TEREZA-BRÎNDUŞA PALADE

FRAGILITATEA EUROPEI
ESEURI DESPRE CRIZA CULTURII EUROPENE

Colecţia Intellectus Fidei 35

 tereza-brInduşa palade

FRAGILITATEA EUROPEI

Galaxia Gutenberg
2009
 Cuprins

NOTĂ ASUPRA E D IŢ IE I..........................................7

INTRODUCERE..................... .................................... 9

1. UMANISMUL, ÎNCOTRO?................................. 23
Criza ştiinţelor umaniste.................... 25
Maladia idealismului..................................................31
O educaţie fără suflet ................................................39
Alma mater potestas.................................................. 47
Cultura sufletului. Raţiune şi revelaţie...................... 55

2. CONŞTIINŢA FĂRĂ A D EV ĂR.........................61

Despre originile subiectivismului modem ............... 63
Socrate, Newman şi Ratzinger vs. dictatura
relativismului................................. 69
Relativismul şi căutarea înţelepciunii...... .................77
Idolii recesiunii.........................................................87

3. ATRACŢIA BINELUI...........................................93
Despre binele persoanei umane.................................95
Biserica în criza spirituală a Europei................... ..103
Maria şi finalitatea omului................................... ..109

5
ANEXE.........................................................................115
Anexa I. Edmimd Husserl, Filozofia în criza omului
european (1935)....................................................... 117
Anexa II Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger),
,yDiscurs către participanţii la întîlnirea rectorilor şi a
profesorilor din universităţile europene” (2007).... 165
Anexa III. Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger),
,faiseurs către lumea culturii ’ (2008)..................... 171
 C r iz a ş t iin ţe lo r u m a n iste

/V
n epoca intoxicării ideologice pe care a trăit-o el
însuşi în timpul totalitarismului nazist, Husserl rostea
J L la Viena, în 1935, prelegerea „Filozofia în criza
omului european” (v. Anexa I).
El sublinia rolul pe care filozofia pură (pentru Husserl,
fenomenologia transcendentală) l-ar fi putut juca, ca un
remediu la criza culturii europene a timpului său care pornea,
în viziunea sa, de la abandonarea sensului teleologic spiri­
tual al omului european. Husserl priveşte omul, în special
omul european, ca pe un căutător de adevăr: un animal
teoretic capabil să se ridice deasupra nevoilor sale practice
şi să observe dezinteresat natura şi realitatea, încercînd să
acceadă fără prejudecăţi, cu o gîndire pură, la esenţele
lucrurilor. El încearcă astfel să regăsească ceva din spiritul
teoretic al filozofiei pure a grecilor, încercînd să redescopere
privirea limpede a inteligenţei lor contemplative asupra
lucrurilor-întoarcerea la fundamentele greceşti ale filozofiei
va fi continuată, deşi într-un sens diferit, de Heidegger.
M etoda fe n o m e n o lo g ică a lui H usserl, analiza
conţinuturilor trăite ( Erlebnisse) care pot fi rememorate de
eul conştient, impune însă inteligenţei anumite limite. Din
cauza blocajului în descrierea analitică a ceea ce a fost deja
trăit şi poate fi doar descris şi rememorat, fenomenologia nu
poate depăşi limitele unei gîndiri formale - ceea ce înseamnă
că inteligenţa nu poate ajunge la o filozofie primă şi nu poate

25
su rp rin d e fiin ţa in a ct a m e t a f iz ic ii lu i A r is to t e l ( H u s s e r l p u n e ,
d e fa p t, în tr e p a r a n te z e fiin ţa ) .
A c e a s t ă lim it ă a f e n o m e n o l o g i e i n u în s e a m n ă t o t u ş i c ă
in tu iţ ia lu i H u s s e r l d e s p r e p u n c t u l d e p le c a r e a l f i l o z o f i e i ş i
a l c u ltu r ii e u r o p e n e — a titu d in e a t e o r e t ic ă ş i c ă u ta r e a
a d e v ă r u lu i — n u e s t e u n a c o r e c t ă ş i im p o r ta n tă . D a r a c e a s t ă
a t itu d in e a p a r ţin e p r in e x c e l e n ţ ă m e t a f i z ic ii: e s t e a titu d in e a
c e l u i c a r e a r e h a b itu s - u l d e a c ă u t a p r in c ip iil e lu c r u r ilo r ,
p r iv in d , a s c u lt în d ş i c o n t e m p lîn d r e a lit a t e a d in fa ţa o c h ilo r
s ă i c u o p r iv ir e s i m p l ă ş i p ă t r u n z ă t o a r e , c a r e d is c e r n e
e s e n ţ ia lu l. O m u l c o n t e m p la t iv c a r e c a u t ă a d e v ă r u l p o a te să
n u fa c ă c e le m a i e x a c te c o n e x iu n i lo g ic e , s ă n u pună
î n t r e b ă r i le c e l e m a i p r e c i s e ş i s ă n u f i e u n m a e s t r u al
d e z b a t e r ii ş i a r g u m e n ta ţ ie i. I n t e lig e n ţ a fo r m a tă în sp iritu l
g în d ir ii lo g ic o - m a t e m a t i c e e s t e m a i s ig u r ă p e e a în s ă ş i şi
m a i p u te r n ic ă , d a r t o t e a t in d e , p e d e a ltă p a r te , s ă d e v in ă
m a i r e d u c ţ io n is t ă ş i s ă s e o p r e a s c ă la u n f o r m a lis m d ia le c tic
— a c e a s t a p a r e s ă f ie c a p c a n a în c a r e c a d e f i lo z o f ia a n a litică
c o n t e m p o r a n ă . I n t e l i g e n ţ a c o n t e m p l a t i v ă c u p r in d e , în
s c h im b , to ta lita te a , fă ră a s e lă s a s e d u s ă d e s e g m e n t e parţiale
— d e „ t e m e in te r e s a n t e ” , d a r s e c u n d a r e , în s p r e c a r e o atrag
im a g in a ţia ş i p a s iu n e a .
H u s s e r l c o n s id e r a , alătu ri d e D ilth e y , c ă v o c a ţ ia teoretică
u n iv e r s a lă a o m u lu i s e p o a te îm p lin i c e l m a i b in e în cultura
e u r o p e a n ă , m a i a l e s în a ş a - n u m i t e l e ş t i i n ţ e u m a n is te
( G e is te s w is s e n s c h a f te n ) . î n c o n f e r in ţ a s a d e la V ien a , e l
d e p lîn g e t o c m a i c r iz a ş t iin ţ e lo r u m a n is t e ş i e ş e c u l lor în
n a tu r a lis m u l ş i o b ie c t i v is m u l ş t iin ţ e lo r n a tu rii şi v e d e în
f e n o m e n o lo g ia tr a n s c e n d e n ta lă o m e t o d ă p rin c a r e ştiin ţele
u m a n is t e ar p u t e a p r o p u n e u n s o i d e m e d ic in ă ştiin ţifică
p en tr u m a la d iile c o m u n it a r e — p en tr u m a la d iile spirituale
a le u n e i s o c i e t ă ţ i s a u p e n tr u c e l e a l e p o p o a r e lo r . Spre
 deosebire de Hegel, Husserl nu priveşte evoluţia istorică a
popoarelor în termenii vieţii vegetative (naştere, dezvoltare
şi declin); pentru el, popoarele sunt nişte unităţi spirituale,
care necesită un studiu autonom, în sfera ştiinţelor umaniste.
Ştiinţele umaniste ar putea însă juca un rol „terapeutic”
nu atît prin analiza formală a fenomenologiei transcendentale
asupra subiectivităţii, cît printr-o reorientare a cercetării lor
înspre cauzalităţi mai profunde decît cauza eficientă - în cele
din urmă, spre cauza finală a existenţei umane, spre finalitatea
ultimă a omului. Pentru Husserl, ştiinţele umaniste au drept
scop aşa-numitele „sarcini infinite”- dar acestea par să tindă
numai spre o infinitate ideală destul de abstractă, care rămîne,
în plus, închisă în orizontul imanent al transcendentalismului.
Aceste „sarcini infinite” pornesc din inteligenţa umană - sunt
o formă idealizată subordonată cauzei eficiente—fără a putea
atinge cauza finală. Deşi idealizarea inteligenţei nu este, la
Husserl, atît de tiranică şi ambiţioasă ca ia Hegel, o ştiinţă
husserliană a spiritului care se opreşte la subiectivitatea
imanentă a omului rămîne închisă faţă de ordinea extrinsecă
omului: ordinea fiinţei sau ordinea a ceea ce este. O asemenea
ştiinţă nu poate aborda, de aceea, prin metoda fenomenologiei
transcendentale, finalitatea fiinţei.
Astăzi, ştiinţele umaniste se află într-o criză şi mai
profundă decît cea descrisă de Husserl. Nu ne mai confruntăm
doar cu o tradiţie naturalistă adoptată rigid din ştiinţele naturii
în ştiinţele sociale (psihologia, sociologia, economia etc.), ci
şi cu faptul că finalitatea cercetării ştiinţifice este îndreptată
tot mai exclusiv, atît în ştiinţele naturii, cît şi în cele sociale,
spre o utilitate imediată. Utilitatea a devenit raţiunea de a fi a
acestor ştiinţe iar funcţia cognitivă a ştiinţelor umaniste, pe
care Husserl şi Dihhey o leagă de spirit, şi*a pierdut sensul şi
legitimitatea. în schimb, atît în educaţie cît şi în cercetare,

27
seducţiile pragmatismului ţi relativism ului care se opun unei
raţiuni teoretice dezinteresate ţi unui um anism care c u ltiv i
per se adevărul, binele ţi frum osul, sunt mai prezente ca
niciodată. Acest relativism ştiinţific este, cum am putea spune
într-un limbaj apropiat de c e l al lui H usserl» co n secin ţa
abandonării unei tradiţii umaniste care stabileşte pentru om
scopuri care depăşesc orizontul său natural (cum ar fî scopurile
legate de artă sau de cunoaştere). D acă ştiinţele umaniste au
abdicat de la rolul lor de a trasa scopurile spirituale ale omului,
nu este surprinzător că toate scopurile şi interesele umane sunt
stabilite acum cu ajutorul tehnicii avansate care domină
ştiinţele naturii. Nu este surprinzător nici că aceste scopuri
sunt din ce In ce mai inumane, din cc în ce mai străine de
demnitatea omului de fiinţă spirituală şi liberă. Omul aservit
idolilor tehnicii devine inevitabil tot mai inuman.
Prin vocaţia lor de a stabili scopuri spirituale pentru om,
ştiinţele umaniste sunt înrudite cu religia şi teologia. Ele nu
pot substitui rolul religiei de a-i înălţa pe o m către ceea ce îl
depăşeşte în m od absolut, facîndu-1 să caute şi să contemple
divinitatea, dar pot să-l susţină în încercarea de a-şi depăşi
mediul natural şi de a se ridica deasupra intereselor sale prac­
tice (Husserl num eşte epoche această m işcare ascendentă a
inteligenţei). A ceasta în seam n ă că dacă naturalismul şi
relativismul ajung să dom ine ştiinţele umaniste, orientarea
scopurilor umane trasată prin aceste ştiinţe nu mai poate
depăşi orizontul natural imediat. Criza ştiinţelor umaniste
are astăzi această particularitate: din cauza blocajului în
utilitarismul tehnic al ştiinţelor naturii, om ul nu mai poate
privi dincolo de orizontul său imediat şi nu mai poate concepe
pentru sine scopuri care depăşesc acest orizon t EI nu mai
poate privi, cum făceau filozofii greci, dincolo de existenţa
lui imediată, interogîndu-se asupra principiului ( arche) sau
 asupra cauzei unice a tuturor lucrurilor existente, asupra
logos-ului lucrurilor. Nu mai poate avea distanţa necesară
contemplaţiei. Este „înghiţit” de universul său practic şi de
opiniile schimbătoare asupra iui, tirit in vertijul propriilor
sale pasiuni şi dominat de imaginarul creat de publicitate ţi
de tnass>media.
După abandonarea atitudinii teoretice pure faţă de
realitate, cercetarea din ştiinţele umaniste nu se mai poate
ridica, la rîndui ei, deasupra imaginarului şi „interesantului*'
- deasupra a ceea ce este căutat doar pe orizontală, prin
erudiţie herm eneutică, şi nu dintr-o dorinţă reală de
cunoaştere, O mare parte din cercetarea umanistă de azi nu
mai are, de aceea, legătură cu inteligenţa speculativă care
caută adevărurile prime, ci cu o erudiţie cantitativă care poate
deveni insaţiabilă - care provine mai degrabă dintr-o pasiune
achizitivă mic-burgheză sau dintr-o dorinţă de a poseda
cunoştinţe, decît din „aspiraţia de a şti” în mod dezinteresat.
Husserl are, In concluzie, dreptate să vadă ia originea
crizei ştiinţelor umaniste europene uitarea raţiunii greceşti
care porneşte de la actul uimirii filozofice, de la thaumazein
şi care ajunge la theoria, sau la actul dezinteresat ai
contemplaţiei. Această contemplaţie originară stă la izvoarele
culturii europene - şi numai regăsind-o, pe drumul ce urcă
înapoi la aceste izvoare, care sunt izvoarele Europei, cultura
umanistă europeană ar putea fi regenerată.

29
 R ela tiv ism u l şi că u ta re a în ţelep ciu n ii

Un secularism post-totalitar?

uropa unită de astăzi tinde tot mai mult să-şi

E citească valorile „oficiale” în cheia secula-

rismului. Noul secularism este tot mai tolerant
faţă de militantismul islamic şi tot mai intolerant faţă de
vechile valori umaniste şi creştine ale Europei. Noul crez al
laicismului pozitivist este însă adoptat, paradoxal, chiar de
prima generaţie care trăieşte după sfîrşitul totalitarismelor
atee. Fascismul şi comunismul s-au născut în egală măsură
în inima Europei: Hitler, Mussolini şi Marx erau cu toţii
europeni.
După ce totalitarismele atee au împînzit o parte a lumii
cu lagăre şi cimitire deschise în care numai „tăcerea striga”,
cum scria Evtuşenko despre locul în care se petrecuse un
masacru, se pare că generaţia noastră este chemată să ofere
ceva mai bun Europei decît o ideologie, sau un ansamblu de
ideologii care conservă nucleul ateu al vechilor totalitarisme.
Să fie oare program ul unei Europe unite sub egida
secularismului acest ceva? Este acest program răspunsul cel
mai potrivit la întrebarea „ce putem face noi, generaţia care
trăieşte după eşecul totalitarismelor atee europene, pentru
ca trecutul să nu poată deveni repetabil sub alte forme”?
„O generaţie care îşi uită trecutul este condamnată să îl
repete”. Or, ceea ce este esenţial în trecutul totalitar al Europei
77
c s * ad»Usm >>L « m s« « « » u lu n â » ,
W D u m n e z e u . d e v in e l e g u m * *
« a i r o u e n ^ A e r u r n W ^ W . f V A f ^ licnJ ^ *
* «aB “ »' ^ « i,K ia ii a b s o *W- a iu a c i nici o n s u a ^ ;
t s a u m a r e u n s e n s uhii*L A c e a n ih ilism , elaborat fikac&«i
Aaax d e N w tz scta e ş i S w tn e . c i ş i d e H etdeggef.1*es* k w
relauvtsnM lu* a teu a l z ile lo r n oastre.
G en eraţia a ctu ala tin d e , aşadar, sâ uite sau să acg.%iă
îs p îa l c â ateism u l e s te n um itoru l com u n al loialitansnx x
In m o d sim p to m a tic, in te le c tu a lii d in Europa de as?! ^
n ip n o tiza n de întrebări m ai puţin v ita le decît aceasta: a »vi»
° * re om ul cu adevărat să respire fără Dumnezeu'.’ Sau tv.
cum va, in lu m ea m odernă, această încercare de a repin* ■
unui singur l-a con d us la o au to-asfîxiere gradată. în 1®*®
S* în c e t a t ă a nihilism ului?
. '- a ° ra a c tu a lă , a c e a s t ă lu m e in d iferen tă $'
<^ ^ Umanizata care refuză m ilostivirea lui Dumnezeu nu m# j
ci e s t - ^ v 133116*1*n ca re respirau angoasaţi Sartre şi Cantus
şip o litic& d 'nou^ sPatlu în care respiră cultura intelectul
c o n c u r s u l ^ Uropa' un spaţiu care d ev in e „universal c» I
D eclaraţia BokT P°*itici ed u ca ţio n a le in stitu ite după
1—umea noastră na
lum e bolnavă de ne ^ a cedat «spiţei nihilismului; esteo
negarea lui D u m n ^ ^ fiuiîei ? ri,Tle §*a cauzalităţii finale, de
închiderea p ersoanelor ^ mei,U,I uItim al existenţei sale -
consumului şi ai tetmicii avan^te ° r <ascinat doar de idolii
şi al iubirii nu sunt decît simptomele*-61UZU! ,n‘*ost*virii divine
D ar care este totuşi cauza acestei maladii,
relativism ul şi nihilismul îmbrăţişate dee .anume a generat
- Europei contemporane, prin ceea Cc seculară
„paradox iotoric”
istoric - fi»°d vorba' g f ev **z gt | a numi un
Jt’ de EEuropa
 ivk'Io ! g e n c r a ţu c a r e t r ă ie s c d u p ă t o ta l » tu r is m e le a t e e d in
se c o lu l X X ?
în p o fid a traum elo r p r o v o c a t e d e t o t a l i t a r i s m c l o a t e e -
sau p o a te tocm ai d in c a u z a lo r s o c i e t a t e a e u r o p e a n a «.le
a siă /i tr ă ie şte s u b v r a j a in e r t ă a i d e o l o g i i l o r a t e e g e n e r a t e v ie
scrierile tui T r e n d . M a r x . S a r t r e . N i e t z s c h e . A u g u s te C o m ţ e
ere. Prin aceste ideologii, d ia v o lu l il s u b j u g ă p e o m şt il f a c e
să uite vie f in a lit a t e a lu i u lt i m ă : f e r i c i r e a d e a f i c o p i l u l lu t
D u m n e z e u ş i d e a s e b u c u r a d e v e d e r e a T a t ă lu i. B l a t a c ă ş i
p a ra liz ea z ă i n t e lig e n ţ a ş i v o i n ţ a o m u l u i ş i p r in a c e e a c ă îl
c o n v in g e să s u s ţ in ă id eo lo g iile a t e e s u b m a s c a u n u i u m a n i s m
a c ă r u i .» n o b le ţ e a r s t a t o c m a i în în d e p ă r t a r e a s a vie
D u m n e z e u , p r i n c ip iu l p r im a l î n t r e g i i r e a l i t ă ţ i , i n c l u s i v a l
prop riei s a le e x i s t e n ţ e . P r i n c i p i u l p r im sa u c a u /a p ru n ă ,
care e s t e id e n t ic ă , p e n t r u ş t i u t u l T o n t a , e u c a tt/.it f i n a l ă e ste
o m is d e lo g ic a i d e o l o g i i l o r a t e e . . . L o g i c a [ o b s t i n a t ă ş i t ir a n ic ă
a] u n e i id e i d e f i n i ţ i a viată i d e o l o g i c i d e H a n n u h A r o m i t ,
care d e s c r ie în l i n i i m a r i m e c a n i s m u l d i a l e c t i c i i h e g e l i e n e
nu ig n o r a n u m a i c o m p l e x i t a t e a r e a l i t ă ţ i i e m p i r i c o i m p u n î u d
o d o c tr in ă a u t o - s u f i c i e n t ă , c i o m i t e m a i a l e s s c o p u l c e l m a i
im p o r ta n t al v i e ţ i i o m u l u i , c ă u t a r e a lu i D u m n e z e u .
C a u z a b o l i i p a r e s ă f i e î n s ă s l ă b i c i u n e a t u n u l u i în lu p t a
cu d ia v o lu l, d u p ă r e s p i n g e r e a lu i C r i s t o s . Ia r c r i z a s p i r i t u a l ă
şi c u ltu r a lă p r in c a r e t r e c e a s t ă z i E u r o p a C h r i s tta r ta n u p o a t e
fi fă r ă le g ă t u r ă c u s u c c e s u l t o t m a i m a r c a l a c e s t o r i d e o l o g i i
a t e e , p r in c a r e d i a v o l u l î n c e a r c ă s ă p r o p u n ă p r o p r ia l u i
p r e z e n ţă , în l o c u l p r e z e n ţ e i lu i C r i s t o s . L a f e l c a în d i a l e c t i c a
lu i H e g e l , d i a v o l u l p r o p u n e m e r e u o a n t i - t e z ă la p r e z e n ţ a lu i
C r is to s .

79

M |
Căutarea lui Dumnezeu

Care este în să prezenţa lui C ristos şi cum o mai m .

descoperi astăzi? R ăspunsul în ţelepciun ii teologice este acela
că, pentru a d esco p eri a ce a stă p rezen ţă , „trebuie să trăim I
Fericirile împreună cu Isus” .17 T rebuie să putem „participa”ia ;
şcoala Fericirilor inaugurată d e Isus şi să putem primi darurile \
Duhului S fîn t1* Şi, pentru a participa la şcoala Fericirilor, trebuit
să căutăm adevărul, să-l căutăm p e D um nezeu. în cuvintele hi
Benedict al XVI-lea: „<QuaerereD eum - a îl căuta pe Dumnezeu
şi a te lăsa găsit d e El: acest lucru nu este m ai puţin necesar
astăzi ca în trecut” , (v. A n exa III). în absenţa căutării 1»
Dumnezeu cultura noastră îşi v a pierde orice telos spiritual, orice
vocaţie mai înaltă şi va eşua inevitabil în pozitivism şi nihilism-
Acest eşec atrage după sine renunţarea la posibilităţile cele ros
înalte a le in te lig e n ţe i o m u lu i ş i o cr iz ă fără precedenta
“ nanism ului european (ibid.).
SDirin T CiUl culturii eu rop en e e s te cău tarea raţională şi
aceea f 4 a .adevăru,ui- Slăbirea a cestu i tem ei explică, de
d e c e reaf lta!ea CUlturalăa E u rop ei d e astăzi - explică şi
hnatf»riorU^IU, ’n şe ^ to r al id e o lo g iilo r relativist-atee
L d ^ Z i ? , C0,,SUnîist’ e v o lu ţio n is m u l, hedonism ul,
către reeăs mU ,eg0*st etc- etc.) nu p oa te d e sc h id e un druro
către regăsirea d e sine a Europei.
m ai excenfrjV^’’3- 051113 adevăf ul este astăzi to t m ai rară şi
d in credinţă ” (A ”,ntc n ţia d r e a p tă c a r e porneşte
din credrafa (A u g u sta ,De i ci
adevar care se poate manifesta în căutarea naturală, filozofica
a adevărului sau chiar m cautarea adevărului
că d iavolu l, „tatăl m inciunii” (/« 8,44), face ^
pentru a falsifica iston a. N u m tlmpIător ,a c (ic ‘

80
curentă a partidului bolşevic şi a tuturor partidelor com uniste
atee din Europa de Est se baza în primul rînd pe minciuna
istorică şi pe falsificarea continuă, cotidiană a realităţii şi
mulţi martiri din secolul X X , inclusiv creştini, au murit ca
martori ai adevărului istoric.
Totuşi, deşi adevărul istoric, legat de dreptatea socială,
este fundamental pentru viaţa în com un şi trebuie mărturisit
cu curaj, pentru îm plinirea ultimă a persoanei este esenţială
o căutare a adevărului cu intenţia dreaptă a credinţei. „O
credinţă solidă este un început de cunoaştere [sigură]” şi
numai acest fel de căutare oferă o siguranţă perfectă în viaţa
pe pămînt, scrie sfîntul Augustin, com entînd că „există mai
multă securitate în dorinţa de adevăr şi în căutarea adevărului
decît în faptul de a lua p rezum ţios n ecu n oscu tu l drept
cunoscut ( ibid.). S fîn tu l ep isc o p a v ertizează îm potriva
necredinţei de a te îndoi de ceea ce trebuie să crezi şi a
temerităţii de a afirma ceea ce trebuie să cauţi; în primul
caz, trebuie să te bazezi pe autoritate, în al d oilea, să cauţi
adevărul. Autoritatea despre care vorbeşte sfîntul Augustin
este cea supranaturală a Scripturii, su sţinu tă cu v o cea
profeţilor şi a apostolilor. Nu este o autoritate umană , întrucît
nu se bazează p e le g ile şi norm ele om en eşti, d eşi este
comunicată oamenilor Intr-un limbaj om enesc şi se adresează
şi intelectului natural al om ulu i. D upă trium ful p o ziti­
vism u lui, această în cred ere în autoritatea supraum ană
încredinţată profeţilor, apostolilor, părinţilor şi doctorilor
Bisericii s-a diminuat foarte mult în cultura europeană - de
aceea, şi numărul creştinilor a scăzut simţitor în Europa.
Credinţa presupune mistere a căror cercetare teologică
antrenează şi activitatea inteligenţei. Desigur, inteligenţa nu
se poate descurca singură în acest domeniu, pentru că obiectul
cercetării, m isterele divine, depăşesc puterile ei naturale şi

81

smaâ
orizontul ci - chiar şi orizontul metafizicii. Un mister
este cel al întrupării sau cel ai Sfintei Treimi miestetnS
natural obiectul inteligenţei. Teologul le poate contemplapm
credinţă, dar filozoful nu poate decît să se oprească cu uimire
la ele punîndu-şi întrebări, fără însă a le putea cerceta«
calitatea lor d e mistere - filozofia naturală nu are ca obiect
m isterele divine.
D acă in teligenţa umană este luminată supranatural
pentru a pătrunde ceva din aceste mistere, ne aflăm dejain
teologie, în ştiinţa Duhului Sfînt (la limită, cum este cazul
lui Edith Stein, într-o „filozofie teocentrică”, bazată pe o
„raţiune supranaturală”). Dar, pentru a putea practica aceasta
disciplină înaltă a teologiei ca înţelepciune , omul trebuie să
primească înţelegerea ca pe un dar al Duhului Sfînt, ceea ce
presupune credinţa şi o inimă fidelă faţă de poruncile lui
D um nezeu - aceasta este semnificaţia biblică şi teologică a
înţelqjciunii, ce apare în Cartea înţelepciunii, în Proverbe
şi în înţelepciunea lui Sirach.
In Europa de astăzi, deşi numărul credincioşilor creştini
s-a redus, fid e s, credinţa bazată pe autoritatea revelaţiei şi
pe mărturia apostolilor nu a dispărut cu totul. Pe de altă parte,
educaţia inteligenţei filozofice şi teologice care orientează
m intea spre căutarea personală a înţelepciunii este tot mai
precară. Dacă în Răsărit teologia a încremenit într-o venerare
atem porală a părinţilor Bisericii, în Occident s-a impus, ®
schim b, un soi de actualism din ce în ce mai puţin interesat
d e surse, de izvoarele cunoaşterii filozofice şi teologice.,,
Căutarea a ceea ce este ultim, nu numai în ordinea credinţei,
c i şi în ordinea devenirii naturale şi în ordinea viului este
a stă zi aproape abandonată chiar şi în seminariile şi în
in stitu tele teologice, cu efectul *i»e confruntăm în Biserici
c u un fideism »i voluntarism "*>' *>PÎndite. ”

82
 S tu d iile te o lo g ic e d e a z i c o n v e r g s p r e o h e rm e n e u tic ă a
textelor b ib lic e d in p e r s p e c tiv a o m u lu i c o n te m p o ra n . Ş i, d e şi
o ex e g ez ă a c tu a lă e s te n e c e s a r ă p e n tru a p u te a c iti te x te le
s fin te în o r iz o n t u l c u l t u r a l a l e p o c ii n o a s tr e , s c ă d e r e a
in teresu lui p e n tru s u r s e le c la s ic e c a r e fo rm e a z ă , p u rific ă şi
îm b o g ă ţe sc in te lig e n ţa e s te o s ă ră c ie a e d u c a ţie i te o lo g ic e
o cc id e n tale d e a s tă z i. C o n c lu z ia d e s tu l d e la rg îm p ă rtă şită
că nu n e m ai fo lo s e ş te la n im ic s ă -i c itim p e filo z o fii g rec i şi
pe p ă rin ţii şi în v ă ţă to r ii B is e r ic ii r e d u c e a c e s te s tu d ii la
asim ilarea u n o r d is c ip lin e p ra g m a tic e , în s p iritu l u tilita ris­
m u lu i p o st m o d e m .
H e r m e n e u tic a b i b l i c ă , s a u c u n o a ş t e r e a e r u d it ă a
c o n t e x te lo r i s t o r i c e în c a r e p o t fi i n t e r p r e t a t e c ă r ţ i l e
S c rip tu rilo r şi a s tilu rilo r lite ra re în c a re s u n t s c ris e e s te o
a c tiv ita te ş ti in ţif ic ă f o a r te o n o r a b ilă , d a r n u e s te o
în ţelep ciu n e. „ N u e x is tă în ţe le p c iu n e isto ric ă ” , sc ria p ărin tele
M a rie -D o m in iq u e P h ilip p e în R e to u r ă la so u rce .20Is to ria se
o p reşte la o c u n o a ş te re a f a p te lo r şi a e v e n im e n te lo r, sesizîn d
c o n s e c in ţe le u n o ra a s u p ra a lto ra . D a r a v e d e a c o n s e c in ţe le
n u are n im ic în c o m u n c u sp iritu l în ţe le p ciu n ii —n u înseam n ă,
în n ic i u n c a z , a v e d e a ca u zele. în ţe le p c iu n e a se a flă d in c o lo
d e a n a liz a c o n s e c in ţe lo r fa c tu a le şi d in c o lo d e c o n te x te . N u
e x i s tă , p e n t r u a-1 p a r a f r a z a p e p ă r i n t e l e P h ilip p e , o
în ţe le p c iu n e p o z i tiv is tă . în ţe le p c iu n e a a r e n e v o ie d e o
d e s c h id e re s im p lă a in te lig e n ţe i şi a in im ii c ă tre m is te r —în
c a z u l d e fa ţă , c ă tr e m is te r e le r e v e la te d e S c rip tu ri (e .g .
m is te ru l în tr u p ă r ii, m is te ru l S c h im b ă rii 1a F a ţă , m is te ru l
P ă tim irii, m is te ru l în v ie rii).
în d e p ă r ta r e a d e m is te r se răsfirînge a s tă z i, u n e o ri, şi
a s u p ra v ie ţii litu rg ic e . T o tu şi, e s to m p a re a se n su lu i sa c ru al
litu rg h ie i d in O c c id e n tu l d e az i n u tre b u ie să n e fa c ă , p e d e
a ltă p a rte , să id e n tific ă m m iste ru l litu rg ic n u m a i c u fo rm e le

83
 liturgice „tradiţionale . în liturghie, unde se revetea
simboluri misterul acţiunii mîntuitoare a lui Dumnezei
trebuie să n e oprim numai la forme şi la structuri, au o«
6 c d e obicei integriştii. Integriştii şi ultra-tradiţionaliştii a
opresc numai la Lege, asem enea fariseilor şi cărturariloreac
îi reproşau hii Isus că ucenicii săi nu respectau „tradiţiile da
bătrini”. Dacă căutăm adevărul, trebuie să mergem dincolo
de forme, să urmăm voinţa lui Dumnezeu şi să acceptă
liturghia pe care ne-o oferă El, prin cei care au primit bani
de a decide asupra rînduielilor liturgice, şi nu să încercămsi
impunem voinţa noastră sau competenţa noastră în materie
de liturghie.

***

n u m ^ * V°*U* nU atac^ aşadar, inteligenţa omului de astăzi

întotdea” direct’ Pn n ideologiile atee. E1 are, ca
convin aUna’ m*Jloace de persuasiune mai rafinate. îl
inutilăgş i * f fel PC om că filozofia primă este o activitate
universităţi Cpăşită şi aruncă în deriziune , mai ales în
calitativă, n e*106 cunoa?tere dezinteresată şi orice căutare
uitarea clasicU o^^^0* ^ ^ a a^e vărului. Diavolul inspiră
- din care euron'8 ,zv°arelor cunoaşterii umane a Europei
şi la care s-au î n t o r e l ^ ^ tirnpun,c şi'au aduDat seve,e
M ediu latin, în R enaT^ ^ Patristica alexandrină, în Evul
filozofia postmodemă a7uiZ T u*™*’ CtC' " chiarşi
H eidcgger se bazează pe p r in c ip * ? ?' hermeneutica
Biserică , diavolul propune ispita une/Z?**01 ** clasici ^ ^
la exigenţa de a oferi o interpretare actual^ cre?t,nc ^duse
C ristos şi transformă studiile teologice fa* 3 mesaJuiui ^
Util” omului contemporan. Biserica t r e b u i/^ ,,Instmmerit
’ Qcs,gur, să ştie

84
 să ră sp u n d ă la p r o v o c ă r il e f ie c ă r u i m o m e n t is to ric - în
m isiunea ei p a s to ra lă , a r e ş i d a to r ia d e a o fe ri u n ase m e n e a
răsp u n s. A c e a s tă d a t o r i e n u p r e s u p u n e In s ă u ita r e a sa u
ignorarea c la s ic ilo r ; d im p o tr iv ă , p e n tru c a ră sp u n su l să fie
substanţial, e s te n e c e s a r ă n u d o a r le c tu r a S c rip tu rilo r, ci şi
cunoaşterea T ra d iţie i B is e r ic ii, c a p a c ita te a d e a g în d i az i c u
inteligenţa te o lo g ic ă a d o c t o r i lo r B is e r ic ii şi c u in te lig e n ţa
m e tafiz ică a g r e c ilo r , c a r e tr e z e ş te c a p a c ita te a o m u lu i d e a
că u ta c u o p r iv ir e ( th e o ria ) to t m a i p u r ific a tă fin a lită ţile
n atu rii, a le d e v e n ir ii şi a le fiin ţe i.
F ă ră o c u ltiv a r e a in te lig e n ţe i u m a n e , re z is te n ţa fa ţă d e
re la tiv is m u l a te u n u p o a t e fi d e c ît p r e c a ră . D u m n e z e u n e
su sţin e în c r e d in ţă , d a r v r e a ş i c a in te lig e n ţa n o a s tră n atu ra lă
să r ă m în ă a c t i v ă — T r a d i ţ i a ş i m a g i s t e r i u l B is e r ic ii n u
în c u ra jea ză , d e a c e e a , fid e is m u l şi s la b a e x e rsa re a facu ltăţilo r
n a tu ra le . F a r a o c ă u t a r e a u t e n t i c ă a a d e v ă r u lu i, c re d in ţa
d e v in e a u to - s u f ic ie n tă , tin z în d fie s p re fo rm a lis m şi leg a-
lis m , f ie s p r e f î d e i s m ş i s u p e r s tiţie . A c e s t a v e rtis m e n t a
r ă s u n a t d e j a p r o f e tic î n a u d ie n ţe le Iui P a u l al V l-le a c a re
p r e v e n e a u a s u p r a p e r ic o lu lu i fid e ism u lu i şi în en c ic lic a F ides
e t ra tio a lu i I o a n P a u l a l I l- le a .
C ît d e s p r e s t u d i ile te o lo g ic e , d a c ă a c e s te a n u m a i ştiu
s ă s e î n t o a r c ă l a c l a s i c i, b io c în d u - s e în tr-o e x e g e z ă c a r e
s a tis f a c e n u m a i g u s tu l c o n te m p o ra n ilo r, ce i c a re le u rm e a z ă
v o r p ie r d e s im ţu l c a u z e lo r p rim e , d a c ă p u te m s p u n e a s tfe l,
ş i s e v o r r e f u g i a t o t m a i m u lt în p ro p ria lo r su b ie c tiv ita te .
C r e d i n ţa ş i c ă u t a r e a lu i D u m n e z e u a u a c e a s tă c o n d iţio n a re
s p ir itu a lă ; i n te lig e n ţa tr e b u ie s ă s e p u rific e to t m a i m u lt în
c ă u t a r e a a d e v ă r u lu i, u r c în d m e re u sp re c e e a c e e s te p rim a r,
s p r e p r i n c i p i i l e şi iz v o a r e le a tin s e ce l m a i d ire c t d e e te rn ita te .
D e s i g u r , în c r e d in ţă , a c e a s tă u r c a re a o m u lu i s p r e iz v o a r e
e s t e î n s o ţ i t ă d e o c o n ş tiin ţă to t m a i p r o f u n d ă a p r o p r ie i s a le

85
n im icnicii şi d e dorinţa d e a p re a m ă ri, în schimb, măreţiaşi
bunătatea divină. A cea stă cunoaştere de sine nu este numai
ro d u l lucrării in teligen ţei, ci este mai ales rodul iubirii şi al j
ascultării d e v o in ţa T atălu i. T otu şi, fă ră o cultivarea ;
in te lig e n ţ e i, iu b ir e a în s ă ş i p o a te d ev en i „oarbă” şi
voluntaristă, riscînd chiar să piardă direcţia, dacă Dumnezeu 1
nu intervine (şi El nu este d eloc obligat să intervină pentrua
ne com pensa încetineala de a n e cultiva darurile naturale).
Purificarea om ului în drumul lui spre Dumnezeu constă,
astfel, în dubla purificare a inteligenţei şi a inimii - cea dinţii
este în mare m ăsură lucrarea om u lu i, care presupune
responsabilitatea lui activă. Numai cea de-a doua, purificarea
inimii, este lucrarea lui Dumnezeu, care presupune din partea
omului ascultarea şi „pasivitatea” receptivă a iubirii. Dar cele
două aspecte sunt părţile complementare ale unuia şi aceluiaşi
întreg - şi nici una din ele nu poate deveni autonomă fără ca
omul să devină o fiinţă lipsită fie d e umanitatea, fie de
spiritualitatea sa, pierzîndu-şi, într-un fel sau altul, demnitatea
lui personală.

86
 Idolii recesiunii*

Sta tu s quaestionis

riza cu care se confruntă lumea de astăzi este un

C efect al corupţiei şi abuzurilor din domeniul

speculaţiilor financiare. Lumea financiară pare
să fi devenit o maşinărie autonomă, care a ajuns să scape de
sub controlul oamenilor care au inventat-o. Este semnificativ
faptul că nu o disfuncţie a economiei reale a generat criza, ci
o paralizie, care pare a avea cauze psihologice şi spirituale
mai profunde, a speculaţiilor asupra tranzacţiilor din economia
reală. Criza este, de aceea, mai curând una a perceperii corecte
a realităţii; este o criză a inteligenţei active sau a capacităţii
minţii omeneşti de a surprinde cauzele reale ale fenomenelor.
De ce se confruntă lumea contemporană cu o asemenea
criză? Pentru a încerca să găsim un răspuns, cred că o scurtă
incursiune în ontologia realistă a lui Aristotel ne va permite
cîteva clarificări importante.

Ce este cu adevărat real, în ordinea fiinţei?

Nu putem da un răspuns la această primă întrebare, dacă

nu urmăm un drum al gîndirii care depăşeşte sfera sensibilă
şi imaginară. Dacă vreau să întrezăresc ce anume este real în

*Articol apărut în Idei Oi dialog, 2 (53V2009.

87
-
i
■
 Socrate în ordinea fiinţei, trebuie să trec de caracteristicile
accidentale ale individului Socrate - de ceea ce se poate spune
despre Socrate - şi să las în urmă impresia pe care o poate
exercita asupra m ea fizionom ia sa unică, căutînd ceea ce pre­
ced e, în ordinea realităţii, caracteristicile individului singular
Socrate. Pentru a afla ce este „cu adevărat real” (ontos m\
trebuie, aşadar să pot sesiza ceva din ce este primar, din ceea
c e ţine de sfera principiilor existenţei individului Socrate.
D esigur, Socrate este un om . Genul lui Socrate şi al
oricărui alt in divid um an este fiinţa umană. Dar care este
principiul care întem eiază acest gen, în ordinea realităţii? A
fi o m este o m odalitate a fiinţei, fără a fi însă un principiu al
e x iste n ţe i fiin ţei um ane. D e şi „om u l” oferă o descriere
in teligibilă a categoriei de care aparţine Socrate, observăm
că nu este ce l dintîi în ordinea realităţii —că nu ne spune de
ce există Socrate şi întregul gen al fiinţelor umane.
T reb u ie, aşadar, să se siz ă m un principiu comun,
in v iz ib il, care oferă un tem ei pentru „om ul Socrate.
A c e st principiu comun este esenţa , pe care în Metafizica
(1 0 4 1 a -b ), Aristotel o numeşte substanţă şi care este cauza
form ală imanentă a fiinţelor compuse. Conform Categoriilor
lui A ristotel, spre deosebire de accidente, care sunt totdeauna
p redicate despre un subiect, substanţa nu se enunţă despre
un su biect, nefiind prezentă ca atare în subiectul individual
—în om ul individual sau în copacul individual. Totuşi, deşi
substanţa nu e prezentă în indivizi, în calitatea sa de principiu
al in teligibilităţii şi al existenţei (de principiu a ceea ce este)
p o a te fi întrezărită prin contemplarea lucrurilor particulare
d e către o inteligenţă care se desprinde de determinabile
ccidcn tale ale acestora.
S pre d eoseb ire de în « r u l experienţei
m n l fac lucrurile a iP * * * ««"P

88
 este în to td ea u n a sim p lă . E a p o a te fi s u r p r in s ă , d e a c e e a , d e o
privire d ire c tă şi s im p lă , in te r e s a tă n u m a i d e r e a lita te , d e
ceea ce este „ c u a d e v ă r a t r e a l” . F ă r ă o a s e m e n e a p r iv ir e
simplă, in te lig e n ţa n o a s tră , c a r e e d e o b ic e i c a p tiv a tă d e c e e a
ce este „ in te re s a n t” şi „ u til” , n u p o a t e fi a c tiv ă ş i n u p o a te
sesiza n ici u n p rin c ip iu . P r iv ir e a c a r e c a u tă s u b s ta n ţa tr e b u ie
să fie , d e a s e m e n e a , l i b e r ă ş i d e z i n t e r e s a t ă , p e n t r u c ă
principiul, o b ie c tu l e i in v iz ib il, n u e x i s tă d e c ît în s in e ş i p r in
sine şi n u p o a te fi s u r p r in s d e c ît d e in te lig e n ţa c a r e n u a r e
nici un a lt s c o p în a f a r a c u n o a ş te r ii p r o p r iu - z is e .
S u b sta n ţa , s p r e d e o s e b ir e d e a c c i d e n te , p o a t e fi a ş a d a r
p r iv ită c a e x i s t î n d î n o r d i n e a p r o f u n d ă a f i i n ţ e i , c a o
d e te rm in a ţie u lti m ă a c e e a c e e s te ( î n M e ta fiz ic a 1 0 2 8 b ,
A n sto te l a f ir m ă c ă f iin ţa e s te m a i p r e s u s d e to a te s u b s ta n ţă ) .
S u b sta n ţa e s te c a u z a f o r m a lă a c e e a c e e s te . F iin d o c a u z ă ,
este „ c u a d e v ă r a t r e a lă ” î n o r d i n e a f iin ţe i, d e ş i n u p u te m
face e x p e r ie n ţa e i — c a p r i n c i p i u , s u b s t a n ţ a n u p o a t e fi
se siza tă d e c ît d e in te lig e n ţă , şi n u m a i c u c o n d i ţia c a a c e a s ta
să fie „ în a c t” , p u n în d u - ş i în t r e b ă r i c u p r i v i r e la r e a lită ţile
u ltim e.
O a s tf e l d e î n t o a r c e r e a in te lig e n ţe i c ă tr e p r in c i p iile
f iin ţe i n e p o a t e a j u t a ş i s ă n e a p r o p i e m d e r e a l i t a t e a
in v iz ib ilă a F i i n ţ e i p r i m e , d e r e a l i t a t e a lu i D u m n e z e u .
(P e n tru s f în tu l T o m a , c r e a ţia d iv in ă e s te n u m a i o c r e a ţie a
s u b s ta n ţe lo r , c a r e n u in c lu d e ş i a c c i d e n te le ) . T o tu ş i, în
a b s e n ţa h a b itu s-u lu i g în d ir ii d e a c ă u ta c e e a c e e s te p r im a r
în o r d in e a r e a lită ţii, m in t e a u m a n ă v a fi m e r e u te n ta t ă s ă
p u n ă în tr e p a r a n te z e r e a lită ţile u ltim e ş i s c o p u r il e f in a l e şi
să c a p itu l e z e în f a ţa s c o p u r il o r s e c u n d a r e , d e o b ic e i le g a te
d e „ u til” şi „ i n te r e s a n t” .

89
O c a u z ă ireală?

O asem enea cap itulare în faţa utilităţii şi a p j ^

im ed iate caracterizează mentalitatea omului contemporan
Iar, pentru a fa c e faţă cererii m asive de utilitate fi de \
satisfacţie im ediată, ştiinţa, aservită progresului tehnic ş
econ om ic, s-a dovedit instrumentul cel mai adecvat.
L a o m u l d c astăzi predom ină, aşadar, habiius-ul minţii
d e a su b stitu i scop u rile ultim e cu cele secundare, care, între j
altele, a transform at inovaţia ştiinţifică într-un surogat de
Providenţă. Ritm ul accelerat al dezvoltării tehnice şi creşterea I
econom ică au ajuns să fie venerate ca o formă supremi* l
b inelui. D in m ijloace pentru sporirea bunăstării oamenii«, j
a u d ev en it scopuri în sine, care m erită orice sacrificiu |
(fam ilie, relaţii om eneşti, valori umane şi religioase ctc.). j
Ele au scăpat, astfel, de sub controlul oamenilor şi au devenit
nişte idoli autonomi, cu temple strălucitoare ce îşi aşteaptă
a d o ra to rii — v iz ita ritu a lă la hypermarket a ajuns să
înlocuiască nu numai mersul la biserică, ci şi plimbarea îb I
aer liber şi viaţa socială.
Lumea de astăzi are şi un cult al vizibilităţii. A fi „vizibil
înseam nă pentru orice obiect (aproape în egală măsură pentru
oam eni, ca şi, de pildă, pentru produsele cosmetice) a fi real,
a exista cu adevărat. Această vizibilitate este de obicei creată
şi întreţinută de publicitate şi mass-media. Ea ţine, aşadar,
de sfera artefactului, şi nu de ceea ce există In realitatea
obiectivă. în plus, departe de a trimite la ceea ce c primar $
su b sta n ţia l , ac ea stă vizibilitate este o elaborare 8
accid en talu lu i care recurge permanent la imaginaţia

90
u ltim şi c u a d e v ă r a t r e a l, î n o r d i n e a f iin ţe i.
D a r, d a c ă o b i e c t e l e c a r e , c e l p u ţ i n , f o lo s e s c o m a te r ie
d e ja e x i s te n tă , s u n t p r i v i t e c a a v î n d o a d e v ă r a t ă „ r e a lita te ”
n u m a i d u p ă c e a u f o s t p r e l u c r a t e a r t i f i c i a l d e m a s s - m e d i a şi
p u b lic ita te , c e p u t e m s p u n e d e s p r e l u m e a f in a n c ia r ă , c a r e
e s te m a i a b s tr a c t ă d e c î t e c o n o m i a ş i lu m e a s o c ia l ă r e a lă , fiin d
u n te r ito r iu în c a r e p r e d o m i n ă c i f r e l e şi c a lc u le l e m a te m a tic e ?
D u p ă r ă s t u r n a r e a i e r a r h i e i î n t r e p r i n c i p i i i n v iz ib il e ( c a u z e le
tu tu r o r l u c r u r i l o r e x i s t e n t e ) , r e a l i t ă ţ i s i n g u l a r e c o n c r e te şi
a r te f a c te , s - a r p ă r e a c ă a s i s t ă m la o r ă s tu r n a r e ş i m a i ra d ic a lă :
d o m e n iu l ir e a l ş i a b s t r a c t a l s p e c u l a ţ i e i f in a n c ia r e a ju n g e s ă
fie p r iv it d r e p t „ r e a l i t a t e a p r i n e x c e l e n ţ ă ” . A ş a s e e x p lic ă ,
p r o b a b il, d e c e î n p r e z e n t o c r i z ă in t e r n a ţ i o n a l ă c a r e p r iv e ş te
n u m a i s f e r a s p e c u l a ţ i i l o r f i n a n c i a r e e s t e tr a d u s ă a u to m a t c a
o „ r e c e s i u n e e c o n o m i c ă m o n d i a l ă ” . A l t f e l s p u s , d e ş i c r iz a
n u a a f e c t a t , c e l p u ţ i n î n p r i m a f a z ă , p r o d u c ţ i a ş i s c h im b u r ile
e c o n o m ic e r e a l e , e a e s t e p r i v i t ă c a m o to r u l u n e i r e c e s iu n i
g lo b a le , c a r e a r f l a t i n s ( d e j a ) ş i e c o n o m i a r e a lă . î n te rm e n i
a r is t o te l ic i , c r i z a f i n a n c i a r ă a r fi c a u z a r e c e s iu n ii e c o n o m ic e
m o n d ia le . E x t r a p o l î n d r e l a ţ i a c a u z a lă , p u te m s p u n e c ă lu m e a
s p e c u l a ţ i i l o r f i n a n c i a r e , d e ş i i r e a lă , e s te c o n s id e r a t ă a s tă z i
c a u z a p r i m ă a t o t c e e a c e s e în t î m p l ă î n lu m e şi p r in c ip iu l
„ c u a d e v ă r a t r e a l ” a l l u m i i . D e s i g u r , n u p u te m a d ă u g a „ în
o r d i n e a f i i n ţ e i ” , p e n t r u c ă o r d i n e a a c e e a c e e s te e d if e r ită d e
c e e a c e p e r c e p e p r iv ir e a , a tra s ă d e s c o p u ri s e c u n d a re şi
a s e r v i t ă i m a g i n i l o r p u b l i c i t a r e , a o m u lu i c o n te m p o r a n .
D a r a c e a s t ă „ c a u z ă ” ţin e d e u n d o m e n iu l ire a l (a l
s p e c u la ţie i, s a u a l p a r iu lu i a s u p ra s c h im b u rilo r e c o n o m ic e ). î n
o n t o l o g i a r e a l i s t ă a r is to te lic ă , o a s tfe l d e c a u z ă ir e a lă e s te d e
n e c o n c e p u t - p u r ş i s im p lu , e a n u p o a te a v e a s ta tu tu l d e c a u z ă .
T o t u ş i , p u t e m c o n s t a t a e m p ir ic c ă , d e ş i e s te lip s ită d e o
r e a l i t a t e o n t o l o g i c ă , a c e a s tă c a u z ă d e t e r m in ă în f a p t

91
Gomjx>rtamenteîe indivizilor. în urma efectului de pa*g
generat de criza financiară, consumul a scăzut îo multeţ®
occidentale, ceea ce va duce inevitabil ta o scădere »
volumului schimburilor şi la o diminuare a producţiei.
Dar, dacă criza financiară este numai o cauză ireali ai
aparentă a recesiunii economice, înseamnă că adevina
cauză, cauza mai profundă, se află în altă parte. Ea parein
chiar în dificultatea cronică a omului contemporan de i
percepe corect realitatea şi de a acorda prioritate principiile?
şi cauzelor cu adevărat reale. Ignorind cauzele reale, ouuste
ajuns să ignore cu obstinaţie chiar adevărul despre tarat
Această atitudine fi face să substituie scopurile finale cucele
secundare şi să nu mai perceapă corect realitatea. O hunei®
care orice cadru universal ai valorilor bazat pe principii s t
privit ca indiciul unui conservatorism desuet ajunge te *
moment dat, îo mod natural, s i se confrunte cu consecinţei«
ignorării adevărului. Privita în lumina unei filozofii realiste
criza actuali nu poate avea aşadar o cauză „ireală”. Cauza ei
este mai curind necunoaşterea principiilor universale, refugiul
în accidente şt în imaginaţie şi incapacitatea de a mii asumi
valorile care decurg din contemplarea cauzelor prune.
3. a t r a c ţ ia b i n e l u i
*»uâiimââÊâtÊ^HlÊÊÊà M i
 Despre originile subiectivismului modern

oluntarismul s-a afirmat pe deplin în teologie

V din momentul în care W illiam O ckham a

radicalizat poziţia lui John D uns S cotus
împotriva doctrinei tomiste a voinţei, privite ca un „apetit
raţional” (appetitus rationalis). Dacă la sfîntul Toma
libertatea voinţei umane depinde de inteligenţă, fiind o
libertate a fiinţei raţionale, pentru Duns Scotus această
libertate a omului condiţionată de natura sa raţională devine
ţinta unei polemici teologice. Pentru D octorul Subtil,
libertatea este o facultate n o n -n atu rală „ p u ră ” şi
necondiţionată, care ar caracteriza atît voinţa divină, cît şi
voinţa umană.
Sfîntul Toma apăra primatul intelectului, considerînd
că voinţa (apetitul raţional) este atrasă în mod necesar de
binele suprem.13 Scotus va apăra, în schimb, primatul voinţei
libere, nu numai în antropologie, ci şi în doctrina sa despre
Dumnezeu. Acest primat al voinţei va sta la originile
voluntarismului lui Ockham şi va deschide drum ul
subiectivismului ce caracterizează o mare parte din filozofia
modernă şi contemporană.*

*Articol apărut în Idei în dialog 9(60)/2009.

63
 Scoruş şi Averroes

Pentru a în ţelege cum s-a produs această (ransformii

d o cd rn e. torni ste despre I.bertate şi voinţă, trebu,e»«,
c ă o b ie c ţiile lui Duns Scotus împotriva voinţei depead®
d e r a ţiu n e nu erau îndreptate numai înspre teologia
D octorului A n gelic, pe care, ca membru ai şcolii francisca*
încerca să o conteste în totalitate, cu aigumente ale sfinţii
Bonaventura şi ale sfîntului Augustin. Doctrina scotisti cs
privire la libertatea umană şi divină a fost şi o reacţie fefăde
determ inism ul cosm ic al lui Averroes, care făcea din lumeo
realitate im p reg n a tă de necesitate - mai ales faţă de modul
în care averroismul fu sese prezentat şi condamnat la Paii
în 1 2 7 7 . în răspuns la doctrina deterministă a Iui Averroes,
S co tu s a redus d ra stic im portanţa necesităţii, a exaltat
contingenţa şi a afirmat libertatea umană şi divină mult
dincolo de limitele doctrinelor creştine tradiţionale despre
libertate şi voinţă. Considerând că misiunea sa era aceea dea
apăra libertatea contra avetr oismului, Scotus a mers ătîtde
departe în cît a afirmat că şi fericifii din cer şi chiar ini0
om enească a lui Isus Cristos ar fi rămas cu puterea de*
păcătui, ca şi cum „puterea de a păcătui ar fi o perfecţiune*
lib e rtă ţii indispensabilă pentru a avea libertate, şi nu ar fi
d e f ic ie n ţ a naturilor imperfecte care pot înclina în mod vicio*
in te le c tu l să p reţuiască unele lucruri particulare, /ară a K
c o n t de norm a moralităţii”^ Dumnezeu> schjmb> ar fi
«#rain. în viziu n ea lui Scotus, de posibilitatea de a păcătui* J
 Dacă Averroes suprima, prin determinismul său excesiv,
providenţa divină şi chiar existenţa divină, Scotus, din
temerea de a le atribui creaturilor o necesitate care să fie
similară cu cea proprie numai Iui Dumnezeu şi pentru a se
opune determinismului averroist, a riscat o apărare radicală
a doctrinei contingenţei în metafizică, care avea să inspire
mai tîrziu subiectivismul agnostic al lui Ockham. Doctrina
scotistă a libertăţii şi a contingenţei sună astfel: „dacă ceva
[o cauză secundară] este cauzat în mod contingent, atunci
cauza primă cauzează în m od contingent; prin urmare,
cauzează în mod voluntar” {D e Primo Principio, 4). Aşadar,
libertatea divină constă în faptul de a cauza în mod contin­
gent. D octrina sc o tistă a co n tin g e n ţei a stat la baza
conceptului de libertate spontană şi iraţională al lui Ockham,
ce a fost adoptat ulterior de întreaga filozofie modernă:
libertatea a ajuns să fie considerată nu numai non-necesară,
ci şi opusul unei alegeri raţionale, ajungînd să fie ataşată
mai curînd de natura pasională a om ului, fiind com plet
desprinsă de inteligenţă şi de raţiune.

Imperfecţiune, contingenţă, necesitate

In Metafizica lui Aristotel, primul principiu este străin

de orice contingenţă. D um nezeu există cu necesitate, în
virtutea necesităţii de a fi bun, fiind, de aceea, un principiu,
în al doilea rînd, gîndirea formează esenţa a ceea ce este
divin {Metafizica 1072b). Necesitatea şi actualitatea sunt mai
bune, pentru Aristotel, decît contingenţa şi potenţialul şi, de
aici, rezultă că dacă Dumnezeu este bun, El este şi necesar şi
actual. Actualitatea şi necesitatea sunt, aşadar, perfecţiuni
a le lu i D u m n ezeu . în sc h im b , lib erta tea , în se n su l
contingenţei scotiste, nu poate caracteriza primul principiu
al Iui AristoteU pentru că, î n a c e
imperfecţiune în fiinţa divină- ar fj arf .
J*?nendenţă şi p oten ţialitate A , ” e r îa te a „ ni,s^ o
d e p e n d e n ţ a «?» r . ~ - - : A a c c e p t a d o c t r lim in^aeSUpUM
sc o tisti
Scotisfâ
ţrise su rm ă . a ş a d a r , a . n t r o d u c c o d e p e n d e n ţ ă ş i o im p e rfe c ţiu n e
în f i i n ţ a p e c a r e o c o n s i d e r ă m p e d e p l i n p e r f e c t ă ş i auto-
s u f ic i e n tă . Imperfecţiunea a r p r e s u p u n e c ă D u m n e z e u n u este
b u n şi c ă , n e flin d b u n , n u p o a t e fi u n p r i n c i p i u .
D e s i g u r , r a ţ i o n a m e n t u l l u i S c o t u s e s t e d i f e r i t - el
c o n s i d e r ă , d i m p o t r i v ă , c ă c e e a c e e s t e b u n e s t e b u n î n virtutea
f a p t u l u i c ă D u m n e z e u l - a d o r i t a s t f e l ; v o i n ţ a d i v i n ă este
f u n d a m e n t u l u l t i m a l î n t r e g i i f i i n ţ e ş i a l î n t r e g i i m o r a lită ţi,
î n a c e a s t ă o n t o l o g i e î n c a r e p r i m e a z ă v o i n ţ a , î n r a p o r t cu
f i i n ţ a r a ţ i o n a l ă , l u c r u r i l e n u p o t a ş a d a r s ă f i e b u n e „ î n s in e ,
c i d o a r î n v i r t u t e a f a p t u l u i c ă D u m n e z e u a d o r i t s ă f i e bune.
( D e s i g u r , î n a c e s t p u n c t , p u t e m r e c i t i î n c e p u t u l C ă rţii
G e n e z e i’, d u p ă c e D u m n e z e u „ a v ă z u t t o t c e f ă c u s e ” , a v ăzu t
c ă „ t o a t e e r a u f o a r t e b u n e ” (<G e n e z ă 1 , 3 1 ) - a ş a d a r , D u m n e z e u
a v ă z u t c ă „ to a te e r a u f o a r te b u n e ” d u p ă a c t u l c r e a ţ i e i ş i după
c o n t e m p l a r e a a c e s t e i c r e a ţ i i ş i n u a p r e s u p u s c ă t o a t e erau
d e ja f o a r t e b u n e , n u m a i î n v i r t u t e a v o i n ţ e i s a l e ) .
R e a l i t a t e a n u e s t e , a ş a d a r , a c t u a l i t a t e p e n t r u S c o t u s , aşa
c u m e s t e p e n t r u A r i s t o t e l : v o i n ţ a o c u p ă u n l o c c e n t r a l în
a c e a s tă m e ta fiz ic ă c e s u b s titu ie n e c e s i t a t e a c u c o n tin g e n ţa
ş i U b e r ta te a . D i f i c u l t a t e a a c e s t e i m e t a f i z i c i e s t e î n s ă c ă s p a ţiu l
a t i t d e l£UB P e c a r e p a r e c ă îl l a s ă p e n t r u l i b e r t a t e e s t e î n ş e l ă t o r
c o n tin g e n ţa a b s o lu tă tin d e in e v ita b il c ă t r e e x t r e m a o p u s ă ,
p e n t r u c ă a t u n c i c î n d t o t u l e s t e c o n t i n g e n t , t o t u l d e v i n e de
fa p t n e c e s a r. A p u te a s ă a le g i e s te e c h i v a l e n t c u a nu
a v e a n ic i u n p u n c t d e r e p e r (ş . n ic i o r a ţi u n e ) p e n t r u o a le g e r e
c o n c re tă . D u p ă S c o tu s , v o in ţa n u e s te a tr a s ă î n m o d n e c e s a r
n ic i c h ia r fa ţă d e b in e le îş i p o a te d o r i c h ia r
ş i r ă u l pe c a r e a recunoaşte c a r a u . . a r ^ a J e fîe re a " J j g

66
nu este ghidată de nici un raţionament care conchide că unele
lucruri sunt cu necesitate mai bune decît altele şi nu există
nici un temei pentru a prefera chiar voinţa lui D um nezeu
faţă de simplul capriciu al voinţei umane, rezultă că alegerea
bună a omului de a urma voinţa lui D um nezeu este pe cît de
d ific ilă , pe a tît d e in d ife r e n tă m o r a l. E ste d ru m u l
subiectivismului şi al relativism ului moral contemporan.

Idealism şl libertate subiectivă

în filo z o fia m odernă de după O ck h am , lib ertatea

subiectivă a legitim at speculaţia unui Eu tiranic care îşi
transformă propriile sale con cep te abstracte în realitate,
considerînd că „dacă faptele nu confirm ă teoria, cu atît mai
rău pentru fapte” (Fichte). Idealismul absolut a presupus,
aşadar, o transformare a m etafizicii realiste într-o m etafizică
pur conceptuală şi logică: totul porneşte de la o inteligenţă
ambiţioasă care-şi exaltă propriile sale ficţiuni conceptuale,
impunîndu-le asupra realităţii. C eea ce este grav în toate
acestea este că o asemenea inteligenţă nu mai este preocupată
de adevărul care îm plineşte viaţa umană în întregul ei sau de
finalitatea ultimă a om ului, ci doar de propriile sale idei şi
idealuri. Inteligenţa este astfel substituită cu o imaginaţie
ataşată maladiv de propriile ei constructe ideale şi de pro­
pria ei libertate subiectivă.
Metafizica idealistă nu caută nimic real, ci doar propune
o „realitate” construită de mintea unui subiect uman, printr-
un exerciţiu al libertăţii şi al im aginaţiei intelectuale. Veritas
est adaequatio intellectus et rei,15 definirea m edievală a
căutării realiste a adevărului, este reinterpretată radical de
idealism : „adevărul” nu m ai este d ecît rodul libertăţii
s u b ie c t iv e a o m u lu i. A c e s ta e s te , în fa p t, e f e c t u l

67
ep istem ologic ultim generat de doctrina scotistă a libertăţi
ş i a co n tin g e n ţei. A g n o stic ism u l lui Ockham a distras
m entalitatea filo z o fic ă a căutării adevărului obiectiv, iar
Scotus a presupus că om ul nu percepe în mod necesar atracţia
b in e lu i u ltim - f ilo z o fia m odernă nu a făcut decît sâ
accentueze această tradiţie agnostică şi subiectivistă, ajungrnd
in cele din urmă la relativismul cognitiv, moral şi spiritual
care-1 seduce pe omul de astăzi, îndepărtîndu-1 de atracţia
binelui suprem.
 Socrate, Newman şi Ratzinger
vs. dictatura relativismului*

olumul D espre conştiinţă , care cuprinde două

V eseuri de teologie morală scrise de Cardinalul

Ratzinger (Papa Benedict al XVI-îea) ca pre­
fect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, propune, în
pofida dimensiunilor sale reduse, o analiză consistentă a
crizei contemporane a valorilor morale şi cîteva remedii
substanţiale pentru maladiile sufleteşti ale omului de astăzi.
Cel dintîi eseu, intitulat „Conştiinţă şi adevăr”, se
întreabă în ce măsura conştiinţa subiectivă a fiecărui om are
o putere de justificare morală. Dacă justificarea ar fi posibilă
numai prin conştiinţa subiectivă individuală, atunci Hitler şi
complicii săi „ar trebui căutaţi în Rai” (p. 25), pentru că au
comis toate atrocităţile cu o conştiinţă curată, fanatică, lipsită
de orice scrupule şi îndoieli. Dar ceea ce face imposibilă
această justificare morală este faptul că o conştiinţă subiectivă
nu este în mod necesar conformă cu adevărul. Ha poate fi o
conştiinţă sinceră (ofiţerul SS poate spune cu mîna pe inimă
că a acţionat nobil şi dezinteresat pentru binele celui de-Al
Treilea Reich), rămînînd cu toate acestea o falsă conştiinţă.
Deşi falsa conştiinţă poate conduce într-o primă instanţă la

*Articol apărut cu titlul „împotriva dictaturii relativismului” în Idei

în dialog 7(58)/2009. Articolul este o recenzie la lucrarea lui Joseph
Cardinal Ratzinger (Benedict al XVI-îea), Despre conştiinţă. traducere
de Alex Moldovan, Galaxia Gutenberg, 2008.

69

'"V 9 Ê Ê
absenţa co m o d ă a oricărui sen tim en t de vinovăţie şi iao i
aparentă siguranţă d e sin e , tocm ai ea face ca individul săfie
incom prehensibil pentru D u m n e ze u şi pentru om. Prin con-
trast, strigătul ch in u ito r al c o n ştiin ţe i care îl tulbură pe
păcătosul aflat în pragul con vertirii este ceea ce permite
acţiunea de iertare şi m ilo stiv ir e a lui Dumnezeu în inima
lui. Falsa conştiinţă, con ştiin ţa „curată” şi „inocentă”, este,
de aceea, o b oală a su fletulu i m ai periculoasă decît păcatul
conştientizat, pentru că îl ţin e p e om m ai departe de adevăr
şi de convertire.
Joseph R atzinger n e propune aici doi ghizi pentru o
conştiinţă morală care aderă la căutarea adevărului: Newtnan
şi Socrate. Pentru John H enry N ew m an , primatul conştiinţei
era indiscutabil (precedînd în m od ex p licit recunoaşterea
papalităţii). Conştiinţa însem na, pentru teologul şi filozoful
englez, „prezenţa perceptibilă şi insistentă a vocii adevărului
m subiectul însuşi” (p. 35) _ ceea ce presupune o recunoaştere
su b iectiv ă a adevărului lui D u m n ezeu în interioritatea
sufletului uman şi, prin aCeasta, Q depăşire a subiectivităţii-
on v ertirea lu i N ew m an la c a to lic is m a fo st, astfel,
determinata de o recunoaştere a adevărului şi d e o obedienţă
a e^ ces^ ^ ev ă r , pe care l-a situat m ai presus d e propriile
lui gustun, de obişnuinţele de grup, de legăturile d e prietenie
şi e a şam entele bazate pe un trecut com un. N ew m an n#
avea, altfe spus o simpatie mai mare pentru catolici dec#
pentru anglicani, dar a recunoscut prioritatea adevărului fe|5
d e preferinţele sale subiective ş i « ales să urm eze drumul pe
care acest adevăr îl indica pentru el.
D ar „problema critică a epocii m odem e”, aminteşte

d e progres (p. ^ al -m di e ^ v ă r u l ca atare,

privit ca punctul de refennH Pr0gresu| f | .
direcţia şi p are , p e b u n ă d re p ta te , c ă n u c o n d u c e n ic ăie ri. N u
există „su s sau jo s ” , în tr-u n se n s sp iritu a l, în d isc u rsu l id eo ­
logic p ro g resist. A stfe l, „ a şa -n u m ita e tic ă id e o lo g ic ă sau a
consecinţelor d e v in e în c e le d in u rm ă n ih ilistă ” (p. 3 8 ) şi
deschide d ru m u l d ic ta tu rii re la tiv is m u lu i, în c a re cei m ai
p u te rn ic i îşi im p u n a s u p r a c e lo r s la b i s ta n d a r d e le lo r
subiective. P rin felul în ca re s-a o p u s lum ii m o rale a sofiştilor,
în care fie c a re o m îşi s ta b ile ş te p ro p riile s ta n d a rd e , şi a
afirm at în c re d e re a în a p titu d in e a o m u lu i p e n tru a d e v ă r,
Socrate „a r p u te a d e v e n i, în tr-u n a n u m it se n s, u n p ro fe t al
lui Isus C ristos” (p. 39), al /o g o s-u lu i cre ştin care îl elib erează
pe om p rin a d e v ă r şi p e n tru adevăr.
In c e a d e -a d o u a p a rte a e s e u lu i, a u to ru l p ro p u n e o
revizuire a d o c trin e i m o ra le c a to lic e a co n ş tiin ţe i, în lo c u in d
term enul stoic d estu l d e v a g d e synderesis c u te rm e n u l p la ­
tonic anam nesis . U rm în d se m n ific a ţia lu i a nam nesis d in
Scrisoarea către R om ani ( 2 ,1 4 -1 5 ), u n d e s fin tu l P au l d escrie
obedienţa p ăg în ilo r faţă d e o leg e „ în scrisă în in im ă” şi reg u la
m o n a stic ă a sfîn tu lu i V asile, c a re a firm ă c ă „ iu b ire a lu i
D um n ezeu n u se în te m e ia z ă p e o d isc ip lin ă im p u s ă n o u ă din
afară, ci co n stitu tiv a şe z a tă în n o i c a ap titu d in e şi n e c e sita te
a natu rii n o a s tre ra ţio n a le ” , au to ru l su sţin e e x iste n ţa u n u i
niv el o n to lo g ic al m e m o rie i b in e lu i şi ad e v ăru lu i. în felu l
acesta, c e e a c e p a re c ă v in e „ d in a fa ră ” —p o ru n c ile d iv in e ,
e x ig en ţe le u rm ă rii lu i C risto s, în d e m n u rile m a g iste riu lu i
B isericii —a re în rea lita te o fu n cţie m a ieu tică , făc în d să ia să
la su p rafaţă a p titu d in e a p e ca re o m u l, c re a t d u p ă ch ip u l şi
asem ă n area lui D u m n ez eu , o are d e ja în sc risă în n a tu ra lui.
P riv in d a u to rita te a p a p a lă în a c e a s tă lu m in ă , e a a p ă ră şi
c la rific ă m e m o ria creştin ă. N u e v o rb a d e im p u n e re a u n ei
au to rităţi d u p ă reg u lile o m en eşti ale p u te rii, ci d e ro lu l P ap ei
de a se a d re sa n iv e lu lu i p ro fu n d a l co n ştiin ţei, anam nesis.

71
 C o n v in ă (con cern *) oWfgă cw
6Jsa - ui acesJ caz, voinţa nu poate fi b u n ii* Z *
cd u i care acţionează im oral propriile c o o v h J «
în faptul că voinţa sa ascultă de p ro ţrile safe connnjta;
se situează la un n ivel m a i p r o f u n d , c e l a l neglijării p ^
sale fiinţe, care îl face „surd la chemările lăînmia* '
adevărului” (p. 51). D e aceea, conchide cardinalul, crari*
din convingere, ca H itler şi S a lin , sunt vinovaţi, chiard»
sunt inconştienţi de culpabilitatea lor. Psalmul 19(1$),15.:
prin care credinciosul se roagă ,J D c c e le ascunse ale mdr
curăţeşte-mă” conţine un strigăt pentru vindecarea acesta
teribile boli a sufletului: tăcerea unei conştiinţe aparenta ■
rate şi ignorarea propriilor păcate.
Creatorul nu îngăduie, am in teşte Ratzinger în finalul
eseulu i, ca lucrurile să se con su m e num ai în vinovăţie şi® |
căinţă. Pentru creştini, co n ştiin ţa om ulu i nu are ultimul •
pentru că intervine iertarea, iubirea Mântuitorului j
lib e8^ - Care mistuie rina în iubirea sa şi dăruieşte bucură;
de f ^ - SplritUale- A ceastă ispăşire a rin ei este simbolizat* I
Şi erin ii? ^ ° reste>vinovat de m atricid şi bîntuit de furii j
ajunge m itice ale conştiinţei sale vinovate)
eriniile se trans/^ fleAachitat în faţa tribunalului sfînt, iar
Numai c o n ş t iin ţ ă * ÎD spirite ale reconcilierii (eumenide)- ;
purificarea căinţei, adevărul P °ate să treacă prin
Legătura dintre conştiinţă ^ Dum nezeu iertarea şi pacea,
fiind esenţială pentru vindecare6^ 1- este’ a^adar, profundă,
în cel de-al doilea eseu, Sp*rituală a omului,
cardinalul abordează problema d e ^ ? li’ teologii şi morala”,
contemporane, a maladiei in te r j m0^ ? erii C orale a lumii
este totuşi a om enirii, care
rior, şi *e întreabă cum ar P»tea c o ^ u n ^ r ic o l’exte-
eP*scopii> în
 colaborare c u te o lo g ii, la re d e sco p e rirea unei „cunoaşteri
m o rale" o b ie c tiv e , în c o n d iţiile p u ţin fav o rab ile în care
„cuvîntul m ag isteriu lu i n u m ai este plauzibil p entru m ulţi
creştini d e astăzi” (p- 92).
M ai întîi. el d istin g e ra ţiu n e a m o rală d e raţiunea care
îm parte cu n o a şte re a în sp e cia liz ări, ca lc u lea ză şi cuantifică
to t c e e a c e e s te m ă s u ra b il şi c a n tita tiv . M o ra la ţin e d e
dom eniu] lib ertăţii —to tu şi, ex istă astăzi şi ispita p ozitivistă
a unei calculări a co m portam entului um an, pentru a descoperi
o form ulă te h n ic ă a fericirii. D a r c u n o a şte re a scopurilor pe
care treb u ie să le u rm ă re a sc ă u n o m n u po ate fi red u să la un
m odel gen eral d e cu n o a şte re . Şi este n elin iştito r faptul că
astăzi se în c e a rc ă ac est lu cru şi că se fac efo rtu ri pentru a
„program a’' o co n d u ită u m a n ă irepetabilă: prin aceasta, om ul
acţio n ează îm p o triv a p ro p rie i lui u m an ităţi.
O a d o u a isp ită a lum ii d e az i este ac ee a de a izo la în
do m en iu l su b ie ctiv u lu i to t c e e a ce n u p o ate fi co n tro lat prin
calcul şi an aliză cantitativă: ispita pozitivistă de a exila m orala
şi re lig ia în tr-u n p e rim e tru „ n e ş tiin ţific ” , ca re nu p o a te
rep rez en ta o cu n o a şte re . E fe ctu l n eg a tiv al acestei expedieri
a m o ralei în sfe ra su b iectiv u lu i este că, şi d upă ce m od a
p o z itiv is m u lu i s - a a te n u a t, c o n ş tiin ţa e ste p r iv ită c a o
d iv in iza re a su b ie ctiv ită ţii. în tre conştiinţă şi auto ritate ar
ex ista astfe l u n ab is d e n etrecu t şi un co n flict ireductibil.
E x istă în să şi d o u ă surse ale cunoaşterii m o rale care
ex tra g m o ra la d in z o n a subiectivităţii: iden tificarea creştin ă
a m o ralei c u a scu ltarea n ec o n d iţio n ată faţă d e v o in ţa lui
D u m n e z e u şi g a ra n tu l c o m u n ita r al m o ra le i, p re z e n t în
tr a d iţiile şi m o ra v u rile u n u i p o p o r, în în ţe le p c iu n e a lu i
tra n sm isă d e generaţii. M orala, ad a u g ă R atzin g er, „tre b u ie
să a ib ă d e -a face cu m orala o b iectiv ă” şi să p o rn e a sc ă d e la
re a lita te (p- 73). „C onştiinţa e p riv ită c a fiin d v a lid ă to c m ai

73
pentru că încorporează adevărul lăuntric al lucn.nl •
cu realitatea, care este, în fond, vocea creatorului’’^ ^
O acă în sc h im b , se afirm ă „un drept a b S
subiectivităţii , există n scu l ca binele comun obiectiv săfie
sacrificat pentru a face loc tiraniei subiectivităţii. „Este ciudat
- scrie Ratzinger - că anumitor teologi le vine greu să accepte
doctrina clară şi restrînsă a infailibilităţii papale, însănu văd
m ei o problemă în a acorda o infailibilitate de facto oricui
posedă conştiinţă.” Doctrina infailibilităţii papale, care se
referă strict la credinţa şi la morala inspirate de Duhul Sfînt
şi bazate pe revelaţia divină, este negată vehement, ca un
Rentabil „absolutism”, de către partizanii unui subiectivism
lim ite. „Dreptul la conştiinţă”, pe care îl revendică
^>artl^ n” ob iectivism u lu i, este legitim numai dacă există
ş | ^ ey ^ | a/ ormăr** conştiinţei” (p. 80) în direcţia binelui

fi insistă cardinalul, nu este numai ceea ce poate

logosul cr ti CalCUlat ° biectivă este şi fiinţa creată prin
una estetică^ • car®nu are doar o expresie matematică, ci şi
„ştiinţifîcă”?1 morală- Obiectivă este, a stfel nu numai ordinea
frum useţii v i z i M ^ ' “11"’ ci şi ordinea morală Ş1 0rdiBea
con cep t m ateriali«51 l"vizibile- Biserica nu poate apăra us
b eh avioriştii) ci ş ,b ,o lo 8ic de „natură” (aşa cum fac
creaţiei, care se su stra^ calcuf'f 3 ? T T - SP'ntU3'â ?
F iin d creată de f c j « * * * * * *
raţionalitate care ne p r e c ^ T J l
noastră raţiune şi ne poate cn oe iraţionalitatea ? * * *exterioară
” * Prop"
(p. 8 5 ). M esajul Bisericii este perceput
c a n ep la u zib il pentru că mulţi dintre <*em uty creştini
o b ie c tiv ită ţi dreapta raţiune şi limbajul sim ^ pierdut simpli
Ia r lo g o s-u l lum ii nu poate fi perceput de Co^ Ua*c°nştiinţei-
Clr>Poranjf dacă

74
 nu admit că există un logos al începutului (în cuvintele lui
Wittgenstein clin TTractatus lo g ico -p h ilo so p h icu s 6.41,
,,sensul lumii trebuie să stea în afara ei**).
Eseul se încheie cu c îte v a a p lic a ţii, legate de rolu l
episcopului şi al teologului m oralei , şi d e co m u n ica rea care ar
trebui să existe între ei. ,,\îa g isteriu l B is e r ic ii — sc rie c u curaj
cardinalul —trebuie să-l apere p e o m îm potriva lui însuşi pentru
a preveni distrugerea lu i , chiar dacă asta în sea m n ă înfruntarea
filozofiei unei întregi e p o ci ” (pp. 9 2 -9 3 ). A c e s t e c u v in te par
să exprim e o hotărîre concretizată în m a g iste riu l a ctu al a l lu i
B e n e d ic t al X V i - i e a : a c e e a d e a lu p ta , c h i a r c u p r e ţu l
n u m ero a se lo r c ritic i şi n e în ţe le g e r i , îm p o t r iv a „ d ic ta tu r ii
rela tivism u lu i ” c e îl a s e r v e ş te p e o m faţă. d e fa ls e le v a lo r i şi
faţă de dezorientarea produsă d e p ie rd e r e a se n su lu i a d ev ă ru lu i.
Fidelitatea p r o fe tic ă a lu i Jo sep h R a tz in g e r fa ţă d e tra d iţia
B ise ricii şi faţă d e c o n ş tiin ţa c o n d u s ă d e sp iritu l a d e v ă r u lu i
ies la lu m in ă c u p u te r e în a c e s t e e s e u r i, a n u n ţîn d în m u lte
p r iv in ţe m e s a ju l să u p o n tific a l. N u „ a b s o l u t i s m u l ” s a u
tradiţionalism ul p e r s e , ci p a s iu n e a p e n tru a d e v ă r pare sa a n im e
co n fru n ta re a lu i B e n e d i c t al X V T - le a c u id o lii lu m ii d e a z i.

75