Vasile Ghica

Statuiete de lut
Aforisme

Ene,Ene,

Caloiene,

Deschide portiţele,

Să curgă ploiţele,

(Folclor)
 CUNOAŞTERE

Toţi savanţii şi-au rupt grumajii cunoaşterii când au încercat să explice cum a mijit organicul din
anorganic.

Fără scop, nu ar exista în periplul vieţii niciun progres.

Natura nu face salturi pentru că are oroare de goluri.

Va mai avea, oare, omul computerizat al viitorului nevoie de emoţii artistice?

Nu putem decripta nici tâlcul tuturor informaţiilor actuale, d-apoi torenţialul şuvoi al viitorului?

Uneori cerul mi se pare o imensă oglindă.

Intelectualul este acela care, în afara sexului, mai are şi unele priorităţi cognitive.

Omul contemporan are în suflet stropi de transcendent, ceva mister şi tone de nostalgie după Paradisul
pierdut.

Deocamdată, cel mai sofisticat calculator este celula umană.

Închide televizorul, internetul, radio-ul şi stai o jumătate de oră cu ochii azvârliţi într.o oglindă. Dacă nu
vezi nu vezi pe nimeni, culcă-te!

Evoluţia biologică măsoară timpul în milioane de ani, nu în decenii.

*
Nu am mai stat de multă vreme, cu mine însumi, la o bere.

Ascultă-te şi pe tine măcar cu o ureche!

Priviţi mai des şi mai atent firele de iarbă ori cerul înstelat. Şi multe dintre angoase se vor dizolva.

Să fie floarea de nufăr recunoştinţa faţă de mlaştina care a hrănit-o, ori o victorie împotriva ei?

După stresul cumplit ne revigorăm greu. Şi numai cuajutorul lucrurilor simple.

Nepoate, îmi spunea uneori cu obidă unchiul Miluţă din Priponeşti, ţine minte două vorbe: Viaţa este ca
părul din anus care e scurt şi mai tot timpul plin de rahat.

Apoi când e să ai ghinion şi făcând dragoste poţi să dai de un cui.

Stramoşii mei nu erau analfabeţi. Citeau în stele.

Misiunea tuturor utopiilor a fost să rectifice omul.

Ce ne făceam dacă Arhimede găsea un punct de sprijin ?

Si dacă totul nu este decât un planetar hohot de râs ?

Iubirea şi arta se străduiesc să facă utopiile locuibile.

.Utopiile avortate devin catastrofe.

*
Îndoielile întreţin misterul, nu certitudinile.

Stropul de imperfecţiune potenţează misterul frumuseţii.

Fără puţin mister, frumuseţea este o eroare.

Marii creatori duc nedumeririle epocii spre mister.

Există întrebări mai durabile decât piramidele egiptene.

Apetitul cognitiv ne-a debarcat din rai.

Alergăm după propria noastră definiţie.

Există două filosofii: a sătulului şi a flămândului.

Uneori,oratorilor le scapă adevărul printre canini.

Castelul Elseneur aşteaptă încă un răspuns.

Tainele universului sunt asemenea prostituatelor de lux: ţin la preţ.

Caut cărarea care nu se va sfârşi odată cu mine.

Spiritele mari interoghează tăcerea. De aici şi de dincolo.

*

Şi munţii au semnul întrebării pe frunte.

Nu e nevoie să ridicăm alte piramide. E suficient să le citim corect pe cele existente.

Frica de deşert a înălţat piramidele egiptene.

Drumul omenirii a fost luminat mai ales de incendii intelectuale.

Neasâmpăraţii au fortificat ştiinţa, nu credulii.

Adevărul stă în vin. Nu pierde el vremea prin tribunale.

Lumea este condusă de Organizaţia Mondială a Intereselor.

Uneori răspunsul nu face decât să vulgarizeze întrebarea.

Elitele au de învins atât necunoscutul cât şi indiferenţa celor din jur.

Biblioteca nu poate face dintr-un prost decât un ignorant studios.

Extratereştrii nu pot intra în contact cu noi. Aşa cum nici noi nu o putem face cu protozoarele.

Intră în alertă când te contestă toţi. Dar şi când nu te neagă nimeni.

*
Cunoaşterea este jar, creaţia – flacară.

Este loc în noi şi pentru raţiune şi pentru revelaţia creştină.

Nu te poţi găsi pe tine însuţi, decât călătorind prin alţii.

Am ajuns vecin de îndoială cu Hamlet.

Omul – o argilă fulgerată de curenţi cosmici.

Inteligenţa înseamnă un ghem de interogaţii.

Mai adânc înşurubaţi în absolut erau plugarii secolelor trecute decât actualii constructori de rachete
interplanetare.

De mii de ani se străduiesc filosofii să pună în ecuaţie nefericirea lumii.

Gratiile celulelor pot deveni telescoapele nemărginirii.

Necunoscutul nu este veriga care lipseşte, ci aceea care nu se vede.

O carte valoroasă este un roi de întrebări.

Caut plin de curiozitate jurnalul de bord al oglinzii mele.

Formează oare creierul şi stomacul o clepsidră?

*

Pe unii creatori îi doare mijlocul, pe alţii-scopul.

Stăm încremeniţi, precum măgarul lui Buridan, între găleţile cu obsesia eternităţii şi cele cu tentaţia
clipei.

Între defecte şi calităţi se împieliţează în noi un tulburător concubinaj.

Se înmulţesc momentele când îmi vine să scuip în oglindă.

În orice gest poate fi implantat un sens.

Poeţii – aceşti alpinişti ai absolutului.

Un grăunte de nebunie există şi in cea mai echilibrată minte creatoare.

Şi dacă planeta noastră nu este decât un lazaret cosmic?

Intuiţia ţâşneşte dintr-un creier incandescent.

La km zero al cunoaşterii a existat un măr.

Şi porcul se află într-o continuă căutare.

Grea dilemă: să ratezi ca Îngerul? Ori să reuşeşti ca Diavolul?

*
Cel mai accidentat drum e spre noi înşine.

Freud a încercat să descifreze întunericul din om.

Străduieşte-te să nu încapi în nici o definiţie!

Lumea se echilibrează prin paradoxuri.

Nu ştim despre suflet mai mult decât sclavii lui Mikerinos.

Columb a avut nevoie de un ou şi de o idee.

Nici noi nu ştim bine ce căutăm în oglindă.

Căutăm minereuri la mii de metri sub pământ. Şi nu-l scormonim cum trebuie pe

cel aflat pe băncile şcolilor.

Poemele geniale surprind câte ceva din scâncetul de început al lumii.

În cuvânt încap toate morile de vânt din lume.

Nu ştim, cu adevărat, de unde venim. Şi nici dacă vrem să ajungem undeva.

Şi totuşi care e scopul vieţii? Adică pentru ca să ce?

*
Cine ar putea să spună câtă singurătate a înghiţit o capodoperă?

Nu ştiu nimic despre mine. Faţă de ce ştiu alţii.

Dialogul ne-a îmbrâncit spre culmi.

Primele rampe de lansare a mesajelor spre infinit au fost catedralele.

Fără escaladarea deşertului, nu poţi savura voluptatea oazei.

Învinge gândirea atinsă de entuziasm.

Nu te poţi lupta cu infinitul. Nu ai de unde să-l apuci.

Nu mai crede nimeni în geniile vag şcolite.

Oamenii de ştiinţă trebuie să viseze mai mult chiar decât poeţii.

Cel mai mare savant din lume nu poate argumenta temeinic cum funcţionează creierul celui mai prost
om .

Încă nu ştim dacă trebuie să ne închinăm unui Adam credul sau unei maimuţe emancipate.

Au murit unii pentru nişte idei pe care cei rămaşi le-au lăsat să se sleiască prin sertare.

Ideile mari confiscă şi spaţiul dintre cuvinte.

*

Uneori un nud de femeie poate ridiculiza orice nod gordian.

*
 NATURĂ

Dacă rămâneam în păduri, ajungeam ori sihaştri, ori tâlhari.

Nu pot să dorm. Se smiorcăie toamna la fereastra mea.

Primăvara – această perfuzie a iubirii.

Oare munţii sunt tot semne de întrebare ca şi piramidele?

Numai Soarele mai furnizează energie fără dolari.

Am plecat din natură cu o frunză vestimentară şi ne-am întors la ea cu buldozere.

*
În nopţile senine, cerul devine o sublimă mantie rococo.

Epuizant este efortul omenirii de a umple zilnic cele câteva miliarde de intestine pe care la are în dotare.

Natura îşi motivează orice frunză.

Prima gaură făcută în cer de omul contemporan este cea din stratul de ozon.

Unii s-au întors în copaci. Dar cu automobilul.

Nici natura şi nici poporul nu şi-au semnat capodoperele.

Suntem teribil de poluaţi. Nici animalele de pradă nu ne mai mănâncă decât în situaţii extreme.

Ne străduim să facem din planeta noastră un impresionant cavou.

Omul – acest copil problemă al naturii.

Se degradează şi natura. Începe să semene cu arta modernă.

Natura a ştiut să facă şi din ciulini o capodoperă.

Cum scoate oare nufărul atâta frumuseţe din noroi.

Fără oameni, Pământul ar fi, evident, mult mai liniştit.

*

Nu cred că toate păsările cântă. Unele, probabil, ne înjură.

O colibă pe malul unui lac din pădure va fi, în curând, mai preţuită decât un zgârie-nori.

Strănutaţi mai uşor! Balamalele planetei noastre sunt cam şubrede.

Bucătăria planetei noastre se va afla în strictă corelaţie cu tandreţea pe care i-o arătăm gliei.

Şi varza poate fi o capodoperă. Dar nu când e comparată cu o carte.

Se pare că în curând ne vom mulţumi cu fotografia fripturii.

Sub aspect ecologic, planeta noastă pare a fi haznaua universului.

Între arborii din pădure există emulaţie, nu concurenţă.

La soare te poţi uita… Asta graţie poluării!

Ne purtăm cu natura precum Manole cu Ana.

Ţărâna mai uită. Zăpada însă păstrează urmele tuturor murdăriilor.

Uneori ai mai multe de învăţat de la o plantă, decât de la un om.

*
Omul – acest Gengis-han al naturii.

Suntem din ce în ce mai convinşi că strămoşii noştri se împiedicau în prea multe păduri.

Suntem nişte oameni fericiţi! Am apucat să fim contemporani cu trandafirul şi privighetoarea.

Muntele – acest profesor de seninătate.

Zăpada – această nuntă fundamentală a naturii.

Între om şi natură s-a împieliţat betonul.

Pete de sublim au şi catastrofele.

Ninsoarea – o năpârlire de pescăruşi.

Numai zgomotul unei cascade te poate vindeca de astenie.

Apusul de soare excelează prin farmec, răsăritul – prin optimism.

Cerul înstelat – această mare de candeli.

Everestul – acest supozitor al cerului.

Omul a îmblânzit porcul, nu fiindcă e mai ager la minte, ci pentru că e mai gustos.
*

MITURI

Din mica Arcă a lui Noe a crescut marea grădină a lui Dumnezeu.

Nici noi nu am mai rămas în Paradis, dar nici reptila.

Grăbeşte-te Sisif! Te aşteaptă sus Prometeu.

Zeii s-au oprit pe Olimp. Omul a ajuns pe Everest.

Oedip ţipa al zei. Noi – unii la alţii.

Nu mai construim piramide. Sunt prea greu de descifrat.

Încă nu e clar dacă am fost zămisliţi din lut sau din noroi.

*
Cu excepţia banului, omul a îngenuncheat toţi zeii.

Ana lui Manole este suma celor mai dramatice impozite ale creaţiei.

Omul – o fântână de mituri.

Pământul e greu, dar zâmbeşte Atlas, zâmbeşte!

Tinerii sunt recalcitranţi, nu cred decât în miturile create de ei.

Viaţa în Olimpul zeilor era tot ca la uşa cortului.

Chiar şi seninul Acropole este o însumare de golgote.

Nu Prometeu a aşezat focul sub rugul lui Giordano Bruno.

Admir omul din zeu, dar şi zeul din om.

Lumea de azi nu mai are timp să-şi savureze în linişte miturile.

Se pare că din bustul lui Adam, Dumnezeu a ales coasta cea mai gălăgioasă şi mai cheltuitoare.

Meşterul Manole este românul care îşi zideşte soţia, chiar dacă, biata de ea, vine să-i aducă de mâncare.

Cu poezia, Orfeu îmblânzea fiarele sălbatice. Nouă nu ne prea reuşeşte nici cu oamenii.
*

Marele revoluţionar al Olimpului rămâne Prometeu.

E greu să fii zeu neguvernat de capricii.

Mitul suprem este banul. Şi colaboratorii lui apropiaţi.

Prometeu – acest mare disident al Olimpului.

Iadul este mult mei tolerant. Din el nimeni nu a fost încă alungat.

Iisus – această mare bornă a iubirii.

Deşi compromis de Eva, mărul rămâne totuşi în topul celor mai sănătoase fructe.

Adam, Paris şi Newton sunt principalii agenţi publicitari ai mărului.

Să-i sărutăm în contumacie mâna lui Adam. El ne-a scăpat de plictiseală.

În orice Penelopă stă la pândă o Xantipă.

Orice bărbat rănit din dragoste devine un Polifem rănit.

*
 RELIGIE

Rugăciunile sărmanilor sunt, probabil, coloanele care sprijină cerul.

Tăria oricărei religii trebuie să constea în îndemnul la bunătate.

Mare înghesuială trebuie să mai fie şi în poala lui Dumnezeu.

Nu e greu să-l lauzi pe Dumnezeu. Ci să-ţi intri sub piele câteva din învăţăturile lui.

Vin unii la slujbele religioase ca la nişte reuniuni moderne.

Avem nevoie şi de ruga altora. A noastră poate e prea egoistă.

Se pare că Dumnezeu a făcut lumea şi a dat-o apoi pe mâna selecţiei naturale.

Setea de absolut l-a determinat, încă de la început, pe um să-şi transforme peştera în chilie.

*
Adam şi Eva au dat Raiul etern pe un război perpetuu cu viaţa.

Raiul- acest tulburător miros de mere coapte.

Greu trebuie să-i fie sufletului într-un timp fără vocaţie de templu!

Pentru tot mai mulţi creştini, calendarul religios este un prilej de ospeţe, nu de metafizică.

Ruşii s-au despărţit forţat de religie, apoi de comunism. De votcă nu s-au deslipit nicicând.

Pământul a devenit o coridă de... divinităţi.

Sub îngăduitoarea streaşină a bisericii s-a adăpostit şcoala, genomul culturii şi al civilizaţiei de astăzi.

Ca şi Iisus, Don Quijote a cucerit lumea prin blândeţe.

Filozofii nu au cum să ajungă la puritatea mistică a babei Rada.

Chiar şi după ce preotul îi dă ultima împărtăşanie, optimistul tot mai speră că va fi nemuritor.

Facem noi ce facem şi tot oiştea în gardul iadului o dăm.

Îl zăresc pe Dumnezeu cuibărit în sufletul de copil al marilor poeţi.

Ura creşte exponenţial, deşi toate religiile propovăduiesc iubirea.

*

Nu am nevoie de luntrea lui Coron. Aştept un buştean ca să trec pe blat Styxul.

Tot religia ne-a învăţat să asortăm tragediile cu sarmale , pilaf, ţuică şi vin.

Dumnezeu a creat pe om ca leac împotriva singurătăţii. Nu şi-a putut imagina totuşi că va fi un leac atât
de toxic.

Mulţi călugări visează probabil, că chilia de aici se va metamorfoza măcar Dincolo în cabaret.

Da, omul a descoperit legile naturii. Dar cine le-a gândit şi le-a probat?

Uneori, este mai uşor să intri în relaţii metafizice cu un câine, decât cu un om.

Mă îngrozeşte Raiul. Pentru că acolo, se pare, nu mai e nimic de făcut.

Deasupra babei Safta străluceşte un cer netulburat de întrebări.

Doamne, ce electorat numeros au întemeietorii de religii!

Iisus a murit pentru fiecare celulă din noi.

Moise a propovăduit o stomatologie echilibrată. Metoda lui fundamentală era dinte pentru dinte.

Iisus a înnobilat condiţia umană pentru câteva milenii.

*
Ferocitatea descalifică orice religie.

Religiile se pot revigora fertilizând morala, nu polemizând cu ştiinţa.

Pe Golgota orice cruce pare de plumb.

Nu poţi să-l iubeşti pe Dumnezeu, şi să-i urăşti pe oameni.

Fundamentaliştii se tem de dialog, nu de moarte.

Cărarea spre sacru rămâne principala noastră geană de speranţă.

Cea mai mare popularitate o au întemeietorii şi demolatorii de religii

Omul leagă de credinţă sublimul. Dar şi frica.

Cât încă mai pot greşi, mai lasă-mă, Doamne, pe Pământ!

Raiul ar fi minunat. Dar prea multă prohibiţie s-a îngrămădit în el.

Religia i-a lăsat omului o rană deschisă : nevoia de sacru.

Dacă a creat o lume, înseamnă că şi Dumnezeu este poet.

Chiar compromis de Iuda, sărutul rămâne o punte.

*

Cei care nu cred în nimic sunt imbecili, nu atei.

E foarte greu să fii ateu pe patul morţii.

Burţile preoţilor de la sate sunt adevărate cimitire de găini.

Prea altruişti nu suntem nici când e vorba de formularea rugăciunilor.

Religiile – aceste antene de decodare a sensului metafizic al existenţei noastre.

Creştinismul a eradicat, în primul rând, desfrâul din Olimp.

Ereticii grăbesc primenirea religiilor.

Prima icoană cu chipul lui Iisus a fost bobul de grâu.

Nu pot lega mirosul de rai decât cu cel al fânului proaspăt cosit.

Dacă te are trecut pe listă, Diavolul te pescuieşte şi din mănăstire.

Iisus ne-a promis iubire, nu belşug.

Să fie relaţia om – divinitate sintaxă sau mister?

*
Doar două lucruri mă apasă : cerul şi pământul.

Şi cel mai amărât suflet tot templu e.

Nu toţi cei care au fost urcaţi pe cruce au nimerit într-o legendă.

Se cuvine ca rugăciunea să fie omagiu, nu negociere.

Devenim evlavioşi când simţim că se apropie dogoarea iadului.

O religie dispare, când oamenii nu-şi mai pot primeni idolii.

Ca orice suveran, şi Dumnezeu ne-a dat pe mâna subalternilor.

Speranţele noastre continuă să fie pilonii de susţinere a cerului.

Pe dealul Golgota nu s-a instalat teleferic decât pentru turişti.

Nu toate ideologiile sunt sortite prin definiţie efemerului. Cunoaştem pe Unul care s-a născut în iesle şi a
edificat o ideologie pentru milenii.

Doamne, mai apasă-te şi pe cei bogaţi, că pe noi ne dărâmi.

Dumnezeu a creat lumea. Şi după aceea a uitat-o, probabil, la soare.

În biserică te aşteaptă aproapele, în bibliotecă – departele tău drag.

*

Clopotele rup felii de Absolut.

Şi cei care au transformat pământul în rug speră să cucerească cerul.

În umbra oricărui întemeietor de religii, creşte un Prometeu.

Şi totuşi, Biblia este plină de violenţă. Ca şi mitologia.

Unii nu-l roagă, ci îi ordonă lui Dumnezeu cum să-i ajute.

Omul contemporan a dat transcendenţa pe pragmatism.

Fără transcendenţă, ne-am fi pierdut regnul.

În zgomotul contemporan, se nasc doar secte, nu religii.

Exacerbarea sexualităţii poate fi un semn, că în curând, toţi vom fi mahomedani.

Credinţa netezeşte drumul speranţei.

Creştinismul a reuşit să logodească cea mai accesibilă exprimare cu cel mai profund conţinut.

Deşi sursele luminoase s-au perfecţionat la maximum, numai bătrâna lumânare îşi păstrează conotaţiile
metafizice.

*
Sacrul poate fi cărarea vieţii spre sens.

Religiile se străduiesc să transforme iluziile nemărginirii în speranţe.

Mi-l imaginez pe Dumnezeu hohotind de râs, precum Zorba, la toate năstruşniciile noastre.

Atât în viaţă cât şi în artă, Diavolul are din ce în ce mai multă roşeaţă în obraji.

Freud şi Jung nu au cercetat mănăstirile. Le considerau asexuate.

Învinge talentul fecundat de o credinţă.

Ţăranii – aceşti salahori ai sacrului.

Important e ce faci tu cu ce ţi-a dat Domnul.

Setea omului de miracole a zămislit religii.

Adevărul propriu e ca o religie. Fiecare îl crede autentic numai pe al lui.

Metafizica este coloana de rezistenţă a multor capodopere.

De ce să ne obsedeze Paradisul celest, când am putea transforma Pământul într-o rezervaţie de îngeri.

Credinţa poate însemna certitudinea căutării şi sublimul negăsirii.

*

În fiecare Rai pândeşte o reptilă.

Absenţa credinţei poate legitima orice demenţă umană.

Argumentul suprem al tuturor religiilor este frica de moarte.

La Sărbătorile de Crăciun simt cum Pământul devine Cer.

Important e ca în fiecare suflet să pâlpâie o candelă.

Când vor să surpe o religie, cotropitorii îi distrug idolii şi preoţii.

Căinţa poate fi marele pas spre mântuire.

Numai credinţa îi mai dă omului anvergură cosmică.

În marile războaie mor oamenii de-a valma. Apoi, fiecare Dumnezeu şi-i caută pe ai lui.

Dumnezeu nu poate poposi într-un suflet insalubru.

Misiunea religiilor e să îmblânzească neantul.

Pilonul fundamental al tuturor religiilor este speranţa.

*
La Judecata de Apoi, împăratul şi soldatul se prezintă goi. Ca la recrutare.

Ortodocşii se luptă din greu cu praznicele.

Nu toţi diavolii au putut evita călimara lui Luther.

Creştinismul este admirabil esenţializat în colinde.

*
 EVOLUŢIE

Nu orice calitate de şoric se poate transforma în obraz.

Şi dacă maimuţa se trage totuşi din om?

S-ar putea să aflăm mai târziu că omul nu este decât un semipreparat.

După ce ne-am dat jos din copaci, ne-am cam pierdut silueta.

Nu ni s-au vindecat încă toate cucuiele de la căzătura din copaci.

Ne-am dat jos din copaci pentru că ne frigeau stelele.

*

Nu toate labele s-au putut transforma în aripi.

Nu ştim cu adevărat de unde venim. Şi nici dacă vrem să ajungem undeva.

Nu rămâneau pasive celelalte animale, dacă ar fi simţit că maimuţa duhnea a om.

Poate în tinereţe şi balenele au fost sirene.

Acceptăm uşor să fim trepte, numai dacă generaţiile viitoare vor veni cu tălpile curate.

În cazul unor oameni nu se cunoaşte că s-au mutat din grajd în casă.

Fără artă, omul rămânea în zoologie.

Nu suntem probabil egali nici ca spermatozoizi.

Am ajuns nişte marsupiale. Ne caută toată ziua copiii prin buzunare.

Cad din istorie popoarele care nu reuşesc să găsească o motivaţie corespunzătoare muncii.

Am coborât din copaci, când au început să ni se înalţe aspiraţiile..

Cranii de pitecantrop nu există în oraş decât două. Unul este al muzeului, celălalt – al directorului.

*
După ce îmbătrânesc puţin, paradoxurile devin banalităţi.

Înaintăm, ca specie, din derivă în derivă.

De la nativ la omul de valoare, este un drum lung, similar cu cel de la firul de nisip la perlă.

Strămoşii se burduşesc în genele noastre ca în Turnul Babel.

Dacă intuia că jos îl aşteaptă munca, omul nu ar mai fi coborât din copaci.

Omul este vieţuitoarea care îşi respectă cu stricteţe strămoşii. Pe unii i-a dus la muzeu, pe alţii – în
parcurile zoo.

Deocamdată, omul este singura maimuţă aproape integral epilată.

Instinctele au mai pierdut din vitalitate. Au câştigat însă în şiretenie.

Dacă te prind, om te fac! Striga ovulul spre spermatozoid.

În lipsa de pudoare a maimuţei se simte apropierea omului.

Dintr-o banală creatură, omul a ajuns un sublim creator.

S-ar putea ca în curând să fim împinşi în rezervaţii alături de bizon şi de capra neagră.

Neatractivi sexual, cu memoria opacă şi gândirea rigidă, la ce ne-ar mai ajuta, oare longevitatea?
*

În scurta istorie a condiţiei umane, a fost până acum mai mult noapte.

Unii oameni au luat-o înapoi spre Neanderthal.

Prea repede a trecut omul de la hrana bazată pe rădăcini şi carne crudă la alimente ultrarafinate.

*
 EDUCAŢIE

Meseria de dascăl trebuie să aibă ieşire la zâmbet.

Nu poate fi verticalizat viitorul cu ajutorul unei şcoli cocoşate.

Pedagogul slab îi confiscă tânărului responsabilitatea. Adică aproape totul.

Şcoala mediocră transformă copilul în maimuţă. Ori în papagal.

Diplomele pentru şcoala vieţii le dă strada. Uneori chiar maidanul.

Greu se lasă mârlănia manipulată de educaţie.

Vocaţia creşte din modele.

*
Şcoala nu-i dă unui viitor creator nici 10% din ce va avea el nevoie.

Şcoala trebuie să stimuleze şi apetitul cultural al elevilor.

Fără dialog, educaţia devine dresaj.

Misiunea nepoţilor e să-şi revigoreze bunicii.

Un singur ingredient ar putea salva şcoala contemporană – dialogul.

Există şi maeştri care nu reuşesc decât să-şi transforme discipolii în nulităţi.

Şcoala s-a specializat să înăbuşe cu măiestrie sfânta răzvrătire creatoare a elevilor.

Bucuria elevului e să-şi prindă profesorul în flagrant delict de ignoranţă.

O carte valoroasă poate deveni un pedagog naţional.

Şcoala imbecilă torturează memoria şi zahariseşte inteligenţa.

Maestrul desenează aripile. Învăţarea zborului intră în atribuţiile discipolului.

Educaţia nu e contagioasă precum guturaiul.

Educatorul mediocru şi-a dorit întotdeauna elevi ascultători, adică blegi.

*

Copilul inteligent este cel mai rebel aluat.

Didactica trebuie să fie un imens tratat de iubire.

Şcoala trebuie să-i dea copilului busolă, nu doar rucsac.

În absenţa unei pasiuni puternice, profesorul rămâne un biet slujnicar.

Pentru multe buruieni din noi, şcoala nu reprezintă nici un pericol.

În condiţiile actualului ritm de viaţă, copiii nu mai au decât un surogat de părinţi.

Tulburările de comportament ale copiilor cedează la explicaţii, nu la ameninţări.

Şcoala trebuie să-i înveţe pe copii să reziste şi în faţa pericolelor neinventate încă.

Maeştrii exercită asupra discipolilor o influenţă germinativă.

Educaţia poate accelera arderea etapelor spre civilizaţie.

Menirea tineretului e să înalţe şi să demoleze idoli.

Ca să-i câştigi unui copil sufletul, ia-i în seamă opiniile.

*
Dialogul şcolar trebuie să fie un fluid capabil să adune toată mirarea din bănci.

Esenţa vieţii se decide în adolescenţă.

Şcoala rătăcită ucide intuiţia şi subminează dialogul.

Şcoala nu trebuie să fie junglă, dar nici seră.

Dacă îţi iubeşti copilul ajută-l să se descurce singur.

Nu poţi deveni maestru, dacă pierzi din ochi ucenicul din tine.

Profesorul îi rămâne, oricum, elevului la suflet. Ori la ficat.

Prin dresaj, omul devine obedient, nu virtuos.

O fărâmă din soclul oricărei personalităţi aparţine şi unui manual şcolar.

Educatorul valoros îi rezervă discipolului bucuria soluţiei.

În materie de educaţie, uităm că aluatul se poate modela numai înainte de a-l introduce în cuptor.

Scumpul meu urmaş, îţi las ca moştenire numele. Tu vezi ce faci cu prenumele.

Şcoala şi cultura au ţâşnit de sub streaşina bisericii.

*

Pentru tineri, dialogul este de-a dreptul terapeutic.

Părintele trebuie să fie alături de copil. Nu în locul lui.

Dintr-un maestru ţâşnesc discipolii precum ciupercile după ploaie.

Ceasul rău este, de regulă, şi deşteptător.

Tineretul de astăzi învaţă cum să-şi protejeze sexul, nu şi sufletul.

Zestrea genetică apropie popoarele. Gradul de educaţie le diferenţiază.

Educaţia trebuie să transforme inteligenţa în caracter.

Profesorul nu va dispărea pentru că numai el ştie să umanizeze informaţia.

O şcoală bună îşi propune să livreze societăţii conştiinţe umane, nu neapărat candidaţi la Premiul Nobel.

Copilul trebuie anunţat la timp că are şi responsabilităţi, nu doar interese.

Şcoala trebuie să-i redea copilului bucuria spontaneităţii.

Adolescenţa înseamnă aripă de cocor.

*
Şcoala trebuie să deschidă căi, nu să castreze speranţe.

Pedagogul care se oferă ca model îşi pregăteşte discipolii spre trecut, nu spre viitor.

Unii au înţeles că reforma învăţământului înseamnă să-l predăm pe Einstein la grădiniţă.

Când dascălul o merită, iubirea discipolului devine torenţială.

Feriţi-vă de privirile copiilor! De acolo nu se mai poate şterge nimic.

Pentru tineret, învăţătura capătă din ce în ce mai mult gustul unturii de peşte.

Oile au foarte mult respect faţă de bâta păstorului.

Înving doar cei care ştiu să ia din eşec doar virtuţile pedagogice.

Şcoala continuă să secreteze cantităţi enorme de plictiseală.

Nu poţi deveni înţelept stocând şi rumegând doar gândurile altora.

Spiritele interogative fascinează tineretul.

De pe la 3-4 ani, copiii îşi întrerup educaţia pentru că încep să se uite la televizor.

Talentul se cultivă în linişte, caracterul în taifunurile vieţii.

*

Tranziţia ne-a procopsit cu un lumpen tineret şcolar.

Norocul nostru că dragostea nu se mai predă în şcoală. Am avea o obligaţie în plus.

*
 IDEAL

Şi totuşi, în om există mai mulţi nuferi decât nămol.

*

Oamenii mari sunt cei care trag ţărmurile după ei.

Zboară la timp! Altfel, îţi rămân aripile mici.

Stelele autentice strălucesc şi în oiştea dricului.

Nu trebuie să aşteptăm indiferenţi zorile. Mai putem mişca şi noi pământul spre ele.

Suntem molecule de drum.

Inadaptabilul are numai două posibilităţi : să cadă, ori să târască specia după el.

Când târâtoarele nu-ţi dau pace, nu ai încotro. Trebuie să zbori.

Cele mai crunte datorii le am faţă de pozele mele din copilărie.

Se pare că scopul suprem al viitorului va fi confortul.

Prea multe potăi ridică piciorul pe idealurile noastre.

Colivia vulturului e cerul.

Migălesc aforisme cu disperarea puşcăriaşului care roade gratiile celulei.

*
Poţi deveni vultur şi de scârba muştelor.

În orice om s-ar putea planta o speranţă.

Imediat după Revoluţie, oamenii transformă idealurile eroilor căzuţi în cârnaţi.

A rămas cerul prea mic. Trebuie să ne agăţăm mai mulţi de aceeaşi stea.

Omul – o ţărână celestă.

Idealul muştei este bălegarul.

Când eşti zidit, poţi să sfărâmi peretele. Sau poţi să zbori cu el cu tot.

Creativitatea înseamnă puterea de germinaţie a unui popor.

Stomacul ni l-a dat Dumnezeu. Hrana însă trebuie să ne-o găsim singuri.

Dorul este heraldul inefabilului românesc.

Dreptatea înseamnă punerea adevărului în brazdă.

Vreau să fiu un european din Priponeşţi.

Orice creier sănătos ar putea oxigena o pasiune.

*

Scopul polarizează drumeţii.

Pentru părinte, copilul este o datorie, nu o dobândă.

Pentru scaunele de lux prudenţa a ajuns cea mai fină husă.

S-ar cuveni ca ţăranii să miroase numai a cozonaci.

Ţăranul e veşnic treaz. Deşi multe secole a stimulat că doarme.

Lipsa tandreţii înalţă ospicii.

Măcar o pisică să aibă nevoie de tine.

Omul a fost proiectat punte, nu abis.

Au scris tulburător despre viaţă cei cu speranţele fracturate.

Ţăranul îşi păstrează tandreţea faţă de pământ chiar dacă ajunge academician.

Marii patrioţi au în locul inimii un arc voltaic.

Mai frumos decât visul nu poate fi decât zborul spre el.

*
Scriu ca să-l găsesc pe cel ascuns în mine.

Înving cei care ştiu să ia din eşec doar virtuţile pedagogice.

Bărbatul de succes este acela care câştigă mai mult decât poate cheltui nevasta.

Numai femeile inteligente reuşesc să transforme frumuseţea in mister.

Emigrantul trebuie să-şi ia în raniţă şi cerul natal.

Bărbatul îşi doreşte o femeie inteligentă ca să-i poată observa deşteptăciunea; dar şi cu zone de
mediocritate ca să-l poată admira.

Şi idealurile ruginesc în timp.

Spre coarnele condeiului ne mână o suferinţă, un pariu, o obsesie.

Cu timpul, unele idealuri ajung ca brânza uitată la soare.

Idealul săracului este hedonismul.

Nici un ideal nu e încheiat chiar la toţi nasturii.

Scriu cu gândul la elite, dar şi la cititorul de drept comun.

*
 ÎMPLINIRI

Omul cult transformă misiunea în vocaţie.

*

Omul inteligent poate plasa în orice colţ al zilei o bucurie.

Şi bunătatea ne-ar putea salva de mediocritate.

Femeia dozează oxigenul căsniciei.

Aurul nu rugineşte în pământ. Şi nici valoarea sub furtuna conjuncturilor.

Critica se cuvine să fie busolă, nu bici.

Înving în artă talentele care transformă perseverenţa în obsesie.

Nu e uşor să învingi. Dar e mult mai greu să-ţi cenzurezi după aceea entuziasmul.

Laudele pot îmblânzi chiar mai repede decât banii.

Cele mai vechi blazoane ale românilor rămân doinele şi baladele populare.

Performanţa poate apărea din logodna chinului cu pasiunea.

Unii au făcut tribună sau amvon chiar din celulele închisorilor.

Înving cei care ştiu să-şi anestezieze frica..

*
Pe stadioane, tinerii trăiesc tulburări aproape erotice.

Acasă – acest loc geometric al marilor nostalgii.

Dorul – această vibraţie sufletească garnisită cu melancolie.

Managerul inteligent îşi concediază subalternul care nu-l contrazice.

Am dreptul la respect. Sunt os de ţăran!

Nu voi lăsa nici o moleculă de a mea să meargă în genunchi.

Mila poate murdări demnitatea săracului.

Câinele nu-i om. Pentru că el nu poate uita o binefacere.

Pot trece drept curajoşi cei care nu au înţeles întrebarea.

Luptă-te cu balaurii, nu cu şopârlele.

Bunul-simţ se învaţă mai uşor în bordei decât în palate.

Bucuria este adevărată numai când se divide.

Riscul dă şarm vieţii.

*

Bibliotecile – aceste silozuri de frumuseţe şi de înţelepciune.

Echilibrul în faţa catastrofelor dă caratele spiritualităţii unui popor.

Politeţea dă strălucire valorii.

Originalitatea poate fi provocată şi de erori.

Dintr-un adversar onest se poate confecţiona chiar un prieten.

Primul pas spre comunicare este ascultarea.

Cu trei prieteni poţi construi un paradis.

Popoarele cu vocaţie hedonistă sunt imune la alienare.

 GLORIE

Accesul spre glorie este, probabil, cea mai zgomotoasă întreprindere umană.

Atât gloria cât şi anonimatul îşi invidiază reciproc privilegiile.

Tot mai mulţi oameni sunt tentaţi de scurtătura vicleană spre podium.

Sfaturile antume sunt gelatinoase, gonflabile chiar.

Fără promisiunea gloriei, arta ar fi dispărut dinaintea dinozaurilor.

Copleşitoare moştenire când eşti fiu ori nepot de statuie.

*
Eternitatea este insistent curtată şi de conchistadorii clipei.

Misiunea geniilor e să înalţe ştacheta spirituală a contemporanilor şi al urmaşilor lui.

Pe unii creatori timpul i-a stors atât de tare, că nu a mai rămas decât geniul din ei.

Nici oamenii de geniu nu pot rata întotdeauna paranoia.

Râvnim podiumul regal al artei. Nu şi urcuşul până acolo.

Când sunt contemporani, oamenii de geniu reacţionează, unii faţă de alţii precum păunii.

Noi, românii, suntem înşurubaţi în univers prin speranţa fără de sfârşit a lui Brâncuşi.

Capodoperele se spală pe mâini cu ifosele timpului.

Scrie mai puţin, maestre! Cum ai să te cari cu atâta nomenclatură la Judecata de Apoi?

Geniile nu încap în topuri.

Prima grijă a generaţiei tinere e să dărâme statuile înaintaşilor.

Orice geniu are coasta lui de drac.

Scriitorii de mare talent îşi trag în nemurire şi duşmanii.

*

Gipsul vindecă, bronzul imortalizează.

Iluzia gloriei a stors mai multă transpiraţie decât transformarea munţilor în piramide.

După ce ajund celebri, unii oameni îşi recuperează somnul chiar în şedinţele omagiale ce le sunt
dedicate.

Geniile greşesc întotdeauna secolul în care apar. Imbecilii, în schimb, se simt oricând ca în sânul lui
Avraam.

Marii creatori îşi vântură visurile pe claviatura eternităţii.

Încep să semăn cu Picasso! Văd pe stradă numai oameni dezmembraţi de grijile lor şi de indiferenţa
celorlalţi.

Din politică, orgolioşii pleacă ori în mausoleu, ori în groapa comună.

Ne străduim din răsputeri să nu murim în cei care rămân.

Talentul ţi-l dă Dumnezeu. Transpiraţia trebuie să ţi-o produci singur.

Geniul poate fi un munte de nelinişti muiat într-un ocean de luciditate.

Celebritatea vine când vrea. Şi stă cât o rabdă timpul.

*
Spre oceanul eternităţii unii pleacă în transatlantice de lux. Alţii aşteaptă câte o scândură rătăcită pe
care să o încalece.

Nu există celebritate în care să nu încapă şi puţină caricatură.

Eşti celebru când şi cel care te scuipă devine peste noapte cunoscut.

I se întâmplă uneori chiar gloriei să miroase a parşiveniei.

După moarte, sufletul ia calea înfricoşatului neant, în timp ce nemernicul trup se lăfăie prin cavouri,
mausolee ori piramide.

Şi imbecilul, dar şi geniul sar din gramatica speciei.

Se mai înmulţesc şi geniile. Dar sporul demografic este asigurat de epigoni.

Geniile pot transforma nefericirea în valoare.După câteva secole, încrâncenatele evenimente istorice
capătă iz de telenovelă.

Din sevele ruseşti, Nichita Stănescu nu a moştenit numai setea de votcă, ci şi aburii rafinaţi ai marii
poezii.

La adolescenţă, toţi avem impresia că suntem geniali. Imbecilii însă îşi păstrează această convingere
toată viaţa.

Groaza de anonimat ne-a luat în primire încă din buza peşterii.

*

Oamenii superiori sunt şi foarte politicoşi. Se urcă singuri pe cruce.

Drumurile bărbaţilor spre culmi sunt străjuite de semafoare feminine.

După parastasul de 40 de zile, multora dintre noi posteritatea nu le mai aduce nici un omagiu.

Prometeu, Socrate, Iisus – sunt tot atâtea argumente că celebritatea este drastic impozitată.

Cucuta a vitalizat gloria lui Socrate.

O laudă meritată e o nemurire în miniatură.

Cetatea ori nu şi-a iubit poeţii, ori a făcut-o dureros de târziu.

Marii reformatori nu s-au întâlnit cu odihna decât pe cruce.

Merită să munceşti toată viaţa pentru un bust. Chiar dacă posteritatea te va scăpa de apăsarea lui.

Marii creatori îşi vântură visurile pe claviatura eternităţii.

Cerşim favorurile capricioasei eternităţi, deşi suntem fascinaţi de farmecul efemerului.

De obicei, bustul înmugureşte în om sub formă de cucuie.

*
Suntem egali la poarta cimitirului, nu şi la uşa posterităţii.

Celebre nu sunt textele din manualele şcolare de literatură, ci acelea fredonate prin cârciumi.

În soclul unei statui este îngrămădită uneori întreaga generaţie a celui de deasupra.

Groapa comună – acest Pantheon al nedreptăţilor soartei.

Se adună în eternitate cei care ştiu să se risipească în alţii.

Cu timpul, marile umbre devin torţe.

Chiar dacă mori de hemoroizi pe front, tot erou ajungi.

Orice culme poate fi şi ţeapă?

Statuile făcute din bălegar put.

Geniul – o adolescenţă incurabilă.

Se adună în eternitate cei care ştiu să se risipească în alţii.

Nu-mi trebuie statuie. Mă mulţumesc cu un bust. Ca să nu mă poată lovi posteritatea sub centură.

*
 IUBIRE

Marile virtuţi ornează iubirea.

Libertatea nu prea le-a folosit femeilor. Tot obiecte erotice au rămas multe dintre ele.

Siliconul distruge misterul feminin. În curând, vom mângâia, probabil superbe picioare din fier beton şi
adorabile năsucuri din câlţi ori din rumeguş.

Femeile vor mereu decoruri noi. Acum îşi modifică sănii, mâine vor schimba legea gravitaţiei.

Femeia continuă să rămână îndeosebi muza poetului şi a creatorului de modă.

Misiunea viitorului a fost întotdeauna o utopie: transformarea conflictelor în iubire.

La bătrâneţe, omul se poate simţi prin scleroză. Ori prin iubire.

Va ajunge oare iubirea un preludiu al drogurilor?

Sub aspect sentimental, bărbaţii înnebunesc pe la 40 de ani. Când apare acea pubertate a senecrităţii.

*
Nu te duci la bordel ca să cucereşti o femeie. Ci ca să o cumperi.

Tragismul existenţei noastre poate fi luminat de iubire. Şi de sublimul surâs al creaţiei.

Căsniciile artiştilor sunt din ce în ce mai rezumative.

Ca şi rugăciunea, iubirea poate fi spovedanie, ori nimic.

Iubirea- această sublimă fereastră spre brazi.

În linii marii, arta este o nesfărşită poveste de iubire.

Într-o mare iubire, fiecare partener vine cu partea lui de cer.

Iubirea- acest sublim fălfâit de îngeri.

În clipa declanşării, toate iubirile sunt de cinci stele.

Prima iubire merită să fie intonată ca un imn personal.

Şi când tace, îndrăgostitul îngână un madrigal.

Să fie adulterul doar o formă de altruism?

Şi acum poţi cuceri femeile cu versuri. Pentru că lor le plac oamenii caraghioşi.
*

Cele mai tulburătoare iubiri se derulează în contumacie.

Este cu adevărat superioară femeia care ştie că regizeze ca lumea o despărţire.

A dispărut şi luna de miere. Poate scăpăm, în felul acesta, de diabet.

În iubire, nu vărsta dă ora exactă.

Instinctul sexual este aproape identic la toţi omenii. Numai artiştii mai toarnă puţină disperare în el.

În prea multe căsnicii partenerii locuiesc alături, nu împreună.

Tragic e că îmbătrânim numai noi. Nu şi iubirea.

În materie de sex, bărbaţii îşi doresc o pâine pe zi, femeile o savarină pe săptămână.

Dragostea înseamnă şi sex, dar , mai ales voluptatea de a se îmbăta unul cu răsuflarea celuilalt.

Iubeşte-i pe ceilalţi! Şi dacă iţi mai rămâne ceva timp, fă-ţi şi ţie curte.

Cronometrele vieţii ar trebui să pună în ramă numai timpul în care iubim.

Soţul bătrân cu nevastă tânără seamănă cu un fumător de pipă stinsă.

*
Toţi îndrăgostiţii au unduiri de vers în priviri.

În tinereţe, nu ştii prea bine dacă eşti prost sau îndrăgostit.

Când iubeşti, viscolul devine simfonic.

La pânza freatică a marii iubiri pot ajunge şi analfabeţii.

Fidelitatea nu este întotdeauna sinonimă cu iubirea.

Iubirea – un Everest care trebuie cucerit în fiecare zi.

Inefabilul este principala enzimă a iubirii.

Ecuaţia iubirii este doi la puterea nemărginirii.

Nu vreau să am dreptate împotriva iubirii.

Şi în dragoste confundă unii jarul cu cenuşa.

Iubeşte, dacă vrei să rezişti în zona sublimului.

Bărbaţii cărunţi se uită la femeile frumoase precum infirmii spre Everest.

Dragostea îl poate face şi pe olog să uite cârjele pe bancă în parc.

*

În idilele întâmplătoare, bărbaţii sunt atât de grăbiţi, de parcă ar suferi de grave deranjamente
stomacale.

Ca orice comoară, femeia este greu de păzit.

Firesc ar fi ca salvarea să ne vină de la iubire. Pentru că ea ne-a exmatriculat din Rai.

Iubirile mari fac depărtările să cânte.

Cel mai divin instrument muzical rămâne tot trupul femeii îndrăgostite.

Dragostea – alt cui în coasta perisabilităţii.

O femeie îndrăgostită vede şi în Quasimodo un Făt-Frumos.

Marile iubiri sunt pigmentate cu scânteieri de coridă.

Unii nu rămân din dragoste decât cu transpiraţia.

Iubirea poate transforma o noapte de catran într-o constelaţie de luceferi.

Sunt bărbaţi care îşi scutură femeia ca pe un pom fructifer.

Iubirea rămâne principala materie primă a sublimului.

.
*

Iubirea – o instigare la sublim.

Don Juan – acest toreador al iubirii.

Iubirea – această catapeteasmă a condiţiei umane.

Trupurile îndrăgostiţilor au desenat pe nisipul eternităţii cele mai frumoase poeme.

Dragostea adevărată este imună la vulgaritate.

Când ştii să seduci, e păcat să mai şi domini.

Dragostea e tot ce a putut face omul dintr-o pedeapsă originară.

În definitiv, Don Juan a dus şi el o cruce.

Fiecare iubire are şi un Westerloo al ei.

Admir îndrăgostiţii pur-sânge. Nu corciturile.

Merităm să iubim. Chiar dacă ar fi să plătim impozit pe fiecare sărut.

Femeile îşi câştigă florile mai întâi cu nurii, apoi cu cratiţa.

*
Iubirea – marea funie care ne-ar putea scoate din abis.

Ce-ar fi putut, oare să-i spună Don Juan Julietei?

Un petic de velă tot i-a rămas iubirii noastre.

Iubirea marilor creatori nu înseamnă tandreţe, ci zidire. Ana lui Manole nu este decât un cap de listă

Bărbaţii admiră femeile inteligente şi le preferă pe cele frumoase.

Prea mulţi au făcut scuipătoare din candela iubirii.

Să nu ne lăsăm conduşi de femei nemângâiate.

Nici un om nu e de prisos pe harta iubirii.

Iubirea ar putea fi revanşa tuturor injustiţiilor existenţiale.

Ideile sunt precum amantele. Trebuie agitate mai întâi.

Femeile inteligente îşi transformă amanţii în prieteni.

Mă tem că de la arc voltaic, iubirea a luat-o spre opaiţ.

Iubirea rămâne marele arc voltaic al vieţii.

*

În esenţă, iubirea este o inefabilă rugăciune.

Să facem din iubire marea revanşă la adresa morţii.

A ajuns, iată, şi iubirea în marea groapă cu var a sentimentelor.

Are şi iubirea cota ei de frig.

Iubirea are parfum de fân proaspăt cosit.

Iubirea – o sublimă caleaşcă spre rai.

Pe la treizeci de ani, tinerii pun frâu iubirii. Petru că trebuie să se căsătorească.

De regulă, în iubire te atinge un glonţ rătăcit.

Iubirea adolescentină poate înfrunzi şi stâlpii de telegraf.

După ce apare adulterul, căsnicia devine o instituţie second-hand.

Cearta frăgezeşte iubirea.

Marile iubiri sunt pigmentate cu scânteieri de coridă.

*
Iubirea – acest buchet de gheizere.

O iubire poate dura şi cât statuia unui nor.

Iubirea – un alt cui în coasta perisabilităţii.

Mă tem că iubirea se străduieşte să scape de tirania poeziei.

Iubirea stă să cadă de pe harta sentimentelor umane.

Epoca noastră i-a mai pus un bemol iubirii.

Iubirea arde. Dar, uneori, mai şi fumegă.

După căsătorie, devii ori fericit, ori filozof.

Au rezistat până la nunta de aur. Aşa ca să-şi facă în ciudă unul altuia.

Unei tinere îi trebuie multă îndemânare ca să sărute ca o începătoare.

Căsnicia este singurul război în care duşmanii dorm împreună.

Englezii se minunează că românii fac sex şi când nu sunt beţi.

*
Iubirea poate face din orice Figaro un Romeo.

Marile iubiri sacralizează sublimul.

Fetelor, când iubiţi, fiţi leoaice, nu biete păsări fără pene.

Iubirea – această însumare de harfe.

Trebuie să căutăm femeia ideală. Chiar dacă ştim că nu există.

Când iubesc, femeile superioare transformă instinctele în poezie.

Iubirea logodeşte cosmosul cu intimitatea.

Cumplita cruce a iubirii : fugim de lângă cei care ne iubesc spre cei care nu ne vor.

Soţia îl tratează ca pe vioara a doua. Iar el e bucuros că încă mai e în orchestră.

O femeie trebuie să ştie când să fie Julieta şi când Andromaca.

În iubire, bărbatul care ştie să cânte are permanent la butonieră un trifoi cu patru foi.

Don Juan? Doamne, ce cazier sentimental!

Puţini se mai pot ridica zdraveni de sub şenilele unei mari iubiri.
*

În iubire eşti ori vioara întâi, ori a cincea roată la căruţă.

Spectrul iubirii se întinde generos între opaiţ şi arcul voltaic.

Iubirea rămâne versantul fundamental al sublimului.

Iubirea faţă de semeni este un superlativ al vieţii. Deşi nici Prometeu şi nici Iisus nu au sfârşit-o prea
bine.

Bărbatul trebuie să ştie neapărat că din garderoba zilnică a femeii nu poate lipsi tandreţea.

Marea iubire are aripă de izvor şi plămâni de furtună.

Din iubirea noastră nu ies în pierdere nici îngerii nici diavolii.

Iubirea poate fi lavă clocotită la 60 de ani, dar şi supă reîncălzită la douăzeci.

Când iubeşti şi cugeţi, cel puţin una din acţiuni este de prisos.

O frumoasă declaraţie de dragoste poate transforma haosul picăturilor de tandreţe într-un curcubeu.

Cele mai multe iubiri se împieliţează din priviri.

*.

În iubire şi în artă se află bibliografia marilor noastre speranţe.

*
Căsătorindu-se, o femeie frumoasă schimbă puzderia de admiratori pe un singur critic.

Şi în iubire câştigă cel care ştie să dăruiască.

Don Juan a practicat tactica sufletelor pârjolite.

Artiştii au nevoie de dragoste. Cum să zbori cu o singură aripă?

Deosebirea dintre sex şi lectură? Da. Lectură poţi să faci şi singur fără să râdă cineva de tine.

Dintr-o iubire poţi pleca cu demnitatea în priviri sau în portmoneu.

O mare iubire mai accesibilizează parcă absolutul.

Iubirea – această pată de sublim a condiţiei umane.

*
 FERICIRE

Rezistă la intemperii fericirea cu formula chimică cea mai simplă.

Am bănuiala că fericirea nu se află pe Pământ. Şi nici sub el.

Se pare că din Palatul Fericirii nu s-a dat, deocamdată, în exploatare decât sala de aşteptare.

Fericirea depinde, în primul rând, de etajul aspiraţiilor.

De regulă, fericirea este travestită în confort.

Cu mult timp înainte de a descinde, fiecare epocă ne ameninţă cu fericirea.

Zvâcnetul prim al pruncului în mamă este tulburătorul dangăt al bucuriei cosmice.

Utopicii căutau fericirea şi pe rug.

Fericirea – un Everest himeric.

Între lanţuri şi glezna învinsului a existat întotdeauna o sfâşietoare tandreţe.

*
Se scumpeşte mereu încălţămintea. Doamne, bine că nu ne-ai făcut miriapozi.

Omul curge, de cele mai multe ori, de-a curmezişul fericirii.

Pragmaticii îşi caută îngroziţi fericirea numai în afara lor.

Fericirea autentică are un miez cultural.

Omul fericit îşi concediază raţiunea.

Omul are în fiinţa lui toate ingredientele fericirii. Dar nu prea ştie să le combine.

Primul strat al fericirii rămâne ghiftuiala.

Epocile fericite nu rezistă prea mult pe retina istoriei.

Specia celor care caută fericirea prin cărţi a scăzut dramatic. Dar nu va dispărea.

Nesimţirea rămâne totuşi principalul afluent al fericirii.

L-am făcut fericit pe fiul meu de două ori : când i-am cumpărat pianul şi când i l-am vândut.

Fericirea rămâne totuşi o chestiune homeopatică.

Fericirea generală nu este decât o lozincă incoloră.

*

Fericirea este un bazar de bucurii simple.

ILUZII

Şi eu i-am sfătuit pe mulţi tineri să scrie capodopere.

După accident, mi-am pus trupul în ghips,iar el, nătângul, credea că e bronz.

Orice scriitor vrea să scrie o carte cât un destin.

Arta nu poate face rotunde capetele pe care moaşa le-a lăsat pătrate.

Păşesc pe marginea mării ca pe streaşina cosmosului.

A cerut să fie incinerat. Ca să existe bănuiala că a fost şi el o torţă.

De la Hamlet încoace, toţi groparii se consideră filozofi.

Numai când dau sfaturi, înţeleg ce lucru mare e să fii filozof.

Noaptea de Crăciun – o dovadă că sublimul în relaţiile umane este posibil.

*

Întotdeauna vârstnicii au mâncat coji, fiind convinşi că miezul este rezervat generaţiilor următoare.

Cu lira lor dezacordată, poeţii minori nu reuşesc să cânte. Dar fac un zgomot infernal.

Atât comunismul cât şi fascismul au apărut pe lume ca speranţe.

Stresul creşte proporţional cu împuţinarea iluziilor.

De la Demostene încoace, niciodată nu ştim ce au oratorii în gură.

Uimirea poate fi produsul revelaţiei. Dar şi al sclerozei.

Dumnezeu a dat toată cota de talent criticilor literari. Iar ei o repartizează pe scriitori.

Orice prozator este convins că a scris o variantă a romanului „Război şi pace”.

În cazul creatorilor de artă e greu să fii şi mare şi viu.

Orice tânăr creator are impresia că a transformat cerul în şvaiţer.

A existat temerea că prin emancipare, femeile vor schimba cărţile de bucate cu cele de filozofie.

Inteligenţa şi caracterul încap cu greu în acelaşi trup.

*
Când vom fi conduşi de cei drepţi, vom fi deja în ceruri.

Nu întotdeauna apa este contemporană cu setea.

Şi ce poem frumos ar fi putut fi omul!

Un om incolor poate trece drept curat.

Nu toate inteligenţele devin caractere.

Diplomaţii şi îndrăgostiţii ar trebui să ştie că nu poţi prinde păstrăv cu momeală de plevuşcă.

Misiunea generaţiilor tinere e să transforme iluziile înaintaşilor în decepţii.

El scruta infinitul. Şi ceilalţi îl credeau saşiu.

Leii de la circ îşi mănâncă uneori dresorii crezând că pot deveni liberi.

Ideile prigonite capătă un luciu de nobleţe, chiar dacă sunt uşor imbecile.

Şi slujitorii Inchiziţiei erau convinşi că servesc binele şi adevărul.

Să-l preţuim totuşi pe omul actual. Nu se ştie ce ne va aduce viitorul.

Nu scriu la calculator. Contactul cu pixul mi se pare un gest senzual.

*

Chiar crezi că îţi iartă Dumnezeu păcatele dacă dai ceva mărunţiş unui cerşetor beţiv?

Am crezut că reuşim să-l transformăm pe prigonitul din noi în apostol.

Viciile trec drept agenţi publicitari ai fericirii.

Toţi parveniţii se cred la per Tu cu Dumnezeu.

Toţi sceleraţii lumii s-au considerat neînţeleşi.

Oamenii sunt egali ca drepturi, nu ca însuşiri.

De regulă, exilul îţi asigură pâinea, nu dreptul la diferenţă spirituală şi naţională.

Solidaritatea umană rezistă. Dar ca slogan.

Să ne mutăm în cosmos! De acolo, Pământul încă se vede frumos.

Scriitorii debutanţi au impresia că sunt la o azvârlitură de băţ de tainele Absolutului.

Uneori, iluziile sunt mai importante decât hrana.

În orice credinţă este importantă speranţa că răul va trece.

*
Un singur om s-a luptat cu ridicolul, fără să se contamineze cu virusul lui : Don Quijote.

Actualii regizori de teatru sunt mult mai deştepţi decât piesele pe care le montează.

Dărâmă unii imperii ca să se salveze de frică.

După ce îşi înving inhibiţiile, debutanţii se scaldă în ostentaţii.

Orice diletant are impresia că volumele lui vor constitui teme de casă pentru generaţiile viitoare.

Toţi grafomanii cred că revoluţionează literatura.

Unii îşi scrijelesc numele pe arbori ori pe stânci. Alţii, cu mai puţin folos, pe cărţile anodine.

Orice bărbat neînţeles se crede filozof.

Biografii naivi vor să reconstituie carnea transformată de creator în statuie.

Nu chiar orice animal s-a putut strecura în heraldică.

Merge drept şi cel care şchiopătează de ambele picioare.

Adolescenţa este perioada de incubaţie a marilor iluzii.

Ghizii ideali spre mister sunt iluziile.

*

Ajunse la maturitate, aproape toate iluziile noastre îşi dau în petec.

Succesul subit poate fi asemenea grecilor care aduc daruri.

În faţa Marelui Malefic al lumii a rămas un singur disident de marcă : Don Quijote.

Şi în cadavre mişună viaţa. Dar sub formă de viermi.

Nu chiar toţi cei cu stalactite lichide în nas revoluţionează, aşa precum pretind, arta.

Pudoarea nu este prin definiţie poetică, şi nici sexul-pamflet.

Grajdul cosmetizat nu poate deveni catedrală. Şi nici perseverenţa – talent.

Poeţii geniali sunt robi ai marilor utopii.

Pe ofilirea iluziilor se instalează bătrâneţea.

Există scriitori care speră să supravieţuiască doar prin agresivitatea titlurilor.

Nu toţi scriitorii găsesc socluri libere.

Speranţa că raţiunea ar putea salva omenirea rămâne o emoţionantă utopie.

*
Dacă vrei să te gândeşti la fructul oprit, fă-te ascet!

Nu alerga după elogii. Ele îţi vor aduce în grabă cohorte de denigratori.

Dimensiunea cosmică a marilor artişti nu poate fi deturnată de pigmei.

Nu căuta obiectivitatea în preajma podiumului de premiere.

Pleci în viaţă drept Don Quijote şi ajungi, spre final, un venerabil Sancho Panza.

Nu chiar orice noroi are virtuţi terapeutice.

Nu trebuie să aştepţi bătrâneţea ca să înţelegi că ai navigat pe bălţi, nu pe oceane.

Orice om crede că este un oracol care se ignoră.

Se pare că viaţa are totuşi un sens. Dar e foarte bine ascuns.

De pe masa de lucru a artistului pot pleca în lume diamante ori moloz.

Iluziile ornează, nu dizolvă griul din noi.

Împing unii împlinirea speranţelor spre perimetrul pensiei.

Stomacul face alergie la iluzii.

*

În tranziţia spre democraţie, oamenii cred că libertatea înseamnă să traversezi strada pe unde vrei.

Nu toţi tinerii care urăsc matematica devin poeţi.

Înainte de a fi scrisă, orice hârtie are ten de capodoperă.

Când i se naşte un fiu, orice bărbat e ca Napoleon după Austerlitz.

Lipsa de gust – o infirmitate de care suferă întotdeauna alţii.

Se îndrăgostesc unii de literatură ca de o hangiţă nurlie.

În cazul mediocrilor şi iluziile sunt pitice.

Ne străduim din răsputeri să lăsăm urme eterne pe zăpada vremii.

Debutantul care nu se consideră genial este, pur şi simplu, un troglodit.

Adolescenţa are impresia că toate indicatoarele duc spre fericire.

În iubire şi în istorie nu există locuri rezervate.

Citind inscripţiile din cimitir, constaţi că pământul nu acceptă decât oameni excepţionali.

*
S-au deschis graniţele şi pentru scriitori români. Se pot duce la cules căpşuni în Spania.

Toţi tinerii care vor să se căsătorească cred că au dat de fata moşului.

Foarte mulţi tineri scriu poezii. Deşi par oameni serioşi.

Operele avangardiste sunt greu de citit, nu de scris.

Şi în artă, gloabele cred că sunt cai de cursă.

Exilul îţi îndestulează intestinul, nu sufletul.

Bordelul este iluzia că iadul singurătăţii poate fi învins.

Nu există imbecil mai mare decât acela care, făcând cuiva bine, se aşteaptă la recunoştinţă.

Cei care caută absolutul în dragoste au soarta lui Icar.

Toţi leneşii se cred inadaptabili.

Cârciuma este o agoră, o purgaţie a necazurilor.

Fiecare epocă are impresia că îşi înalţă piramidele ei.

Din scris pot trăi scribii, nu scriitorii.

*

Avea mare succes la femei. Nici una nu-l dorea ca soţ.

Visul vulgarităţii e să ajungă instanţă morală.

Pe câmpul de luptă au căzut eroii învingătorilor şi ticăloşii celor învinşi.

Nu mizaţi prea mult pe lipsa de precizie a plutoanelor de execuţie.

Aplauzele pot stimula talentul. Dar şi paranoia.

Cândva, cuvântul om suna ca o promisiune.

A existat iluzia că democraţia creează în mod spontan caractere şi prosperitate.

Libertatea este marele premiu de consolare a celibatarilor.

Orice debutant în artă crede că se află la o aruncătură de băţ de celebritate.

Curcubeul străluceşte şi deasupra mlaştinii.

Ca orice naiv incorigibil, mitraliez haita cu pixul.

Suntem noi, românii, geniali, dar nici aşa cum spun criticii literari când îşi prezintă amicii.

*
Unici suntem toţi. De neînlocuit nu e nimeni.

Iluziile seamănă tot mai mult cu ciupercile de pădure. Toate par comestibile.

Orice dorinţă împlinită curge spre deziluzii.

Tare mă tem că Homer nu a avut nici legitimaţie de scriitor.

*
DESTIN
*

Natura lucrează probabil în compensaţie. După un Tolstoi, aduce pe piaţă şi un Stalin.

Dacă eşti bou, toţi se vor repezi să te înjuge.

Ciobanul din Mioriţa nu se putea apăra de destin cu ghioaga.

Destinul ţăranului poate fi citit tot în craterele din desenele palmei.

Trăim în concubinaj cu destinul.

Destinul poate fi învins. Nu şi mituit.

Destinul a venit cu aşii pe care noi i-am transformat în valeţi.

Uneori am impresia că nu ne putem apăra destinul nici de muşte.

Creaţia rămâne singura tiflă pe care o putem expedia pe adresa destinului.

Noi, românii, avem multe valori. Lipseşte însă mortarul dintre ele.

Când lupţi împotriva tuturor, ajungi ori erou, ori în focarul tuturor furculiţelor.

Nu cu piatra, ci cu un măr a aruncat destinul în om, într-un moment hotărâtor al evoluţiei sale.

*
Şanse literare: statuie sau soclu.

Cărăm toată viaţa pe tălpi geografia locului natal.

Destinul este instrumentul care ne dă cu capul de pereţii vieţii.

Cele mai multe destine sunt reglate de claxoanele celor din jur.

E posibil ca omul să fi apărut în urma spargerii din greşeală a unor eprubete.

Norocul poate fi izvorul cauzalităţii, dar şi fratele geamăn al hazardului.

Pe pâinea unora creşte unt şi când a fost semănată marmeladă.

De pe stânci diferite, noi şi destinul ne bulgărim de câteva mii de ani.

Destinul ne tranşează cu indiferenţa cu care noi sacrificăm marile iluzii.

Ghinionul vine când cel puţin un detaliu este dereglat.

Succesul vine când destinul îţi suflă în aripi.

Cum să descifrezi desenul din covorul destinului tău doar în câteva decenii?

Bunica avea dreptate. Viaţa e ca o trecere de pietoni : o dungă albă, sub una neagră.
*

Voluptatea destinului e să-l bată pe cel bătut.

Pe omul drept îl aşteaptă multe cotituri în viaţă.

Există copii care nu au fost mângâiaţi decât înainte de a se naşte.

Omul sărman se află la confluenţa tuturor conjuncturilor.

În confruntările cu destinul, nu victoria contează, ci verticalitatea luptei.

Destinul lui Iisus : cu fariseii putea să ajungă pe tron, cu apostolii pe cruce.

Potcoava poate fi norocoasă când ajunge la tine fără copită.

Până în clipa fatală, destinul se poartă cu noi ca pisica cu şoarecele.

Zilnic simţim în noi harpoanele destinului.

Când este un exemplar unic într-o cultură, laureatul Nobel are două şanse : să fie linşat, ori plimbat ca pe
un fazan împăiat.

În materie de destin, contează ce visezi, dar şi în ce calci.

Cu destinul nu te poţi lua la întrecere. El oricând poate da şase-şase.

*
Timpul se teme de piramide, iar destinul de Oedip.

ISTORIE

*
În abatoarele istoriei sângele intelectual a avut cea mai teribilă bursă.

Istoria este calendarul marilor ratări umane.

Istoria – această obsedantă piromană.

Deasupra popoarelor mici a atârnat întotdeauna furculiţa lui Damocles.

Deseori, istoria ne-a obligat să bem apă, mai ales când nu ne era sete.

Drumurile istoriei sunt pietruite cu idealurile învinşilor.

Bucuriile multor popoare au rămas în frigiderul istoriei.

Nu ţăranul este de vină dacă mămăliga istoriei rămâne crudă sau are cocoloaşe.

Istoria ne avertizează că sultanul poate face oricând dintr-un paşă un eunuc.

Secolul al XX-lea şi-a cam bătut joc de blocul de marmură care i-a fost repartizat.

Nu putem lăsa trecutul fără sicriu dar nici viitorul fără leagăn.

Eroii sunt cariatide ale istoriei.

Marile decizii ale istoriei se iau pe la colţurile congreselor.

*

Acordurile de pace sunt nişte hârtii care rezistă până la primul scuipat al istoriei.

Istoria trăieşte din ecarisajul arhivelor.

Întotdeauna marii cuceritori ai lumii au aflat prea târziu că doi metri cubi de pământ le erau prea de
ajuns.

Grecii antici au fost atât de perseverenţi şi de buni psihologi, încât le-a reuşit şi idealul fizic de om.

Cotropitorii vicleni distrug mai întâi infrastructura spirituală a învinşilor.

Toţi sceleraţii lumii s-au considerat neînţeleşi.

Şi în scenariile istoriei există popoare care duc tava.

Cele mai multe tragedii naţionale apar după decimarea elitelor.

De regulă, în istorie rămân numai anii negri, buboşi, sângeroşi şi răpănoşi.

Combinând epocile, înţelegem că în curând s-ar putea să mâncăm arpacaş cu soia.

Nu a omorât poporul rus atâtea muşte câţi oameni a ucis Stalin în numai câteva decenii.

În istorie rămân comandanţii ignoranţi, nu genialii lor consilieri.

*
Fiecare secol are buboaiele lui.

Unii ajung pe Sf. Elena fără să treacă prin Austerlitz.

Roşim pe rând : când eu, când tu, scumpul meu secol!

De la Maria Stuart încoace, femeile îşi pierd mult mai uşor capul.

Unele epoci nu admit nici să ucidă câinii, nici să mărească osul.

Istoria ne-a împiedicat prea des pe noi, românii, să ne bucurăm de darurile Geografiei.

De multe ori, istoria a salutat popoarele mici cu spatele.

Nu contează câte carate are coroana regală, ci soclul ei.

Poporul care nu ascultă de legile lui, joacă după regulile altora.

Epoca strâmbă pune eroarea în ramă.

Unele popoare se adaptează la orice zăbală a istoriei.

Istoriei i-a fost întotdeauna frică de judecata culturii.

La volanul istoriei ajung prea des oameni fără permis de conducere.

*

Istoria – acest imens cazier al omenirii.

Viitorul omenirii va depinde şi de voinţa imensei magme islamice.

Popoarele care se scufundă în filozofie, nu se pot îneca în istorie.

Locul intelectualilor de marcă a fost întotdeauna în preajma roţilor dinţate ale

istoriei.

Secolul al XX-lea s-a spălat pe mâini cu toate naivităţile noastre.

Lăsaţi smintiţii în pace! Dar nu pe tronuri.

Mulţi dintre cei care au pornit să schimbe lumea s-au uitat prea târziu în oglindă.

Pe orice meridian, rostogolirea scaunelor încântă lumea.

Insectarul istoriei este plin de curtezani ai puterii.

Înţelepţii greci credeau că, după decenii de democraţie, este binevenită şi câte o cură de tiranie.

De ce nu vin investitorii străini în România? Păi ei ştiu din istorie că : „Pe aici nu

se trece.”

*
Marile decizii ale istoriei se iau în alcovuri nu în congrese.

În istorie, au rămas grecii pentru că au edificat o civilizaţie înfloritoare. Dar şi perşii care au incendiat-o.

Cad din istorie popoarele care nu reuşesc să găsească o motivaţie corespunzătoare muncii.

Comuniştii erau blazaţi în economie, capitaliştii – în cultură.

Prin bucătăria ţăranului român trece, de multe secole, meridianul foamei.

Cine mai poate face ordine în debandada orologică a istoriei?

Comunismul şi fascismul au fost nişte promisiuni. Dar au mizat pe bestii.

Cinci secole s-au străduit turcii şi tătarii să ne explice cam cum va arăta venirea comuniştilor.

Puţini dintre diplomaţii lumii prind trenul istoriei.

Pe soclurile istoriei se mai caţără unii prin efracţie, ori prin uzurpare.

Istoria a fost întotdeauna provocată. De sabie, de cruce, de prostie, de orgolii etc.

Ţările mici dau şăgalnic din coadă când spre Est, când spre Vest.

După revoluţie, libertatea se livrează brusc şi fără prospect de utilizare.

*

Pentru început, noi, românii, vom fi puii de avicola ai Uniunii Europene.

Şi rădăcinile ne sunt hoinare.

Popoarele imbecile îşi deversează uscăturile spre vârf.

Există, evident, şi un sentiment românesc al inerţiei.

Istoria se repetă mai întâi ca dramă, apoi ca vodevil.

Comunismul trebuie analizat ştiinţific, nu pamfletar.

Înving popoarele care ştiu să transforme nenorocul în ambiţie.

Şi istoria şi sutienul deformează realitatea.

Românii se străduiesc să se smulgă din zona de contact dintre paşalâc şi gubernie.

Eroii sunt cariatidele istoriei.

Ca popor mic, am depins mereu de tot soiul de istambuluri.

Prea multe gloanţe a oferit istoria celor câteva întrebări capitale ale omului

*
Marile tragedii ale istoriei s-au urzit la umbra indiferenţei colective.

*
 POLITICĂ

Unii politicieni nu pot fi cunstiţi, aşa cum canibalii nu pot fi vegetarieni.

Foarte puţină primăvară în buletinele de ştiri ale mapamondului.

În politică, diletantul tembel nu se simte rotund, dacă nu e şi arogant.

*

Există politicieni care se poartă cu artiştii ca nişte iluştri şefi de grajd.

Ghilotina a fost cea mai simplă doctrină de guvernare.

Plăcerea politicienilor e să-şi transforme biografia într-un streptease mediatic.

În politică, curajul este adesea confundat cu brancardierul. Şi viceversa.

Unor aleşi ai noştri nu le-a rămas decât să-şi deschidă prohapul în faţa adunării.

De multe ori, principalul adversar al politicii este logica.

Rolul opoziţiei este să stea pe gard rezemată în coate şi să înjure vîrtos puterea.

Majoritatea pecingilor planetei noastre sunt eşecuri politice.

Într-o pânză a lui Breughel, nişte orbi îi călăuzesc pe alţi orbi. Unde? Evident spre prăpastie.

Ajunsă în stadiul de surogat democraţia devine anarhie.

Ne conduc prea mulţi politicieni cu platfus pe cap.

Politica este identică, de multe ori, cu cea mai veche meserie de pe pământ.

*
Cele mai multe ideologii apar pe lume cu statut de revanşă.

În democraţiile fragile, politicienii sunt cănd la putere, când la închisoare.

În jurul oricărei puteri se gudură alţi neo- ţucători.

Politica îngroaşă zi de zi oastea rătăciţilor.

Un celebru claustrat regretă că a stat zece ani în închisoare pe banii clasei muncitaoare.

Între putere şi supuşi se urzeşte întotdeauna o persistentă suficienţă.

Contestatarii distrug monotonia epocii.

Mulţi dintre cei ascensiuni vertiginoase nu iau în calcul şi aterizarea.

Politicienii sunt mari specialişti la interesul clătitei.

După ce duce la superlativ harababura, democraţia împinge pe tron dictatorii.

Politica ar fi, poate, ceva mai decentă dacă ar fi lăsată pe mâna birjarilor.

Mecca păduchilor e fruntea.

După Hiroshima şi pietrele ar trebui să facă politică.

*

Toţi politicienii sunt cariatide ale istoriei. Unii stâlpi, alţii doar cu valoare decorativă.

Cândva, cea mai la îndemână soluţie politică era cucuta.

Guvernanţii împart linguri şi după ce se termină ciorba.

Viaţa politică exultă îndeosebi prin orgasme electorale.

Mulţi politicieni sunt riguros agramaţi şi impecabil aroganţi.

Nero a fost un ageamiu. Politicienii actuali pot incinera orice speranţă.

Nu vă îngrăşaţi! Să nu cumva să-i vină ideea guvernului că suntem comestibili.

În politică, orice gloabă îşi dă aere de pur-sânge.

În politică, unii poartă scârna pe tălpi, alţii în ghete.

Singurii politicieni care vin la oră fixă sunt nechemaţii.

Nici o epocă nu a reuşit să-i separe ca lumea pe proroci de demagogi.

În orice dictator se ascunde un Ludovic al XV-lea dornic să lase urmaşilor drept moştenire potopul.

*
Toate dictaturile i-au asigurat omului un loc în turmă.

Politica mizează pe virtuţile amneziei.

PROSTIE

Blândeţea nu poate salva oaia de prostie.

I s-a dat un scaun moale. Pentru că este tare de cap.

Prostia are oroare de anonimat.

*

Lipsit de aroganţă, imbecilul ajunge un ratat.

Prostul se simte genial când vorbeşte, nu când ascultă.

Biblioteca nu poate să facă dintr-un prost decât un ignorant studios.

Prostul are viteză, nu ţintă.

Proştii nu au necazuri cu absolutul.

Unui prost îi este foarte greu să nu fie şi arogant.

În epocile tulburi, cursele de cros sunt câştigate mai ales de cei cu platfus.

Ce-am mai freca duşamelele cu el, dacă am avea şi noi, românii, un laureat Nobel.

Este un prost autentic, nu din cei care îţi oferă o şansă să te înşeli.

Orice societate are în dotare şi imbecili. Depinde însă pe ce raft îi aşază.

Proştii nu-i invidiază pe cei inteligenţi. Îi compătimesc.

A ajuns în culmea ratării. Îl laudă toţi proştii.

*
Cel care rage nu mai are nevoie de adeverinţă că-i măgar.

Imbecilii nu se încumetă să transforme lumea. Le vine mai uşor să o răstoarne.

Proştii nu se mănâncă între ei. Vor ceva mai fin.

Nu s-a crăpat de ziuă în minţile tuturor.

Şi când voi fi ţărână, mă voi repezi spre ochii imbecililor cocoţaţi.

De la Neanderthal încoace, unora nu le-a mai crescut nici o circumvoluţiune.

Să scoatem mai des proştii la plimbare. Poate acoperă gropile.

E greu să te fereşti de flegma imbecilului cocoţat.

Milioane de ani i-au trebuit creierului uman să-şi încreţească circumvoluţiunile pe care noi le lăsăm
nefolosite.

De pe unele frunţi şi muştele pleacă dezamăgite.

În privinţa proştilor, natura este vinovată de două ori : întâi că i-a creat ; apoi că nu le-a adus la
cunoştinţă.

Mă tem de proştii cu aspiraţii.

*
Nu eşti prost când calci într-o groapă, ci când nu ratezi nici una din câte îţi ies în cale.

Unii simulează prostia. Alţii sunt chiar sinceri.

În mâna prostului creionul devine mitralieră.

Sunt creiere care au mai puţine circumvoluţiuni decât ceapa.

Vin unii la cenaclu literar cu decoraţiile de război.

Prostul şi din groapă te priveşte de sus.

Are şi prostia liderii ei.

O fi porcul prost, dar ce creier delicios are !

Visul prostului e să ajungă mediocru.

Marea plăcere a prostiei e să se reverse.

Prostul râde mult. Dar epidemic.

Toţi suntem responsabili de prosperitatea prostiei.

Afirmaţia că există un centru al prostiei este o diversiune. Proşti se găsesc pe toate drumurile.
*

Dintr-un prost sănătos, indiferent şi infatuat se poate obţine oricând un om fericit.

Fugi de la ospăţul imbecibilităţii victorioase !

Alergăm imbecilizaţi după cabine de lux pe un vapor în derivă.

De regulă, majoritarii mustesc de mediocritate.

Faţă de abuzurile mărunte, oamenii au fost întotdeauna extrem de vigilenţi.

Marea plăcere a proştilor e să bulverseze ierarhiile.

Ce să facă prostul cu o perucă de anonim ?

Ucenicul care uită să-şi insulte maestrul este lipsit de personalitate.

Târâtoarele râd întotdeauna de puii de vultur care se mai izbesc uneori de stânci.

Unii nu acceptă să-şi bălăcească picioarele decât la izvor.

Neavând suficient creier, proştii şi-au dezvoltat plămânii.

Troglodiţii se descurcă fără cultură, bădăranii fără civilizaţie.

*
Fugi de tandreţea cretinilor !

Mulţi contemporani de-ai noştri prind muşte cu steagul ţării.

Muiat în puţină cultură, prostul devine snob.

Se resping vanităţile, se atrag vacuităţile.

În disputa cu prostia, omenirea nu se poate mândri, deocamdată, cu un Waterloo.

Toţi suntem responsabili de prosperitatea prostiei.

Cea mai pitorească încrengătură este cea a idioţilor cu baghetă.

Prostul deţine secretul transformării surâsului în rânjet.

Ar fi teribil dacă am ajunge la nivelul de inteligenţă la care pretind că s-au căţărat proştii.

Prostul are pe creier un strat invulnerabil de şuncă.

*
 TIMP

Timpul transforma trupul în şandrama, iar iubirea, în ironie.

Ajutat de femei, timpul a surpat imperii.

Ne zbatem între Scylla clipei şi Charybda veşniciei.

Misiunea bătrâneţii este să caricaturizeze idealurile de altă dată.

*

Trecerea timpului salvează arta de inflaţie.

În ciorba lui Cronos nu a reuşit sa sufle decât arta.

În materie de dorinţe, cea mai severă cenzură o exercită vârsta.

Bătrâneţea este urâcioasa pentru ca împuţinează şi mintea şi puterea.

Numai timpul repară ierarhiile cizelate sperjur.

Bătrâneţea vine numai după ce lăsăm dragostea să plece.

Îmi utilizez uneori timpul, de parcă ar fi al duşmanilor mei.

Dialogul omului cu eternitatea poate începe şi în faţa unui puf de păpădie.

Unde te ascunzi de laba de leu a timpului?

Cel puţin patruzeci de milenii au trăit strămoşii noştri în peşteri. La ce locuinţe durabile am renunţat!

Se distrează şi timpul, dând bobârnace statuilor.

În faţa trecerii nemiloase a timpului îmi vine şi mie să exclam precum Meşterul Manole : „Dă, Doamne,
un vânt…”.

*
Vremelnicia nu scuza nemernicia.

Când deliciile vieţii prind riduri, devin amintiri.

Cu trecerea anilor, ajungi să crezi că tinereţea nu a fost decât o frivolitate.

Peştera ? O, ce agoră ! Ce libertăţi!

În sufletul fiecărui om, trecerea timpului modelează câte o surpare.

Spre sfârşitul vieţii se înmulţesc ţintele, dar se împuţinează gloanţele.

O, tempora ! Pe bustul lui Stalin, adolescenţii ruşi exersau cândva sărutul. Apoi – scuipatul !

Pentru nemurire, unii nu fac decât copii.

Cândva, de ruşine, românul nu urina în faţa vacii. Acum o face pe stradă, sau chiar în direct la televizor.

Nu se ştie încă ce profil de azil va avea viitorul.

Timpul dă cu flit clasamentelor din artă.

Una dintre misiunile capodoperei e să sfideze timpul.

Călimara oricărui scriitor este, în linii mari, copilăria.

*

Fac unii din bătrâneţe o troiţă. Alţii, o mlaştină.

Timpul poate fi înnobilat, nu dilatat.

Doi duşmani ai omului şi-au dat mâna : oglinda şi ceasul.

Strângeţi căt mai multe amintiri. Insomniile bătrâneţii sunt foarte lungi.

La bătrâneţe, omul devine ori şampanie, ori oţet.

Scriu ca să mai calmez duşmănia timpului.

Maestrul îmbătrâneşte frumos polemizând cu foştii săi ucenici.

Bătrâneţea este perioada în care apa continuă să curgă, dar nu mai învârte roata morii.

O generaţie înalţă idoli, alta îi doboară.

Am copilărit în căruţă şi îmbătrânesc pe Internet.

Viaţa este rotundă. Cu mintea copiilor, de exemplu, şi cu pamperşii ne reîntâlnim şi la senectute.

La bătrâneţe, stingem lumina din motive economice, nu sentimentale.

*
Orice amintire are iz de clopot.

Timpul poate fi mlaştină. Dar şi curcubeu.

La bătrâneţe, ne dor toate îmbrăţişările amânate sau anulate.

Feriţi-vă de privirile copiilor! De acolo nu se mai poate şterge nimic. .

Când simţi că nu mai poţi, refugiază-te în copilărie.

Din copilărie rămân icoane, nu amintiri.

Mi se întâmplă uneori să – mi aşez gândurile sub formă de şotron.

Orice inimă are un marsupiu pentru copilul de altădată..

Cu trecerea timpului, frustrările artiştilor devin orgolii.

*
 SECOLUL NOSTRU

Ţările sărace au un număr exagerat de ziare. Dar le lipseşte hârtia igienică.

Hitler a vrut să-i bage pe gât omenirii un mileniu de pace. Şi ce frumuseţe de laringită a ieşit.

Prea multe invenţii tehnice au ajuns în stăpânirea unor urangutani bipezi.

Politica trebuie să fie penetrată de cât mai multe femei. Care să le arate bărbaţilor pista.

Uneori simt că noţiunea de infinit este o jignire la adresa puterii mele de înţelegere.

După câteva secole,încrâncenatele evenimente istorice capătă iz de telenovele.

*
Ne apropiem de etapa în care vom fi doctori în ştiinţă şi analfabeţi în cultură.

Galaxia Gutemberg aşteaptă rădăptoare să obosească epoca imaginii.

S-ar putea ca marele duşman al condiţiei umane să fie goana după confort, nu poluarea. Şi nici
terorismul.

Nu murmuraţi pământeni! Avertismentul transmis cândva atenienilor a devenit acum planetar.

Mileniul al treilea ne-a găsit cu frustrările în floare.

Dacă nu ne refacem echilibrul psihic, Pământul va deveni un ospiciu de şapre stele.

Omul precar îşi leagă speranţa mântuirii de tehnologie.

Am intrat în mileniul al treilea cu faţa crispată de inteligenţă.

Să fie marca dolarului($) zvastica actuală a lumii?

Specialiştii spun că un sfert dintre pământeni sunt marcaţi psihic. Ne vom înţelege probabil, ca lumea,
când toţi vom fi duşi cu pluta.

Trăim indescifrabile amurguri.

Stresul creşte proporţional cu împuţinarea iluziilor.

*
Omenirea a intrat în mileniul al treilea cu sufletul împuţinat.

Nu slobozi din ochi timpul. Încearcă să alergi cu viteza lui.

Ziua de azi e împinsă de regretele trecutului ca să se agaţe de speranţele viitorului.

Peste tot ni se dau numere de ordine. În curând vom avea, probabil, şi etichete.

Fundătura condiţiei umane se adânceşte. Singura salvare ar putea veni, poate de la OZN.

Ca să fiţi ceva mai liniştiţi, daţi votul celor care nu-şi doresc puterea.

De mii de ani, lumea primeşte avertismentul că este contemporană cu preapocalipsa.

Înainte de a ne da limba, săngele şi numele lor, romanii ne-au urcat în lanţuri pe Columnă.

Atacul în haită- instinct ancestral recuperat în timp şi de politicieni.

Dictatura banului tinde să ne retrogradeze ratingul de regn.

Indiferent de ideologie, politicienii rămân aceiaşi atleţi ai compromisului.

Primul cosmos al omului primitiv a fost peştera. Bordeiul a însemnat deja saltul spre confortul sporit.

Trece viaţa. Ca şi circul.

*

Pe mărunta noastră planetă au rămas urmele lui Iisus şi Shakespeare. Dar şi cele ale lui Hitler, Stalin, etc.

Uneori simt că noţiunea de infinit este o jignire la adres puterii mele de înţelegere.

Computerele ne lustruiesc memoria. Nu sensibilitatea.

Timpul liber, amplificat de dezvoltarea tehnicii, ni-l fură hedonismul, nu cultura.

Din confruntarea cu tehnica, spiritul iese tot mai împuţinat.

Suntem stresaţi pentru că toţi vor să facă ordine în viaţa celorlalţi.

Epoca noastră tinde să devină un soi de bazin cu peşti piranha.

Indolenţa nu ne este codificată în genă. Ne-o procurăm singuri.

Meseria de psihiatru va fi scutită, se pare, în viitor de spectrul şomajului.

Mă tem că, înaintea economiei, vom globaliza kitsch-ul.

După ce omul a renunţat la bicicletă, singurul vehicul cu tracţiune inteligentă, au apărut îngrozitoarele
accidente de circulaţie şi poluarea.

Această lume plurischizofrenică nu se împiedică de mofturile artei.

*
Lumea contemporană este ameninţată de inaniţie estetică.

Ne-am robotizat complet. În jurul nostru nu se mai schimbă decât clima.

Stresul a crescut odată cu înmulţirea subordonărilor.

Ştiinţa şi cultura viitorului nu vor mai rezista decât sub imperiul esenţialului.

Neobarbarii pariază pe deşert.

Se pare că nu economia va omogeniza planeta, ci ignoranţa.

Mă tem că nu pe soclul viitorului se va căţăra greaţa.

Nici Sfinxul nu poate să ghicească dacă va învinge Internetul sau jihadul.

Suntem foarte agitaţi. Nu am avut închidere de lună, ci de mileniu.

Stresul – adică senzaţia că locuim unul în marsupiul celuilalt.

Lumea actuală pare un film făcut de Mefisto pe un scenariu de Kafka.

Deocamdată, tehnica are morminte, nu şi temple.

Omul contemporan insultă tehnica, nu pe cel care o foloseşte anapoda.

*

Dolarul – această stea polară a pragmatismului.

Poate în cuştile de la zoo am fi fost mai liniştiţi.

Aroganţa civilizaţiei faţă de cultură pare iremediabilă.

Capitalismul aduce prosperitate şi alienare.

Lumea a devenit un uriaş Salon nr. 6.

Globalizarea este a oţelului, nu a dansului popular.

Contemporaneitatea îşi menajează tubul digestiv, nu şi sufletul.

Se pare că, în curând, ne vom întâlni mai des la psihiatru decât în biblioteci ori la concerte.

Omul contemporan tinde să devina o anexa a butoanelor.

Globalizarea sentimentelor poate fi începutul drumului spre marele rut.

Parcă prea repede am ajuns din peşteră în cosmos.

Mă tem că secolul nostru ne va urca speranţele pe cruce.

*
Ultima licitaţie s-a încheiat. Condiţia umană a pierdut livada cu vişini.

Trăim în senzaţional, aşa cum anticii se scăldau în mituri.

Tragedia va începe când tinerii nu vor mai dori să schimbe lumea.

Vom deveni, probabil, doctori în … disperare.

Unii am venit în secolul nostru cu grotă cu tot.

Internetul este generator de geniu şi ucigaş de sublim.

Arta tulbură, ştiinţa îngrozeşte.

Dacă bucătăriile noastre vor fi lipsite de energie, vom deveni ori vegetarieni, ori canibali.

Singurul progres al unor oameni de-a lungul mileniilor este acela că s-au mutat din copac în apartament.

Mă tem de globalizarea de tip dinozaur : prea mult corp şi prea puţin creier.

Când navighează pe Internet, toţi sedentarii se consideră matrozi.

Sloganul mileniului al treilea ar putea fi : „La balamuc, birjar!”

Trăim într-o lume atenuată spiritual.

*

Acceptarea diferenţierii ne-ar putea salva de robotizare.

*
 RAZBOI

Agresivitatea forţei nu mai aree nevoie de motive.

Deruta conştiinţelor exactă armele.

Războaiele au impulsionat ştiinţa. Dar au şi trivializat-o.

Şi morţii cotropitorilor se numesc eroi?

Nici o armă de luptă nu a fost făcută special pentru muzeu.

Războaiele sunt nişte purgaţii ale indigestiilor politice.

Războaiele continuă să fie generate de orgolii paranoice ori de imbecilităţi strălucitoare.

*

Fără aportul rafinat al inteligenţei, războiul nu ar fi putut să provoace decât cucuie.

Terorismul este arma urangutanilor frustraţi.

Cu un cal de lemn şiret, ca cel al lui Ulise, se pot câştiga şi războaie atomice.

*.

Epoca noastră îşi aprinde rugurile cu brichete nucleare.

Alchimiştii moderni vor să obţină aur mestecând plumbul cu sânge.

În definitiv orice război poate fi înlocuit cu un duel..

Acum, comandantul nu mai merge la război în frunte. Ca să nu-l împuşte ai lui.

Secolul al douăzecilea a murdărit până şi războiul.

Violenţa este masă succesorală a istoriei.

Un glonte costă cam cât o carte. Şi are acelaşi destinatar : capul.

Cel mai teribil cadou pe care gorila îl aşteaptă de la om este energia nucleară.
*

Prea multe gloanţe a oferit istoria celor câteva întrebări capitale ale omului.

Produsul finit al multor victorii militare este cenuşa.

*

Din lagărele naziste nu se putea ieşi decât pe coş.

Violenţa acoperă deficitul de inteligenţă.

Întotdeauna armele au avut vad mai bun decât arta.

Inchiziţia ne dorea prăjiţi. Epoca noastră ne vrea mai mult în sânge.

Tot la cer se ridică, oare, şi cei care au coborât iadul pe pământ?

Cele mai multe războaie au ţâşnit din orgolii, nu din necesităţi.

Important e să câştigi pacea, nu războiul.

Un război nuclear nu s-ar putea încheia decât cu cea mai cenuşie remiză.

*
 ARTĂ

Unele cărţi de memorii sunt hârdaie de abjecţii răsturante în capul adversarilor.

*

Niciodată şi niciunde, drepturile de autor nu au putut atâmpăra setea creatorilor de artă.

Prea mulţi artişti şi-au mutat altarul în cârciumi.

Între epocă, autor şi operă există întotdeauna tandre ori capricioase complicităţi.

Arta va trăi totuşi prin frăgezimea ei de auroră.

Importante premii artistice se mai dau uneori şi după principii sindicaliste.

Pe unii scriitori, chiar laureaţi ai Premiului Nobel, poţi să-i citeşti cu ventilatorul deschis, la viteza de o
sută de pagini pe minut.
*

Nu-i pace sub măslinii artei! Şi poate nici nu-i de dorit.

Există poeţi pe care îi iubesc toate femeile lumii. În afară de muze.

Probabil că arta ne-a dat jos din copaci, iar absenţa ei ne va readuce la înălţimile pierdute.

Muzica lui Bach- fâlfâiri de aripi îngereşti.

Pentru că au dispărut librăriile, scriitorii actuali devin clasici ducându-şi cărţile direct la anticariat.

Unele generaţii de poeţi par ieşite din coşul de hărtii al înaintaşilor.

Respectarea măsurii te ajută să devii mediocru. Pentru geniu e nevoie de puţină sminteală.

În gena creaţiei, Dumnezeu pune harul, iar necuratul, neastâmpărul.

Toţi artiştii se consideră vulturi. De aceea nu pot trăi în stoluri ca vrăbiile.

Unii critici de artă scriu despre confraţii lor cu voluptatea celor care zgârie, cu un cui, limuzinele de lux
din parcare.

Orice ramură a artei are câte o stâncă Tarpeiană de pe care timpul deversează nonvalorile.

Într-o lume constipată, cea mai preţuită este literatura de closet.

*

Defrişăm păduri pentru nişte cărţi care rămân necitite.

Unii scriitori sunt de dicţionar. Alţii, de supermarket.

Cutare poet a tipărit 30 de volume. Dar nu i-a rămas niciunul în viaţă.

Uneori, critica literară de întâmpinare pare a fi şi de îmbălsămare.

George Călinescu şi Tudor Vianu i-au sărutat mâna lui Mihail Sadoveanu. Acum foarte mulţi i-au pupat în
fund degeaba pe Alex Ştefănescu şi pe Nicolae Manolescu.

Când te transformi într-o statuie antumă, câinii comunitari tot confundă copia cu originalul.

Artiştii au abisuri cosmice sub aripi.

Cauţi în arta recentă frăgezimea purpurei de miel şi dai de agerimea muşchiului de câine.

Autorul scrie o carte, criticul comentează alta, iar cititorul dialoghează cu ce vrea muşchii lui.

Unele cărţi par o hrană vomitată deja de alţii.

Fereşte-ne, Doamne, de excesul de sare, zahăr, grăsimi. Şi de cel de incultură.

Toţi artiştii sunt imorali: preacurvesc cu iluzia eternităţii.

*
Libertatea nu poate să facă bici de mătase chiar din orice cititor.

Orcât ne-am scufunda noi, românii, în cultură, tot ni se zăreşte scăfârlia lui Mitică.

Lectura nu are, ce-i drept ştiinţa seducerii precum vinul de Cotnari îngurgitat după cârnaţii de Pleşcoi.

Şi o carte bună te poate lua cu fierbinţeli pe şira spinării.

Doar două cărţi îl cinstesc pe bietul scriitor: biblioteca şi cârciuma.

Unele romane actuale de iubire pot fi citite mai ales în avion, pentru că acolo se dau gratuit pungi de
colectat vomă.

La vreme de secetă, artistul întreţine speranţa ploii.

Artiştii, nişte bieţi minoritari, învinşi la vot de toate timpurile.

Marii artişti beau licoarea brahică din craniul lui Cronos.

Scriu unii versuri şi chiar cred că e poezie.

Convinşi că acasă se doarme mai bine, doar 0,12% dintre români se duc la spectacole de operă.

Frământările apocaliptice ale omului contemporan s-ar putea să conducă, în final, spre un nou echilibru
interior.

*
Casele de creaţie- aceste maternităţi de capodopere.

Goana după consacrare în artă e ca şi cum ai căuta o scândură în mare în plină furtună.

Drama omului contemporan nu o constituie neapărat incultura, ci faptul că acest fenomen nu îl

deranjează.

Când mă tulbură Bach, simt că mă mângâie Dumnezeu pe creştet.

Proza porno a tinerilor de astăzi se pare că a luat-o într-o erecţie greşită.

Pline de obscenităţi, unele volume de poezie actuală sunt din ce în ce mai greu de citit cu lumina
aprinsă.

Şi înainte de a te aşeza la masa de scris este nevoie de un preludiu.

Nesinceritatea în artă e ca bălegarul vacii căzut în doniţa cu lapte.

Nu cred în viabilitatea creaţiei de mare tonaj a unor prozatori.

Artistul adevărat nu poate emigra decât împreună cu ţara.

Scriitorul provincial mai bagă şi el câteodată capul în pozele de grup ale consacraţilor veniţi din Capitală
să se fotografieze cu aborigenii.

Mulţi dintre scriitori provin din corigenţii de altădată la matematică.

*
În SUA coabitează încă o strălucitoare subcultură cu o supereconomie.

Ori o parte din arta actuală s-a născut moartă, ori noi nu avem dioptrii potrivite.

În timpul procesului de gestaţie a operei, artistul simte zvârcoliri de pisică sălbatică în măruntaie.

Pe conducătorii de popoare îi fascinează spaţiul. Pe artişti, timpul.

În poezie, cei care nu zvâcnesc la timp vor ascuţi toată viaţa creioanele maeştrilor.

Artistul care nu-şi trâmbiţează geniul cu aplomb este un ratat.

Prima grijă a artei de avangardă e să le arate consumatorilor limba.

Există şi critici de artă care nu pot admira decât labele lebedei.

Poezia- această crevasă în adâncul sinelui.

Toţi debutanţii se consideră scriitori de formula unu.

Scrisul rămâne o problemă manuală. Ca şi luatul cu mâinile de cap.

În poezie, cuvântul este lutul care îşi aşteaptă olarul priceput.

Avem destule valori de care ne batem joc. De ce să mai creştem altele?

*

Când citeşti unele volume de poezie recentă, îţi vine să-ţi iei lumea în cap. Chiar dacă te strâng pantofii.

Apropo de cultură! Dă-i amărâtului pâine rumenită şi nu va mai trage la lături.

Visătorii continuă să editeze munţi de cărţi într-o mare de necititori.

Fiindcă nu am putut aduna averi, m-am apucat de scris. Aşa dintr-o imbecilă răzbunare.

În artă e ca la box. Rareori poţi să dai mai mult decât ai primit.

În artă e ca în politică. Mânjii care tropăie prin grajduri vor să ajungă cât mai repede pe hipodrom.

Arta este cântecul de nai la căpătâiul unei existenţe fracturate.

De pe la al zecelea volum de poezii, începe să apară suspiciunea de obezitate lirică.

Obligaţia noastră este să ne familiarizăm cu neologismele artei.

Principala preocupare a scriitorului consacrat e să uite că a fost debutant.

Veleitarii şi-ar putea recupera banii numai dacă îşi vând cărţile la uşile latrinelor publice.

Dacă nu ar exista scriitorii, unele colectivităţi nu ar avea pe cine să desconsidere.

*
Când e vorba de modernizare, în artă e ca la bordel. Trebuie schimbate fetele, nu dormezele.

Poeţii uită că pe lumea cealaltă trebuie să-şi recite, la un pahar de smoală, toate versurile proaste.

Hrana te ajută să trăieşti. Arta îţi spune şi de ce să o faci.

Orice creator de artă lucrează la propria-i statuie. Multe dintre ele rămân neterminate, ori nefinisate.

Marea artă este şi rugă.

Mă tem că din globalizarea culturii nu vor putea ieşi decât sufletele cacofonice.

Poezie scumpă, tu, văduvioara mea!

Receptarea artei funcţionează, de când lumea, în sistem zigurat. Consumatorul urcând până unde îl ţine
cureaua.

Capodoperele se hârjonesc în voie prin arterele timpului.

Toţi creatorii de artă se cred răstigniţi pe catapeteasma veşniciei.

Artiştii de astăzi par tot mai violaţi de soartă.

Testamentar, artiştii lasă câte o ultimă zicere, care speră să devină celebră. Şi foarte multe datorii
financiare.

*
În artă, alcoolul pretinde să i se recunoască statutul de coautor.

Boema artistică presupune libertăţi imperiale, nu ţinută de boschetar.

Nu poţi să scrii ca James Joyce şi să-ţi vinzi cărţile ca Dan Brown ori Coelho.

A lăuda o carte proastă e ca şi cum ai picta o prostituată în pronaosul bisericii.

Unele cărţi sunt rău scrise, altele, prost citite.

Pe unii scriitori avangardişti îi înţelege, probabil, numai Dumnezeu. Şi asta numai după lecturi repetate.

Există şi poezii de zădărât câinii.

În preajma acordării premiilor anuale, artiştii sunt ca puii de găină care trag de caeeaşi râmă.

Votca poeţilor contemporani are din ce în ce mai multe grade pe scara Richter.

Mulţi poeţi contemporani beau ca Edgar Poë, Esenin şi Nichita, convinşi fiind că aceasta este autostrada
spre nemurire.

În unele poze cu scriitori doar fotograful e celebru.

În lumea de astăzi, scriitorul poate deveni VIP doar prin viol ori tâlhărie.

Pe măsură ce îl cunoşti mai bine pe artist, îl înţelegi mai greu.

*

Singurătatea poate fi un abis spre semeni. Dar şi o punte spre artă.

De multe ori, în artă, premiile sunt proptelile talentelor impotente.

Lectura trebuie să aprindă treptat o flacără în noi. Ori, măcar un opăiţ.

Uneori, poezia actuală seamănă cu o prăjitură. Mai bine o înghiţi, decât să o comentezi.

S-ar putea ca arta să rămână un haos fără drumuri.

Este literatura o minciună. Dar cu ştaif.

Numai românii au ştiut să transforme o tragedie existenţială într-o nuntă cosmică.

Poeţii nu beau lapte. Dar pot bea vaca.

Deseori, dintre iluştrii încornoraţi ai soartei şi ai iubirii se aleg marii poeţi ai lumii.

Nu toţi artiştii ştiu să se bucure de mirificele izvoare din ei.

Creaţia artistică înseamnă echilibru pe sârma încinsă care leagă frumosul de absolut.

Trăim în epoca hârtiei tipărite şi necitite.

*
Artiştii sunt înalţi paznici ai focului sacru.

În poezie, cuvântul nu poate fi decât iceberg.

Săpunul trebuie dublat de lectură. Nu putem lăsa nici sufletul murdar.

Creatorii de frumos împânzesc mlaştinile cu lotuşi.

Poezia se scrie la vârsta arderii, nu la cea a junghiurilor.

Spiritul trebuie lăsat să colcăie la focul încins al dilemelor.

Există scriitori mari, alţii de raftul doi şi restul, care cad de pe orice policioară.

Toate capodoperele sunt interactive.

Arta agită conexiunile din noi.

Arta poate fi un energizant pentru fantezie şi un afrodiziac pentru speranţă.

Artei nu – i revin decât nemărginirile din noi.

Creaţia – o sublimă înlănţuire de mistere.

Surtucarii scrisului frăgezesc solul marilor scriitori.

*

Hamlet nu are în mână o carte, ci biblioteca lumii.

Fiecare epocă rescrie marile teme ale artei.

Marii scriitori confiscă sevele limbii.

Arta poate însemna urme pe nisipul îndoielilor.

Arta deschide ferestre, nu dărâmă pereţi.

Un tablou în casă e o fereastră spre tine însuţi.

Ca să înţelegem arta nouă trebuie să ne accelerăm creierul şi sensibilitatea.

Cafeneaua literară poate fi seră, dar şi coridă a talentelor

Artistului trebuie să – i patineze ochii de nelinişti, nu de foame.

Marii poeţi adună tăcerea explozivă din cuvinte.

Arta nu ne salvează de moarte. Dar ne poate ameliora poziţia în faţa ei.

Poezia contemporană a evoluat. Nu mai este inevitabilă.

*
Scrisul relaxează aproape cât o înjurătură.

În artă, ori valsezi, ori falsezi.

În artă, nimeni nu poate lua locul nimănui.

Cultura îmbracă marile spaime ale omului în consolări.

Nu se mai scrie literatură încheiată la toţi nasturii.

S – au sofisticat poeţii. Nu mai sunt banali cioplitori de metafore.

Capodoperele au ieşire spre sublim.

Fără cultură, talentul e ca sămânţa căzută pe asfalt.

Arta are deschideri spre toate azimuturile.

Muzica – o profesie care tinde spre religie.

Arta se străduieşte să ne cureţe sentimentele de steril.

Prin cărţile altora descoperim în noi teritorii nebănuite.

Cultura spintecă bezna cu fulgerări de laser

*

Arta ne poate condimenta identitatea.

Unele capodopere au alonjă de evanghelie.

În artă, orice spontaneitate miroase a transpiraţie.

Artistul caută nectarul din semeni.

Fără răzvrătirile avangardiste, nu se poate ajunge la liniştea clasică.

Arta ne aspiră din banal şi ne propulsează spre inefabil.

Trupul a optat pentru civilizaţie, sufletul înclină spre cultură.

Toţi cei care i – au pus mustăţi artei s – au trezit grohăind.

Capodopera nu moare decât odată cu întrebările din ea.

Criticii de artă pot bulversa ierarhiile, nu operele.

Harul transformă cuvântul în poezie, aşa cum politica face steag dintr-o cârpă.

Poeţii – aceşti pelerini ai Absolutului.

*
Marea artă urcă în straturile atemporale.

Arta poate fi măduva fierbinte a clipei.

Arta încearcă să administreze insomniile planetei.

Marii artişti nu încap în cuşca unei generaţii.

Arta – această formă de protecţie spirituală a nefericirii umane.

Spre unele limanuri sufleteşti numai muzica ştie drumul.

Puternice sunt doar culturile intens polemice.

Trec unii prin cultură ca sfoara prin mămăligă.

Muzica de orgă are irizări de infinit.

Muzica poate face dintr-un suflet răvăşit o catedrală.

Contează ce cânţi, dar şi la ce balcon.

Muzica – încă o liturghie a speranţei.

Unii trec prin cultură fără urmări grave.

*

Îmi cad uneori în mână cărţi atât de slabe, încât îi invidiez pe analfabeţi.

Sunt cărţi pe care le citeşti parcă ai mânca peşte : mai mult scuipi.

În curând oamenii nu vor mai citi decât facturi.

Nu minţiţi tineretul ! Avertizaţi – l că cea mai nerentabilă prestaţie a speciei umane este cultura.

O carte poate instiga la colaborare generaţii întregi.

În artă, drumul gloriei este presărat şi cu numeroase cârciumi.

Arta se naşte din concubinajul speranţei cu disperarea.

Cel mai păgubos divorţ care se conturează este cel dintre emoţie şi artă.

În artă, ghilotina este sinonimă cu uitarea.

Aforismul trebuie să fie scurt şi dificil.

Condeiul – acest paratrăsnet prin care se scurg neliniştile pe hârtie.

Arta şi iubirea sunt sevele fundamentale ale condiţiei umane.

*
Artiştii contemporani sunt din ce în ce mai sadici cu fanii lor.

Unii artişti se străduiesc să mai pieptene haosul, alţii doar îl ciufulesc.

Arta rămâne generoasa zonă a tuturor morilor de vânt.

Omul contemporan se îndepărtează de artă. Dar nici amurgul soarelui nu mai are spectatori.

Spiritual, popoarele trăiesc din respiraţia elitelor.

Aceleaşi cuvinte a folosit şi Cehov. Dar noi nu găsim tensiunea necesară dintre ele.

În cazul creatorilor de artă, e greu să fii şi mare şi viu.

Numai cultura ştie pe unde să scoată întunericul din noi

*.

O creaţie devine capodoperă după ridiculizarea insultelor la adresa ei.

Criticul iscusit ştie să picure în laude şi puţină cucută.

Talentele artistice se rumenesc prin cafenele.

Marii creatori duc nedumeririle epocii spre mister.

Marii artişti transformă angoasele din om în artă.

*

Inefabilul – această sublimă ambrozie a artei.

Arta încearcă să menţină în plisc ramura de măslin.

Artistul - acest caimac al ţărânii.

O inimă de poet pe un afet de pescăruş.

Poetul – lacrima de cristal a omenirii.

Arta a fost întotdeauna „ la per tu ” cu marile idealuri ale omenirii.

Arta modernă – o baie de aluzii.

I – a fost dat marii poezii să nu încapă în cuvinte.

Vinul bun se zbate în artist ca o viperă opărită de soare.

Dumnezeu a făcut în şase zile o lume pe care, de mii de ani, o deformează sublim artiştii.

Arta şi metafizica sunt cei doi lobi ai respiraţiei celeste.

Asistăm indiferenţi la despărţirea artei de emoţie şi a civilizaţiei de cultură.

*
Creatorii de artă au în sânge fâlfâiri de vulturi.

Când ucenicii încep să – ţi zică „ maestre ”, înseamnă că ramolismentul a devenit vizibil.

Românul actual este tot poet. Dar nu şi cititor de poezie.

Cauţi bronzul în operă, nu în biografia autorului.

Discipolul rebel îşi revitalizează maestrul.

Marea poezie miroase a măr domnesc.

Cu parfumul Paranoya se pot obţine oricând clasici în viaţă.

Scriitorii sunt solidari doar în eternitate.

S – a umplut lumea artistică de suplinitori.

Nu sunt atât de confuz încât să pot pricepe toată poezia actuală.

Arta este cea mai subtilă pedagogie.

În artă este nevoie de arhitecţi, nu de zidari.

Aforismul ar trebui să fie statuia unui gând.

*

Poetul care uită de cititori e ca aviatorul care sfidează munţii.

Gioconda – o nouă dovadă că omul este un altar de surâsuri.

Omul este singura vieţuitoare care se îndeletnicea cândva cu cititul cărţilor.

Capitalismul este eficient în economie şi indiferent în cultură.

Specia celor care caută fericirea prin cărţi a scăzut dramatic. Dar nu a dispărut.

Esenţial nu e câte valori a dat un popor. Ci dacă le – a aplaudat sau le – a insultat.

Ratează unii alfabetul, nu şi contul în bancă.

Intelectualul român salivează prin librării precum flămândul pe scările cârciumii.

Trăim în plină teroare a vizualului.

Pe seama culturii se ameliorează silueta multor bugete din lume.

Marile puteri economice sunt gata să cadă de pe harta culturală a lumii.

În fiecare cultură se scufundă, iremediabil, din când în când, câte un transatlantic de cărţi.

*
Anticariatul – acest azil al cărţilor.

Incultura a început să fie purtată cu oarecare mândrie.

Unele lansări de volume sunt adevărate parastase antume.

În societăţile ingrate şi inculte, pălăriile artiştilor pot fi folosite şi pentru cerşit.

Dostoievski – acest ocnaş al abisurilor umane.

Capodoperele nu pot fi receptate decât la temperatura arcului voltaic.

Arta devine autentică după ce se scutură de toţi pomii lăudaţi.

Orice suflet de artist subînchiriază o inimă de adolescent.

Critica se cuvine să fie busolă, nu bici.

Numai interdicţia ar mai reuşi poate să reabiliteze gustul pentru lectură al oamenilor.

Fiecare artist poartă în el un Don Quijote crucificat.

În artă, înving cei care fac din perseverenţă o obsesie.

Creaţia – o voluntară logodnă cu zbuciumul.

*

Sărăcia a manifestat întotdeauna o infinită tandreţe faţă de creatorii de artă.

Artiştii i – au brodat omenirii zările.

Orice capodoperă emană ceva din aerul fabulos al marilor începuturi.

Citind cronicile literare, constat cu satisfacţie că, prin puzderia de genii, se mai strecoară şi câte un
scriitor normal.

Arta este un răsad de miracole.

Nici brânza nu are voie să fie mediocră. D – apoi arta.

În artă, caracterul se dobândeşte greu, nu talentul.

Îndemnul ţăranului : „ Să nu tragi la lucru prost ” echivalează cât un tratat de estetică.

A sprijini nonvalorile în artă e similar cu furajarea şobolanilor în agricultură.

Scriitorii mediocri nu pot supravieţui decât în parodiile altora.

Arta autentică are alonjă de vultur.

Din păcate, o parte a artei contemporane nu prea duhneşte a sublim.

*
Oricărui cronicar de artă îi pot înmuguri gânduri de ayatolah.

Cu ceai de sunătoare nu poţi recepta o poezie scrisă la temperatura coniacului.

A rupe condeiul unui scriitor e ca şi cum ai ucide o căprioară când bea apă.

Dispreţul artei este combustibilul frigului.

În artă contează drapelul, nu solda.

Poezia – o împărtăşanie a orelor de taină.

Arta încearcă o îmblânzire a abisurilor din noi.

Reduta din faţa oricărui creator este durata.

Un aforism poate fi un grăunte de uraniu spiritual.

Inefabilul stabileşte caratele artei autentice.

Arta contemporană încearcă uneori să asorteze mămăliga cu şampania.

În artă şi prieteniile sunt tensionate concurenţial.

Când citesc o capodoperă simt cum curge textul direct în biografia mea.
*

Cei care au revoluţionat arta nu s – au sfiit să facă naveta între ridicol şi sublim.

Ticăloşia are vigoare în viaţă şi expresivitate în artă.

Poeţii contemporani îşi afişează creaţiile prin metrouri. Deşi cele mai duioase clipe şi le petrece omul la
W.C.

Într-o pădure sunt câteva privighetori şi foarte mulţi guguştiuci. Nici în artă nu este altfel.

Sărăcia a manifestat întotdeauna multă tandreţe faţă de talente.

Unde sunt cărţile care să – i determine pe oameni să – şi vândă televizoarele ?

Poeţii contemporani se înjură fără să se mai citească unii pe alţii.

În artă, dacă nu mănânci jar la timp, rămâi definitiv răpciugă.

Drumul cuvântului spre poezie este similar cu cel al lutului spre porţelan.

În artă încape şi cârciuma şi altarul.

Poezia poate face dintr-un instinct o aripă de curcubeu.

Orice debutant are în barbă firimituri din operele înaintaşilor.

*
Cartea care nu – şi propune să schimbe lumea este un rebut, o blasfemie.

Relaţia scriitor – critic seamănă uneori cu cea dintre copac şi câine.

Cartea debutantului merge spre librării precum fecioara la primul ei bal.

În orice creaţie valoroasă există speranţa unui drum.

Important e să scrii până când dai de sens.

Talentele mediocre mizează pe excentricităţi.

Nici un creator modern nu mai poate să –şi sacrifice, asemenea Meşterului Manole, soţia. Deşi mulţi ar fi
dispuşi să o facă.

În artă procentul de perisabilităţi este uneori mai mare decât în alimentaţia publică..

Poeţii – aceşti pelerini ai absolutului.

Arta autentică este o instigare la meditaţie.

Muzica – acest suflu bioenergetic al vieţii.

Utopicii au crezut că pot logodi cultura cu masele.

Nici lectura şi nici călătoriile nu reuşesc să frăgezească şunca de pe creierul ignorantului arogant.
*

Arta trebuie să fie un ghimpe în coasta neantului.

În artă, ori sugerezi, ori enervezi.

Dintre toţi mincinoşii mapamondului, numai o parte dintre ei fac literatură.

Există o diviziune a muncii şi în artă. Unii şoptesc în poezie, alţii urlă prin redacţii.

În artă şi în credinţă suveran e harul.

Arta ar mai putea întârzia puţin reîntoarcerea noastră în copaci.

Luciditatea în artă netezeşte drumul spre identitate.

Numai cultura ne – ar mai putea topi solzii de pe creier.

Marea revanşă la deşertăciunea vieţii este creaţia.

Uneori în artă e ca în totalitarism. Ierarhiile antume nu mai pot fi modificate decât de Dumnezeu.

Va mai conduce arta balul ?

Mercantilismul transformă şi arta în cârnaţi.

*
Optimismul însiropează arta. Capodoperele ţâşnesc din disperare.

Marea artă este spovedanie.

Când se apropie de pisc, arta devine rugăciune.

Nici arta nu a încheiat pacea cu morile de vânt.

În artă e mai greu decât la spital. Suferi şi pentru alţii.

Marea creaţie ţine de revelaţii divine ori de alte conjuncturi cosmice.

Singură creaţia ar mai putea înţepeni clepsidrele.

Artistul – această ţărână celestă.

Arta tulbură, nu demonstrează.

Arunci o piatră într-un câine şi loveşti un poet.

Arta autentică înseamnă un tulburător concubinaj cu absolutul.

I – am savurat cartea ca pe o ciorbă de potroace.

Căutaţi bronzul în opera, nu în biografia autorului.

 METEHNE

Faţă de cea a caracterelor, criza economică este benignă.

Oamenii sunt vulturi fără pene. Pentru că se jumulesc unii pe alţii.

O generaţie înseamnă forţa liderilor, nu bancul de peşti al mediocrilor.

Niciodată generaţia tânără nu face genoflexiuni în templul valorilor.

Televiziunea este o invenţie epocală, pentru că a reuşit să răvăşească şi codul uman.

Prostul ratează toate ocaziile în care ar fi putut să tacă.

Viaţa este o tulburătoare minune. De care ne plictisim aproape zilnic.

Menirea civilizaţiei nu trebuie să constea în defrişarea miracolelor.

Politicienii stăpânesc arta de a îneca esenţialul în prea multe vorbe.

*
Prima grijă a parveniţilor e să-şi confecţioneze o mină cât mai elitistă.

Când e gestionată corect şi lenea îşi dezvăluie deliciile ei.

Televiziunea- acest logareic membru al familiei actuale.

Când e vorba de ingratitudine, discipolii pot semăna leit cu odraslele proprii ale maeştrilor.

În unele căsnicii, cearta ţine doar 121 luni pe an. În restul timpului este o armonie perfectă.

Televiziunile comerciale ştiu că publicul trebuie puerilizat mai întâi. Şi apoi faci ce vrei cu el.

Nu se poate vorbi despre popoare inferioare, ori superioare. Există doar colectivităţi bine, ori prost
administrate pe termen lung.

Dacă aş avea un megafon cu acoperire planetară. Aş ţipa în el zi şi noapte: lăsaţi-vă de fumat şi de

răutate!

Bolile trupului le tratăm cu medicamente scumpe şi sofisticate, iar pe cele ale spiritului le oblojim doar
cu vorbe.

Nu le poţi vorbi oamenilor despre fericire, fără riscul de a fi taxat drept idiot.

Nu lăsăm să răzbată adevărul din noi. Ştim câtă mizerie poate să răscolească.

Până când ajunge la noi, muzica sferelor se transformă în zgomote şi urlete.

*
Cercul este zona de elită a bâlciului.

Schimbările nu pot veni de la sine. De aceea ne împingem unii pe alţii toată viaţa.

Se pare că nu putem ieşi din noroi, decât înfundându-i pe alţii.

Cruzimea animalelor este alimentată de instincte. La om, intervine şi aportul inteligenţei.

Trăim în nămol. Şi tot nu ne vindecăm de reumatism.

Întotdeauna ne-a fost mai uşor să huiduim decât să aplaudăm calităţile altora.

Din banale unelte, cuvintele tind să se transforme în stăpânii noştri.

Orizontala este a râvnei, verticala, a vulturului.

În avion şi în sala de reanimare ne umanizează frica.

Caracterul uman este extrem de perisabil. Deconspirat de câteva detalii, începe imediat să pută.

Bine ar fi să mai băgăm sub duş şi sentimentele.

Din când în când iese la iveală lupul din noi. Care, evident, începe su urle.

Hoţii banali îţi golesc averile. Ceilalţi, speranţele.

*

Politicenii ne bagă degetele în ochi, numai dacă ale noastre sunt în nas.

Beţivul cade singur. Prostul trebuie ajutat!

Atenţie! Politica produce constipaţie! Uitaţi-vă bine la figurile unora dintre aleşii noştri.

Trăim vremuri când pictura urâţeşte pereţii.

Dispreţuim bucuriile simple, pentru că ni se par prea ieftine.

Ziaristul se repede la ştirile de senzaţiue, precum porcul spre rahatul cald din cărare.

Tot mai mulţi dintre conducătorii de popoare par recrutaţi din azilurile de glumeţi.

Mulţi dintre adulţi sunt văduvi. Nu prin decesul partenerilor, ci al iubirii.

De la o lumea fără repetenţi s-ar putea să ajungem la una fără premianţi.

Prea puţini artişti detectează clipa când încep să devină spălători de cadavre.

Există şi filantropi care te îngraşă să te taie.

Nu mai există riscul ca omul modern să fie deteriorat de bibliotecă.

*
Când nu te interesează în ce port vrei să acostezi, orice vânt ţi se pare prielnic.

Maculatura a devenit atât de penetrantă, încât se infiltrează uneori şi prin lucrările laureaţilor Nobel.

În tinereţe, toţi avem impresia că suntem geniali. Imbecilii îşi păstrează această convingere toată viaţa.

Mulţi oameni îşi orânduiesc viaţa după o singură carte: cea de bucate.

Omului actual i s-a deformat mai ales edificiul afectiv.

Cuvântul încornorat are numai formă de masculin. Or fi având femeile lipsă de calciu?

Şi totuşi prea multe aspiraţii devin, după un timp, nostalgii.

Gorila nu acceptă să se epileze. De frică să nu devină om.

Întotdeauna, tinerii s-au străduit să doboare statuile ca să se caţere pe soclurile lor.

Imorale sunt doamnele simandicoase cu amoruri secrete, nu curvele cu tariful la vedere.

Parfumul de Capşa de altădată s-a metamorfozat într-o pestilenţială bârfă de bodegă.

De când lumea, răţoii bătrâni şi bogaţi aleargă după lebede tinere.

Nu fi bătrân cu tinerii!
*

Oricât te-ai feri, mai calci câteodată şi în rahat! Că aşa-i viaţa.

Prostul pare o fiinţă normală. Doar că îi bălteşte creierul.

Uneori se încaieră nu generaţiile, ci imbecilii lor.

Când vrea să se spele pe obraz, prostul scuipă în soare.

Mâncarea preferată a copiilor este sufletul părinţilor.

Nevasta lui îl dezmiardă Vezuviu. Că şi el e stins de mult.

În celebrul său jurnal „Salvador Dali” îşi ţinea zilnic la curent cititorii cu tranzitul său intestinal. Norocul
cititorului e că paginile cărţii sunt inodore.

În mod cert Dumnezeu, ne-a dat prea multe degete la mână ca să putem număra adevăraţii prieteni.

Fereşte-te să devii insulă!

Deocamdată, în interiorul partidelor noastre politice, democraţia seamănă cu o nuntă de câini, unde
unul exersează actul sexual, iar ceilalţi dau din fund.

Nu-i copleşi pe copiii tăi cu averi imense, pentru că îi obligi să devină ingraţi.

*
Politica este imperios necesară oamenilor. Păcat că, aproape tot timpul, e băgată în rahat.

Fără câţiva demagogi de marcă, un partid politic ajunge pe linie moartă.

A rămâne în afara minorităţilor sexuale va însemna, în curând, o blasfemie.

Să se ferească de noi toată viaţa cei pe care i-am ostracizat.

Evident, şi noi suntem vinovaţi de transformarea prietenilor în javre.

Nu-i da parvenitului peste mâini, că nu ştii pe-ale cui testicule le ţine în ele.

Specialiştii spun că avem 99% din ADN-ul cimpazeului. Ne-a rămas deci foarte puţin de recuperat.

Există artişti pe care doar băutura îi ţine în viaţă.

Democraţia ne garantează prin vot că nu există alţii mai răi decât pe cei pe care i-am ales să ne conducă.

Gorilele şi politicienii îşi afirmă prin răgete superioritatea.

Românii cred în hatâruri, nu în drepturi.

Consumerismul exagerat ne apropie de statutul termitelor.

Să nu-l contrazici pe cel care este convins că se trage din maimuţă.

*

Noi, românii, marcăm teritoriul lentorii cu miros de mici şi bere.

Linguşitorul se echilibrează denigrând.

Semenii nu mă citesc din nepăsare. Confraţii, din respect.

Majoritatea politicienilor pare căzută direct din fabule.

Imbecilul nu rumegă noul. Îi vine mai uşor să-l espectoreze.

Opriţi coşmarul! Vreau să cobor!

Politica a fost întotdeauna o îmbârligare de machiaverlâcuri.

Orice campanie electorală debutează cu punerea excrementelor pe ventilator.

Unii se spală des. Dar uită să mai schimbe apa.

Prea mulţi oameni învaţă democraţia pe sărite.

Uneori, nici măgarul nu poate îmblânzi o regină.

Noi, nu Cehov, am ucis speranţa.

*
Imbecilii aflaţi în exil nu-şi mai trimit spre Ithaca natală decât scuipatul.

Finanţiştii versaţi ştiu să-i ia clientului izmenele de pe el fără să-i clintească pantalonii.

Suntem atât de sedentari, încât ne simţim picioarele ca pe nişte atavisme.

Inconştienţa noastră este combustibilul ideal de încălzire a planetei.

Dacă luptăm împotriva mitocăniei cu armele ei, sunt şanse să apară o mitocănie de tip nou.

Nu ai voie să fii mediocru nici când sforăi.

Unele animale te atacă din faţă, altele, din spate. Proştii o fac din toate punctele cardinale.

Lumea e plină de actori. Dar nimeni nu mai are răbdare să fie spectator.

Degradarea fizică stopează multe vicii.

Dacă ar rămâne pe planea noastră numai trei oameni, unul ar face politică, iar ceilalţi l-ar huidui.

Cele mai îngrijorătoare găuri negre au apărut în stratul de ozon al solidarităţii umane.

Porcul se simte foarte bine cu râtul înfipt în prezentul cald.

Unii oameni nu au beneficiat în viaţă decât de un singur dar: cel al beţiei.

*

Chiar dacă ne-am epilat, sub costumele Armani şi Versace, mai avem încă păr de maimuţă.

Prostia poate fi şi parţială. Dar, de regulă, este stereo.

Eşti imbecil, dacă bârfeşti o nulitate.

Nu chiar toţi bipezii sunt oameni.

Urangutanul cultural nu se lasă până când nu îl aduce pe Hamlet la statutul de telenovelă.

Nu mai ucideţi păduchii! Şi ei au sânge uman.

Toate fundamentalismele put!

Scoatem din noi lingouri de ură.

Beneficiind de libertate totală, adolescentele de astăzi vorbesc pe stradă ca la bordel.

Este periculos să te declari fericit, dacă nu eşti imbecil.

Când vă rătăciţi, grohăiţi.

Toate vanităţile politice devin, în cele din urmă, nişte biete cacofonii ale istoriei.

*
Important e ca aurul tău să nu semene cu cel pe care îl caută ticăloşii.

În politică, prea puţini oameni reuşesc să meargă doar pe picioarele din spate.

Raiul- acest tulburător miros de mere coapte.

Greu trebuie să-i fie sufletului într-un timp fără vocaţie de templu!

Pentru tot mai mulţi creştini, calendarul religios este un prilej de ospeţe, nu de metafizică.

Ruşii s-au despărţit forţat de religie, apoi de comunism. De votcă nu s-au deslipit nicicând.

Pământul a devenit o coridă de... divinităţi.

Sub îngăduitoarea streaşină a bisericii s-a adăpostit şcoala, genomul culturii şi al civilizaţiei de astăzi.

Ca şi Iisus, Don Quijote a cucerit lumea prin blândeţe.

Filozofii nu au cum să ajungă la puritatea mistică a babei Rada.

Chiar şi după ce preotul îi dă ultima împărtăşanie, optimistul tot mai speră că va fi nemuritor.

Facem noi ce facem şi tot cu oiştea în gardul iadului dăm.

Îl zăresc pe Dumnezeu cuibărit în sufletul de copil al marilor poeţi.

*

Ura creşte, deşi toate religiile propovăduiesc iubirea.

Nu mai am nevoie de luntrea lui Caron. Aştept un buştean ca să trec pe blat Styxul.

Tot religia ne-a învăţat să asortăm tragediile cu sarmale, pilaf, ţuică şi vin.

Dumnezeu l-a creat pe om ca leac împotriva singurătăţii. Nu şi-a putut imagina totuşi că va fi un leac atât
de toxic.

Mulţi călugări visează, probabil, că chilia de aici se va metamorfoza măcar dincolo în cabaret.

Da, omul a descoperit legile naturii. Dar cine le-a gândit şi le-a aprobat?

Uneori, este mai uşor să intri în relaţii metafizice cu un câine, decât cu un om.

Mă îngrozeşte Raiul. Pentru că acolo, se pare, nu mai e nimic de făcut.

Deasupra babei Safta străluceşte un cer netulburat de întrebări.

Adevărul general este un slogan. Fiecare crede doar în bucăţica lui de adevăr.

Patria îţi poate cere să – ţi dai viaţa, nu să – ţi vinzi conştiinţa..

Viaţa este o biată paranteză a neantului.

*
Dacă s-ar apuca zdravăn de studii, rromii ar înnegri toate topurile muzicale.

Marile oraşe şi – au golit cerul de mistere.

Exilul este aventura viermilor care pleacă dintr-o rădăcină de hrean cu speranţa că vor ajunge într-o
sfeclă.

Săracul moare de foame, bogatul – de greaţă.

Pe săraci, nu ghioceii îi anunţă că a sosit primăvara, ci urzicile.

Unii tineri căsătoriţi cheltuiesc în luna de miere şi banii pentru divorţ.

Calitatea spiritului unei naţiuni ţine într-o oarecare măsură şi de lejeritatea digestiei.

Rezistă prieteniile în care investeşti fără speranţa rambursării.

Românul a ştiut întotdeauna să zidească o consolare în spatele oricărei tragedii.

Nu toţi premianţii epocii au putut să fie şi premianţii clasei.

Chiar compromis de Iuda, sărutul rămâne o punte.

Continuă să nesocotească măsura geniile. Şi nebunii.

Cel mai convingător orator este victoria.

*

Când învingi şi în artă şi în viaţă, cel puţin una dintre victorii este suspectă.

De pluton se pierd dezertorii. Şi geniile.

Câinele bostănarului se simte ca un eunuc într-un harem.

Corsetul este singurul în stare să scoată sufletul femeilor.

În vârful piramidei eşti far, ori sperietoare.

Cu siguranţă, Dumnezeu e liberal. Prea ne lasă să ne descurcăm „ prin noi înşine ”.

Boema era un amestec de frivolitate şi seniorie.

Misiunea salvamarului e să scoată omul din apă şi apa din om.

Sportul este religia trupului.

Dacă aveţi febră mare, chemaţi pompierii, nu salvarea !

Ca orice comoară, femeia este foarte greu de păzit.

Când e sacru, focul nu are fumuri.

*
Nu există şansa împieliţării unui concubinaj între sexualitate şi spirit.

Tinerele pot fi cucerite cu lira. Mai ales când e sterlină.

Bărbaţii vârstnici pot fi euthanasiaţi şi cu viagra.

Mascota haitei este ciolanul.

Printre cântece şi înjurături, beţivii îşi expun şi sistemul lor filosofic.

Când se întorc bărbaţii acasă, unele soţii se uită la ceas, altele în calendar.

O femeie ocolită de bârfă nu se mai poate considera frumoasă.

Nu a găsit niciodată în şifonier bărbaţi străini. Toţi îi erau prieteni.

Homosexualii căsătoriţi se înmulţesc probabil prin butaşi.

Ajungeam toţi sfinţi. Dacă păcatul ar fi avut gustul chininei.

Nu suntem atât de inumani încât să lăsăm viciile pe drumuri.

Nu toţi cei care aleargă cu o cârjă şi o frânghie în mână sunt alpinişti. Unii îşi caută soţiile.

La radio, paraziţii se aud. La televizor, se şi văd.

*

Cel mai liniştit tron rămâne cel din baie.

Semenii te urăsc dacă învingi. Şi te desconsideră când eşti învins.

Foarte periculoşi sunt cei care ştiu că nu pot fi decât examinatori.

Ar fi de – a dreptul inuman să li se răpească subalternilor plăcerea de a – şi bârfi şefii.

Ca şi Napoleon, femeile nu doresc decât trei lucruri : bani, bani, bani.

Între femeie şi bani a existat întotdeauna o poveste de dragoste.

În materie de invidie, se pare că nu mai avem nici un Everest de cucerit.

Golul din noi nu se poate entuziasma de plinul din alţii.

Există o persistentă tendinţă de a vomita pe fericirea altora.

Vulpea critică strugurii, bătrânii – minijupa.

Mecca păduchilor e fruntea.

Constat cu stupoare că nici ticăloşii nu prea mai au caracter.

*
Când eşti pe jar, se vor găsi oricând câţiva cunoscuţi care să – ţi întindă o mână de surcele.

Cămătarii alungaţi de Iisus din templu au fondat mai târziu Banca Mondială şi Fondul Monetar
Internaţional.

O femeie nonşuetistă poate constitui un semn de degradare a speciei.

Maestre, eşti genial ! Ţi – o spun cu toată sinceritatea mea de ucenic.

Şi bărbaţii ştiu, slavă Domnului, să fie ţaţe.

Cel mai sadic îndemn adresat poeţilor contemporani ar fi : citeşte – te pe tine însuţi !

Unii ţărani dau pe bere ce iau pe mere.

Bănuia că o va lăsa bărbatul, dar nu chiar de la o înălţime atât de mare.

Numai la înmormântări pot fi depistaţi adevăraţii actori.

Vai de ţara în care prosperă numai hoţii !

Din unele priviri fulgeră cucuie.

Unii scriitori îşi comentează sub pseudonim cărţile. Aşa cum vârstnicii îşi dau singuri de pomană.

Suntem atât de păcătoşi şi din vina celor care au populat lumea cu prea multe ispite.
*

S – ar putea scrie oricând un eseu despre rolul cârciumii în literatură.

Cel mai rapid liant între oameni rămâne viciul.

Şi desfrânaţii şi – au bătut joc de plăcere. Dar şi asceţii.

Au existat întotdeauna scriitori mari, mediocri şi cei care fac trotuarul literaturii.

Secretul viciului : ştie să – şi aleagă ambalajul.

La rădăcina adulterului nu stă calitatea, ci varietatea.

Nu plăcerile ne epuizează, ci goana după ele.

Plăteşte un critic să te înjure. Altfel, mori anonim.

Vulgar înjură toţi. Cu talent, numai unii.

De când e lumea, scriitorii se înjură prin reviste sau redacţii şi se sărută la bufet.

Două capcane ale condiţiei umane : deşertul şi bordelul.

Unii sunt strâmbi din naştere. Alţii, din cauza aspiraţiilor.

*
Când sunt obosit bârfesc un pic şi nu – mi mai trebuie cafea.

Dacă o faci prea tare pe deşteptul, rişti să te aplaude numai snobii.

Nu e greu să învingi, ci să – ţi cenzurezi după aceea ostentaţia.

Avem în noi nebănuite resurse de barbarie.

Diavolul are grijă să arunce în orice biografie câte o furcă de păcate.

Fără zăbală, plăcerile devin călăi.

Tentaţia facilităţii roade în noi ca o surpare.

Seriozitatea românească îşi rupe grumajii când dă de bere şi de mititei.

Bărbaţii sunt foarte chibzuiţi. Nu – şi mănâncă banii de băutură.

Băutorii cu ficatul slab devin oenologi.

Uneori, între palat şi bordel nu e diferenţă decât de recuzită.

Nu se ştie deocamdată, câte etaje are subsolul condiţiei umane.

Înjurătura – o vulgaritate răcoritoare.

*

Unii sunt foarte atenţi să nu se păteze de durerile altora.

Întotdeauna vor exista corbi cu alergie la zăpadă.

Cel mai prolific creator de şcoli filosofice continuă să fie alcoolul.

Canalia este regele neîncoronat al lichelelor.

Alcovul – cea mai eficientă poliţie secretă a lumii.

În situaţii limită se poate conta oricând pe laşitatea celor din jurul nostru.

Rezemat etnic în coada lopeţii, românul tranziţiei meditează existenţial în faţa muncii.

În relaţiile cu statul, mulţi cetăţeni se comportă ca nişte slugi leneşe şi hoaţe.

Câinele se gudură pe lângă stăpân şi latră la străin. Există femei care procedează invers.

Stă la îndemâna oricui să zugrăvească cu noroi o valoare.

Ne mâncăm cu atâta poftă unii pe alţii, de parcă am fi din turtă dulce.

Niciodată semenii nu te scuipă dezinteresat.

*
Braţul analfabetului călău izbeşte din porunca unei foarte rafinate semnături.

Imbecilul zugrăveşte cu noroi tot ce nu poate demola.

Răutatea ţâşneşte din noi, precum noroiul strâns în pumn.

Orice băţ visează să fie avansat între spiţele unei roţi.

Ne scuipăm unii pe alţii cu tot mai multă voluptate.

Răutatea creşte din amnezia efemerităţii noastre.

Prea multe coate vin în sprijinul fericirii noastre.

Alta ar fi media de vârstă dacă nu ne –am mânca reciproc zilele.

*
 EŞECURI

Fără mistere, viaţa devine dietetică.

Aştept până când canibalii vor deveni vegetarieni.

Milioane de oameni mor pe planeta noastră de sete. Pentru că nu au după ce să bea apă.

Cultura nu îl interesează deloc pe cel flămând. Şi nici pe cel veşnic ghiftuit.

Vom căuta sublimul în angoase?

Exilatul este un străin şi acolo unde pleacă. Dar şi acasă, după ce se întoarce.

Somnul nu este distribuit echitabil. Unii dorm de câteva generaţii.

Există şi femei care nu pot fi curtate decât de bărbaţi în stare de ebrietate.

Reuşesc unii să se sincronizeze cu viteza timpului în care trăiesc. Nu şi cu direcţia lui.

*
In puţ pot cădea căscaţii, dar şi visătorii.

Îl tragi spre ozon, iar el se repede în hidrogen sulfurat.

O durere de dinţi poate genera indiferenţă faţă de toate cataclismele mapamondului.

Entuziasmul este o boală de care nu mai suferă decât fanaticii.

Iubirea tinde să devină un soi de gherilă sexuală.

Suntem mai mulţi. Dar mult mai singuri.

Viaţa mi se pare uneori o încăierare de busturi care îşi caută cu înfrigurare capetele.

S-ar putea ca omul mileniului trei să fie o fiinţă degrevată de artă.

Se pare că specia noastră şi-a îngrămădit singurătatea în exemplarele ei de lux.

Multor oameni nu li s-a îndeplinit decât ultima dorinţă : cea de pe eşafod.

Suntem poluaţi. Nici animalele de pradă nu ne mai mănâncă decât în situaţii disperate.

Aripile încurcă la mers. Şi mai ales la târâre.

Ţipăm deseori într-un telefon scos din priză.

*

Nu suntem prea departe de vremurile când vom circula pe străzi numai cu avizul psihiatrilor.

Privite prin gaura cheii, toate biografiile par cenuşii.

Şi-a ales o stea din lac.

Totul e să nu votezi pentru condiţia de grajd.

Nu vom mai putea rezista probabil pe verticală decât sprijiniţi pe cruce.

După primul mare eşec începi să crezi că orice ideal este o gafă.

Eşecurile repetate în dragoste duc ori spre viciu, ori spre marea poezie.

Orice ţel abandonat devine scorbură.

E greu să-ţi păstrezi calmul, când îţi deraiază toate şansele.

Când sunt prea ascuţite, circumvoluţiunile se pot transforma în cucuie.

Înţeleptul cu prea mulţi fani este un ratat.

Suntem coautorii cenuşiului din noi.

*
Există creaţii literare actuale pe care nu le poţi înţelege decât dacă eşti suferind.

Suportăm parcă mai greu victoriile altora, decât eşecurile noastre.

Multor oameni le rămâne străină respiraţia estetică a vieţii.

Până acum , omenirea a ratat aproape toate orele astrale.

Eşecul este proba de foc a valorii.

Marii învinşi transformă suferinţa în lumină.

Există o alchimie a transformării durerii în sensibilitate şi a eşecului în substanţa cenuşie.

De multe ori, înălţarea are în ea şi morbul surpării.

Multe drumuri duc spre ratare. Important e să nu-l alegi pe cel mai scurt.

Fiecare îşi regizează propria năruire.

Se pare că noi, românii, am fost stopaţi prematur din fierbere.

Când crezi în înfrângere, nu o mai poţi ocoli.

La eşec şi la furie, numai neghiobii îşi insultă sfinţii.

*

Fără artă, viaţa se circumscrie erorii.

Fug artiştii contemporani de claritate ca de o boală venerică.

Cine vrea să câştige bani trebuie sa vândă, nu să scrie cărţi.

Muzica de orgă poate constitui onorariul reconcilierii cu Dumnezeu.

Mă tem că, în zilele noastre, doar catastrofele mai pot genera solidaritate umană.

Se pare că omul contemporan nu mai poate transforma disperarea în artă.

Există critici care molfăie, rumegă, dar nu digeră.

Singura direcţie pe care te poţi baza uneori este cea a vântului.

Inaccesibilul poate fi tifla, dar şi resort.

Nu mai avem timp de meditaţie decât la budă.

Câţi reuşesc să-şi tăbârcească monumentul din cimitir până în piaţa oraşului?

Greşelile se mai prescriu. Meritele – niciodată.

*
Nici nu a visat ignoranţa ce aplauze o pândesc.

Stilul nu poate suplini carenţele de ortografie.

Foarte greu renunţă omul la cota lui de beznă.

Intelectual nu înseamnă un cumul de citate.

Omul contemporan şi-a câştigat destul de uşor dreptul la incultură.

Când lupţi împotriva tuturor, ori ajungi erou, ori în focarul tuturor furculiţelor.

Imprudent, m-am blamat cândva. Şi de atunci, toţi neghiobii mă citează.

Caut răspunsul care nu epuizează întrebarea.

Multor rumegători de neant le scapă metafizica printre măsele.

Cenaclul era mixt : unii talentaţi, alţii – nu.

Lumea se clatină pentru că i s-au tulburat reperele.

Celibatarii sunt nişte bărbaţi ori prea timizi, ori prea inteligenţi.

În faţa unei ferestre murdare soarele răsare degeaba.

*

Numai câinii mai păstrează, ca atavism, maladia recunoştinţei.

Dimineaţa când te scoli suflă într-o oglindă! Dacă se abureşte, e OK!

Cerul este capacul care ne mai îmblânzeşte nemărginirea.

Emigrantul păstrează de acasă dorul şi accentul.

În sala de spectacole pot exista două soiuri de singurătăţi: a celor care joacă şi a celor care nu-i ascultă.

*
 MOARTE

După înhumare, firele de iarbă vor fi singurele noastre antene spre cosmos.

Moartea vine, probabil, tot pe hornul pe care, în copilărie, se strecura Moş Crăciun.

Multă vreme, moartea te strigă şi se ascunde. Şi, deodată, nu mai are chef de joacă.

Navigaţia de pe Styx este garantată tuturor.

Chiar şi după ce coborâm în mormânt, cei apropiaţi aruncă în noi cu bulgări de pământ.

Sper să fiu aşteptat dincolo cu steguleţe şi pancarte.

In tinereţe zburdam singur. Acum simt că vine o urâtanie din urmă.

Apropierea morţii ne transformă în disperaţi, nu în filosofi.

Pe termen lung, învinge tăcerea.

Unele popoare îi dau şi agoniei un iz de voluptate.

*
Nu poţi fugi prea mult din calea morţii. Pe Tolstoi, de exemplu, l-a ajuns chiar în prima haltă.

Unii oameni devin cernoziom, alţii – leşie.

Pentru medic strâng eu bani. Pentru preot, voi.

Era colţuros. De-abia l-a înghiţit şi moartea.

Pământul – acest laborator care ne va ocroti descompunerea.

Singura fiinţă căreia Dumnezeu a îndrăznit să-i spună că va muri este omul.

Tot la discreţia viermilor vom fi şi dincolo.

Superlativul morţii este uitarea.

Mormintele eroilor trebuie să genereze meditaţie, nu lacrimi.

Trupul păcătuieşte în continuu, ştiind că el nu se va prezenta la Judecata de Apoi.

Misterul suveran al vieţii rămâne moartea.

Poate singurul mare mister lipsit de frumuseţe este moartea.

Oamenilor de valoare le cresc punţi şi după moarte.

*

Moartea este asemenea OZN-urilor. Mulţi spun ca le-au văzut, dar fiecare le descrie altfel.

Relative sunt toate. În cuie sunt bătute doar sicriele.

Moartea nu ţine jurnal. Ea redactează statistici.

Micile îmbolnăviri pot fi subtile telegrame existenţiale.

Se poate trăi fără suflet şi se poate muri de prea multă inimă.

Nu ştreangul m-ar speria, cât discursul care ar preceda execuţia.

Ce păcat că, în preajma morţii, oamenii nu reuşesc să devină lebede.

Până la urmă, medicamentele ucid bolnavul, nu boala.

Canibalii se bucură când sunt vizitaţi de misionari. Îşi mai diversifică şi ei meniul.

Ultimul meu cuvânt va fi : Pământ!

Agoniseşte cât mai multe bunuri, dacă vrei ca urmaşii să nu-ţi cânte veşnica pomenire mormăind.

Orice mormânt e un strigăt.

*
Este la modă înhumarea în cavouri din ciment. Sunt mult mai sigure.

Să nu ne săpăm singuri mormântul. Acesta este obligaţia generaţiei următoare.

Un singur mijloc de transport mi-a rămas străin : dricul.

De cele mai multe ori, moartea ucide o răpciugă, nu un bidiviu.

Leneşii au un mare avantaj : îi găseşte moartea odihniţi.

Ne naştem goi şi reuşim să plecăm îmbrăcaţi.

Orice creaţie înseamnă un front deschis în faţa morţii.

Cu tiranii numai moartea se poate lua la trântă.

Moartea este marea poartă spre uitare.

La bătrâneţe, aşteptăm cu înfrigurare invitaţia la masa rotundă a neantului.

Cei slabi îşi topesc deziluziile în sinucideri.

În genomul uman este înscrisă şi plecarea.

În pragul desprinderii de viaţă, îndreaptă-ţi ochii minţii spre raiul copilăriei.

*

Mulţi dintre marii români au murit ori în ospiciu, ori în exil.

Murim îndeosebi noaptea. Când lumina nu ne poate apăra.

Cred că şi moartea e poezie. Pentru că ne logodeşte cu Absolutul.

Viaţa este un dar sublim. Iar moartea – o imbecilă necesitate.

Moartea este rampa de lansare a marilor destine.

Nu poţi totuşi să aştepţi cu resemnare ultimul ordin de chemare.

Orice artă speră într-o moarte cu rest.

Orice boală poate fi o presemnalizare a ... finalului.

Gandhi era împotriva spitalelor. Pentru că „ele amână doar plata unor datorii”.

Până acum, firmele de pompe funebre nu au cunoscut nici un gol de producţie.

Ducem în mormânt mai ales tainele căderii, nu pe cele ale izbânzii.

Tot ignoranţi murim. Cu toată setea noastră cognitivă.

*
Nimeni nu poate scăpa de moarte. Este singura echitate certă a lumii.

Până la urmă toate iluziile se dizolvă în moarte.

Sunt un sarcofag al morţilor mei.

Moartea ţine de teluric, dar are şi rezonanţe cosmice.

Cu agoniseala suntem contemporani pană la bomboanele de pe colivă.

Pentru unii, filosofia pare o carte de bucate a morţii.

Marea Trecere nu este, de fapt, decât o reîntoarcere.

Longevivii sunt acei cărora moartea le face cu întârziere patul.

Ultima înjurătură din partea colegilor s-ar cuveni să rămână cea prilejuită de strângerea banilor pentru
coroană.

Mi-e groază de singurătate! Păstraţi-mi, vă rog, loc într-o groapă comună.

Citind necroloage, te cruceşti când auzi câte fapte excepţionale a făcut un om într-o singură viaţă.

La plecarea fiecărui om, clopotul anunţă că linia este liberă.

Sicriul este poate singura proprietate la care nu râvnesc cei din jur.

*
Suntem oripilaţi de gândul morţii. Şi de frica de anonimat.

În definitiv, moartea nu este decât un episod. Doar că e ultimul.

Moartea este strâmtoarea cu ieşire spre infinit.

După operaţie începuseră să-i apară irizări de dric.

Va veni o vreme când de o parte a baricadei voi fi eu, iar dincolo-infinitul.

Mă tem că pe pământ singurul act de justiţie este moartea.

Nu e bine să-ţi faci cavou din timpul vieţii. Dacă se extind vecinii?

Moartea nu e totul. Urmează cumplitul război al moştenitorilor.

Şi pe mine moartea mă va lăsa rece.

Mai nou, la despărţirea finală s-ar putea spune : „să-i fie betonul uşor”!

Dangătul de clopot – un recviem de care beneficiază orice muritor.

Bucură-te acum de viaţă! Ca mâine îţi cântă preotul TVA-ul!

Deocamdată, randament maxim nu are decât moartea.

*

Una din misiunile fiecărei zile e să ne apropiem de moarte.

Unde s-au ascuns, oare, cauzele pentru care merită să mori?

Uităm de moarte, pentru că venim pe rând, dar plecăm pe sărite.

De multe ori, jurnalul literar nu este decât o bârfă de dincolo de mormânt.

Frica de moarte a izvodit interesul pentru longevitate.

Şi poeţii devin pământ. Dar de flori.

Viermii – aceşti nepedepsiţi profanatori de morminte.

Singura croazieră în care plecăm fără bagaje este cea de peste Styx.

Amânarea morţii poate fi negociată cu medicii, nu şi cu destinul.

Se sinucid cei mai slabi, nu cei mai vinovaţi.

S-au înroşit clopotele de atâta moarte.

S-ar putea ca nici mort să nu fie rău. Dar viu e totuşi acceptabil.

*
Viaţa – această acoladă între zone de întuneric.

Avem o singură viaţă şi aceea cu sens unic!

Taurii coridelor sunt crescuţi pentru moarte. Ca şi noi.

Cerul poate fi un imens curcubeu, ori un cenuşiu capac de sicriu.

Morţii – aceste cariatide orizontale ale pământului.

Martirii găsesc şi morţii un sens.

În faţa morţii toţi am vrea să fim cuprinşi de complexul Penelopei.

Principalul aliat al morţii este uitarea.

Moartea este serviciul de salubritate a lumii. Ce ne-am face, oare, fără ea?

Morţii devin ori repere, ori fum.

Totuşi, coasa este şi simbolul regenerării.

Când îţi moare un copil, puţin din tine mai rămâne deasupra mormântului.

Imaculat, ca în discursurile funebre.

*

Trăieşte intens! Să nu mai găsească moartea nimic viu în tine!.

Moartea lasă văduve o sumedenie de speranţe.

Cerul nu are deci nevoie de cadavrele noastre.

Deocamdată invincibilă cu adevărat nu este decât moartea.

În absenţa morţii, viaţa ar putea fi o nesfârşită frivolitate.

Moartea este egală pentru toţi. Posteritatea – nu.

ETC

*
La bătrâneţe, fiecare zi în plus înseamnă depăşirea unui nou naufagiu.

Viaţa nu e un roman poliţist. Aici vinovatul rămâne, de regulă, necunoscut. Iar destinul poartă cagulă.

Ultimul pat de spital ne curăţă de orgolii şi de aspiraţiile pragmatice.

Cred că şi Dincolo ne vom călca, unii pe alţii, pe bombeuri.

Poţi glumi cu moartea. Dar nu e zămbetul tău.

Singurul sentiment al celor ajunşi în Rai este, probabil, regretul că au zăbovit prea mult pe pământ.

Înţeleptul îşi trăieşte din plin viaţa. Nu este doar un maratonist al plăcerilor.

Umorul poate atenua orice junghi al vieţii.

Omul pare a fi un terminal biologic. Nu are cum să evolueze spre bine.

Superlativul dorului poate fi urletul.

Trebuie să-l întreţinem şi pe îngerul salvator de pe umăr. Altfel, ne părăseşte.

Chiar dacă oamenii s-au inmulţit ca iepurii, majoritari vor fi întotdeauna cei dedesupt.

Da. Şi prea frumosul incomodează.

*

La bătrâneţe, ni se tasează oasele. Începem să intrăm de vii în pământ.

Ce mai citeam noi dacă ocnaşul Dostoievski nu-i săruta mâna ţarului ca să-i cruţe viaţa?

Salvarea noastră rămâne coşmarul. Numai de acolo, Pământul se vede frumos.

Am nostalgia bucuriei generate de lumina marilor începuturi.

Sublimul este un pisc în care nu ai cum să te odihneşti.

De înlănţuirea cosmică nu scapă nici trupul. Se contopeşte cu pământul care străluceşte ca o stea.

Viaţa poate fi o banală comparaţie. Dar şi o subtilă metaforă.

Cultura generală este cultura de ozon a spiritului.

Sunt prea mulţi oameni supăraţi pe mine. De ce aş mai face-o şi eu?

Mărturisirea adevărului te face liber. Chiar dacă acest gest te trimite după gratii.

Singurătatea poate fi temniţă. Dar şi templu.

Nu rata steaua pe care o vezi numai tu.

*
Dialogul închide multe ospicii.

Moartea este un obstacol major. Dar, până acum, nu i s-a întâmplat nimănui să nu-l poată trece.

Cosmetizăm frica de moarte cu tot soiul de consolări.

Cu toate ciudăţeniile lui, omul nu este totuşi o pasiune inutilă.

Caracterul se edifică în tumult, dar se finisează în singurătate.

Unii merg totuşi pe stradă fiindcă nu şi-au putut procura încă un loc de veci.

Nici câinii şi nici presa nu atacă numai oameni vinovaţi.

Când am învăţat şi eu să înot, tocmai s.a terminat oceanul.

Pâinea exilului poate fi mai parfumată, dar are tot gustul săpunului de casă.

Asocierea câtorva artişti poate constitui un buchet, ori o tufă.

Optimism nu înseamnă să vezi în orice rahat o savarină.

Adevărata victorie presupune să-ţi învingi adversarul fără să-l umileşti.

*
Nu sta fără prieteni! Caută-i pe străzi, în cârciumi, ori chiar în biblioteci.

O bună guvernare trebuie să respecte principiul ancestral: de câţi bani, atâta peşte.

Sentinţele capitale nu mai vin de la tribunale, ci de la laboratoarele care investighează biopsii.

Stomacul rezistă la incultură, nu şi la foame.

Omul poate fi scos din letargie de trâmbiţe. Dar mai ales din şoapte.

Ţăranul român nu mănâncă fasole veche. Pentru că aceasta nu are timp să se învechească.

Continuă să urci, chiar dacă ţi s-a terminat scara.

Ca să-mi alung melancolia, mă adresez uneori celor din cimitir: sâc!eu sunt încă deasupra.

Trebuie să ai o poveste a vieţii tale în care să poţi coborî, din când, pentru o gură de aer proaspăt.

Acostează uneori în mine vapoare de tristeţe.

Simulează curajul, chiar dacă ţi s-au umezit nădragii!

Am uneori impresia că vorbirea a apărut din necesitatea imperioasă a omului de a bârfi.

Între bine şi rău se află o imensă împărăţie gri.

*

Orice pârâu de munte este o capodoperă.

În prietenie, întinzi mâna pentru un transfer de energie, nu pentru a fi umplută.

Liber se consideră şi paiul dus de apă.

Moartea este o regulă generală şi firească în univers. Numai omul a îmbălsămat-o cu inutile angoase.

În viaţă e, de multe ori, ca în tramvai. Când prinzi un loc mai în faţă, trebuie să cobori.

Numai morţii au coloana vertebrală, cu adevărat dreaptă.

Fără câteva picături de umor, creaţia intră în ordinul posomorâtelor.

Ar fi cumplit dacă destinul, în esenţă tragic, nu ar fi îmblânzit de existenţa noastră, în general, comică.

Coabitează în noi şi vulturul şi abisul.

De o veşnicie, Dumnezeu lucrează la simfonia nocturnă a cerului înstelat.

Sunt aerieni atât tinerii cât şi vârstnicii. Primii cred că lumea începe cu ei; ceilalţi, că se termină cu
plecarea lor.

În ultima seară a vieţii aş vrea să contemplu un superb apus de soare, nu nişte reci şi abstracte conturi
bancare.
*

Bucuriile nespovedite se borşesc.

Natura a vrut, probabil să fim egali. Dar am ieşit complementari.

Drumul spre civilizaţie trece şi prin estetica la zi a closetelor.

Dacă ai forţă, mută munţii! Că pe oameni, oricum nu-i poţi clinti.

Frica poate fi un omagiu adus forţei.

Ca filozofie, moartea nu mă deranjează. Mă dezgustă însă detaliile.

Important e ca în lupta cu destinul să te menţii în şa. Să nu-ţi fugă calul de sub tine.

Trăieşte măcar pentru morţii tăi.

Fulgerul orbeşte, nu luminează.

Toată viaţa cerşim clipe şi surâsuri.

Lipsa de comunicare este materniatea multor tragedii.

Omul este singura fiinţă mobilată cu speranţa veşniciei.

*
Trăieşti frumos când simţi că te naşti în fiecare dimineaţa.

Când nu-şi găseşte dascălul potrivit în şcoală, discipolul îl caută în stradă.

Raţiunea poate fi liberă şi în ocnă.

Ne logodim din leagăn cu perisabilul.

Ne întoarcem spre trecut ca să descoperim izvoare, nu locuri stătute.

La fiecare patru secunde, mor în lume doi oameni. Unul de foame, celălalt de obezitate. Trăim deci un
echilibru stabil.

Umorul e garnisit cu speranţă.

Există oameni atât de mici, încât pot fi trimişi la origine fără riscuri majore.

Nu ne-am decis încâ dacă vrem stelele de pe cer, ori pe cele din fântână.

Fiecare zi se naşte ca speranţă.

Chestionarele despre fericire trebuie aplicate îndeosebi în cârciumi.

După ce au descoperit războiul, oamenii nu s-au mai putut despărţi de el.

În exil pierzi ţara. Uneori şi sufletul.

*

Când ajungi la străini,prima reacţie a lor e să-ţi pună în mână lopata, nu bisturiul.

Da, râul te duce gratis. Dar unde vrea el.

Între oameni nu trebuie să existe un echilibru ecologic. Doar nu trăim în codru.

La lansarea Titanicului, englezii au exclamat: „Nici Dumnezeu nu poate să-l scufunde!” pentru că nu
dorea acest lucru. Dar şi-a băgat coada drăcuşorul de iceberg.

Întorc şi eu, dar pumnul, nu celălalt obraz.

De la o vârstă încolo, orice aniversare are în ea şi uşoare insinuări de priveghi.

Nu mă tem decât de două lucruri: de viaţă şi de moarte.

După ce îşi cumpără loc de veci, bătrânii sunt mai senini. Măcar Dincolo să nu mai fie chiriaşi.

Virilitatea nu depinde de gabarit. Boul e imens faţă de cotoi. Şi?

Mi-e dor de zâmbetul, chiar strivit, al zambilelor.

Uneori umorul este felia de tort oferită unui amărât lihnit de dorul mămăligii.

Cei mai mulţi dintre noi trăim cu acte, dar fără prea multe dovezi.

*
Are şi bătrâneţea pete de sublim. Când începe să ne părăsească memoria.
*

Cum să te pregăteşti temeinic în doar câteva decenii pentru o destinaţie veşnică?

Între viaţă şi moarte, unii preferă o soluţie de mijloc.

Uneori trecem pe lângă moarte, şi aproape zilnic alunecăm pe lângă viaţă.

Cea mai înnobilată minciună este arta.

Ca să ne simţim bine trebuie să trăim foarte rău.

Urâm moartea pentru că înlocuieşte tandreţea cu sictiruri.

Nu te baza pe destin. El oricând îţi poate arunca sub tălpi o coajă de banană.

Copilăria este tărâmul fericirii pentru că ne mulţumim cu lingori de nisip.

În relaţia cu sănătatea noastră ne comportăm ca la frizer. Îi dăm ciubuc după ce ne-a sluţit.

La cumpăna drumurilor, dispar pe rând troiţele şi apar tot mai multe cârciumi.

Femeile neglijente sunt ca ceapa. Când încep să se dezbrace, te apucă plânsul.

Laptele este ambrozia pe care o consumă şi academicienii şi viţeii.

*

Se spune că ecologiştii fanatici nu mai acceptă friptura decât dacă este de om.

Misiunea destinului e ca în viaţa fiecărui om să existe şi grâu şi neghină.

Senilitatea are un avantaj: nu te doare nici în fund de nimeni şi de nimic.

Valoarea se măsoară în confruntarea cu obstacolul.

Prin solidaritate, nisipul devine beton.

Clipa este oul proaspăt. Iar viaţa, uneori, o imensă omletă.

Ce mai citeam noi daca deţinutul Dostoiveski nu ii săruta măna ţarului.

Salvarea noastră rămâne cosmosul. Numai de acolo. Pământul se vede frumos.

Am nostalgia bucuriei generate de lumina marilor începuturi.

Sublimul e un pisc în care nu ai cum să te odihneşti.

De înlănţuirea cosmică nu scapă nici trupul. Se contopeşte cu pământul care străluceşte ca o stea.

Viaţa poate fi o banală comparaţie. Dar şi o subtilă metaforă.

*
Cultura generală este centura de ozon a spiritului.

Sunt prea mulţi supăraţi pe mine. De ce aş mai face-o şi eu?

*
 UMOR

Există femei care simt lipsa bărbatului o singură zi pe an : când îşi cumpără lemne de foc.

Fără acces la zâmbet, gândirea se zahariseşte.

O anecdotă potrivită frăgezeşte expunerea.

Timpul este cel mai mare umorist. El ştie să râdă de toţi şi de toate.

Râsul – un dans în jurul fricii.

Jovialitatea zeflemistă ne-a salvat pe noi, românii, de multe hăuri. Dar şi de piscuri.

Campaniile electorale salvează umorul lumii.

Râsul nu este sănătos, dacă nu te pune pe gânduri.

Umoriştii cei vechi au spus totul. Ceilalţi – restul.

S-a constatat că umoriştii trăiesc mai mult, când nu râd de contemporanii lor.

*
Ironia poate fi armă. Dar şi scut.

Nu scăpaţi cărţile de umor în mâna proştilor. Mai bine incineraţi-le!

Incultura degradează umorul împingându-l spre zeflemea.

În compania râsului, redutele feminine cedează subit.

Hazul nostru de necaz este poate o tiflă dată absurdului vieţii.

Umorul în artă e precum sarea în bucate.

Principala victorie a omului asupra lui însuşi rămâne umorul.

Proştii rânjesc, nu râd.

Un popor cu prea mult umor riscă să nu mai fie luat în serios de nimeni.

Haz de necaz înseamnă umor de subzistenţă.

Zâmbetul ar putea zdruncina angoasele din temelii.

Glumele noi se asortează de minune cu şampania veche.

În unele epoci, râsul este o instituţie artificial menţinută în viaţă.

*

Şi în artă umorul amână ridurile.

Umorul poate fi concepţie de viaţă. Ori terapeutică de supravieţuire.

Inteligenţa se relaxează prin râs.

Umorul destinde frunţi şi deschide căi.

Insuportabilă este viaţa smântânită de umor.

În compania oamenilor veseli, orice samar devine suportabil.

Ironia cenzurează sentimentalismul şi vestejeşte aroganţa.

Nu ştiu dacă mai trăieşte marele umorist. Constat însă că scrie mereu.

Dacă viaţa e scurtă, măcar să o facem … lată!

Simţul umorului ar putea ridiculiza orice fanatism.

Cărţile de memorii provoacă umorul, pentru că sunt scrise în anotimpul amneziilor.

Umorul impune un important grad de risc. El te poate ajuta să pierzi : iubire, prietenie, funcţii şi chiar
libertatea.

*
Creşte pofta de râs? Înseamnă că oamenii nu mai au ce pierde.

Ironia se infiltrează în amabilităţi.

Zeflemeaua este ruda impertinentă a umorului.

Gafele mărunte sporesc zona de pitoresc a marilor personalităţi.

Fără simţul umorului, inteligenţa devine rigidă, casantă chiar.

Zeflemeaua poate împinge chiar şi tragicul în derizoriu.

A evoluat şi râsul. A devenit rânjet.

Ironia trebuie să gâdile, nu să muşte.

Plăcerea de a ironiza e sublimă. Până când încep să curgă consecinţele.

Şi eu mă gândeam să înalţ nişte piramide. Dar aud că mi-au luat-o înainte egiptenii şi mexicanii.

M-aţi învins! Dar lăsaţi-mă să-mi finalizez râsul.

Zâmbetul şi mângâierea rămân principalele enzime ale vieţii.

O urgenţă a condiţiei umane este reabilitarea zâmbetului.

*

Zâmbetul prefaţează integrala iubirii.

Ironia, un procedeu care transformă, cu randament maxim prietenii în duşmani.

Omenirea se află deja în căutarea râsului pierdut.

Zâmbetul ar putea fi mascota izbânzii.

Râsul tronează încă în clanul învingătorilor.

Românii şi-au depozitat geniul în glume.

Întotdeauna, umorul este fertilizat de imperfecţiunile epocii.

Gluma bună flirtează, nu se dezbracă.

Este din ce în ce mai greu de deosebit zâmbetul posac de rânjetul amabil.

Angajăm actori de comedie. Rugăm – foarte multă seriozitate.

Zâmbetul e un semn că viaţa are totuşi un sens.

Jovialitatea imbecilă nu este rudă cu umorul.

*
Umorul – această mirodenie a artei.

Zeflemeaua pare a fi un concubinaj al aroganţei cu prostia.

Umorul se luptă cu radicalii liberi ai răutăţii umane.

Zâmbetul trebuie citit şi pe verso.

Trivialităţile pretind că sporesc umorul.

Gafa poate fi un agent al sincerităţii. Sau al prostiei.

Descifrat corect, râsul ne-ar putea salva.

Surâsul – o lizieră a bucuriei.

Cei care fac haz de necaz anesteziază puţin timpul, dar nu înving frica.

Zâmbetul nu poate vindeca, probabil, nici o boală. Le-ar putea însă preveni aproape pe toate.

În umor, inteligenţa vine cu un-doi-uri scăpărătoare.

Micile ironii pot surpa imensele trufii.

Râsul nu reuşeşte să interzică moartea. Dar îi poate face multe zile fripte.
*

Roade în noi cariul ironiei corozive.

Veselia unei epoci este direct proporţională cu inteligenţa ei.

Oricât de negru ar fi, umorul tot speranţă rămâne.

Umorul ne-a venit târziu, când nu mai erau prea multe de salvat.

Umorul suculent poate deveni şi grosier.

Când nu este rânced, umorul frăgezeşte stilul operei.

Hazul nostru de necaz este poate o tiflă dată absurdului vieţii.

Umorul în artă e precum sarea în bucate.

Principala victorie a omului asupra lui însuşi rămâne umorul.