Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
BISTRIȚA - NĂSĂUD
B.
Rămas singur, Anicet se trezește deodată fără nimic de făcut. Să se ducă la David; nu l-a mai văzut
de mult și aproape îi e dor de el; i-ar plăcea să-l caute în odaia săracă, să bea cafea și să-l asculte vorbind.
[…] David îl crede cu totul altceva decât este. Mint și în fața lui Dav; și asta o fac probabil din lașitate; pe
ceilalți îi mint din dispreț, din comoditate, din indiferență. Dar David este cu totul altceva, e un contemporan,
e un prieten. David nu bănuiește drama care durează de atâtea luni; lupta împotriva dragostei, în care e biruit
întotdeauna, căci iubește altfel decât s-ar cuveni, și iubește obosit, întristat, alergând între cele două
femei[…] fără să-și găsească odihna și înseninarea. […] Dacă cel puțin aș iubi pe una singură din ele; sau
dacă aș reuși să nu mai iubesc femeia, așa cum am izbutit să nu mai iubesc iubirea. Este un adevărat destin
întâmplarea asta; căci urăște dragostea, tot atât de mult ca și David, și simte aceeași întunecată ură a oricărui
bărbat față de femeia care îi va robi libertatea și îl va face să păcătuiască împotriva lui însuși. Dar
întâmplările au fost mai covârșitoare decât inteligența și voința lui. Întâmplarea m-a legat, m-a contopit de
două trupuri; și obișnuința sau cine știe ce blestem m-au făcut să le iubesc sufletele. Nici măcar capriciul,
nici măcar dorința aceea băiețească de aventură, de experiență gratuită – nu mi-a regizat dragostele. Le-am
întâlnit în cale și am căzut; asta a fost tot, dacă ar trebui să vorbesc în rezumat. Numai că nu se poate vorbi în
rezumat de dragostele acestea; fiecare are o lume cu o istorie aparte, și niciodată nu se repetă. Niciun alt om
nu știe nimic despre dragostea altuia. Este întotdeauna un alt miracol sau un alt blestem și fiecare om este
destinat să și-l poarte singur, fără putința de evadare, fără nădejdea unei destăinuiri care să comunice cu
adevărat substanța. Zadarnice sunt confesiunile în dragoste; chiar dacă e mărturisită, rămâne neînțeleasă
celuilalt; fiecare o traduce prin experiența lui, și deci nimeni nu o poate judeca. (Cam retorizez probabil.)
Dav n-are să mă înțeleagă niciodată; nici eu nu mă înțeleg – căci vreau să scap de dragoste și nu pot
(nu se poate, asta e), iubesc și totuși sunt dezgustat de dragoste, iubesc pe Una și totuși mă gândesc la Ghighi
chiar în clipa când o îmbrățișez, iubesc pe Ghighi și totuși o urăsc pentru că mă silește să înșel pe Una… […]
Ce tragic este să rămâi izolat în dragoste. Și am citit undeva că prin dragoste rupi tocmai limitarea, izolarea.
Cu mine se întâmplă altfel, tocmai dimpotrivă; pe mine dragostea să izolează, mă zidește într-un singur zid,
mă ferecă într-o singură fericire dureroasă, o singură agonie…
Unde am rămas?... Încearcă să refacă din nou filmul cu întâlnirea lui David. De data aceasta, gândul
nu-l mai entuziasmează. Oare să fie acasă la ora aceasta? Nu e nici șase; până diseară, aș avea timp destul să-
i spun… dar n-am să fiu în stare să-i spun nimic. Prea l-am lăsat să creadă despre mine ce i-a trecut prin cap.
Pentru el sunt donjuanul cinic; are să-i fie atât de greu ca să mă revoce, să încerce să mă înțeleagă. Poate că
are să creadă că joc teatru, că vreau „să mă schimb”, așa cum obișnuiam să spunem când eram în liceu.
Pentru el sunt Don Juan, pentru Ghighi sunt Faust. Povestea se repetă; pentru fiecare sun altcineva; și îi
iubesc, Dumnezeul meu, cât de mult îi iubesc! (De ce exclam? La urma urmelor, puteam spune foarte bine
ceea ce aveam de spus fără să exclam…) Să rămân până la moarte așa?...
(Mircea Eliade, Întoarcerea din rai)
Subiectul I (12 puncte)
Prezintă, într-un text de 8-12 rânduri, modul în care se concretizează una din funcțiile actului de comunicare
în ambele fragmente citate.