RC

”HAZUL DE NECAZ LA ROMÂNI”

”Nastratin Hogea (1208-1284)”,

scrie Kemal Yorenc, ”a fost ba un sfânt, ba un erou, ba un mântuitor, ba un savant al epocii
sale”. Cea mai veche pictură în care apare (păstrată la Palatul Topkapî, din Istanbul)
datează abia din secolul al XVIII-lea. În acea miniatură, Hogea (locuitor în Anatolia
căzută sub ocupație mongolă) are un turban mare, barbă albă, față zâmbăreață și
călărește un măgar – iată simbolurile sale! La început, cum era firesc, faima anecdotică
a fascinantelor lui isprăvi s-a răspândit repede în ţările orientale, apoi fermecătoarele lui
povestiri au cucerit răsăritul Europei şi, în cele din urmă, întregul continent, fiind tipărite
în toate limbile.
La noi, primul care vorbeşte despre Nastratin Hogea este Dimitrie Cantemir, în lucrarea
sa istorică ”Incrementa atque decrementa aulae Otomanicae” (1716), prezentând, ca
fiind adevărate, câteva dintre întâmplările eroului nostru. Tipărită de către fiul său Antioh
Cantemir, în engleză şi germană, cartea respectivă (”Creşterea şi descreşterea Curţii
Otomane”), a avut darul, probabil, să disipeze în lumea cărturărească apuseană şi să
lărgească ştirea despre existenţa şi despre năstruşniciile lui Nasr-edin-Hoca. Mai târziu,
un alt român, Anton Pann, repovestindu-l în versuri pe mucalitul și poznașul Nastratin
(care face haz din orice necaz!), îi răspândeşte la noi opera pe calea tiparului, fiind
destul de fidel textului original. Prin ”Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea” (1853), Pann nu
face o simplă traducere după ediția turcească din 1837, ci creează o operă profund
originală, căreia îi imprimă personalitatea sa poetică: ”Nastratin era un hogea (dascăl
sau învățător) / Care a rămas de basnu până astăzi tutulor, / Pentru că era din fire cam
p-o ’reche, nezdrăvan, / Nu-l găsești însă în faptă să fi fost vreun viclean”… Nastratin
(”ușuratul Hoge, mereu soitariu”) este și exponentul unei lumi în declin, zugrăvite de Ion
Barbu în ciclul ”Isarlâk” (dezvoltat în jurul a 3 obsesii principale: Natura, Somnul și
Moartea), despre care autorul declara următoarele: ”N-am vrut să spun nimic limitat,
precis, în <<Nastratin>>. Am conceput-o muzical: un pretext de visătorie, o viziune
concretă, care te poftește să cauți și un sens, dincolo”. După cum observa Constantin
Mateescu: ”Caracterul său (al lui Nastratin Hogea – nota V.H.) e departe de a fi liniar.
Om trecut de prima tinerețe, având destulă experiență a vieții, înțelept nu numai de la
natură, dar și prin impactul cu nevoile și vicisitudinile sorții, el își păstrează, totuși,
dincolo de o concepție fatalistă (caracteristică modului de gândire oriental), un anumit
umor nativ și sănătos – uneori amar, alteori tonic”.
Ne oprim aici și la o fabulă – sau, dacă vreți, o naraţiune pilduitoare – cu titlul ”Gura
lumii”. Această poezie fabulatorie (care își are originea tot în vechile snoave cu
Nastratin Hogea) a fost publicată de Tudor Arghezi, în volumul său din 1957, intitulat
”Stihuri pestriţe” – o carte de fabule şi istorioare cu tâlc moralizator (ilustrată de Jules
Perahim):
”Măgarul, călărit de un unchiaş, /
Îl duce fiul de dârlog, /
Şi nici nu au intrat încă-n oraş, /
Că trei muieri, cam slobode, mă rog, /
Îi dau cu tifla: /
<<– Cum? Nu ţi-e ruşine /
Să-ţi laşi copilul desculţat pe jos /
Şi să te care el pe tine? /
Şi mai şi râzi, bătrâne puturos!>> /
Bătrânul n-are ce să spuie /
Și, ocărât cum fuse, în zadar, /
Opreşte-n loc, descalecă şi suie /
Numaidecât băiatul pe măgar, /
Şi ia dârlogul, ca să-l ţie el. /
Gândindu-se la cele întâmplate. /
Unchiaşul, cam slăbuţ şi mitiel, /
O ia scâlciu prin târg cu greutate. /
Dar doi moşnegi înjură pe băiat: /
<<– Îţi şade, nesimţitule, frumos /
Să stai acolo cocoţat /
Şi laşi pe taică-tu pe jos?>> /
Băiatul sare iute de pe şa. /
Şi tatăl şi copilul se-ntrebară: /
<<– Ce facem de ne-o merge tot aşa? /
Cu o găină-n traistă, /
La târg nu-i mare treabă. /
Dacă ştiam, al dracului să hie /
Şi ochii să le iasă, /
Nu mai plecam cu noaptea-n cap, Ilie. /
Mai bine ne-am întoarce, băiatule, acasă.>> /
Se chibzuiesc, mai stau, se mai frământă, /
Se uită înainte şi-napoi, /
Şi cu nădejdea târgului înfrântă, /
Încalecă măgarul amândoi. /
Dar o nevastă şi un gospodar /
Îi întâlnesc pe drum, la o răscruce, /
Şi-i plâng: /
<<– Nenorocitul de măgar /
S-a-ncovoiat şi nu-i mai poate duce.>> /
Mai rămânea să facă o-ncercare, /
Să ia de-acuma dânşii măgarul la spinare”…

În ceea ce mă privește, multe din pamfletele publicate de-a lungul timpului și-au tras
seva (întâmplător sau nu!) din istețimea voioasă a strămoșului meu spiritual, Nastratin
Hogea (căruia i-am adus, drept omagiu postum, revistele și almanahurile de umor ce-i
poartă numele – realizate în perioada 2011-2013, împreună cu maestrul Mihai Matei). O
sevă otrăvitoare, după unii (precum juratul care tocmai îl condamnase pe marele
pamfletar Paul-Louis Courier), întrucât: ”- Pamfletul nu poate fi ceva bun. Cine spune
pamflet spune o scriere plină de otravă. – De otravă? – Da, domnule, și dintre cele mai
rele, căci altminteri nimeni nu l-ar citi. – Nu l-ar citi dacă nu ar fi plin de otravă? – Nu,
căci așa-s oamenii: le place să găsească otravă în tot ce se tipărește. Nu știu ce
cuprinde pamfletul dumitale, pe care tocmai l-am condamnat. Nu știu și nici nu vreau să
știu, dar toată lumea îl citește: înseamnă că-i plin de otravă”. Nu, zău?!