Caracterizarea personajului Lefter Popescu

Personajul principal al nuvelei este Lefter Popescu, pe care l-am putea incadra in tipul/categoria
ghinionistului/ghinionistilor. b5n8213bm38lrq
El este omul pe care norocul il ocoleste, de care intamplarea isi bate joc.
Lefter Popescu este caracterizat prin mai multe mijloace:
 prin numele pe care il poarta;
 prin spatiul in care traieste;
 prin limbaj;
 prin starile sufletesti pe care le traieste.
 Numele personajului (Popescu) este unul des intalnit in opera luj Caragiale, provenind, se pare,
dintr-un substantiv comun („popa") plus sufixul „eseu" (foarte la moda la finele veacului al XlX-lea).
Bucurestean cu tabieturi (cum ar fi mersul la berarie), casa si consoarta, domnul Popescu ar putea fi
un om oarecare, comun.
Prenumele „Lefter" (diminutiv de la Eleutheriu) inseamna om fara nici un ban, fara o lescaie in
punga. Aceasta este adevarata sa fata, intrucat asa il numesi autorul si celelalte personaje.
Numele pe care parintii i l-au dat la botez (Eleutheriu) apare o singura data (pe cererea de demisie)
si suna destul de pompos, in contrast cu „functia" sa de impiegat.
  Un alt mijloc de caracterizare il constituie spatiul in care traieste personajul: locuinta lui se afla pe
strada Pacientei (care inseamna „ingaduinta"). S-ar parea ca destinul nu este „ingaduitor", de parca
numarul 13 (pe care il poarta casa) i-ar fixa soarta de om urmarit de ghinion. Asa pct fi explicate
necazurile de la serviciu, lista gresita a numerelor castigatoare, odiseea cautarii biletelor, rezultatul
final.
  Aceeasi trasatura este subliniata in cuvintele lui Lefter Popescu: la berarie, cand cumpara lozurile,
el rade pesimist („ Ti-ai gasit! eu si noroc!"), iar in scena urmatoare, tot la berarie, convingerea ca
este urmarit de ghinion transpare in cuvintele: „Ha ha ha! sa stii, nene Turturene, ca le gasim
tocmai a doua zi dupa termen... imi cunosc eu norocul!...". Aceste vorbe (insotite de un hohot de
ras „vanat") sunt concluzia amara a unei vieti lipsite de noroc.
  „Doua loturi" este o nuvela psihologica, in care autorul urmareste evolutia starilor sufletesti prin
care trece Lefter Popescu, de la aflarea vestii si pana cand aluneca in nebunie.
Mai intai, atunci cand capitanul Pandele il anunta ca biletele sunt castigatoare, domnul Popescu este
naucit de veste, cu atat mai mult, cu cat fusese mereu pesimist si neincrezator in norocul lui.
In cele trei zile de cautare, este stapanit de nervozitate, cu o clipa doar de iluminare (atunci cand
crede ca a pus biletele in jacheta cenusie); vestea instrainarii obiectului il face sa devina violent,
lasandu-si, totusi, placerea de a sparge farfuriile una cate una, spre spaima sotiei sale.
Speranta ca-si va gasi jacheta in maldarul de haine vechi din bordeiul tigancilor il face sa caute
infrigurat, dar fatalitatea il urmareste si aici, chiar dupa ce isi gaseste obiectul (din care lipseau
biletele).
Inspaimantat de prezenta sefului sau la berarie si surescitat de notita aparuta in ziar, Lefter
Popescu are o explozie de furie la adresa comisarului si a autoritatilor (asupra carora varsa un
torent de invective); pe urma, se leagana in iluzia ca le-ar putea induiosa pe tiganci, dar bataia
primita il face sa „cada" in realitate.
Osciland intre nadejde si disperare, Lefter Popescu ajunge la suprema fericire, in momentul gasirii
biletelor: „ Toti zeii! toti au murit! toti mor! numai Norocul traieste si va trai alaturi cu Vremea,
nemuritoare ca si el!".
Acum, omul timorat de superiori face un gest demn (dar sinucigas): isi da demisia, tratandu-1 ironic
pe „turbatul".
Ultima cadere se petrece in biroul bancherului: omul naiv care visase sa-si depaseasca modul de
viata, afla, consternat, ca Soarta ii jucase iar o farsa. De aici, pana la criza de nebunie este doar
un pas. Cuvantul care il infurie este „viceversa" si el ar putea caracteriza destinul acestui personaj,
aflat mereu „invers" fatade un noroc oricat de mic.

Ca si alte personaje din proza psihologica a lui Caragiale, Lefter Popescu are o idee fixa (vecina cu
obsesia): convingerea ca nu are noroc.
Inradacinata in subconstientul sau de ani intregi, aceasta naste, in zilele cautarii biletelor, temeri si
banuieli, pentru a se „razbuna" in final, de parca puterea ei ar fi chemat ghinionul.
 Caracterizare Agamemnon Dandanache din comedia O
scrisoare pierduta

Agamemnon Dandanache, „vechi luptator de la 48", este, de fapt, un batran ramolit, peltic si sasait,
care izbuteste sa obtina candidatura partidului de guvernamant in capitala unui judet de munte
printr-un santaj ordinar. Dupa cum marturiseste insusi autorul, Dandanache este „mai prost ca
Farfuridi si mai canalie decat Catavencu ". k8e954kp83tkk
Purtand numele unui celebru razboinic grec, asociat cu Dandanache (provenit din dandana si
sufixul - ache), personajul creeaza tot felul de incurcaturi din cauza amneziei (o considera pe Zoe
nevasta lui Tipatescu), dar marturiseste ca nu a dat inapoi scrisoarea de amor, cu care 1-a santajat
pe „becher", pentru ca „la un caz, iar - pac ! - la Razboiul". El este mandru de cameleonismul („cu
toate partidele ca rumanul impartial"), si de „machiaverlacurile" sale (,Asa e, puicusorule, c-am
intors-o cu politica" ?), convins ca in politica vremii se poate razbate doar daca nu-ti respecti
cuvantul dat. Trahanache il caracterizeaza astfel: „Destept ...dar mi se pare ca e cam siret!" George
Calinescu, in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, il caracteriza sintetic:
"Agamita Dandanache e mai mult un balbait si un marginit mintal, simbol trist al necesitatilor
electorale si lamentabil exponent de clasa. El comite nedelicatetea de a se sluji la infinit de o
scrisoare compromitatoare, cazuta in mainile sale, dar se pune intrebarea daca personal are destul
proces mintal pentru a-si da seama de natura morala a faptelor". Este, asadar, greu de presupus la
Dandanache o tehnica a disimularii, asa cum crede Trahanache, desi invocarea permanenta a
oboselii drumului, clopoteii etc. dovedesc ca este constient de stupoarea pe care o produc remarcile
sale („cu birza tinti postii hodoronc - hodoronczdronca -zdronca...(...)... si clopotei (gest)...z>m
tiuie urechile... " Discursul din final ii caracterizeaza incultura: Jn sanatatea alegatorilor... care au
probat patriotism si mi-au acordat (nu nimereste)... as ta...cum sa zic, de!... zi-i pe nume, de !...a !
sufradzele lor; cu care, familia mea, de la patruzsopt in Camera, si eu ca rumanul, impartial, care
va sa zica...cum am zite...in sfarsit, sa traiasca !"
Dandanache face parte dintr-o galerie de personaje caragialiene tipice, in care Trahanache este
ticaitul; Zoe, femeia voluntara, Catavencu, demagogul ambitios; Farfuridi, prostul fudul;
Pristanda, slugarnicul; Cetateanul turmentat, naivul, credulul. El, Dandanache, este prostul
ticalos, desi Zoe, cu ironie parca, spune: „E simplu, dar e un om onest".

Boul si vitelul
Caragiale a scris putine poezii si in genere adecvate stilului sau satiric. "Boul si vitelul" (1907) este o
parodie dupa fabula lui Grigore Alexandrescu, cu subtile, dar sugestive schimbari de situatii.
Dupa o incipit aproape identic: "Un bou, ca toti boii putin la simtire,/ in zilele noastre de soart-
ajutat.../ invata la scoala cartea de citire/ Si ajunse boul un bou invatat." Caragiale isi revarsa mai
intai sarcasmul asupra influentei pe care, cateodata, falsa invatatura, aceea de spoiala, numai
"cartea de citire", o are asupra personajelor lipsite de talent: "Mare lucru-n lume e si invatatura!/
Tine loc de multe, chiar si de talent.../ Printr-o buna scoala, rafinezi natura:/ Din vitel poti scoate un
bou eminent." Specimenul care invata astfel de carte devine un perfect depozitar al ideilor altora,
mai ales in materie de politica: "Nu incape vorba, intre animale,/ Un asa specimen greu sa mai
gasesti.../ Sa citeasca zilnic feluri de jurnale,/ Rumegand atatea stiri politicesti." Insul astfel format
intelectual si cultural, "eminentul", un semidoct in fapt, este demagogul desavarsit: "Astfel,
eminentul, in. curent cu toate,/ Iata, pe nepotu-i tanar l-a-ntalnit:/ «Unchiule, cum mergem?» -
«Excelent, nepoate!/ A mai grea problema s-a si rezolvit.»".
Unchiul semidoct, dar cu ifose culturale, seamana perfect cu personajele dsn comedii, dialogul ce
urmeaza, cu referiri si la rascoalele din 1907, putand fi oricand insusit de conul Leonida: "«Unchiule,
iar glume!» - «Ba de Ioc, baiete!/ Sunt de-acord cu totii, foarte sigur stiu.../ Sa m-asculti pe mine,
eu citesc gazete;/ Tu nu stii nimica, esti un agiamiu.// Ma-ndoiam eu insumi: m-am convins in fine,/
C-am scapat de-acuma de orice nevoi:/ Ni sunt deopotriva voitori de bine/ Si au multa mila cei mai
mari de noi.// N-au pierit zadarnic, asta primavara,/ Dintre noi atatia ca la zalhana!/ Drepturile
noastre sfinte triumfara:/ O s-avem izlazuri, daca ni le-or da...". Discutia despre o noua "lege de
muraturi" impresioneaza adanc pe vitelul in devenire: "A ramas vitelul ca un gura-casca,/Fericit ca-
n fine sacra spet-a lui/ O avea de-acuma din belsug sa pasca/ S-o purta mai lesne greul jugului."
D-l Goe - comentariu

Ion Luca Caragiale, unul dintre marii clasici ai literaturii noastre, a creat prin intreaga sa opera o
adevarata „comedie umana", o fresca sociala a Romaniei de la sfarsitul secolului al XlX-lea si
inceputul secolului al XX-lea, intrucat a abordat cele mai diverse domenii ale vietii sociale: scoala,
administratia de stat, presa, justitia, familia, relatiile interumane etc. Aceste aspecte au fost
infatisate atat in momente si schite, cat si in nuvele, in povestiri si in operele dramatice.
e8v6821ee18psf Educatia defectuoasa primita in familie si in scoala, coruptia, traficul de influenta si
favoritismul, manifestate in lumea scolii, constituie teme concretizate in schite ca Vizita..., D-l
Goe..., Bacalaureat, Lantul slabiciunilor, Un pedagog de scoala noua s.a.
Ca si Vizita..., D-l Goe... este una dintre operele literare cele mai cunoscute, cele mai citite si
gustate de cititorii de toate varstele, dar mai ales de catre copii, care recunosc in personajul
principal imaginea unei anumite varste si a unei gresite educatii primite in familie. Cititorul este
atras de succesiunea dramatica a unor fapte „inedite" si pline de talc, rezultat firesc al
extraordinarei capacitati de observatie a scriitorului.
Schita D-l Goe... a fost inclusa in volumul Momente si schite din anul 1901, fiind publicata cu un an
mai inainte in ziarul „Universul" din 12 mai, si infatiseaza contrastul dintre pretentiile familiei in
privinta educatiei si rezultatul acestei munci, concretizat in comportamentul copilului.
Schita poarta ca titlu numele personajului principal caruia autorul i-a adaugat apelativul reverentios
„domnul", prin care anticipeaza intentiile sale satirice, daca ne gandim ca Goe nu este un domn, ci
doar un copil certat cu invatatura - un repetent -, rasfatat si obraznic.
Titlul sugereaza si faptul, dovedit de intreaga schita, ca autorul inverseaza cele doua universuri
umane pe care le infatiseaza - cel al copilului si al maturului —, intrucat Goe se comporta ca „un om
mare", pe cand cele trei „dame" se maimutaresc, se comporta ridicol, „ se copilaresc" pentru a fi pe
placul „puisorului".
Fiind vorba de o scHita, I.L. Caragiale nareaza faptele determinate doar de un singur moment
semnificativ din viata personajului principal, si anume calatoria facuta cu trenul pana la Bucuresti, in
compania celor trei doamne: mama-mare, mamita si tanti Mita. Atitudinea si sentimentele
scriitorului sunt exprimate indirect, prin intermediul faptelor si al personajelor, caci schita este o
opera epica in care apar ca elemente constitutive actiunea, personajele si naratorul.
Ca in orice opera epica, intamplarile narate se constituie si in aceasta schita in momente ale
subiectului literar. Astfel, in expozitiune aflam ca „tanarul Goe", impreuna cu cele „trei dame",
„frumos gatite" asteapta cu nerabdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie sa-1
duca la Bucuresti. Goe insusi este imbracat intr-un frumos costum de marinar si este „impacientat"
si „incruntat", deoarece trenul nu soseste.
O discutie „filologica" privind pronuntarea corecta a cuvantului marinar se incheie cu concluzia
surprinzatoare prin obraznicie, dar categorica, a lui Goe: „ - Vezi ca sunteti proaste amandoua?".
Sosirea trenului si urcarea precipitata a celor patru distinsi pasageri constituie intriga actiunii.
Acum, cativa tineri politicosi le ofera locurile, dar Goe ramane pe coridor „cu barbatii".
Desfasurarea actiunii cuprinde intamplarile din timpul calatoriei lui Goe si a insotitoarelor sale
pana la Bucuresti: Mai intai, el nu-1 asculta pe un tanar binevoitor care-1 sfatuieste sa nu scoata
capul pe fereastra. Urmarea neascultarii este pierderea palariei si a biletului de calatorie care era „in
pamblica palariei", iar tipetele lui Goe, ca sa opreasca trenul, sunt zadarnice. intre timp soseste si
conductorul care cere biletele la control. Dupa lungi „parlamentari", in genul discutiilor de mahala,
cele trei doamne sunt nevoite sa plateasca biletul puisorului si... o amenda „pe deasupra".
Afectata si nervoasa, mamitica il cearta pe Goe, mama-mare ii ia apararea si, din aceasta disputa,
odorul, tras de mana de o parte si de alta, „se reazema in nas de clanta usii de la cupeu" si incepe
sa urle. Totul se termina cu bine, caci bunica, prevazatoare ca de obicei, a luat si „un beret" pe care
i-1 ofera lui Goe in locul palariei. Mamita, dupa ce se preface ca este suparata, ii da „o ciucalata" si
scena ia sfarsit printr-o avalansa de pupaturi.
In timp ce „cucoanele se dau in vorba de una, de alta...", Goe dispare de pe coridor. Mama-mare e
disperata pana ce aude „bubuituri in usa compartimentului unde nu intra decat o persoana". Goe se
blocase in cabina de toaleta, dar „captivul" este eliberat, gratie interventiei conductorului. Din nou
cucoanele rasufla usurate si-1 saruta pe cel eliberat „ca si cum l-ar vedea dupa o indelungata
absenta".
Nazbatiile lui Goe ating apogeul in secventa urmatoare, cand bunica se hotaraste sa stea cu
„puisorul" pe coridor, asezandu-se pe un geamantan strain". Acum actiunea atinge punctul
culminant, deoarece Goe trage semnalul de alarma, in ciuda sfaturilor „lui mam-mare: - Sezi
binisor, puisorule! Sa nu strici ceva!". Trenul se opreste, lumea se alarmeaza, personalul de serviciu
„umbla forfota", dar nimeni nu poate sti cine a tras semnalul de alarma, deoarece „mam-mare
doarme in fundul cupeului cu puisorul in brate", desi ata rupta si manivela rasturnata erau „tocmai
in vagonul de unde zburase mai adineaori palaria marinarului".
Urmeaza deznodamantul actiunii, caci, dupa ce trenul porneste, in scurt timp pasagerii ajung la
Bucuresti. Aici, cucoanele se suie cu puisorul in trasura si pornesc in oras, cerandu-i birjarului sa le
duca „la bulivar".
Valoarea artistica a acestei schite consta in primul rand in comicul savuros izvorat din relatarea
faptelor si din comportarea personajelor. Este prezent atat comicul de situatie, cat si cel de limbaj,
iar din categoriile lui estetice se remarca, deopotriva, umorul si ironia.
In ciuda dimensiunilor ei reduse, schita D-l Goe... pune in evidenta un univers uman cuprinzator si
o problematica complexa, remarcandu-se si prin umorul care se degaja din comicul de situatie si de
limbaj.
De remarcat sunt si savoarea dialogurilor si naturaletea replicilor care reliefeaza, intr-o opera epica,
talentul de dramaturg al lui I. L. Caragiale. Schita are consistenta unei scenete si de aceea ea a fost
deseori dramatizata, caci partile narative si precizarile autorului referitoare la personaje pot
constitui adevarate indicatii de regie.
Limbajul viu colorat, succesiunea dinamica a intamplarilor si talcul lor, extra - ordinara abilitate cu
care sunt creionate personajele fac din aceasta schita, ca si din celelalte momente si schite, un
adevarat „monument" de arta literara.
Toate aspectele reliefate pana aici evidentiaza in plus faptul ca I. L. Caragiale este si in schite
acelasi scriitor cu vocatie dramatica, inclinat spre comic, ca fiecare schita constituie o secventa cu
semnificatii aparte din marele si veritabilul tablou comic al societatii de la sfarsitul secolului tiecut,
creionate cu neintrecuta arta de catre scriitor.

COMEDIA - demonstratie - O scrisoare pierduta - Ion

Luca Caragiale

Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: V. Alecsandri, Chirita in provincie; I.L.

Caragiale, O scrisoare pierduta, O noapte furtunoasa, D ale carnavalului; Tudor Musatescu, Titanic
Vals.
Orientari teoretice o5v1121op11ure
Comedia este specia genului dramatic ce se particularizeaza prin efectul produs asupra
spectatorului: rasul, buna dispozitie. Ca trasaturi, comedia se remarca prin conflictul lipsit de
profunzime, determinat de vanitate, de idei fixe ridicole ale unor personaje. Intriga se datoreaza
frecvent unor incurcaturi, unor confuzii, cunoscute spectatorilor, ce provoaca un sir de rastur-
nari de situatie imprevizibile, desfasurate intr-un ritm alert. Exista comedii ale caror peripetii se
datoreaza unor puneri in scena, unor farse puse la cale chiar de unele personaje pentru a dejuca
intentiile ridicole ale altora. Ca o consecinta a particularitatilor conflictului, intrigii si peripetiilor,
deznodamantul este intotdeauna o impacare generala. Este de retinut ca efectul comic este
conditionat de sentimentul de detasare superioara a spectatorului in raport cu lumea ce se agita
pe scena. in cazul comediilor cu tenta satirica, efectul este dat de contrastul intre imperativele
statutului pe care personajele si-1 aroga si masura ridicol de modesta in care acestea reusesc sa le
satisfaca. Potrivit surselor efectului comic, se vorbeste de comic de situatie, de intriga, de caracter,
de moravuri si de limbaj, insa foarte frecvent acestea coexista.
I.L. Caragiale: O scrisoare pierduta
Cea mai cunoscuta comedie a lui Caragiale imbina intr-o imagine unitara un aspect caracteristic
epocii sale, politicianismul, pe fundalul unei pasiuni generalizate pentru politica a intregii societati
romanesti - ramase cel mai adesea ori la nivelul discursului emfatic, agramat si gaunos - cu eterna
situatie comica a triunghiului conjugal ce propune ca personaj ridicol sotul batran, incornorat si
naiv.
Actiunea comediei e plasata in timpul alegerilor, moment ce presupune o radicalizare a disputelor
politice si, din chiar gruparea rolurilor in lista de prezentare, se constata existenta a doua tabere,
din care una, gratie functiilor publice mentionate, detine puterea (Trahanache este prezident al
tuturor comitetelor si comitiilor existente in judet, ai caror membri sunt avocatii Farfuridi si
Branzovenescu, Tipatescu este prefect), in vreme ce in tabara adversa, avocatul Catavencu este
„prezident" doar la propriile fundatii - un ziar, „Racnetul Carpatilor", si o „sotietate" cu un nume
lung, bombastic si ridicol, din care se distinge cu mare dificultate domeniul de interes, cel economic.
in ciuda virulentei atacurilor lui Catavencu - aspirantul la putere -pe care prefectul Tipatescu le
citeste infuriat in ziarul „Racnetul Carpatilor" chiar in prima scena a comediei, din istorisirea
politaiului despre conversatia auzita in casa sefului opozantilor rezulta ca pentru victoria in alegeri
acesta miza pe sustinerea candidaturii sale chiar de catre „bampir", adica de prefect, fapt ce pune in
lumina precaritatea temeiurilor conflictului politic, in fond o ciondaneala pentru ciolan. Toate
manifestarile publice dezvaluie inconsistenta acestui conflict la care alegatorul de rand, figurat prin
Cetateanul turmentat, asista ca la un atragator spectacol de cuvinte fara nici o legatura cu
realitatea, caci, desi foarte mandru ca este „nembru" al „sotietatii cioclo-pedice" a lui Catavencu,
alegatorul turmentat nu vede nici o legatura intre calitatea aceasta si votul sau. Ca o culme a lipsei
totale de relevanta a optiunii politice, vechiul „luptator de la patrusopt", Agamita Dandanache,
castigatorul in alegeri, marturiseste cu inocenta ca a fost ales „in toate camerele, cu toate
partidele... ca tot romanul impartial". La fel de lipsita de consistenta este si miza familiala a
conflictului, caci incornoratul Trahanache nu este dispus sa vada evidenta, si, orice s-ar fi intamplat,
pentru el biletul amoros ar fi continuat sa fie o „plastografie"; cat despre dezvaluirea publica a
legaturii adulterine, ea este cu adevarat inutila pentru ca este publica si, de la Cetateanul turmentat
la notabilitatile din ambele tabere, toata lumea o cunostea, fara nici o repercusiune asupra
onorabilitatii cuplului adulterin. Politaiul Pristanda, spre pilda, il admira cu invidie pe prefect pentru
atuurile sale: „Mosia, mosie... fonctia, fonctie... coana Joitica, coana Joitica..."
Intriga o constituie pierderea de catre Zoe a unui banal bilet amoros de la prefect, cu care avea o
legatura intrata de mult in tabieturile zilnice ale triunghiului obisnuit (sot varstnic, sotie tanara,
amant), iar „peripetiile" scrisorii care e pierduta, gasita, „subtilizata", iar pierduta si in sfarsit redata
„adrisan-tului cu domitiliul cunoscut" provoaca agitatie, lesinuri salvatoare, arestari, „negocieri"
politice, „diplomatice" cautari de documente de santaj, „curajoase" telegrame anonime trimise „la
centru" pentru dezvaluirea „tradarii" care nu e „in enteresul partidului", incaierari in adunarea
electorala regizate chiar de politie, pana cand recuperarea ei readuce linistea si salvarea de la o
noua arestare. in aceasta extraordinar de alerta agitatie este remarcabil efectul de surpriza,
suspansul comic. Astfel, chiar intriga, pierderea scrisorii, care in momentul ridicarii cortinei isi
schimbase deja de trei ori detinatorul — de la Zoe, la Cetateanul turmentat si apoi la Catavencu - e
dezvaluita si recompusa treptat prin istorisirile politaiului, ale Zoei si, in cele din urma, ale Cetatea-
nului turmentat. in rostirea tuturor acestor personaje peripetiile scrisorii sunt de un comic savuros
ca si efectul-bomba pe care aceste dezvaluiri il au asupra unora dintre personaje. Siguranta de sine
a prefectului, dupa ce-si calmase iritarea — „iuteala", dupa expresia lui Trahanache - provocata de
lectura ziarului, dispare ca prin farmec la aflarea adevarului despre „docomentul" pomenit anterior
de Ghita si este inlocuita printr-o noua izbucnire de nervi si furie. Anuntul impleticit al Cetateanului
turmentat despre scrisoarea gasita transforma brusc agasarea Zoei in interes arzator, urmat de o
mare deceptie, cand se dovedeste ca vizitatorul inoportun nu o mai avea, deceptie impartasita si de
Cetatean care constata ca marea cantitate de bautura cu care-1 cinstise Catavencu - pomenita cu
admiratie de sine pentru felul in care a profitat de chilipir („Ce l-am baut! Ce l-am baut!") - n-a fost
gratuita, cum crezuse, ci urmarise un scop. Evident, cel mai intens comic al asteptarii inselate, al
farsei, se petrece in actul al treilea, punctul culminant, cand Trahanache anunta numele
candidatului propus de comitetul electoral, Agamemnon Dandanache, provocand o explozie de furie
in tabara lui Catavencu si o explozie de satisfactie in tabara sustinatorilor lui Farfuridi, adica o
rasturnare a situatiei de la inceputul actului cand Farfuridi facuse fata cu greu nerabdarii taberei lui
Catavencu, absolut sigura de triumf, si fusese nevoit sa-si scurteze discursul, in vreme ce opozantii
frematasera de entuziasm. Intervenind si oamenii lui Ghita ca un detonator, situatia explodeaza cu
adevarat intr-o paruiala in decursul careia ultraliberalul si liberschimbistul Catavencu, dupa ce la
auzul numelui isi pierduse capul, isi pierde si palaria, pierdere ce se va dovedi cu mult mai grea
decat cea a capului. Acelasi rafinat efect de suspans comic este realizat si in deznodamant. inainte
de impacarea generala si sfarsitul peripetiilor scrisorii, apare Agamita Dandanache cu propria sa
istorie despre o scrisoare de amor aducatoare de „coledz" si, peste toate - varianta subtila a
cunoscutului qui pro quo al comicului de situatie - incurcand sistematic intre ei pe cei doi barbati din
viata Zoei. Apoi, dupa ce pentru o ultima data Zoe si Catavencu mai trec de la agonie la extaz, cand
totul parea pierdut pentru fiecare din ei, apare, turmentat ca intotdeauna, alegatorul care-i salveaza
dand „andrisantului cu domitiliul cunoscut" mult incercata scrisoare si primind si el, in ultimul
moment inaintea inchiderii urnelor, raspunsul salvator la intrebarea „Eu pentru cine votez?" Apoi
Catavencu, avand promisiunea coanei Joitica, a damei bune, ca nu e asta cea din urma camera,
conduce zelos si ametit alaiul alegatorilor veseli spre a celebra alegerea lui „Gagamita" si se
imbratiseaza cu fostii adversari pentru ca „toti suntem romani mai mult sau mai putin onesti".
Data fiind particularitatea evolutiei societatii romanesti a carei modernizare s-a produs concomitent
cu mari schimbari in limbaj intr-o perioada relativ scurta, un aspect esential al comportamentului
comic este cel lingvistic, limbajul personajelor. Un prim aspect este invazia unor clisee bombastice
din zona politicului, dar si a sentimentalismului romantic. Materialul cel mai bogat al adevaratei
maladii a limbajului politic bombastic si gaunos, dar fascinant pentru auditoriu, il ofera actul al
treilea cu cele doua discursuri fragmentate. Unul este al lui Farfuridi, ratacit in date „fixe", a carui
opinie „moderata" despre revizuirea constitutiei este: „Ori sa se revizuiasca, primesc, dar atunci sa
nu se schimbe nimic! Ori sa nu se revizuiasca, primesc, dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, in
punctele esentiale!" Celalalt este al „ultraliberalului, liberschimbistului" Catavencu care constata - in
aplauzele din ce in ce mai frenetice ale sustinatorilor - ca „industria romana este sublima, putem
zice, dar lipseste cu desavarsire", si-si argumenteaza constatarea prin faptul ca toate tarile, „pana si
Anglia", au falitii lor, in vreme ce noi, nu, situatie intolerabila care trebuie sa inceteze ca „sa avem si
noi falitii nostri". Este de retinut ca nu atat ignoranta utilizatorilor unui asemenea limbaj pretentios
face obiectul satirei, ci mentalitatea care-1 genereaza, convingerea inradacinata ca vorba este
singura care conteaza, ea tine loc cu succes principiilor si faptelor, ea este masura meritelor, in
dispretul total al adevarului si al realitatii. Majoritatea personajelor lui Caragiale se privesc in
oglinda fascinanta a propriului limbaj impestritat si distorsionat si se admira sincer. Aceasta
mentalitate se manifesta in comportamente comune lumii reprezentate, alcatuind moravurile ce fac
obiectul satirei comediei. Astfel, locul desfasurarii primului act, acasa la prefect, cat si prezenta
politaiului -functie publica, subordonata prefectului - la tabietul de dimineata al lui Tipatescu, inca in
halat si citind ziarul, indica principalul obiect al satirei: functia publica este folosita discretionar in
interes personal. Hazul situatiei creste prin faptul ca prefectul este sincer indignat de atacul
vehement - e drept, bombastic si plin de clisee - al articolului din „Racnetul Carpatilor" tocmai pe
aceasta tema. Discutia cu Ghita despre felul in care acesta a cheltuit banii publici destinati
impodobirii orasului pentru marele eveniment al alegerilor subliniaza caracterul adanc inradacinat in
mentalitatea personajelor al firescului acestei confuzii, absolut nefiresti, dar profitabile pentru
interesul personal si cu totul daunatoare interesului public: faptul ca politaiul si-a insusit bani publici
este pentru Tipatescu, Trahanache si Zoe subiect de haz si eventuala tachinerie, caci pentru prefect
e limpede ca nu leafa angajatului public e sursa de venit, ci profiturile ilicite favorizate de functie,
fiindca „daca nu curge, pica". De altfel, lectura ziarului ca si discutia colaterala despre steaguri
intrerupsesera raportul lui Ghita referitor la ceea ce descoperise in timpul noptii cand, „cu gandul la
datorie", spionase catarat pe uluci ceea ce se petrecea in casa adversarului politic al prefectului si
aflase ca
acesta detinea un „docoment" de cea mai mare importanta datorita caruia insusi „bampirul"
Tipatescu urma sa-i sustina candidatura in alegeri.
La peste o suta de ani de la aparitia ei, O scrisoare pierduta continua sa desfete spectatorii si
cititorii; multe replici sunt locuri comune pline de haz in vorbirea curenta si timpul n-a tocit verva lor
ironica. „Prostii sunt muritori, prostia e nemuritoare" - zice un dicton acid, infirmat insa de
Gagamita, Farfuridi, Branzovenescu si toti ceilalti eroi ai lui Caragiale.

Caracterizarea lui Goe, Mama-mare, mamitica si tanti

Mita

Printre aspectele de viata zugravite de I. L. Caragiale in schitele sale se afla si cel referitor la
educatia copiilor in familie si la scoala, aspect infatisat cu deosebita arta in schite ca Vizita... sau D-l
Goe...

Cea de-a doua schita imprumuta ca titlu numele personajului, caruia i se adauga apelativul
„domnul", evident cu intentii satirice, caci prin comportarea sa Goe nu este un adevarat domn, ci
doar un copil rasfatat si obraznic.
De fapt, si punctele de suspensie folosite dupa titlu lasa cititorului posibilitatea sa sesizeze inca de la
inceput ironia scriitorului care se va indrepta impotriva personajului titular.
Asadar, personajul principal al schitei este Goe, numele lui figurand si in titlul operei. El participa la
toate momentele actiunii, faptele „importante" fiind savarsite de el, pe cand celelalte personaje
reactioneaza in functie de nazbatiile „puisorului". Astfel, el este prezentat atat in asteptarea
trenului, in timpul calatoriei cat si in momentul sosirii in Capitala. Ca si in Vizita..., unde Ionel
Popescu era „imbracat ca maior de rosiori in uniforma de mare tinuta", autorul nu scapa din vedere,
nici aici, amanuntele de ordin vestimentar, precizand ca „tanarul Goe poarta un frumos costum de
marinar, palarie de paie, cu inscriptia pe panglica: «le Formidable» si sub panglica biletul de
calatorie infipt de tanti Mita, ca «asa tin barbatii biletul». Vestimentatia nu evidentiaza gustul pentru
frumos, ci aroganta afisata ostentativ (cu sprijinul material si moral al familiei) de un copil al carui
singur „merit" este acela de a fi ramas repetent. s5s3718sc63ugl
Goe este rasfatat si obraznic, needucat si lenes, nu iubeste invatatura si de aceea ramasese
repetent. Fara a avea vreun merit deosebit, el este obisnuit de familie sa fie recompensat si atunci
cand nu e cazul, sa primeasca totul la comanda si neconditionat. De aceea i se pare normal ca si
trenul sa soseasca atunci cand doreste el:
„— Mam-mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau s| vie!".
Obraznicatura crede ca e foarte destept, asa cum considera, de fapt, intreaga familie („E lucru
mare, cat e de destept! zice mam-mare."), si de aceea se adreseaza jignitor mamei si bunicii atunci
cand e in discutie forma corecta a substantivului marinar: „- Vezi ca sunteti proaste amandoua?
intrerupe tanarul Goe. Nu se zice nici marinai, nici marinei..."
Aceeasi lipsa de respect, de buna crestere si de bun-simt dovedeste si cand tanarul, binevoitor, il
sfatuieste sa nu scoata capul pe fereastra: „- Ce treaba ai tu uratule? zice mititelul smucindu-se".
Urletele, tipetele, zbieretele sunt modul sau „firesc" de a se manifesta ori de cate ori nu-i convine
ceva sau cand se afla in pericol, la care se adauga bataile din picioare ori cu pumnii:
„Sa opreasca! zbiara si mai tare Goe, batand cu picioarele". Cand se reazema in nas de clanta usii
de la cupeu „incepe sa urle", iar cand se inchide in toaleta, dupa ce „se aud bubuituri in usa
compartimentului...", „urla desperat".
Goe este micul tiran al familiei, deoarece cele trei dame sunt supuse unor presiuni psihologice
pentru a-i accepta toate mofturile:„Da pe mamita n-o pupi? - Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor".
Escroc in devente, el speculeaza cu abilitate sentimentele si slabiciunile familiei in folosul sau,
pentru a putea face alte nazbatii.
Profita de dragostea exagerata a bunicii si de inconsecventa mamei, fiind tot mai obraznic, mai
neastamparat si neascultator. in ciuda obrazniciei, a lenei si a incapacitatii sale intelectuale, Goe e
socotit de ai sai, mai ales de mam-mare, deosebit de destept („Si-ai gasit pe cine sa-nseli!": „Apoi
de! n-a invatat toata lumea carte ca d-ta!") si de sensibil („Ce faci soro, esti nebuna? nu stii ce
simtitor e?").
Raportat la alte personaje ale lui Caragiale, din aceeasi categorie, Goe este un Ionel mai evoluat nu
numai ca varsta (Ionel avea „vreo opt anisori", pe cand Goe reusise deja sa ramana repetent), ci si
in privinta comportarii obraznice. El nu reprezinta decat o etapa de trecere catre pleiada de Ionesti,
Georgesti si Mitici, simboluri ale obrazniciei, ale lenei, ale coruptiei, ale demagogiei si ale arogantei.
Copilul de acum apartine acelei categorii din randul careia se vor recruta, mai tarziu, politicienii
incapabili, corupti si necinstiti si va face, in perspectiva, din bulevardul unde il duce acum birjarul,
loc de promenada, dar si de intruniri si de discursuri politice.
Daca Ionel din schita Vizita... isi dezvaluie trasaturile caracteristice mai ales prin fapte, replicile fiind
doar in numar de patru, insusirile lui Goe sunt evidentiate si prin fapte, dar mai ales prin felul de a
vorbi. La aceste modalitati de caracterizare se adauga relatiile cu celelalte personaje, fie ca sunt din
familie, fie ca sunt personaje straine, si caracterizarea directa realizata prin parerile deosebit de
favorabile ale membrilor clanului.
Prin intamplarile imaginate, prin replicile ce i le atribuie lui Goe, autorul isi exprima dezaprobarea si
dispretul total fata de personaj, fata de educatia primita in familie. Dincolo insa de ceea ce este
specific personajului si mediului familial caruia ii apartine, Goe il reprezinta si pe copilul rasfatat
dintotdeauna si ne aminteste de relatiile permanente in timp dintre copiii rasfatati si parintii si
bunicii lor ingaduitori.
Desi poarta fiecare un nume, insotitoarele lui Goe - mama-mare, mamitica si tanti Mita - pot
constitui un personaj colectiv, deoarece au trasaturi de comportament comune, apartinand
aceleiasyfamilii si aceleiasi clase sociale. Deosebirile dintre ele, daca acestea exista, sunt
nesemnificative sau pur formale, avand menirea de a determina evolutia, firul epic, sau de a starni
umorul, caci, in primul rand, cele trei dame sunt ridicole.
Ridicolul lor si umorul schitei izvoraresc tocmai din intentia personajelor de a crea impresia ca
apartin celei mai inalte clase sociale, din contrastul dintre ceea ce vrea sa para aceasta familie si
ceea ce este ea in realitate. Mam-mare, cum se urca in tren, isi aprinde o tigara, mai intai insa, ca
orice femeie de la tara, isi face cruce in momentul plecarii trenului. Toate doamnele vor sa para
educate si de aceea folosesc cuvinte frantuzesti; numai ca unele sunt stalcite, iar altora li se alatura
expresii regionale ori de mahala.
Limbajul lor nu este un limbaj ales, din moment ce abunda in cuvinte si expresii ca: „am
declaratara", „am platitara", „bulivar", „tato, mor", „ce faci, soro? esti nebuna?", „ciucalata" etc.
Desi damele sunt „frumos gatite", iar Goe este imbracat dupa modelul canonierii „le Formidable",
hainele nu pot ascunde lipsa de educatie si de cultura, deoarece chiar pronuntia corecta a cuvantului
„marinar" este o proba greu de trecut, atat pentru mam-mare, cat si pentru mamitica. Femeile au
pretentii de maniere alese, insa, cand vine conductorul, se cearta cu el ca la mahala pentru plata
celor 7 lei si 50 de bani. Sunt la fel de needucate si arogante ca si Goe, din moment ce tanti Mita i
se adreseaza agresiv si cu dispret strainului care intervine in discutia cu conductorul: „- Nu-i treaba
dumitale? ce te amesteci dumneata?". Asadar, copilul nu avusese de unde invata bunele maniere,
mai ales ca el este considerat cel mai destept din toata familia si „simtitor", pe deasupra.
Ele insele needucate, cele trei doamne nu au deprinderea si priceperea de a educa pe altii, faptele si
atitudinea lor fiind un lung sir de grave si irevocabile greseli cu consecinte nefaste. Desi nu invata,
desi este lenes si incapabil, Goe e dus la Bucuresti, iar pentru nazbatiile pe care le face, nu este
certat, ci admirat, imbratisat si pupat. Obrazniciile sale sunt luate drept dovezi de desteptaciune si
cucoanele il .scuipa sa nu-1 deoache. Daca mama il cearta (chiar formal, fara convingere, doar sub
impulsul nervilor, de moment), mam-mare ii ia apararea celui in culpa, ca, in final, sa devina chiar
complicele lui, prefacandu-se ca doarme „cu puisorul in brate".
Goe este, de fapt, „opera " greselilor de educatie facute de cele trei doamne: inversarea raportului
munca-recompensa, lipsa unitatii masurilor educative, inadec-varea metodelor in functie de faptele
savarsite si de gravitatea lor, indulgenta exagerata, intransigenta mimata, supraaprecierea unor
presupuse calitati care sunt, de fapt, defecte, complicitatea cu faptasul s.a.
Indiferent de insusirile lor si modul de prezentare, protagonistii schitelor lui Caragiale sunt fie copii
fidele, fie variante nuantate ale celor prezenti in operele dramatice, autorul reusind astfel sa creeze
o diversitate de tipuri umane, indiferent de genul si specia literara abordata. „Eroii" sunt autentici,
au modul lor original de a se comporta, de a se manifesta intr-o imprejurare sau alta, la care se
adauga talcul intamplarilor la care ei iau parte.