Sunteți pe pagina 1din 5

Viața nu se încheie așa cum știm

Era un noiembrie mohorât și ploios cum numai adevăratele luni de toamnă ni-l pot arăta.
Viața mea se scurgea monoton printre marcajele cronologice ale timpului și obiectivele de
învățământ stabilite de mai marii dascăli gradați din școala militară de ofițeri activi de
artilerie antiaeriană și radiolocație de la Brașov. Seara, după sfârșitul tumultului generat de
programul strict de curățenie a porțiunilor repartizate pe elevi, după terminarea igienei
personale adăstam la masa plantonului de pe hol, mai recitind o scrisoare de la cei dragi,
de la părinți ori iubită, ori scriind în viteză și cu febră despre gândurile care făceau și făceau
oprindu-se tot la acasă și revedere. În acele momente de maximă concentrare răpăiturile
stropilor grei de ploaie se reverberau în caldarâmul semi-înghețat și jghaburile de tablă al
acoperișului, mai pe urmă pătrunzând prin urechi în mințile noastre ca o solemnă orchestră
simfonică în do sau re major. Prin geamurile clădirii negura apropiatei nopți combinată cu
un fel de ceață gri albicioasă nu ne zâmbea defel. Lumina obosită a și gălbuie a unui bec
economic de câțiva zeci de wați, insuficient pentru lungul culoar al dependinței unde eram
cazați, nu reușea decât să ne înroșească pleoapele și să ne trimită mai repede în patul
cazon și în lumea viselor.

Într-o astfel de seară m-am trezit chemat la ofițerul de serviciu pe școală. Prin telefon, nu
se știe prin ce minune, centralista comunei reușise să ia legătura cu școala și să informeze
despre moartea bunicului meu. Săracul moșu ! Presimțea el ceva, fiindcă în vacanțele pe
care le petreceam împreună ... Dar, mai bine să vă povestesc o întîmplare. Era într-o vară.
Moșu suferise un atac cerebral și a paralizat parțial, dar după vreun an și jumătate și-a
revenit și putea iarăși să umble mai cu cârja, mai rezemându-sevde vreun vecin sau
prieten, ori de bunica sau de mine. Într-o seară îmi zice: ”Ucule, ia vezi tu de dimineață
dacă auzi fanfara, să mă scoli ! Ce fanfară, moșule ? Ei, măi Milucule, cum nu știi ?
Fanfara săsească de la înmormântare, că pe urmă mergem și noi !” Acum, adevărul e că
înmormântare nici un participant nu scăpa fără să servească din galbenul și uleiosul vin de
Târnave oferit pentru pomenirea decedatului, iar bunicul care avea interdicție la alcool mai
scăpa din când în când hățurile. A doua zi, numai că aud sunetele alămurilor, tobei și
celorlalte instrumente, că mă și reped în bucătărie unde moșul dormea pe patul de lângă
sobă. Hai, moșule, scoală-te și îmbracă-te repede să nu întârziem! Și se scoală moșu, se
spală pe față așa mai în fugă, își ia cârja și o pornim spre cimitir.Și după ce se termină
toată slujba și bietul răposat e pus în groapă și acoperit, iata-mă împreună cu moșu la
poarta cimitirului ca să cinstim amintirea mortului. Trage moșu un pahar și fiindcă era
cunoscut i se mai umple de câteva ori. Și plecăm spre casă ca să ajungem înaintea bunicii
caare se trezea mult înainte de noi și pleca la treburi numai de ea știute. Moșul înveselit
cum nu se poate mai bine se apucă din nou să-mi povestească întâmplări din primul război
mondial și cum s-a rătăcit de regimentul său plecat la luptă în Italia, cum a ajuns pe urmă

1
acasă și alte lucruri hazlii de ziceai că era soldatul Sveik. Din când în când se oprea
uitându-se grav la mine și întrebându-mă: ”Ucule, o să-ți pară rău după mine când voi fi
mort ?” Și văzând poate în ochii mei o undă de întristare, poate un început de lacrimă, tot
el se grăbea să adauge: ”Ucule, ție să nu-ți pară rău dupămine dacă mor. Că eu m-am
distrat, Ucule, într-o viață cât n-ai putea să te distrezi tu în cinci vieți !”. Da, s-a distrat
moșul și despre cea mai bună probă mi-am adus aminte că într-o zi când fiind copil mic
bunica îl certă amarnic pe moșu. ”Tune dracu-n tine, Ioane, cu artistele tale de cabaret din
Budapesta, Mai lasă puțin din tocană să-i ajungă și copilului !”. Da, erau vremuri grele,se
plătea datoria de război și țara era săracă. Și tata pe care l-am întrebat așa într-o doară mi-
a zis: ” Măi, Milucule, moșu ăsta al tău s-a ținut numai de pozne și chefuri. Trei case a
mâncat ci chefurile sale, când îi urca pe instrumentiști sp-i cânte din pom de alean și viață
albastră.” Dar, să fie iertat moșu, un brav ceferist care a picat primul examen de impiegat
de mișcare, dând prioritate într-un loc unde trenurile făceau cruce (adică, din două trenuri
care circulau în direcții opuse unul îl aștepta pe celălalt ca să folosească o linie unică.)
trenului care venea de la București și pleca spre Pesta. Moșul m-a înconjurat mereu cu
iubirea sa și îmi vor rămâne neșterse în minte momentele când eu, el și câinele Hector
mergeam la pescuit la Târnavă colindând câmpurile pline de cucuruz, sfeclă, cartofi,
floarea soarelui și cărările galben prăfuite cu nisip fin ca mătasea îngerilor îmbordurat cu
diferite tonuri de verde ale unor buruieni de leac sau nefolositoare.

Acum, moșul nu mai e și e rândul meu să merg și să-l petrec pe ultimul drum. Ofițerul de
serviciu s-a uitat parcă puțin întristat la mine și mi-a zis. ”Uite, tovarășe elev, povestea asta
a căzut cum nu se poate mai prost acum. Azi e sâmbătă seara și tovarășul general maior
se odihnește. Doar n-o să-l deranjez acasă pentru asta. În plus, conform regulamentului
militar, permisie se acordă numai la moartea unor rude de gradul întâi,ori acum nu e cazul.
Du-te tu înapoi la baterie și eu voi încerca să-ți obțin permisia”. Dar, probabil că nu a fost
să fie. Pe luni când au îndrăznit să-l anunțe pe comandantul școlii era deja prea târziu ca
să mai ajung la înmormântare.

Am terminat școala militară și primul concediu ca locotenent l-am primit in luna noiembrie
așa că am plecat la țară la bunica. Era o vreme câinoasă cu o ploaie înghețată și rece.
Vîntul șuiera pe obraji și picăturile de ploaie lovind pe caldarîmul pietruit al gării sunau ca
niște tamburine dezacordate. L-am revăzut în gara aproape pustie pe unul dintre impiegații
care-și începuseră meseria pe vremea când moșul era șef de gară. Falnic, cu mustața virilă
și impunătoare, acum însă încărunțit și cu fața brăzdată de crestăturile vârstei. Ce păcat
că nu suntem nemuritori. ”Ce faci, Ucule ?” m-a întrebat ca odinioară în copilăria mea când
colindam liniile ferate din fața gării așteptând înfrigurat venirea vreunuia dintre părinți, dacă
nu chiar a amândurora. ”Ce faci, Ucule ?”. ”Aștept să vină mama sau poate vine tata.” ”Du-
te acasă la bunica, Ucule, că azi nu vine nimeni. Mi-au spus cei de la biroul de mișcare din
gară de la Hunedoara. Vin ei mai în toamnă. ” Și așa, mai amăgit, mai păcălit, mă scotea
dintre șinele periculoase. ”Bine ai venit,Ucule, te așteaptă buni, i-a fost tare dor de tine !”.

2
Am strâns mai tare mantaua pe corp, mi-am înfășurat cât de strâns fularul și am plecat
spre casa bunicilor.

Revederea a fost tare emoționantă. Bunica m-a îmbrățișat și sărutat așa cum numai
bunicile o știu face. Grijile și necazurile mi s-au risipit dintr-o dată și printr-o miraculoasă
transformare am devenit copilul răsfățat al bunicii. Într-o zi i-am cerut să-mi ghicească la
fel ca în copilărie în plumb topit. Ei, bunica era mare vrăjitoare acolo în sat și cea mai mare
mirare a mea era cum se împăcau într-o admirabilă prietenie credința sa religioasă cu
eresurile păgâne. Crescută într-o așezare ascunsă pe povârnișul unui vîrf de deal la care
se ajungea pe un drum lung sinuos și perfect camuflat de pomi și tufișuri așa cum poate că
erau satele dacilor, bunica, înainte de a ajunge învățătoare cu școală, învățase de la ființe
numai de ea cunoscute tot soiul de taine, descântece și vrăji misterioase. Țin minte că
odată în fața casei s-a oprit un țăran cu o căruță ce transporta butuci dintr-un trunchi de
salcâm, acăț cum i se zicea în comună. L-a descărcat și a zis. ”Să să mă ierți, tanti
Steluță,și să mă dezlegi de descântec. Eu ți-am furat acum un an lemnele din pădure, dar
acum ți le-am adus înapoi și mai mult decât a fost.”. Dacă i-am zis de plumbul topit, m-a
întins bunica pe pat și mi-a dat să țin deasupra pieptului o sită de cernut făina cu o farfurie
peste ea. A pus o cutie de conserve și niște plumb din acela din care făcea moșul greutăți
pentru firul de undiță și când s-a topit l-a vărsat în farfurie. S-a închegat deândată plumbul
și a izvodit o inimă străbătută de tot felul de săgeți, așa cam în genul fulgerelor zeului
Iupiter. ”Încercări, Ucule, încercări ...” a șoptit bunica, după care s-a străduit să-mi zică
ceva de bine pentru viitor. Și așa, mai cu povești, mai cu vizite la vecini și prietenii mei din
copilărie, mai cu ajutor în gospodărie, mai cu o carte în mânăt și cinematograful de la
sfârșit de săptămână, timpul se scurgea într-un mod convenabil.

Dar, să mă opresc asupra descrierii locului unde se va petrece acțiunea. Casa de la țară
fusese o crâșmă veche cu camerele aranjate tip vagon și un târnaț lung cu uși către toate
cele trei camere. În prima cameră era amenajată o bucătărie de iarnă cu un pat mai
șubred, o sobă, un dulap de bucătărie cu rafturi unde se ținea vesela, un fel de lavoar mai
mic, o masă cu două scaune. Lîngă fereastră ridicat pe perete stătea difuzorul unde moșul
asculta știrile și seara pufăind câte o țigară se delecta cu romanțe. O ușă se deschidea din
târnaț și cealaltă dădea într-o altă cameră cu rol de sufragerie unde piese frumoase de
mobilier de la începutul secolului trecut decorau peisajul. Acolo, în sufragerie se găseau o
masă enormă de sufragerie, un dulap pentru servicii de veselă și tacîmuri, tapiserii
frumoase dintre care îmi amintesc una cu un vultur care se înălța către ceruri cu un șarpe
bine strîns în gheare. Portretele moșului și ale bunicii și o fotografie enormă și cu gust
înrămată de la nunta lor.Cîteva statuete din bronz ”art deco” și una din gips colorat
înfățișându-l pe Iancu crăișorul munților. Un stelaj meșteșugit lucrat din lemn adăpostea
mai multe cărți vechi în limba maghiară și română. O frumoasă măsuță cu intarsii din sidef
purta un srviciu de cafea din porțelan scump, gata pregătit să-și întâmpine oaspeții. Pe
podea un covor din lână și mai multe preșuri frumos colorate țesute la răsboi de bunica

3
dădeau încăperii un aspect sobru și elegant aproape ca într-un muzeu. Din ușa sufrageriei
intram în dormitorul conjugal. Aici, o masă de machiaj cu oglindă și scăunel unde se făcea
bunica frumoasă când era femeie tânără. Un pat mare lăcuit gălbui și un dulap de aceeași
culoare completau încăperea armonios. În dulap stăteau bine ferite de molii hainele de
sărbătoare, fracul cu care moșu mergea la teatrul de revistă din Budapesta sau Viena,
uniforma de șef de gară, pe urmă rochiile bunicii, paltoane cu un miros hieratic și altele. Tot
acolo stătea chipiul de ofițer al tatei și bereta marinărească de soldat a fratelui tatei. Pe
dulap, rânduite cu grijă pe niște ziare vechi erau așezate mai multe rînduri de cărți. O masă
lungă lîngă peretele dinspre stradă și fereastră, sub carese ascundea un cufăr din lemn cu
multe comori. Aici își ținea bunica bijuteriile din aur, inele, coliere și cercei cu pietre
prețioase și coral, monede vechi din argint, ciubucul moșului din spumă de mare și alte
lucruri care pe când eram copil îmi stârneau imaginația trezind în mine jocuri de pirați și
descoperitori umblând după harta comorilor. Pe pervazurile ferestrelor maai multe ghivece
cu mușcate roșii își etalau frumusețea rece și nemirositoare. Într-un colț, o sobă din tuci
negru cioplită parcă cu deosebite basoreliefuri cu zei și zeițe din antichitate parcă păzea
liniștea căminului.

Într-una din diminețile anoste și mohorâte m-am trezit cu o neliniște care parcă nu se mai
ostoia. Cercetând în cotloanele sufletului mi-am adus aminte că era chiar ziua când în
urmă cu doi ani ani murise moșul. Hrănit din fragedă pruncie cu povești despre pricolici,
vârcolaci și alte ființe misterioase. Venite din tărâmurile dincolo de frontierele vieții am simțit
o spaimă bruscă. ”Buni, nu e azi ziua când a murit moșul ?” am întrebat eu. ”Ba da, dar
moșu-tău te-a iubit, așa că nu are de ce să-ți fie frică. Chiar dacă vine, te vede și pe urmă
se duce.” Ei, lucrul acesta nu prea mi-a plăcut. De fapt, cînd eram mic am avut o spaimă
teribilă de morți. Nu era zi când trecea convoiul mortuar cu fanfara să nu mă întreb cum e
moartea, de ce mor oamenii și unde se duc după ce se săvârșesc din viață. Și plângeam,
dragă Doamne, până când bunica enervată m-a luat într-o seară la o casă vecină unde
oamenii stăteau în priveghi la un mort. Bunica s-a dus țanc lamort, a ridicat cearceaful în
dreptul picioarelor și mi-a zis să-l strîng de toate degetele de la picioare. Degete albe ca
osul mâncat de ploi, arșiță și vânt. Nu pot zice că frica mi-a trecut de tot, dar parcă mi-a
fost mai bine. Așa că pe seară am ținut-o pe bunica de povești cât am putut de mult, mai
întrebând-o de una alta, ba găsind cu cale să-i mai povestesc cîte ceva. Pe la ora 9 am
plecat în dormitor, dar gîndul meu a fost să rămân treaz până după trecerea miezului nopții
când – toată lumea știe - spectrele nu se mai arată dacă au pierdut momentul.

M-am băgat în pat și am luat o carte în mănă încercând să mai uit de povestea asta.
Lumina oarbă a becului de pe tavan nu mă ajuta nicicum să disting literele cu claritate.
Timpul se scurgea monoton și încărcat de atâta încordare încât credeai că uriașa sa
întindere dilatată psihologic nu se mai sfârșește. Am zis că ia să mă uit din cînd în cînd la
ceas ca să văd cît timp mai am pănă la eventuala confruntare. Și iată că e nouă și
jumătate, și iată că e zece și douzeci, unsprezece, unsprezece și un sfert. La doisprezece

4
fără 10 văzând că nimic nu s-a întâmplat încă m-am hotărât să mă ridic din pat ca să sting
lumina și pe urmă să mă culc. Dar nu am mai apucat să mă dau jos din pat. Ușa de la
dormitor s-a deschis dintr-o dată cu o mișcare amplă și bruscă, fără nici un scârțîit de
balamale. În hăul negru căscat între dormitor și sufragerie aerul parcă s-a condensat luând
înfățișarea unui furtun cilindric și flexibil, un șarpe de sticlă imponderabil din altă lume.
Făptura din stihie și groază a prins din ce în ce mai bine contur și s-a năpustit prin dreapta
ușii, s-a ridicat și a trecut pe desupra dulapului de unde am auzit foșnind ziarele de sub
cărți, după care a coborât și m-a mângâiat pe frunte cu o atingere rece și pe urmă s-a
îndreptat pe ușă pierzându-se în hăul cel negru. Nu știu cât a durat toată istoria pentru că
în acele clipe pur și simplu am împietrit de groază. Într-un sfîrșit, am scos un răcnet
disperat chemîndu-mi bunica. Buni a venit cu o carte de rugăciuni și o lumânare în mână
mormăind încetișor niște litanii numaide ea știute. Mi-a zis. ”Da, Ucule a venit, te-a văzut și
a plecat definitiv. Acum, poți dormi liniștit.” Dar, de întins s-a întins numai bunica pe patul
din dormitor că eu am plecat și m-am culcat în bucătărie.

De dimineață mi-am zis că sunt acum om mare și cum am putut să mă sperii de o așa
închipuire. Poate că a fost o auto-sugestie, un fel de hipnoză, o plăsmuire declanșată prin
puterea gândului meu și desigur ușa dormitorului nu era bine închisă și că a deschis-o
vreun curent. M-am dus în dormitor, am așezat limba broaștei pe zăvorul ușii într-o poziție
cam instabilă și am lovit cu toată puterea cu talpa în rama ușii. Dar, ușa nu s-a deschis nici
după câteva lovituri serioase și dureroase. Ceea ce a fost cam ciudat, dar după cele
întâmplate era mai puțin decât nimic. Lasă că mă lămuresc eu mai încolo !

Emil Pop, Cluj la 16 februarie 2019