistemul de personalitate la Horney?
5. Argumentaţi originalitatea concepţiei lui Horney despre dezvoltarea personalităţii.
6. Arătaţi în ce constă rolul tendinţelor nevrotice în strucutrarea personalităţii.
7. Analizaţi diferenţele dintre teoria lui Horney şi teoria lui Freud în privinţa tipologiei
personalităţii.
8. Marcaţi specificul tipurilor de personalitate în viziunea lui Horney, utilizînd
caracteristicile periferice concrete.
9. Care sunt elementele originale ale viziunii lui Horney asupra motivaţiei?
10. Prin ce se aseamănă şi prin ce diferă viziunea asupra personalităţii mature în
psihologia individualităţii faţă de psihanaliza clasică?
11. Horney a respins teza lui Freud cu privire la inferioritatea biologică a femeii. Cum
explică ea sentimentele de inadecvare ale femeii.

4
Id., p. 98.