COSTACHE NEGRUZZI

Cârjaliul

Cârjaliul era de neam bulgar, în limba turcească cârjali însemnează brav,

îndrăzneţ, adevăratul lui nume nu îl ştiu. Cârjaliul cu faptele lui adusese groaza în
toată Moldavia. Pentru ca să dau oarecare idee de el, voi povesti una din izbândele
lui. într-o noapte el şi arnăutul Mihalache au năpădit amândoi pe un sat bulgăresc.
L-au ars, puind foc de ambe capetile, şi au început a umbla din colibă în colibă.
Cârjaliul tăia şi Mihalache prăda, amândoi striga: Cârjali! Cârjali! Sătenii da om
piste om. Când Alexandru Ipsilant proclamă revuluţia şi începu a-şi aduna oaste,
Cârjaliul îi aduse şi el câţiva vechi d-ai săi camarazi. Adevăratul scop a Eteriei, lor
le era neştiut, dar războiul le înfăţoşa prilejul de a se îmbogăţi cu cheltuiala
turcilor şi poate şi a moldavilor—şi aceasta lor le părea destul de înţeles.
Alexandru Ipsilant era brav personalic, dar nu avea însuşirile trebuitoare pentru
rolul de care se apucase cu atâta foc şi atâta nesocotinţă. El nu se putea învoi cu
oamenii cu care era silit a comanda. Ei nu avea către dânsul nici stimă, nici
încredinţare. După nenorocita bătaie, unde a perit floarea junimei greceşti,
Iordache Olimbioti l-a sfătuit să se depărteze, şi a luat el locul lui. Ipsilant fugi în
hotarile Austriei şi de acolo trimise blestemurile sale acelor oameni pe care el îi
numea slugi, fricoşi şi nevrednici, însă cea mai mare parte din aceşti fricoşi şi
nevrednici a perit în zidurile mănăstirei Secu sau pe ţărmul Prutului, apărându-să
disperat împrotiva unui neprietin înzecit de tare. Cârjaliul se afla în batalioanele
lui Gheorghe Cantacuzin, pentru care se poate repeta tot acele ce s-au zis de
Ipsilant. în ajunul bătăii de la Sculeni, Cantacuzin ceru la guvernul rusesc voie să
intre în carantina noastră. Oştile lui rămaseră fără comandir; dar Cârjaliul, Sofiano,
Contoguni şi ceilalţi n-avea trebuinţă de comandir.
Pare-mi-se că bătaia Sculenilor nimeni n-a descris-o în tot atingătorul ei adevăr.
Să-şi închipuiască cineva 7 arnăuţi, albanezi, greci, bulgari şi de tot soiul, neavând
nici o idee de arta războiului, şi înapoindu-se întru vederea a mii călărime
turcească. Această ceată s-a lipit de malul Prutului, şi a aşăzat înaintea lor două
turnirele aflate la Iaşi în Curtea domnească, cu care împuşca la ospeţe şi
Ţeremonii. Turcii ar fi voit să se slujască cu cartuşe, dar n-au cutezat fără voia
guvernului rusesc: cartuşele negreşit ar fi trecut în partea noastră. şeful carantinei
(mort acum), patruzeci de ani slujind în slujba oştenească, de când era nu auzise
şuieratul gloanţelor; dar aicea Dumnezeu l-a miluit să-l auză: câteva au bâzâit pe
la urechile lui. Moşneagul să făcu foc de mânie, şi ocări pentru aceasta pe maiorul
unui reghement de vânători ce se afla la carantină, maiorul, neştiind ce să facă, a
alergat la râul pe malui cărui să hereţea delibaşii şi i-a amerinţat cu degitul.
Delibaşii, văzând aceasta, s-au întors şi au fugit, şi după ei tot corpul turcesc.
Maiorul ce i-a îngrozit cu degitul, se numea Horcevski. Nu ştiu ce să va fi făcut. A
doua zi însă, turcii au atacat pe eterişti, necutezând a întrebuinţa nici cartuşe, nici
boambe, s-au hotărât împrotiva obiceiului lor să se slujască cu arma albă. Lupta fu
ferbinte, se dumica cu iataganile; în partea turcilor se văzură suliţi, lucru ce pân
atunci ei nu avea; acele suliţi era ruseşti: Zaporojanii se oştea în rândurile lor.
Eteriştii, după hotărârea împăratului nostru, putea trece Prutul ca să scape în
carantina noastră. Ei începură a trece. Contoguni şi Sofiano au rămas cei de pe
urmă pe malul turcesc. Cârjaliul, ce să rănise de cu seara, era acum în carantină.
Contoguni, fiind foarte gros, se răni de o suliţă în pântece. El c-o mână a ridicat
sabia, cu ceealaltă a apucat suliţa duşmănească, a înfipt-o în el mai adânc, şi prin
acest chip a putut ajunge cu sabia pe ucigaşul său şi împreună cu el a căzut. Tot se
sfârşi. Turcii rămaseră biruitori. Moldavia se curăţi, ca la 600 arnăuţi se
împrăştiară prin Besarabia; nevăzând nici un chip de a se hrăni, toţi au fost datori
Rusiei pentru ocrotirea ce le a arătat. Ei trăia nedetelnici şi nedesfrânaţi; totdauna
îi putea vedea cineva în cafenelile semi-turceşti ale Besarabiei, cu ciubuce lungi în
gură, sorbind din felegene spuma cafelii. înfiratile lor peptare şi ascuţiţii iminei
roşi începea a se învechi; dar încănafatele lor fesuri tot atârna încă pe o ureche şi
iataganile şi pistoalele lor străluceau pe jumătate ieşite din latele lor cingători.
Nimeni nu se jăluia de dânşii, şi nici nu era de gândit că aceşti ticniţi săraci era cei
mai vestiţi hoţi ai Moldaviei, tovaroşii groaznicului Cârjaliu; şi că el însul era între
dânşii. Paşa, ocârmuitor din Iaşi, află de aceasta şi, pe temeiul aşezămintelor de
pace, ceru de la Ocârmuirea rusească redarea tâlharilor. Poliţia făcu cercetări, şi
aflând că Cârjaliul era cu adevărat în Chișinău, îl prinsă în casa unui călugăr, fugit
într-o seară, când cina în întunerec cu şapte camarazi ai săi. Cârjaliul fu pus subt
caraul. El nu tăgădui adevărul şi se numi îndată, însă — adaogă — din ceasul ce
am trecut Prutul nu m-am atins nici de un păr de avere streină; n-am strâmbătăţit
nici pe cel mai prost ţigan. Pentru turci, pentru moldavi, pentru valahi, cu adevărat
sunt tâlhar, dar pentru ruşi sunt oaspe. Când Sofiano, sfârşind toate cartuşele lui a
venit la noi, la carantină, ca să adune de pe la răniţi, pentru cele de apoi
încărcături, bumbi, cuie, lanţuje şi mânere de iatagane, eu i-am dat douăzeci beşlii
ce aveam şi am rămas fără bani, ştie Dumnezeu că eu, Cârjaliul, trăiesc cu
milostenia! Apoi pentru ce ruşii mă dau acum la duşmanii mei?“ Zicând aceste,
Cârjaliul tăcu, aşteptând în linişte hotărârea soartei lui. Nu aşteptă mult. Gubernul,
nefiind dator a privi pe tâlhari despre partea romantică, şi încredinţat de dreptatea
cererii, porunci să trimeaţă pe Cârjaliul la Iaşi. Un om de duh şi de inimă, atunci
tânăr necunoscut, impiegat (cinovnic), care acum ţine un însemnat post, îndată mi-
a descris călătoria lui. La poarta închisorii sta căruţa de poştă... (Poate că nu ştiţi
ce este căruţă; asta e o mică trăsură împletită, la care nu demult încă, obicinuia a
înhamă câte şase sau opt cai. Un moldavean mustăcios, cu cuşma flocoasă de oaie
în cap, călare pe unul din ei, din minut în minut chiuie şi plesneşte cu biciuşca, şi
căluţii lui merg destul de iute. Dacă vrunul din ei stă de osteneală, el îl deshamă
suduind grozav, şi îl lasă pe drum, fără a se mai griji de soarta lui. La întoarcere e
sigur că-l va găsi la acelaş loc, păscând în ticnă iarba verde. Adeseori se întâmpla
că drumeţul ce pleca de la o stanţă cu opt cai ajungea la cealaltă cu doi. Aşa era cu
vreo cincisprezece ani mai în urmă. Acum însă în rusita Besarabie s-a aşezat
înhămătura rusească şi trăsuri ruseşti.) O aşa trăsură sta la poarta temniţii la anul
1821 pe la sfârşitul lunei lui septemvrie. Jidoavce, foşnind cu pantofii cu mânece
atârnate, arnăuţi cu ferfeniţoasa şi pitoreasca lor îmbrăcăminte, frumoasele
moldavence cu oacheşii lor copii în braţe, încunjura căruţa. Bărbaţii tăcea, femeile
cu o ferbinte nerăbdare aştepta ceva. Poarta s-a deschis, şi câţiva ofiţeri de poliţie
au ieşit în uliţă; după dânşii doi soldaţi aducea pe Cârjaliul în obezi. El semăna ca
la treizeci ani. Trăsurile smolitei lui feţe era regulate dar groase. El era nalt, lat în
spete, şi de obşte în el se închipuia o neobicinuită putere firească; o cealma pestriţă
îi înfăşură d-a curmezişul capul; o cingătoare lată împrejura talia lui supţire; o
dulamă de postav gros, vânăt, creţii înguşti a cămăşii, ce-i cădea mai sus de
genuchi, şi frumoşii iminii alcătuia restul îmbrăcămintei lui. Chipul său era fudul
şi lin.
Unul din impiegaţi, batrân, roşu la faţă, îmbrăcat c-o uniformă numai urzeala, la
care spânzura trei bumbi, agăţă de o bucată de carne ce îi ţinea loc de nas, ochilarii
săi de madem, desfăşură o hârtie şi plecându-să, începu a ceti în limba
moldovenească. Din când în când să uita trufaş la legatul Cârjaliu, pe care, cum se
vede, îl privea hârtia. Cârjaliul îl asculta cu luare-aminte. Impiegatul sfârşind
citirea, strânse hârtia, strigă la norod să se dea în lături — şi porunci să se apropie
căruţa. Atunci Cârjaliul s-a întors spre dânsul şi i-a zis câteva vorbe în limba
moldovenească; glasul lui tremura; faţa i se schimbă, plânse şi se aruncă la
picioarile impiegatului poliţienesc, făcând să răsune lanţurile lui. Poliţianul
spăriindu-să, s-a înapoiat cu frică; soldaţii vrură să-l ridice, dar el să sculă singur,
îşi ridică lanţurile, să sui în căruţă şi strigă: „Aide!” Jandarmul s-a pus lângă el,
moldaveanul a plesnit din biciuşca, şi căruţa a plecat.
— Ce ţi-a spus Cârjaliul? întrebă tânărul impiegat pe poliţian.
— El, vezi dumneata, m-a rugat îi răspunse zâmbind poliţianul, să am în grijire de
femeia şi de copiii lui, care lăcuiesc într-un sat bulgăresc nu departe de Chilia. El
să temea vezi dumneata, să nu pătimească şi ei pentru dânsul ; oameni fără
socoteală, vezi dumneata.
Povestirea tânărului impiegat mult m-a atins, îmi era milă de bietul Cârjaliu, multă
vreme nu am ştiut nimica de soarta lui. După trecere a câţiva ani, m-am mai
întâlnit cu tânărul impiegat, ne am luat la vorbă de cele trecute; dar prietinul
dumitale, Cârjaliul, nu ştii ce s-a făcut cu el? am întrebat.
— Cum să nu ştiu, mi-a răspuns, şi îmi spuse acestea: Cârjaliul adus la Iaşi, s-a
înfăţoşat la paşa care l-a judecat să-l puie în ţeapă; iar execuţia s-a lăsat până la o
sărbătoare. Până atunci l-au pus la opreală.
Pe închisul îl străjuia şapte turci, oameni simpli şi, în sufletul lor, tâlhari ca şi
Cârjaliul; ei îl stima şi după obiceiul Orientului, asculta minunatele lui poveşti.
între păzitori şi păzit s-a întemeiat o strânsă legătură; într-o zi cârjaliul le au zis:
— Fraţi, ceasul meu e aproape; nimeni nu scapă de ceea ce-i este scris, curând o să
mă despart de voi, aş voi să vă las o pomenire despre mine.
Turcii au lungit urechele.
— Fraţi! a urmat Cârjaliul, sunt trei ani, când tâlhăream cu răposatul Mihalache,
am îngropat în câmp, nu departe de Iaşi, o căldare cu galbeni. Acum să cunoaşte
că nici eu, nici el, n-o sa avem parte de astă comoară, aşadar, luaţi-o voi şi o
împărţiţi frăţeşte.
Turcii puţin de nu şi-au ieşit din minţi, au început a vorbi cum ar putea să găsească
scumpul acela loc, şi au încheiat ca Cârjaliul să li-l arate. înnopta, turcii au scos
obezile din picioarile închisului, i-au legat mânile cu o frânghie şi s-au dus cu el
afară din oraş.
Cârjaliul îi tot ducea, ţiind o direcţie, dintr-o vale în alta, au mers mult, în sfârşit
Cârjaliul stătu lângă o piatră mare, măsură doisprezece paşi, bătu cu piciorul şi
zise: „Aici.“ Turcii s-au aşezat, patru au scos iataganile şi au început a săpa, trei au
rămas de pază. Cârjaliul s-a pus pe piatră şi privea la lucrul lor.
— Ei, ce? N-aţi mai ajuns? întreba el.
— Încă nu, răspund turcii, şi săpa încât curgea dupe ei sudoarea şiroi.
Cârjaliul începu a arăta nerăbdare.
— Ce oameni măngosiţi! ?zise el? nici nişte pământ nu ştiu săpa cum să cade! Eu
aş fi isprăvit în două minute.
Băieţi, deslegaţi-mi mâinile şi îmi daţi un iatagan.
Turcii s-au gândit şi s-au pus la sfat. Ce! — au hotărât ei — hai să-i deslegăm
mâinile şi să-i dăm un iatagan. El e unul, noi suntem şapte. şi turcii i-au deslegat
mâinile, şi i-au dat un iatagan. Iată, deci, în sfârşit, Cârjaliul slobod şi înarmat. Ce-
a trebuit el să simtă!... El s-a pus la săpat cu hărnicie, străjerii îi ajuta... deodată el
izbeşte cu iataganul într-unul din ei, şi lăsând ferul înfipt în sânul lui, îi smâceşte
din cingătoare amândouă pistoalile. Ceilalţi şase, văzând pe Cârjaliul înarmat cu
două pistoale, au rupt-o da fugă.
Cârjaliul acum tâlhăreşte împrejurul Iaşului. Nu de mult a scris el domnului,
cerând de la dânsul cinci mii lei, şi ame-ninţând, dacă nu i se vor da, că va arde
Iaşul şi va ajunge până la domnul. Cinci mii lei i s-au trimis.
Cum vă pare Cârjaliul?
Cârjaliul, creat de d. Puşkin a fi un tâlhar a la Salvator Rosa, a fost din împrotivă
un hoţ foarte nepoetic. Dacă a cerut cinci mii lei (de care mă îndoiesc), şi mai
ales de i s-au dat (care nu crez), nu ştiu. ştiu atât, că groaznicul Cârjaliul care
scăpase de ţeapă turcească, nu scăpă de spâzurătoarea moldovenească, unde se
sfârşi foarte prozaiceşte la 1824.