POVESTEA LUI HARAP-ALB, I.

CREANGA

ANALIZA LITERARA A TEXTULUI

Elemente de natură populară

-structura narativă
-motive populare
-personajele amintesc de basmul popular
-fuziunea dintre real si fabulos
-limbajul
Elemente de originalitate
-Arta povestirii
-ritmul rapid
-abundenţa detaliilor specifice
-tendinţa de a dramatiza acţiunea prin dialog
-Fantasticul umanizat
-Umorul
-exprimare mucalită
-ironia
-porecle
-zeflemisirea
-diminutive
-caracterizări pitoreşti
-scene comice
-proverbe
-Limbajul
Problematica şi simbolurile basmului (probe)
-întâlnirea cu ursul
-darurile sacre
-întâlnirea cu Sfânta Duminică
-călătoria
-pădurea
-fiinţa diabolică
-fântâna
-numele de “Harap-Alb”
-jurământul
-animalele
-calul
-namilele
-apa vie şi apa moartă
-nunta
bildungsroman
Elemente de natură populară
-structura narativă
-motive populare
-personajele amintesc de basmul popular
-fuziunea dintre real si fabulos
-limbajul

Ion Creangă porneşte de la modele populare, reactualizând teme de circulaţie universală cu o

vechime uneori mitică.
Structura narativă a basmului scris de Ion Creangă este de fapt cea a basmului popular,
compunându-se din episoade ce reflectă majoritatea funcţiilor relevate de V.I. Propp în
"Morfologia Basmului". Astfel:
-unul dintre membrii familiei pleacă de acasă,
-o interdicţie este specificată eroului,
-interdicţia este încălcată,
-răufăcătorul îşi înşeală victima,
-victima se lasă înşelată,
-eroul este trimis să aducă ceva,
-eroul este pus la încercare,
-el intră în posesia unui obiect magic şi primeşte ajutorul fiinţelor năzdrăvane,
-eroul trebuie să facă faţă unei încercări dificile din care iese învingător,
-eroul este recunoscut,
-răufăcătorul este demascat şi pedepsit,
-eroul se căsătoreşte şi este înscăunat împărat.
Toate aceste funcţii ale basmului pun în evidenţă prezenţa unei serii de motive populare:
cifrele fatidice, simetriile cifrei trei, superioritatea mezinului, călătoria, prezenţa probelor,
darurile sacre, ajutorul animalelor năzdrăvane, apa vie, apa moartă, peţirea, nunta, fixarea în
atemporalitate şi într-un spaţiu nelimitat.
Personajele amintesc de basmul popular: craiul, Verde împărat, Împăratul Roş, Spânul,
Sfânta Duminică, Regina Furnicilor, Regina Albinelor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-
Lăţi-Lungilă, calul năzdrăvan, Harap-Alb aminteşte şi el de Făt-Frumos.
Fuziunea dintre real si fabulos se face la Ion Creangă tot ca în basmul popular, adică fără
nici o pregătire, fără o delimitare netă, ci printr-o naturală contopire a celor două planuri.
Limbajul poartă mărcile celui din basmul popular prin aparenta simplitate, autenticitatea
vorbirii, oralitate determinată de interjecţii, exclamaţii, onomatopee. Există şi formule tipice
mediane sau finale.

Elemente de originalitate în “Povestea lui Harap-Alb”

-Arta povestirii
-ritmul rapid
-abundenţa detaliilor specifice
-tendinţa de a dramatiza acţiunea prin dialog
-Fantasticul umanizat
-Umorul
-exprimare mucalită -ironia -porecle
-zeflemisirea -diminutive -caracterizări pitoreşti
-scene comice -proverbe
-Limbajul

Ion Creangă asimilează un fond folcloric, dar originalitatea lui se realizează prin analiza
următoarelor nivele ale operei: arta povestirii, fantasticul umanizat, umorul, limbajul.

Arta povestirii la Creangă se individualizează prin:

ritmul rapid;
atenţia acordată detaliului;
dramatizarea naraţiunii prin dialog.
Ritmul rapid presupune dinamizarea acţiunii prin eliminarea oricăror explicaţii generale sau
digresiuni. Creangă păstrează schema narativă a basmului popular, dar, în interiorul funcţiilor
specifice remarcate de V.I. Propp el aduce noi episoade, cu o desăvârşită artă a invenţiei narative.
Totuşi, nu se creează senzaţia de încărcare excesivă a firului epic, pentru că toate întâmplările se
derulează extrem de dinamic, de pildă, a treia probă, la care este supus Harap-Alb de către spân:
aducerea fetei Împăratului Roş, cuprinde la rândul său alte trei probe dar succesiunea lor rapidă
face să nu se altereze simplitatea schemei de bază.
De asemenea, Creangă devine original prin abundenţa detaliilor specifice, prin insistenţa
asupra aspectului particular prin nuanţarea mişcărilor. A gesturilor. A vieţii sufleteşti. Personajele
şi acţiunile lor devin astfel de neconfundat, capătă individualitate. La povestitorul popular,
faptele sunt mult mai puţin reliefate. La Creangă, apar amanunte concrete sugestive, care
îndreaptă atenţia nu doar asupra peripeţiilor, ci şi asupra stărilor sufleteşti ale tipurilor morale
prezentate. De pildă, scena în care feciorii craiului, supuşi unei probe a curajului, se dovedesc
fricoşi. Scoate în evidenţă suferinţele unui tată dezamăgit, care le ţine o lecţie de morală
încheiată cu dojana ironică: “La plăcinte înainte , la război înapoi”. Scena în care Harap-Alb se
văicăreşte că spânul îi face viaţa amară reliefează înţelepciunea calului care vorbeşte cu
demnitate unui bătrân al satului. Obişnuit să înfrunte greutăţile prin propriile mijloace şi cu
ajutorul lui Dumnezeu , el îi dă lui Harap-Alb o lecţie despre ce înseamnă acceptarea destinului
şi libertatea omului în limitele acestuia: “Ce-i scris omului, în frunte-i e pus, dar mare-i cel de
sus! S-or sfârşi ele şi aceste de la o vreme”. Cu toate că cititorul este surprins de năvala
întâmplărilor, arta povestirii lui Creangă nu este dominată de acţiune. Acesta devine mult mai
mult un pretext pentru reliefarea unor elemente de viaţă sufletească şi a unor caractere. Scriitorul
are ochi pentru ceea ce este particular, iar auzul lui reţine cu exactitate schimbul de cuvinte dintre
oameni. Prin detalii particulare, Creangă face ca basmul să nu mai poată fi repovestit decât în
pierdere. El trebuie citit ca o operă cultă individuală.
O altă trăsătură a artei de povestitor a lui Creangă este tendinţa de a dramatiza acţiunea
prin dialog. La povestitorul popular, utilizarea dialogului este urmarea unei opţiuni între stilul
indirect sau cel direct. La Creangă, dialogul are funcţie dublă, ca în teatru: prin el se dezvoltă
acţiunea şi se caracterizează personajele, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj. Dacă
se încearcă transformarea în stilul direct al unui fragment din cearta lui Gerilă cu ceilalţi sau din
dialogul întregii cete cu Împăratul Roş în legătură cu ospăţul promis, se reuşeşte reconstrucţia
povestirii, dar nu se poate sugera felul de a fi al personajului decât venind cu explicaţii
suplimentare, inexistente în text. Călinescu afirmă în acest sens “Prea multă atmosferă, prea mult
umor dialogic, prea multă desfăşurare coloristică în paguba mişcărilor lineare epice. Omul de la
ţară vrea epicul gol, fără minuţie de observaţie. Creangă este un autor cărturăresc, ca Rabelais. El
are plăcerea cuvintelor. El este un erudit, un estet al filologiei. Eroii lui nu trăiesc din mişcare, ci
din cuvânt.”

Fantasticul umanizat. În basmul popular, fantasticul este antropomorfizat, adică personajele

fabuloase se comportă, în general, ca oamenii, dar umanizarea lor este convenţională, Abstractă,
fără particularităţi psihice, sociale, naţionale. La Creangă, fantasticul nu numai că este umanizat,
dar este şi localizat. Personajele lui au un comportament, gesturi, o psihologie, o mentalitate şi
un limbaj care amintesc de lumea concretă ţărănească humuleşteană, de eroii <<Amintirilor din
Copilărie>> prin detalii realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan de existenţă care poate fi
localizat geografic şi istoric, personajele de la Harap-Alb la simpaticii monştri care îl însoţesc, se
comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte.
Harap-Alb nu are decât puţine din atributele legendarului Făt-Frumos, el este un ţăran obişnuit
dar harnic şi omenos, ce se maturizează pas cu pas prin aventurile existenţei. Permanent, el este
ajutat să izbândească de Sfânta Duminică, de crăiesele furnicilor şi al albinelor, de calul
năzdrăvan, de cei cinci coloşi, dar numai pentru că merită acest lucru, fiindcă este îndatoritor,
milostiv, muncitor. Adică este înzestrat cu virtuţi consacrate în sistemul etic popular, nu cu
virtuţii supranaturale. De altfel, Sfânta Duminică îi spune că, practic nu ea îl ajută, ci el însuşi se
ajută ajută prin tot ceea ce face:”Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milostiveniei şi inima ta cea
bună te ajuta”,”Destoinicia şi reuşita lui Harap-Alb se bazează pe două criterii importante,
extrase din etica populară: succesele în viaţă sunt datorate valorificării experienţei generaţiei
vârstnice şi permanentelor legături de prietenie şi ajutorări între semeni.
Harap-Alb este un personaj perfect real. El plânge când îl dojeneşte părintele, se mânie şi
loveşte cu frâul în cap ca un flăcău de la ţară, <<Răpciuga>> de cal, este păcălit de spân pentru
că era <<Boboc în felul sau la trebi aieste>>, se dovedeşte <<slab de înger şi mai fricos decât o
femeie>> când se duce în pădurea cerbului, se <<olicăieşte de belele în care îl vâră spânul>>,
<<se bate cu mâna peste gură>>, minunându-se de Ochilă, are simţul umorului, petrecând pe
seama poznelor pe care le fac semenii săi. Eroismul şi bravura lui nu ies din înfruntare cu zmeii,
muma pădurii sau cu alte elemente fantastice pustiitoare şi din înfruntările cu animale cu puteri
neobişnuite dar nicidecum magice : ursul, cerbul, turturica.
Acest gen de confruntări sugerează vechi îndeletniciri ţărăneşti: vânatul, albinăritul, cultura
livezilor şi a grădinilor, creşterea cailor. Niciodată Harap-Alb nu se luptă <<Trei zile şi trei
nopţi>> ca în basm şi nici una din faptele sale nu este fantastică. El se distinge prin inteligenţa şi
cutezanţa cu care înfruntă impasurile, căutând necontenit punctele vulnerabile ale unor forţe ce-i
depăşesc propriile puteri. De pildă, pe cerb îl învinge prin răbdare, prin tăria cu care nu se lasă
ademenit de vorbele ispitoare care-i puteau fi fatale. Modest, ştie exact care-i sunt puterile şi
apelează totdeauna la sfatul şi sprijinul celor din jur.
Prietenii lui Harap-Alb, pe lângă atributele de fabulos popular, au datele unor oameni, ale unor
ţărani obişnuiţi, care se sfădesc, sunt permanent veseli gata să arunce înţepături ironice, sunt
drepţi, cinstiţi, loiali în prietenie, totdeauna gata să înfrunte viaţa. Trăsăturile lor urieşeşti sunt, ca
în cazul eroilor lui Rabelais, un reflex al dragostei de viaţă, al bucuriei de a trăi. Grotescul lor nu
are tonalitatea terifiantă a monştrilor din basm.
În perinderea celor cinci uriaşi putem descoperi o notă carnavelească, amintind de măştile
populare, ca o proiecţie a dorinţei străvechi de a stăpâni natura. Călinescu afirmă că aceşti uriaşi
simbolizează puteri adiacente omului care dintotdeauna şi-a dorit să fie un uriaş, să poată smulge
pădurea, pisa piatra, reteza munţii, modifica temperatura, să vadă şi să atingă totul, să mănânce şi
să bea pe săturate. Cei cinci sunt fantastici doar în măsură în care aspiraţiile omului sunt
fantastice… În rest, se hârjonesc şi se ceartă, cu aprigă vorbă şi sfadă, ca şi copiii de ţărani din
<<Amintiri din Copilărie>>.
Nici împăraţii n-au nimic din rigiditatea tradiţională din basme, atitudinile lor nu sunt
maiestuoase, ci familiare, ţărăneşti. Ei drăcuie ca nişte oameni de rând când sunt pişcaţi de
furnici, se poartă simplu, la vorbă şi la port, vorbesc în dodii, au umor şi înţelepciune, sunt
ironici şi autoironici sau, dimpotrivă, par opaci, dar şi atunci vădesc o mecanică sufletească
omenească, populară, portretizate sporadic, dar umanizate întotdeauna sunt şi celelalte personaje.
Sfânta Duminică, de pildă, locuieşte într-o căsuţă îngrijită, aflată într-o poiană şi rosturile
gospodăriei sale, sunt cele ale uneia humuleştene. Calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor, crăiasa
albinelor sunt reprezentări teriomorfe ale unor arhetipuri umane vizând inteligenţa,
perspicacitatea, devotamentul, loialitatea.
Răul este concretizat prin spân, dar nici el nu are nimic fantastic, ci doar puterile diabolice pe
care lipsa de loialitate şi dorinţa de parvenire atroce se pot pune în orice om.
Umorul reprezintă o altă trăsătură de originalitate a basmului despre Harap-Alb. Autorul său este
o fiinţă jovială, care are vervă şi căreia îi place să stârnească veselia, umorul, jovialitatea limbută
a lui Creangă provin din această zonă de clasicism structural şi nu sunt deloc optimism
superficial, ci, mai degrabă, nostalgie a unor vremi fericite.

Principalele mijloace prin care se realizeaza umorul sunt:

exprimare mucalită, constând din fraze construite printr-o tehnică a aşteptării frustrate, care
contrariază pentru că încep într-un fel şi se termină în altul, cu totul surprinzător:”Să trăiască trei
zile cu cea de alaltăieri”, “se întindea de căldură de-i ajungeau genunchele la gură”;
ironia în stilul lui Rabelais, adică fără tente de sarcasm;
poreclele şi apelativele caricaturale: mangosiţi, farfasiţi, Buzilă ;
zeflemisirea: “Tare-mi eşti drag”…”Te-aş vârî în sân dar nu-ncapi de urechi”;
diminutive cu valoare augmentativă: Gerilă are “Buzişoare”, pentru Setilă, râul de vin este
“Băuturică”;
caracterizări pitoreşti: înfăţişarea lui Gerilă, Ochilă;
scene comice: cearta uriaşilor, discuţia dintre împăratul Roş şi ceata peţitorilor;
Citate în rime, cu expresii şi vorbe de duh, cu proverbe şi zicători populare: “La plăcite înainte,
la război înapoi”. Acest procedeu se referă la erudita paremiologică. Ion Creangă citează la tot
pasul astfel de ziceri populare, introducându-le prin expresia “vorba ceea”, citatul, care
condensează o experienţă anterioară, se potriveşte perfect cu întâmplarea povestită, dând
impresia că este scos din condiţia momentului. În realitate. Creangă este un erudit care ştie
întotdeauna tot ceea ce face, în popor se cheamă ştiinţa vieţii şi când e nevoie de autoritatea
acestei înţelepciuni, o aduce ca argument. George Călinescu îl compara în acest sens cu Antonn
Pann şi cu Rabelais, numindu- “Arhivari de tradiţii”. Erudita paremiologică aşează întâmplările
în perspectiva umanismului popular.

Creangă foloseşte limba populară, totuşi el nu o copiază, ci o recreează şi o toarnă în tiparele

unei rostiri individuale. Originalitatea sa verbală se evidenţiază prin următoarele aspecte:

 Vocabularul specific, cuprinzând cuvinte populare, cu aspect fonetic moldovenesc sau

regionalisme
 Exprimare locuţională ceea ce face ca scrisul său să fie aproape intraductibil în alte limbi;
 Limbaj afectiv, marcat de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etc.
 Economia de mijloace: Creangă este un scriitor fără metafore, expresivitatea limbii sale
provine mai ales din comparaţii, dar şi acestea sunt de fapt, expresii consacrate de
uz:”străluceşte ca un soare”, “vorbeşte ca un nebun”.
 Oralitatea stilului: deşi scrise,frazele lui Creangă lasă impresia de spunere prin toate
procedeele prezentate mai sus, la care se adaugă expresii onomatopeice, verbe imitative,
interjecţii, mulţimea expresiilor narative tipice a întrebărilor retorice care povesteşte cu
variaţii de ton de la seriozitate la glumă şi care intervine ca o a doua expresie literară.

Problematica şi simbolurile basmului (probe)

-întâlnirea cu ursul
-darurile sacre
-întâlnirea cu Sfânta Duminică
-călătoria
-pădurea
-fiinţa diabolică
-fântâna
-numele de “Harap-Alb”
-jurământul
-animalele
-calul
-namilele
-apa vie şi apa moartă
-nunta

Jung spunea că: “Oglinda nu linguşeşte, ea reflectă cu fidelitate pe cel care se uită în ea,
acel chip pe care nu-l arătăm niciodată lumii, pentru că îl ascundem cu ajutorul persoanei –
masca noastră de actori. Aceasta este prima probă de curaj cerută de drumul spre interior, o
probă care-i sperie pe cei mai mulţi, căci întâlnirea cu sine însuţi face parte dintr-acele lucruri
pe care le evităm atâta timp cât putem proiecta în exterior tot ceea ce este negativ”.
 Această concepţie este ilustrată şi în “Povestirea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, basmul
tratând problema maturizării, a formării personalităţii. Probele prin care trece Harap-Alb sunt
menite să-l maturizeze, să-l desprindă cu situaţii pe care le poate întâlni mai departe, pe parcursul
vieţii.
Prima probă este reprezentată de întâlnirea cu ursul, sau, mai exact, întâlnirea dintre prinţ
şi tatăl său. În această probă, prinţul învaţă să sesizeze esenţa ascunsă în spatele aparenţelor.
Înainte de plecarea sa, prinţul primeşte darurile sacre: paloşul, hainele şi calul năzdrăvan
al tatălui său. Acest motiv specific basmului oferă eroului şansa de a se restabili contactul cu
lumea de dinainte de istorie, deoarece, în cele mai multe cazuri, darurile au aparţinut strămoşilor.
Şi în epopeea antică, apare acest simob: personajul homeric, Agamemnon deţine un spectru făurit
de Hefaistos şi care a trecut prin mâinile mai multor zei, eroi şi regi în “Eneida” vergiliană,
personajul învinge în momentul în care primeşte de la zeiţa Venus armele divine în mai toate
tradiţiile religioase, preotul este învestit prin daruri sfinte, care pot fi veşminte ale strămoşilor,
obiecte miraculoase sau totemice. De regulă, în basmul popular, este vorba despre hainele,
armele şi calul tâtâne-său din tinereţe, pe care eroul le primeşte înainte de marea călătorie nu este
vorba despre un dar pur şi simplu, ci despre o dobândire a identităţii, căci eroul află de la cineva
despre existenţa acestora, apoi trebuie să le redea funcţionalitatea: calul trebuie hrănit cu jăratic,
hainele trebuie să i se potrivească, şi de asemenea, curajul său trebuie să fie pe măsura armelor.
Orice obiect vechi, înmagazinează experienţă, poartă însemnele unei biruinţe asupra timpului şi
de aceea reprezintă o verigă a tradiţiei; se dovedeşte capabil să restabilească legătura cu
strămoşii, capătă viziunea şi poate clădi viitorul într-un sens deja creat.
Întâlnirea cu Sfânta Duminică poate fi interpretată şi ea ca o probă: depistarea esenţei
sub aparenţă. Etimologic, duminică înseamnă ziua Domnului şi de aceea este un timp al
sărbătorii, al odihnei şi al meditaţiei. În folclorul nostru, Sfânta Duminică apare ca o figură
antologică, legată în primul rând de sensurile milosteniei creştine şi este reprezentată de ca o
bătrână generoasă, binevoitoare, iar adeseori îndrumătoare a eroului inocent. Rolul ei de
mistagog se justifică în primul rând prin legătura directă cu divinitatea. De fapt, ea apare în
miturile româneşti ca mamă a celor douăsprezece luni ale anului, aşadar ca simbol al ciclului
încheiat, privilegiu descins şi prin faptul că ziua de duminică este cea de-a şaptea, cea care
încheie săptămâna, dar şi perioada zidirii lumii.
Drumul (sau călătoria) este o temă de factură mitică, simbol al vieţii şi motiv esenţial,
în basmele populare, sugerând destinul omului derulat implacabil dinspre naştere spre moarte.
Parcurgerea unui drum imică ritualic sensul existenţei. Ca temă, călătoria propune un mod de
cunoaştere şi de redescoperire de sine. Pentru omul aflat în dilemă, plecarea în lume reprezintă
soluţia eliberării, prin puterea de a alege. Aproape nelipsită din basme, călătoria constituie un
motiv esenţial în structura speciei; drumul eroului are funcţia unei iniţieri, obstacolele întâlnite în
cale îl maturizează şi îl dac să-şi înţeleagă rostul în lume.
Pădurea este primul obstacol întâlnit de prinţ în calea sa, codrul, peisaj închis, loc intim
şi sacru, centru şi izvor al vieţii, spaţiu întunecat şi labirintic ce trezeşte spaimele ancestrale, este
un loc de retragere, de meditaţie şi de rugăciune. Ca orice labirint, pădurea reprezintă şi un loc de
iniţiere, de confruntare cu numeroase probe şi semne care desluşesc drumul sau induc în eroare;
pădurea este şi un simbol al subconştientului ,sugerând rătăcirea în hăţişurile lumii
înfricoşătoarea şi imaginile viselor nocturne. Imaginea pădurii verzi a fost asociată metaforic
eternităţii, unui spaţiu dobândit dincolo de moarte. Aspectul haotic al pădurii reprezintă geneza
universală ( cosmosul a fost la început haos înainte de a se instaura ordinea).
Fiinţa diabolică (Spânul, Omul roşu) reprezintă interdicţia care din teribilism, este
încălcată, fiinţa diabolică este excepţia care dă semnalul dezordinii; omul care poartă un semn
fatal reprezintă un avertisment; în mentalitatea poporului român, oamenii însemnaţi aduc ghinion
(piaza rea) au puteri nefaste şi pot deochia lumea. Printre aceştia se numără spânii, roşcaţii,
infirmii sau care au un semn distinct , avertizând astfel asupra pericolului de care îl reprezintă.
Fântâna este de asemenea o probă din drumul spre maturitate. Ea sugerează un val
inepuizabil şi un spaţiu al biruinţei celui care a scormonit în adâncurile pământului; totodată,
reprezintă şi un loc de regăsire a sinelui sau a perechii ursite prin ritualul oglindirii. În tradiţiile
româneşti, cel care sapă o fântână, poate sugera şi narcisismul adolescentin. Apa din fântână
sugerează botezul, integrarea în societatea umană. Prinţul intră în fântână, însă la ieşire el este
botezat, primeşte numele de “Harap-Alb”. Naşul său fiind, paradoxal, spânul, care are aici rol de
miştagog( iniţiator în tainele lumii).
Numele de “Harap-Alb” înseamnă rob alb sau negru. În mod evident, numele reprezintă
un oximoron, o contradicţie sau cele două laturi ale existenţei.
Jurământul făcut de Harap-Alb este un jurământ pe viaţă, bazat pe experienţa lui şi pe
experienţa trecutului (a tatălui său). Din această cauză, jurământul este sfânt, acest legământ este
ca o promisiune de maturizare, un jurământ în aparenţă rău, malefic, însă cu esenţă bună, menit
să ajute la maturizarea (trecerea la starea de adult).
Albina este considerată (în credinţele multor popoare) o miraculoasă întrupare a spiritului;
ea poartă mesajul divin şi este asociată cunoaşterii şi iniţierii; în mitologia românească, albina
rămâne mesagerul învestit cu puteri magice, deoarece “face miere/mierea se face ceară/ceara se
face fadie/fadia se aprinde/raiul se deschide/Maica Domnului în braţe pe toţi ne cuprinde”, după
cum se spune într-un text popular. În multe legende, poveşti sau colinde, albinele sunt legate de
crearea lumii; ele apar ca ajutoarele creatorului. Simbol solar, albina s-a născut din lacrimile
Maicii Domnului şi este ocrotită de Sânziene sau de alte făpturi miraculoase, dar poate fi socotită
şi un însemn nefast căci i-a fost sortit acul înveninat, aducător de moarte. Albinele
şi furnicile sunt idealuri terimofere ale umanităţii, furnica reprezentând idealul de muncă, iar
albina idealul de hărnicie.
Animalele –simboluri ale vieţii instinctuale, sunt proiectate în numeroase sectoare ale
existenţei, unele sunt benefice, îl ajută pe erou să treacă diferite probe, să învingă obstacolele
apărute în drumul său, de multe ori o albină îi dă aripa sa, o pasăre îi aduce vestea cea
bună, furnicile selectează grămezi de seminţe, în locul eroului, altele sunt rău-prevestitoare sau
ameninţătoare, animalele acvatice simbolizează forţele abisale şi monstruoase; considerate
simboluri selenare, şarpele şi balaurul sugerează sensuri legate de trecerea
timpului. Ursul reprezintă forţa, iar cerbul frumuseţea. Totodată, ele(ursul şi cerbul) fac referire
la îndeletniciri străvechi, cum ar fi vânătoarea, devenind simboluri ale acestora.
Calul –însoţitorul şi sfătuitorul eroului, este prin excelenţă în spaţiul indiano-european,
animalul benefic. În tradiţiile funerare, el conduce sufletul mortului, călăuzindu-l spre lumea
cealaltă, iar în basm se revitalizează periodic, hrănindu-se cu jăratec, protejat de sântoader şi
binecuvântat de Sfântul Ilie, el întrupează atât forţele selenare, cât şi forţe solare, apărând în
credinţele noastre şi ca animal al lumii subpământene şi ca fiinţă înaripată: de pildă, în basme, el
poate pătrunde pe celălalt tărâm, zboară cu gândul, se revitalizează periodic şi cunoaşte toate
vicleniile lumii. De sărbătoarea patronată de Sfântul Toader există tradiţia de a fi lăsaţi liberi toţi
caii satului, să alerge şi să scape de toate frustrările: în sensul acesta, calul poate fi considerat un
depozit de nemulţumire, sau cum îi spune G. Durand, un “perfid şi un nărăvaş”, pe care doar
eroul îl poate îmblânzi; dualismul acestui simbol vine tocmai din această dublă ipostază, de
animal liber şi de animal domesticit cu greu, nesupus de om, el este un pericol, dar şi un animal
care impune teamă. Ca animal învins de erou, calul se transformă în aliat şi călăzitor, un fel de
alterego raţional.
Namilele (Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) sunt simboluri ce reprezintă
idealurile umanităţii, dorinţa de a depăşi limitele. Ele pot reprezenta şi principiul lumii pe dos
(dincolo de fizicul înspăimântător se află o bunătate uimitoare) sau renunţarea la convenţii.
Apa vie şi apa moartă reprezintă alternativele eroului în luptă. În multe basme şi mituri
apare simbolul celor două izvoare, unul dătător de putere şi celălalt moleşitor sau mortal, element
primordial, prezent cu această semnificaţie în aproape toate mitologiile, apa este substanţa
naşterii şi a morţii, având funcţii germinative şi purificatoare, apa sintetizează sensul începutului
şi al regenerării prin dizolvare; abluţiunile, potopul, descântecele cu apa neîncepută au sensul
ştergerii păcatelor, răutăţilor de tot felul, a istoriei înseşi. Există o serie de mituri cosmogenice în
care apa apare ca matrice a lumii.
Nunta reprezintă consacrarea binelui, ultima etapă din maturizare, întâlnirea şi
împlinirea iubirii, nunta face ca ciclul să fie complet, astfel, Harap-Alb se află acum în faţa
ultimului moment important din viaţa unui om (pentru că trecuse deja de naştere, botez, moarte),
acum el îşi primeşte drepturile, iar maturizarea sa poate fi considerată completă.
“Povestea lui Harap-Alb”, poate, deci, fi considerată un bildungsroman, deoarece
urmăreşte formarea maturizării prinţului prin trecerea prin mai multe probe, etape.