DACIA

Nr. 104 (anul X), august 2014 magazin

I. EDITORIAL
CUVÂNT DE ÎNCHIDERE
AL CELUI DE-AL XV-LEA CONGRES
INTERNAȚIONAL DE DACOLOGIE
Dr. NAPOLEON SĂVESCU, președinte
Dragi participanți la lucrările celui de-al XV-lea Con-
gres Internațional de Dacologie, acum, la încheierea con-
gresului, vă rog să-mi permiteți să vă mărturisesc cu toată
sinceritatea că, pentru mine, este o mare satisfacție intelec-
tuală să constat aprecierea din ce în ce mai mare de care
activitatea complexă a societății, manifestată neîntrerupt
timp de aproape două decenii și pusă în slujba adevărului,
se bucură în rândul oamenilor născuți pe pământul înain-
tașilor noștri, dacii întemeietori de neam și de țară. Ca atare,
tot mai mulți compatrioți de pe meleagurile vechii Dacii și din
diaspora se alătură eforturilor noastre de a instila în sufletul
tuturor românilor mândria pentru mărețul lor trecut.
Desfășurat în condiții deosebit de prielnice în zilele
de 18 și 19 iulie a.c. în municipiul Oradea, Congresul In-
ternațional de Dacologie, ajuns la cea de-a XV-lea ediție
și care tocmai s-a încheiat, a dovedit, o dată în plus, că
niciun sacrificiu nu e prea mare când e vorba de procla-
marea adevărului istoric. Apreciez în mod deosebit con-
tribuția substanțială pe care ați adus-o, prin lucrări științifice
de valoare, la cunoașterea mai aprofundată a preocupărilor
istorice din opera unui mare scriitor clasic român, prin tema
”Dacologia la George Coșbuc”. De asemenea, apreciez
la fel de mult lucrările prezentate în secțiunile congresului:
”Dacii în conștiința lumii”, ”Anul Brâncoveanu - Sem- Munca noastră va continua pentru că, așa cum am
nificația martiriului Sfinților Brâncoveanu” și ”File de scris pe coperta revistei ”Dacia magazin”, nu vom accepta
istorie”. Intervențiile pe care le-am ascultat și care vor fi niciodată să ne fie ștearsă memoria, ca popor. Nu vom ac-
publicate în revista ”Dacia magazin” sunt un suport impor- cepta nicodată să ne fie distruse și uitate cultura, religia și
tant în efortul comun de a reașeza istoria străveche a nea- istoria. Nu vom accepta niciodată ca alt neam, indiferent
mului nostru acolo unde îi este, de drept, locul: la temelia care, să ne dea altă cultură și altă religie. Nu vom accepta
creației și devenirii unui popor, poporul român. să-i uităm pe cei dintâi strămoși, dacii ziditori de drept ai
Congresul din acest an, desfășurat în orașul prin neamului căruia îi aparținem.
care curge Crișul Repede, a contribuit, fără nicio îndoială, Prin activitatea noastră complexă, ne dovedim
nu numai la o mai aprofundată cunoaștere a istoriei nea- nouă înșine și dovedim întregii lumi că - așa cum spunea
mului nostru, dar și la o mai strânsă colaborare între noi, George Coșbuc - suntem ”suflet în sufletul neamului”
cei care milităm cu consecvență pentru triumful adevărului. căruia îi evocăm ”și bucuria și-amarul” care au străbătut
Vă mulțumesc tuturor și fiecăruia în parte pentru prezența zbuciumata, dar măreața sa istorie.
entuziastă și pentru aportul semnificativ la mai buna și ade- Prin activitatea filialelor societății noastre, filiale
vărata cunoaștere a istoriei patriei noastre. aflate în România, în Statele Unite ale Americii , Australia,
Mulțumesc, de asemenea, oficialităților munici- Elveția, Franța, Italia, Germania, Moldova, suntem tot mai
piului Oradea și ale județului Bihor care, prin reprezentanții puternici și știm că nimic nu ne poate opri din nobilul efort
lor: Claudia Timofte – director de cabinet la Prefectura care ne călăuzește spre mai binele întregului popor român.
județului – și Lucian Silaghi – director al secției Cultură a Vă aștept cu drag la următoarea noastră întâlnire
județului -, ne-au primit cu ospitalitate și ne-au urat succes dacică și vă doresc tuturor sănătate și succes în activitatea
în desfășurarea lucrărilor congresului. dumneavoastră.

1
 DACIA
Nr. 104 (anul X), august 2014 magazin
”Fără cultul trecutului nu există iubire de țară.”
(Mihai Eminescu)

EVENIMENT DACIC ÎN ROMÂNIA

Arc de adevăr, prin timp

CONGRESUL AL XV-LEA
AL SOCIETĂȚII INTERNAȚIONALE
”REÎNVIEREA DACIEI”
18 & 19 iulie 2014, Oradea, România
prof. Mariana Terra
New York

În fiecare an, Societatea Internațională

”Reînvierea Daciei” (Dacia Revival) își
dovedește înaltul patriotism prin desfășurarea
congreselor de dacologie în cadrul cărora, prin
lucrări științifice de valoare ale membrilor săi, tre-
cutul nostru dacic devine prezent evocat cu în-
dreptățită mândrie.
Acest an a marcat cea de-a XV-a ediție
a congresului și a avut loc în zilele de 18 și 19
iulie, în municipiul Oradea din străvechea noas-
tră Transilvanie. Cei peste 200 de participanți,
veniți cu autocare speciale din București și pri-
miți cu pâine și sare de către un grup de tineri
îmbrăcați în frumoase costume populare, au fost
găzduiți în elegantul hotel Continental Forum de
pe malul Crișului Repede. În acest an, la congres au par-
ticipat, de asemenea, români din Statele Unite ale Americii,
din Germania, Franța și Australia. În onoarea noastră, în
holul hotelului, pe lângă posterul congresului, au fost ex-
puse tablouri cu personalități istorice românești de primă
mărime.
Tema centrală a congresului s-a axat pe ilustrarea
spiritului dacic în opera beletristică și publicistică a
marelui nostru scriitor clasic George Coșbuc. Lucrările
în plen s-au desfășurat în sala Filarmonicii din Oradea și au
fost deschise de dr. Napoleon Săvescu, președintele soci-
etății, care a scos în relief aspecte importante ale mișcării
dacologice:
„Suntem mai hotărâți și mai încrezători ca oricând
că demersurile noastre vor duce la restabilirea oficială a
adevărului privind rădăcinile dacice ale neamului căruia și
noi îi aparținem... Putem spune cu mâna pe inimă că istoria

2

Nr. 104 (anul X), august 2014
dacilor de altădată este istoria românilor de azi... Am spus-
o și o repet: noi nu suntem urmașii Romei! Chiar și cei mai
recalcitranți istorici sunt nevoiți să recunoască - în gând
sau printre rânduri - prioritatea limbajului traco-geto-dacic
în spațiul carpato-dunărean, limbaj care a fost scânteia de
dezvoltare a multor limbi europene...Ne bucură faptul că,
după 1989, în țara noastră are loc o continuă revigorare a
curentului dacic prin asociații, publicații, emisiuni de radio
și televiziune, toate având ca scop final recunoașterea la
nivel oficial a rădăcinii noastre dacice ca popor și evi-
dențierea aportului major al străbunilor daci la făurirea în-
tregii noastre istorii...”
Alocuțiunea președintelui societății exprimă ade-
vărul și a fost primită cu aplauze prelungite.
Cuvinte de bun venit și de succes au fost adresate
participanților de către reprezentanți ai autorităților din mu-
nicipiul Oradea și din județul Bihor: Claudia Timofte, director
de cabinet la Prefectura județului Bihor, și Lucian Silaghi de
la Direcția Județeană pentru Cultură.
Mariana Terra a transmis mesajele de salut ale li-
derilor români din New York și ale unor personalități active
din comunitatea româno-americană: Vasile Bădăluță, fonda-
torul și directorul companiei „Romanian Voice Inc.” care in-
clude programul de televiziune în limba română și ziarul
„Romanian Journal”, precum și proprietar al restaurantului
românesc „Bucharest” unde au loc întrunirile lunare „Dacia
Revival”; Theodor Damian, preot, prof.univ.dr., filosof și
poet, președintele Cenaclului literar „Mihai Eminescu”, di-
rectorul revistei de spiritualitate ortodoxă românească „Lu-
mină Lină”; Cristian Pascu, inginer, președintele Societății
Române Creștine „Dorul”, înființată în New York în anul
DACIA
magazin
1903; M. N. Rusu, critic și istoric literar, redactor-șef al re-
vistei „Lumină Lină”; Cristi Boghian, producător al emi-
siunilor „Romanian Voice Television”, Lia Lungu, ziaristă,
artist vocal; Valentina Ciaprazi, prof. univ., poet; Valeriu
Moldoveanu, inginer, ziarist; Alex Marmara, fotograf profe-
sionist. De asemenea, au fost prezentați românii care au
venit la congres din Statele Unite ale Americii: Florian Câr-
lan, președintele Asociației ”Grigore Vieru”, Virgil Ciucă, in-
giner, poet, Marilena Horvath, profesoară, Nicolae Popa,
inginer, Ion Ștefan, fost deținut politic în regimul comunist,
Alexandru Goțea, profesor, Dima Lascu, inginer, președin-
tele Asociației Macedonenilor din New York, Doina
Mureșan, profesoară, William Flaviu Riţiu, prof. univ.
Dintre lucrările prezentate în plenul congresului,
amintim: „Rolul cercetării istorice în viața Cetății” (Lucian
Silaghi), „Confesiuni - George Coșbuc” (Silviu Torjoc),
„Dacii, punte genetică între populații” (prof. dr. Alex. Rode-
wald, Germania), „George Coșbuc, dacolog ardelean” (prof.
Mihai Popescu), „Dacism și neodacism, încotro ne îndrep-
tăm întru trezirea neamului românesc” (Octavian Sărbă-
toare, Australia), „Idealul libertății naționale și al dreptății
sociale în creația lui George Coșbuc” (prof. Floarea
Necșoiu), „Prima sinteză asupra istoriei strămoșilor noștri
reali” (prof. univ. G.D.Iscru).
În după amiaza de 18 iulie și în dimineața zilei de
19 iulie, lucrările congresului au continuat, pe secțiuni, în
sălile Belvedere, Forum și Paladium din incinta hotelului-
gazdă Continental Forum. Secțiunile au fost:
* Dacologia la George Coșbuc
* Dacii în conștiința lumii
* Anul Brâncoveanu
3

Nr. 104 (anul X), august 2014
Iată câteva dintre titlurile materialelor prezentate:
„Decebal către popor” (Florian Tucă și Marius Popescu),
„Poetul nostru național, George Coșbuc, tălmăcitorul”
(Maria Crișan), „O viziune modernă asupra personalității și
operei lui George Coșbuc” (Lucia Olaru-Nenati), „Dacolo-
gismul în proza lui George Coșbuc” (Aureliu Țonea),
„George Coșbuc, dacul singuratic” (Adrian Bucurescu), „Cel
mai vechi popor european” (Valeriu D. Popovici-Ursu,
Franța), „Elemente de continuitate dacică în vremea voievo-
dului Constantin Brâncoveanu” (Gheorghe Șeitan), „Con-
stantin Brâncoveanu și unirea spirituală a locuitorilor Vechii
Dacii” (prof. Mihai Popescu), „Semnificația martiriului
sfinților Brâncoveanu-Basaraba în istoria națională” (prof.
univ. G.D.Iscru), „Brâncoveanu și dacii: Constantin Vodă
Brâncoveanu, protector al valorilor strămoșești” (Maria
Radu), „Despre cetățile dacice din Bihor” (prof.univ.dr. Sever
Dumitrașcu). Cu emoție în glas, Virgil Ciucă a recitat poezia
proprie intitulată „Omagiu dacologiei”.
Fiecărui vorbitor i s-a înmânat o diplomă de par-
ticipare și un DVD cu înregistrarea cântecului „Noi nu sun-
tem urmașii Romei”, având-o ca solist vocal pe Lia Lungu.
Lucrările prezentate la congres sunt dovada pre-
ocupărilor intelectuale ale autorilor de a cerceta amănunțit
trecutul nostru și de a face cunoscute rezultatele cercetărilor
în așa fel, încât tot mai mulți români să înțeleagă și să
prețuiască istoria noastră milenară transmisă nouă de către
măreții daci.
În seara de 18 iulie, participanților la congres li
s-a servit o cină festivă, însoțită de un program artistic de-
DACIA
magazin
osebit constând din cântece de muzică ușoară și populară.
Un grup de tineri profesioniști, îmbrăcați în frumoase cos-
tume tradiționale, au prezentat dansuri populare românești
în ritm alert.
În cele două zile în care s-a desfășurat congresul,
delegații au vizitat obiective istorice și turistice importante:
Cetatea Oradea și Muzeul Țării Crișurilor, prilej de aprofun-
dare a cunoștințelor privind istoria milenară a acestei fru-
moase zone din nordul țării noastre.
Cel de-al XV-lea Congres Internațional de Dacolo-
gie a adăugat un nou capitol de glorie și mândrie în agenda
de suflet și credință a românilor, urmașii legitimi ai dacilor
de odinioară. Cuvintele marelui nostru poet și filosof Lucian
Blaga ne sunt crez și îndemn: „Rostul istoriei nu este doar
acela de a povesti, de a fi o literatură cu termeni științifici,
ci de a spune adevărul, indiferent dacă place sau nu la un
moment dat”. Acesta este și principiul după care se
călăuzește societatea dacilor din contemporaneitate.
Cele mai calde felicitări doctorului Napoleon
Săvescu, președintele Societății ”Reînvierea Daciei”, tuturor
organizatorilor și tuturor participanților!
4

Nr. 104 (anul X), august 2014
Al XV-lea Congres Internațional de Dacologie
Oradea, 18-19 iulie 2014
După București, Alba Iulia, Târgu Jiu și Buzău,
cetatea de pe malurile Crișului Repede a găzduit ediția din
acest an a congresului, având tema principală ”Dacologia
la George Coșbuc”. Deschiderea lucrărilor și susținerea
prezentărilor în plen au avut loc în Sala Filarmonicii din
Oradea.
Cuvântul de deschidere a fost rostit de dr.
Napoleon Săvescu, președintele Dacia Revival Interna-
tional, inițiatorul congreselor. Au urmat cuvântări de salut
din partea autorităților locale, Direcției Județene de Cultură
și presei locale. Elevii Colegiului Național ”Emanuil Gojdu”
din Oradea au susținut un recital de poezie din opera da-
cologică a lui George Coșbuc.
Comunicarea ”Dacii – punte genetică între popu-
lațiile vechi din Epoca Bronzului și a Fierului și populația ac-
tuală a României”, susținută de prof. univ. dr. doc. Alexander
Rodewald (Directorul Institutului de Biologie Umană și
Antropologie al Universității din Hamburg, Germania, onorat
cu titlul de Profesor Honoris Causa al Universității din Bu-
curești) și dr. Georgeta Cardoș, a fost urmărită cu deosebit
interes. Prima parte a comunicării, a fost o introducere în
paleogenetica modernă, văzută ca „fereastră” către trecutul
omenirii, în elucidarea unor enigme istorice. În partea a
doua au fost prezentate originea și înrudirea populațiilor
vechi și actuale din România, văzute prin prisma dovezilor
genetice și paleogenetice.
Comunicările privind multiplele contribuții ale lui
George Coșbuc la îmbogățirea cercetărilor istorice, lingvis-
tice, etnografice și antropologice și a creației literare privind
strămoșii noștri geto-daci au pus într-o lumină nouă perso-
nalitatea complexă a marelui poet, traducător și ziarist
român ardelean.
În încheierea prezentărilor în plen, a fost lansată
ediția a șasea a lucrării „Strămoșii noștri reali geții-dacii-
tracii-illirii … națiunea-matcă din vatra «Vechii Europe», de
conf. univ. dr. G. D. Iscru.
În continuare, lucrările congresului s-au desfășurat
pe secțiuni, în sălile Belvedere, Forum, Paladium și
Panoramic ale hotelului Continental Forum, situat pe malul
Crișului Repede. Cele patru secțiuni au fost „Dacologia la
George Coșbuc”, „Dacii în conștiința lumii”, „Sfinții martiri
brâncoveni și unitatea spirituală a locuitorilor Vechii Dacii”
și „Oradea – file de istorie”.
Comunicările au fost pregătite și susținute de
cercetători din cele mai importante centre culturale ale
României, dar și din Statele Unite ale Americii, Australia,
Franța, Germania, Elveția etc., care au prezentat diverse
aspecte ale vieții și activității lui George Coșbuc, accen-
tuând preocupările sale de căutare a rădăcinilor indo-eu-
ropene ale geto-dacilor și importanța creațiilor sale literare.
Comunicările privind rolul dacilor și Daciei în
conștiința lumii au urmărit consemnările istorice și istori-
ografice, mărturiile literare, artistice și arhitecturale păstrate
DACIA
magazin
Prof. dr. Mihai Popescu
în România, în Europa și în lume.
Contextul geopolitic, diplomatic, politic, militar, re-
ligios, cultural și spiritual al Țărilor Române la sfârșitul se-
colului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea a fost
analizat în cadrul secțiunii dedicate sfinților martiri Constan-
tin Brâncoveanu-Basaraba și fiii săi. Încercările domnitorului
muntean de a asigura unitatea religioasă, culturală și spiri-
tuală a tuturor românilor din Transilvania, Țara Românească
și Moldova au fost analizate în contextul fragil al echilibrului
căutat de români între Imperiul Otoman, Imperiul Habsbur-
gic, Imperiul Țarist, Regatul Poloniei și interesele regatelor
Franței, Prusiei sau Suediei. În cancelariile regale sau im-
periale ale acestor mari puteri ale vremii, erau pregătite sce-
narii de (re)constituire a unui ducat sau regat al Daciei,
condus firește de un duce, mare duce sau rege din dinastia
inițiatoare și protectoare, iar domnitorul muntean voia ca
unitatea spirituală a locuitorilor Vechii Dacii să asigure un
conținut românesc autentic și durabil în eventualitatea rea-
lizării unuia dintre aceste scenarii politice sugerate de cores-
pondența diplomatică a vremii și dovedite ulterior de istorici
cu documente din arhivele curților imperiale și regale res-
pective. O comunicare deosebită, susținută de jurnalista de
origine libaneză Nabila Bechara-Cuza, l-a prezentat pe
Sfântul Constantin Brâncoveanu drept primul ctitor al
cristalizării națiunii arabe, prin publicarea primei cărți tipărite
în limba arabă din lume (Snagov, 1713).
Cea de-a patra secțiune a congresului a fost de-
dicată cercetărilor arheologice, istorice, istoriografice, reli-
gioase, etnografice și culturale locale. Profesori universitari,
profesori și cercetători din Oradea și Crișana au prezentat
cetățile dacice din Bihor și Crișan, sistemul de apărare al
cetății din Oradea, heraldica orașului Oradea și a județului
Bihor, rolul revistei „Familia” ca tribună culturală națională
a românilor de pretutindeni.
Autorii comunicărilor au profesii dintre cele mai di-
verse: istorici, muzeografi, profesori și profesori universitari
la diverse discipline umaniste, științifice și tehnice, ingineri,
economiști, medici, juriști, etnografi, antropologi, preoți, bi-
bliotecari, ofițeri și generali ai armatei române, oameni
politici, iar perspectiva specifică fiecărei profesii aduce ori-
ginalitate și diversitate, abordări interdisciplinare și trans-
disciplinare, considerate mai puțin consistente și neluate în
seamă de istoriografia oficială.
Rezumatele majorității lucrărilor au fost publicate
în numărul dedicat Congresului al revistei „Dacia magazin”
(nr. 102-103, disponibil și online la adresa www.dacia.org),
însă prezentarea comunicărilor integrale în plen și pe secți-
uni a dat viață informațiilor și a prilejuit cunoașterea reci-
procă între lectori și public.
Singura „nemulțumire” a multor participanți a fost
că nu au putut asculta personal comunicările prezentate si-
multan la cele patru secțiuni.
5

Nr. 104 (anul X), august 2014
II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE
BĂTĂLIA TOPONIMICĂ DINTRE DACIA ŞI ROMÂNIA
DE-A LUNGUL ISTORIEI
II. DE LA DACIA LUI TRAIAN
LA DACIA LUI REGALIAN ŞI GALERIU
l Soarta Daciei getice, atât de mult râvnită de
Roma imperială, a fost decisă de cele două mari războaie
dintre dacii conduşi de regele Decebal şi trupele imperiale
romane, comandate de împăratul Traian.
În primul război, extrem de sângeros, purtat în anii
101-102 d.Chr., dacii conduşi de regele Decebal au fost în-
vinşi, romanii impunându-le o pace ruşinoasă, umilitoare.
Pe lângă condiţiile grele impuse dacilor, împăratul Traian a
făcut prima tăietură dureroasă în vatra Daciei getice nord-
dunărene, anexând provinciei Moesia Inferior cea mai mare
parte a Munteniei, cu Câmpia getică, precum şi sudul
Moldovei de astăzi. Împăratul Traian s-a întors la Roma în-
cununat cu succes şi a primit titlul de Dacicus Maximus,
fiind primul împărat roman acoperit cu o asemenea glorie
nepieritoare.
În urma celui de-al doilea mare război dintre daci
şi romani, din anii 105-106 d.Chr., în care dacii au fost în-
frânţi, iar regele Decebal s-a jertfit pentru a nu cădea viu în
mâinile invadatorilor, statalitatea geto-dacică nord-dunăre-
ană a fost întreruptă în mod violent. O parte din Dacia Ge-
tică a fost transformată de către Imperiul roman în provincie
romană. Noua provincie, contruită la nord de Dunăre, a
cuprins cea mai mare parte a Banatului de astăzi, Oltenia
şi podişul Transilvaniei, păstrând numele băştinaş DACIA
(oficial Dacia Augusti) - după numele dacilor supuşi şi inte-
graţi cu forţa în „ordo romano”, deşi medicul personal al îm-
păratului Traian denumea SCIŢIA teritoriul cucerit şi rupt din
vatra Daciei nord-dunărene(19). Împăratul Traian a consi-
derat noua sa cucerire o provincie captivă (Dacia Capta), a
luat dacilor tributul de luptă, a adus colonişti „din toată
lumea romană” pentru exploatarea bogăţiilor, îndeosebi
aurul şi sarea, şi a menţinut numeroase trupe pentru
supravegherea şi apărarea teritoriului cucerit, precum şi
pentru ţinerea în strictă ascultare a dacilor învinşi.
l După formarea provinciei Dacia, o mică parte
dintre băştinaşi au fost folosiţi în administraţia provincială
şi au colaborat de nevoie cu noii stăpâni. Însă, marea masă
a dacilor supuşi, în frunte cu nobili şi preoţi iniţiaţi, s-a retras
în munţi, unde s-au organizat după „dreptului gintei”, potrivit
străvechilor legi pelasge (valahe) - BELAGINES -, care au
devenit „Legile Obiceiului Pământului”.
Dacii supuşi au aplicat legile străvechi în condiţii
DACIA
magazin
dr. Aurel V. David
de supravieţuire a neamului. Principala formă de organi-
zare a dacilor provinciali a devenit „obştea”- unde legile ro-
mane n-au avut aplicare. „OBŞTILE” - alcătuite de mai mulţi
„moşi” - aveau în spate „un neam” care stăpânea pământul
în devălmăşie(20). Fiecare obşte era condusă de sfatul
bătrânilor”, format, de regulă, din bătrâni numiţi şi „înţelepţi”,
cunoscători ai legilor străvechi. Legile valahe, numite şi
„rânduieli”, erau transmise, ca în vremea pelasgilor (ra-
manilor şi valahilor), din generaţie în generaţie, prin viu grai.
Din acele momente grele, istoria neamului geto-dacic a fost
strâns legată de instituţii înfrăţite, precum „moşie”-
„moşnean”-„moştenire”-„moştenitor”, aflate în conexiune or-
ganică cu „patrie”-„pământ”-„ţară”-„vatră”. Înstrăinarea sau
pierderea pământului a fost considerată de către dacii
supuşi ca pedeapsă a neamului. De aceea, cea mai impor-
tantă „lege valahă” a avut în vedere blestemul aruncat
asupra celor care vând sau înstrăinează în orice chip, vatra
obştilor, ca dreptul ginţii la viaţă. Obştile au constituit ulterior
temelia organizării entităţilor politico-statle în vatra Daciei
getice.
l În afara provinciei romane nord-dunărene, ruptă
de legiunile romane din Dacia getică, a rămas o lume a
geto-dacilor (numiţi convenţional dacii liberi), care i-a
cuprins pe geţii din Muntenia, costobocii din Carpaţii nordici,
daci mari din aşa-numita Silvanie (ţinuturile Crişana, Sălaj,
Sătmar) şi din Maramureş, precum carpii din Moldova cen-
trală. Aceşti geto-daci s-au aflat în diferite raporturi sau sis-
teme politico-militare de dependenţă faţă de Imperiul
Roman, constituind, însă, un permanent şi real pericol pen-
tru „ordinea romană” din provincia Dacia(21).
l În perioada existenţei provinciei romane Dacia,
vreme de 165 de ani, „dacii provinciali” s-au răsculat ori de
câte ori au avut prilejul. Izvoarele istorice menţionează un
şir necurmat de răzmeriţe, combinate cu războaie de dezro-
bire de sub robia Romei, declanşate de dacii liberi, singuri
sau având ca ajutor neamuri aşa-zis „barbare”, care se
aciuaseră prin învoială în vatra dacică nord-dunăreană.
l Prin răzmeriţele şi războaiele de dezrobire a Da-
ciei de sub robia Romei, băştinaşii şi-au conservat identi-
tatea şi au impus-o în faţa autorităţilor romane, care s-au
văzut nevoite să o recunoască şi să o respecte. Prima răs-
coală a dacilor subjugaţi s-a declanşat în anul 117 d.Chr.,
6

Nr. 104 (anul X), august 2014
la scurt timp după moartea împăratului Traian şi începutul
domniei succesorului său, împăratul Hadrian. În iureşul răs-
coalei, dacii provinciali au fost sprijiniţi de fraţii lor, dacii liberi
- ajutaţi la rândul lor de sarmaţii aşezaţi prin învoială în nord-
estul Câmpiei getice şi deasupra deltei Dunării şi litoralului
nordic al Mării Negre. Autorităţile romane au recunoscut
identitatea duşmanilor „barbari”, numind evenimentele re-
spective „război dacic”(22). Acest război a fost, în fapt, o in-
surecţie generală a dacilor liberi, ajutaţi de sarmaţi (iazigi
şi roxolani), care au cerut noilor stăpâni să respecte drep-
turile „obştilor”.
l Drept urmare a înfrângerilor suferite în con-
fruntarea cu „barbarii”, împăratul Hadrian a abandonat te-
ritoriile ocupate în Câmpia getică şi sudul Moldovei de
astăzi, a retras hotarul provinciei Dacia pe râul Olt, iar pe
cel al provinciei Moesia Inferior pe limesul Dunării, dis-
trugând şi partea de deasupra a podului construit de Apol-
lodor din Damasc la Drubeta(23).
l În vremea împăratului Antonius Pius (138-161
d.Chr.), considerat de istoricii romani „împărat bun”, s-au
produs mai multe răscoale în diferitele părţi ale Imperiului.
Documentele vremii i-au menţionat între neamurile răscu-
late (germani şi iudei) şi pe „daci”, potoliţi în mod sângeros
prin intervenţia trupelor romane. Panegiricul lui Aelius Aris-
tide către Roma rostit în aprilie-iunie 144 vorbea de „ne-
bunia geţilor”(24), „vindecată” cu ajutorul Legiunii XIII
Gemina şi a noilor trupe auxiliare aduse urgent în provincie.
Deci, la mijlocul secolului al II-lea d.Chr., numele „DAC” şi
„GET” erau folosite în „lumea romană” pentru a defini ace-
laşi neam, care-şi afirma identitatea prin luptă, adică prin
încercări permanente, cu arma în mână, de a ieşi de sub
robia Romei imperiale.
l Împăraţii care au urmat pe tronul Imperiului
roman după moartea lui Traian au încercat, în disperare,
folosind diplomaţia şi forţa armelor, să menţină sub
stăpânire provincia Dacia, întrucât aducea mari foloase pen-
tru „lumea imperială romană”. Pentru a putea fi apărat şi
exploatat cu maximă eficienţă, începând cu împăratul
Hadrian teritoriul provinciei „Dacia Augusti” a fost fragmentat
în subdiviziuni administrative(25), numite succesiv:
- Dacia Superior - care a cuprins Transilvania, Ba-
natul şi vestul Olteniei de astăzi (moştenind cea mai pare
parte a Daciei Augusti) şi Dacia Inferior - care a cuprins estul
Olteniei (în principal valea Oltului) şi probabil colţul de sud-
est al Transilvaniei;
- Dacia Apulensis (pe locul Daciei Superior, cu
capitala la Apullum), Dacia Porolissensis - formată din teri-
toriile Daciei Apulensis situate la nord de râurile Arieş şi
Mureş (cu capitala la Porolissum) şi Dacia Malvensis (pe
teritoriul Daciei Inferior, cu capitala la Malva - devenită Ro-
mula).
l În vremea împăratului Commodus (180-192
d.Chr.), legiunile romane s-au confruntau din nou cu dacii
liberi, precum şi cu dacii subjugaţi - numiţi provinciali de
„Historia Augusta”, care încercau prin luptă, cu ajutorul
fraţilor lor, să se elibereze de sub stăpânirea romană. „Vita
Commodus” a consemnat că în vreme ce acest împărat
DACIA
magazin
trăia în desfrâu „prin generalii săi, a învins pe mauri, pe daci
(victi daci) şi a restabilit stăpânirea în Britania, Germania şi
Dacia, provincii care voiau să o înlăture”(26). Deci, după
aproape un secol de stăpânire romană la nord de Dunăre,
numele „DACI” era folosit cu teamă, dar şi cu respect, de
către autorităţile romane, atât pentru dacii provinciali, cât şi
pentru cei din afara provinciei - dacii liberi -, cu care trupele
romane de pe frontiera provinciei Dacia se aflau în continuă
confruntare, cu sorţi schimbători.
l La începutul secolului al III-lea d.Chr., agresivi-
tatea Romei imperiale, care continua să-şi aroge dreptul de
a fi „stăpâna lumii”, precum şi confruntările politice pentru
tronul Romei au produs consecinţe nefaste şi în planul iden-
tităţii neamului geto-dacic. După moartea împăratului Sep-
timius Sever (în anul 211 d.Chr.), - primul împărat roman
originar din nordul Africii -, fiii săi, porecliţi Caracalla (numele
unei mantale de ploaie purtate în Galia!) şi Geta (Getul!),
au preluat tronul imperial, pe care însă n-au fost capabili
să-l împartă. Aceştia au fost pe punctul de a împărţi Imperiul
roman, Geta urmând a primi Orientul. Însă, în decembrie
211 d.Chr., Geta a fost asasinat de fratele său, Caracalla,
care a poruncit ca răzbunarea să-l urmărescă şi dincolo de
moarte. Geta a fost declarat duşman al Imperiului roman,
fiind supus reprimării aplicată în Imperiul roman, denumită
«damnatio memoriae». Prin această măsură represivă, nu-
mele condamnatului era şters de pe toate inscripţiile, sta-
tuile care îl înfăţişau erau ridicate de pe socluri şi topite,
pentru ca cel condamnat să dispară din istorie.
Astfel a căzut pradă furiei politice a Romei imperiale, nu-
mele de «GET», - purtat de străvechiul neam al geţilor de
la «capul şi începătura moşilor», adică dinainte de înte-
meierea Romei.
NOTĂ: Istoricul Cassius Dio, un „roman” de origine
greacă, autor al lucrării Istoria romană (Romaikai historia),
a consemnat că împăratul Caracalla «a ucis de îndată pe
cesarienii şi pe soldaţii credincioşi lui Geta, cam în număr
de douăzeci de mii, bărbaţi şi femei, fără osebire, după cum
i-a prins pe fiecare, la întâmplare, în palat». Dintre oamenii
de vază a căzut victimă Papinianus, al cărui ucigaş a primit
doar mustrarea că s-a folosit de… topor şi nu de sabie. Lui
Caralla i-a umblat în gând să-l lichideze şi pe Cilo - cel care-
i crescuse şi de la care n-avusese decât bine». Soarta tri-
bunului şi a soldaţilor trimişi cu acest tribun a fost
condamnarea la moarte sub pretextul unei «conjuraţii», în
realitate «pentru că nu-l omorâseră pe Cilo». Foarte mulţi
romani au devenit atunci victime ale denunţurilor calom-
nioase. Cassius Dio afirmă că «era de ajuns, de pildă, ca
cineva să scrie sau numai să rostească numele de «GETA»
pentru a fi de îndată pierdut!» De teamă, chiar poetzii «nu
mai foloseau acest nume în comediile lor, ţinând seama că
până şi bunurile din testamentul celor în care se afla scris
acest nume au fost confiscate».
l În anul 212 d.Chr., împăratul Caracalla a emis
actul politico-juridic numit Constituţia Antoniniana(27), prin
care, formal şi cu mare strigare peste „lumea romană” a
garantat cetăţenia tuturor locuitorilor imperiului sub sin-
tagma „cives romanus”, adică cetăţean al Imperiului roman.
7

Nr. 104 (anul X), august 2014
Prin acest act, Roma imperială a obţinut, conjunctural, două
efecte: pe de o parte, au fost obligaţi la plata impozitelor toţi
locuitorii care aveau bunuri şi venituri, iar pe de altă parte a
fost ştearsă, în mod ocult, identitatea etnică, de neam, a
băştinaşilor din vatra vechii Dacii. Actul respectiv a adus
provinciei Dacia multă mizerie şi suferinţă, întrucât privile-
giaţii (coloniştii şi urmaşii acestora), temeinic ancoraţi în
viaţa politică a provinciei, i-au obligat la muncă forţată pe
ţăranii băştinaşi, mărirea impozitelor căzând asupra băşti-
naşilor daci exploataţi.
l Această ştergere a memoriei etnice a dacilor
provinciali a generat reacţia extrem de violentă a geţilor din
afara arcului carpatic. În anul 212 d.Chr., la puţin timp după
transformarea acestora din „daci” în „cetăţeni romani” îm-
păratul Caracalla s-a trezit cu atacul „barbarilor” geţi din
răsăritul Carpaţilor şi din stepele getice nord-pontice. În anul
214 Chr., geţii carpatini (carpii) şi geţii nord-pontici (numiţi
goţi) au atacat din nou hotarele provinciei Dacia, ajungând
pe linia Dunării, unde au fost opriţi şi obligaţi să încheie pacea.
După încheierea păcii, împăratul Caracalla şi-a
făcut o gardă personală formată din „geţi” şi „goţi” numiţi
„leii scitici”. Împăratul Caracalla a recunoscut că geţii şi goţii
erau de acelaşi neam, fiind consideraţi sciţi atât geţii, cât şi
goţii. Pentru că a reuşit să încheie pace cu „barbarii”, îm-
păratul Caracalla şi-a mai adăugat cognomenele de Geticus
Maximus şi Quasi Gothicus. Deci, dacă numele de „get” a
fost eliminat printr-o măsură politică cu caracter exclusiv
reprimator, numele „dac” a fost eliminat de autorităţi printr-
o măsură administrativă, imperială, dar cu tentă „socială”,
sperându-se că dacii vor renunţa de bună voie la acest
nume. Însă, dacii n-au renunţat la numele etnic strămoşesc,
iar împăratul Caracalla a fost nevoit să recunoască public
identitatea neamului dacic, folosind în relaţiile cu dacii din
nordul provinciei, cu care se afla în război, un interprex Da-
corum, adică translator de limba dacilor(28).
l Cu toate măsurile de reprimare, numele „dac” n-
a putut fi eludat, întrucît continua să creeze spaimă pentru
autorităţile imperiale. Astfel, istoricul Dio Cassius scrie că
nu peste multă vreme, în timpul împăratului Macrinus 217-
218 d-Chr.) „dacii pustiau o parte a Daciei şi ameninţau să
se lupte mai departe, după ce-şi luaseră îndărăt ostatecii
pe care-i primise Caracalla sub cuvânt de alianţă”(29). Însă,
numele „get” a fost folosit cu mare teamă şi precauţie de
către istorici, iar autorităţile imperiale l-au evitat, eludat sau
reprimat, întrucât doar pronunţia acestuia genera groază şi
spaimă. În locul numelui „GET”, care fusese condamnat la
damnatio memoriae, a rămas în istorie numele „GOT”, sub-
stituit celui de „GET”. Împăraţii romani care s-au confruntat
ulterior cu dacii provinciali şi cu geţii din răsăritul Carpaţilor
Orientali şi-au luat titlul aureolat, după obiceiul vremii, de
„Carpicus Maximus” şi de „Dacicus Maximus”.
l În anul 236 d.Chr., împăratul Maximinus Thrax
(Tracul, 235-238 d.Chr.), primul împărat roman de origine
„barbară”, primul dintre împăraţii-soldaţi, a fost obligat să
lupte împotriva dacilor liberi - carpii, care atacau Imperiul în
alianţă cu sarmaţii. Acesta a primit titlul de „Dacicus Ma-
ximus” şi „Sarmaticus Maximus”. El s-a ferit, probabil, sub
DACIA
magazin
blestem de neam, să poarte titlul de „Carpicus Maximus”
sau „Geticus Maximus”, cu toate că se războise, de fapt, cu
„geţii”, reprezentaţi de mlădiţa lor est-carpatină - „carpii”.
După cum avea să afirme Ammianus Marcellinus, „Maximi-
nus Thrax… se tragea din neamul carpilor”, iar „Vita Maxi-
mini” consemna că acesta era „Iubit de geţi (Getis) în mod
deosebit, ca şi pe unul dintre ai lor”). Pe acest împărat, ar-
mata l-a ridicat, dar tot ea l-a asasinat atunci când a devenit
înfometată şi istovită.
l Împăratul Filip Arabul (244 - 249 d.Chr.), numit
astfel după originea familiei sale, şi-a început domnia cu
respingerea germanicilor care atacau Pannonia şi a „goţilor”
care invadaseră provincia Moesia, pe care i-a înfrânt în anul
248 d.Chr. În urma luptelor grele purtate la Dunărea de Jos
între anii 245-247 d.Chr., împăratul Filip Arabul a respins
cea mai puternică invazie a carpilor, adoptând titlul triumfal
„Carpicus Maximus”.
l Împăratul Decius (249-251 d.Chr.), proclamat de
legiunile din Moesia, a luptat atât la nord, cât şi la sud de
Dunăre, împotriva dacilor liberi - „carpii” şi „goţii” -, care se
constituiseră într-o alianţă de temut şi ameninţau atât linia
Dunării, cât şi provincia Dacia. Acest împărat şi-a luat titlul
de „Dacicus Maximus”(30), fiind numit oficial restitutor Da-
ciarum, iar provincia Dacia a devenit în viziunea autorităţilor
imperiale - Dacia Felix. Împăratul Decius a murit la Abrittus,
(azi Razgrad, în Bulgaria), în lupta împotriva „goţilor”, adică
a geţilor nord-pontici.
l În vremea împăratului Gallienus (253-268 d.Chr.)
au continuat invaziile „barbarilor”, respectiv dacii liberi -
„carpi” şi „goţi”. În anul 257 d.Chr., acesta i-a respins pe bar-
bari, luându-şi titlul de „Dacicus Maximus”. Însă, acel an s-
au răsculat băştinaşii din provinciile dunărene Pannonia,
Dacia şi Moesia. În fruntea acestora s-a aflat însuşi guver-
natorul provinciei Pannonia - Ingenuus -, care s-a proclamat
împărat, stabilindu-şi capitala la Simium (azi Sremska Mitro-
vica, Serbia). Însă, răsculaţii („uzurpatorii”) au fost înfrânţi
de împăratul Gallienus (în bătălia de la Mursa, azi, Osjek -
Croaţia), Ingenuus ucis, iar răsculaţii, îndeosebi cei din
provincia Moesia, au fost reprimaţi cu mare cruzime (inclusiv
rudele acestora fiind condamnate la moarte). Această cru-
zime a stârnit nemulţumiri în rândurile armatei imperiale, în
care se aflau numeroşi daci (moesi, misi).
Pentru stăpânirea situaţiei, în primăvara anului 258
d.Chr., împăratul Gallienus l-a numit în funcţia de coman-
dant al armatelor din zona Dunării de mijloc şi de jos, pe
generalul Regalian, comandantul forţelor armate din
„ducatul Illyriei” (care cuprindea provinciile Tracia, Moesia,
Dacia, Dalmaţia şi Panonia). Acesta era de neam dacic,
fiind chiar rudă cu însuşi Decebal(31), şi că „a purtat cu vite-
jia mai multe războaie împotriva Sarmaţilor”. Însă, răscoala
băştinaşilor geto-daci a reizbucnit, iar în vara anului 258
d.Chr., Regalian şi trupele de sub comanda sa au fraternizat
cu răsculaţii. În confruntarea cu trupele imperiale, Regalian
s-a aliat cu „goţii”, cu herulii şi cu tarvingii, sprijinind răs-
coalele izbucnite în provinciile Raetia, Gallia, Britannia şi
Egipt. În acel context, Regalian s-a rupt de Imperiul Roman,
s-a proclamat împărat, recunoscut de autohtonii de pe am-
8

Nr. 104 (anul X), august 2014
bele maluri ale Dunării, a restituit neamului numele de
DACIA, făurind la nord de Dunăre, deci în Dacia getică, o
împărăţie care s-a întins de la Dunărea de Mijloc (din dreptul
aşezării Budama/ Budes - azi, Budapesta) şi pădurea
Hercinică, până la Nipru şi Marea Getică (Negră) şi de la
Vistula Superioară şi Pripet până la Dunărea de Jos.
Regalian a stabilit capitala noului regat dacic la
Sarmisegetusa, a bătut moneda proprie - „regalianul de
argint” - prima monedă etnică geto-dacică renăscută şi a
readus religia monoteistă - în esenţă „zalmoxianismul”. Pen-
tru a-şi întări poziţia, el a ridicat-o pe soţia sa Sulpicia
Dryantilla la rangul de Augusta. Împotriva lui, romanii i-au
folosit pe sarmaţii roxolani, însă după victoria împotriva
acestora a fost ucis de o coaliţie formată din geţi integraţi
în „ordinea romană” (trădători) şi sarmaţi roxolani. Astfel a
eşuat prima încercare de reconstituire a Daciei de către au-
tohtoni şi pentru autohtoni, adică o Dacie a dacilor!
l Împăratul Claudius II (268-270 d.Chr.), a obţinut
în anul 269 d.Chr., o răsunătoare victorie asupra goţilor şi
herulilor care invadaseră Peninsula Balcanică.Victoria i-a
adus cognomenul de „Gothicus” şi a pus stavilă, pentru
câteva decenii, atacurilor acestor „neamuri barbare” îm-
potriva imperiului.
l De la cumpăna secolelor II-III d.Chr., atacurile
vijelioase ale dacilor liberi, în fruntea cărora s-au situat
CARPII - adică dacii carpatini -, aliaţi cu fraţii lor GEŢI -
vieţuitori în stepele din nordul Mării Negre - n-au mai putut
fi oprite. Împăratul Lucius Domitius Aurelianus (270-275
d.Chr.) a purtat numeroase războaie împotriva vandalilor în
Pannonia, a iuthungilor în Italia, a goţilor şi carpilor la
Dunăre. În anul 273 d.Chr., un atac la sud de Dunăre al
carpilor a fost respins de armata romană, condusă de îm-
păratul Aurelian, de obârşie tracică. Împăratul şi-a luat titlul
de „Carpicus Maximus”.
În anul 275, dacii situaţi in Câmpia Tisei, au atacat
provinciile romane. Armatele conduse de împăratul Aure-
lian, au reuşit să-i înfrângă. Împăratul Aurelian şi-a luat titlul
de „Dacicus Maximus”. În aceste condiţii, împăratul Aure-
lian, convins de apropierea sfârşitului ocupaţiei imperiale
romane a provinciei Dacia, a retras, din interes strategic şi
raţiuni politice, armata şi administraţia romană la sud de
Dunăre. Pentru a se justifica în faţa Senatului roman şi a-l
convinge că retragerea a avut caracter strategic, împăratul
Aurelian a înfiinţat la sud de Dunăre o nouă provincie, nu-
mită Dacia Aurelia(32).
Aceasta a fost constituită din partea de răsărit a
provinciei Moesia Superior şi partea de apus a provinciei
Moesia Inferior, în următoarea cuprindere teritorială: la nord
- din dreptul Orşovei, până la vărsarea râului Oescus (azi
Iskăr în Bulgaria) în Dunăre, iar la sud atingea cursurile
râurilor Axius (azi Vardar) şi Strymon (azi Struma), incluzând
aici şi oraşele Scupi (azi Skopje) şi Pautalia (azi Kiustendil).
Noua provincie a fost împărţită în două unităţi administrative
denumite: Dacia Ripensis - cu capitala Ratiaria (azi Arcar,
în Bulgria) şi Dacia Mediterranea (Dacia din mijloc), cu ca-
pitala la Serdica (azi Sofia, capitala Bulgariei).
l Provincia romană nord-dunăreană numită Dacia
DACIA
magazin
n-a mai putut fi reconstituită niciodată de către Imperiul
roman. Însă, ocupaţia romană, vreme de 165 de ani, ma-
nifestată sub toate formele de stăpânire în raporturile dintre
învingători şi învinşi, a produs mutaţii etno-spirituale pro-
funde, care şi-au pus pecetea asupra întregii istorii a spa-
ţiului carpato-danubiano-pontic. În noul context istoric, dacii
care au rămas în afara provinciei Daciei romane, numiţi
generic „dacii liberi”, ajutaţi de ginţi războinice apărute din
stepele scitice, au încercat să refacă statalitatea existentă
înainte de ocupaţia imperială romană. Însă, vatra neamului
- care a marcat geografic „vechea Europă” - a fost mereu
pândită, călcată, ruptă în fâşii sau spartă în bucăţi de către
neamuri migratoare vrăjmaşe, venite atât din răsăritul înde-
părtat al Asiei, cât şi din ţinuturile reci ale nordului Europei
să ceară „pământ şi apă”.
l Curajul dacilor nord-dunăreni în confruntarea cu
Imperiul roman a crescut din momentul în care linia Dunării
a redevenit frontiera între Dacia getică şi imperiu. Astfel, Im-
periul roman a fost nevoit să intre în defensivă în faţa „bar-
barilor geţi”, care au început să „roadă” limes-ul dunărean.
Aceştia ameninţau să invadeze provinciile sud-dunărene ale
Imperiului nu pentru a cuceri teritorii şi a subjuga neamuri,
ci pentru a-i elibera pe geţii sud-dunăreni din robia Romei şi
a reface Dacia getică. Din acele vremuri, numele „GET” a
redevenit de temut pentru autorităţile romane, fiind eludat de
autorităţile imperiale, dar folosit cu multă precauţie şi teamă
mai ales în provinciile dunărene ale Imperiul roman.
l Dacii nord-dunăreni, scăpaţi din corsetul ordinii
imperiale romane, au fost prinşi într-un nou vârtej geostrate-
gic, marcat în stepele scitice (getice) din nordul Mării Negre,
de neamuri migratoare, care pretindeau „pământ şi apă” în
vatra vechii Dacii, iar la sud de Dunăre de Imperiul romano-
bizantin, care încerca să reconstituie „ordinea romană”. În
aşa-numita „perioadă a migraţiilor”, peste vatra vechii Dacii
au trecut, flămânde, dar cu sabia sângerândă, oşti ale im-
periilor crude şi hrăpăreţe, precum şi hoardele unor neamuri
barbare. Fiecare năvălire, de regulă devastatoare, a produs
mari distrugeri ale oraşelor şi satelor, multe rămânând doar
în memoria socială, ca amintire a unor vremuri de măreţie,
dar şi de blestem. Urmaşii dacilor au acceptat, de nevoie
sau din interes, înţelegerea şi coabitarea cu diferite neamuri
de migratori, însă, n-au acceptat reintegrarea în „noua or-
dine romană”, propagată şi impusă chiar de unii împăraţi
romani, care-şi aveau rădăcinile în neamul geto-dacilor.
l În noile contexte geopolitice, dacii nord-dunăreni
au receptat religia creştină, adoptată de neamurile subju-
gate de Roma imperială, între care s-au distins fraţii lor, geţii
sud-dunăreni - care au devenit purtători de stindard creştin
(cruce), din speranţa de libertate socială şi spirituală(33).
Însă, dacii n-au renunţat la religia lor străveche, simbolizată
de Zamolxe(34), zeul al cărui chip era înveşmântat în culo-
rile profund vizibile ale curcubeului (albastru, galben şi
roşu)(35).
NOTĂ: Creştinismul -, ca nouă religie, crunt per-
secutată şi sângeros reprimată la început de împăraţii ro-
mani -, a fost receptată de daci fără constrângeri, întrucât
păstra, pe fond, esenţa credinţei zamolxiene - „Credinţa în
9

Nr. 104 (anul X), august 2014
nemurire” devenită „Viaţa de Apoi”). Sub protecţia Tatălui
Ceresc, dacii-geţii de pe ambele maluri ale Dunării şi-au ex-
primat, apărat şi reafirmat identitatea de neam străvechi,
vieţuitor în vatra carpato-danubiano-pontică dinainte de fon-
darea Romei cu peste un mileniu în urmă(36).
l În anul 286 d.Chr., pe tronul Imperiului roman a
urcat Diocles, fiul unui libert devenit scrib, născut în Salona
(în Dalmaţia), cunoscut sub numele de Diocleţian (286-305
d.Chr.)(37). Acest împărat a fost conştient că Imperiul
roman, cu întinderea sa vastă, nu mai putea fi cârmuit de
un singur om. De aceea, chiar din primul an de domnie a
instituit sistemul tetrarhiei (conducerea „în patru”), prin care
conducerea Imperiului roman s-a împărţit între doi Augusti
secondaţi de doi Caezari. Din anul 293 d.Chr., împăratul
Diocleţian a domnit împreună cu Maximianus (numele
dacic, Galerius), născut în satul Romulianum din Dacia
Ripensis, nu departe de oraşul Sardica (azi, Sofia), într-o
familie de ţărani săraci, păstori de vite. Tatăl sau era trac,
iar mama, Romula, o femeie de neam dacic, refugiată în
Moesia din Dacia getică de la nordul Dunării în timpul
năvălirii carpilor. Acesta şi-a început cariera ca simplu soldat
şi a urcat treptele ierarhiei militare.
NOTĂ: Lucius Caecilius Firmanus Lactantius (pro-
fesorul de retorică al lui Diocleţian) -, a afirmat cu ură că
Maximianus (Galerius), poreclit „Armentarius” (păstor de
vite) „avea o sălbăticie şi o cruzime înnăscută, cu totul
străină de sângele roman, iar aceasta nu e de mirare,
deoarece mama sa, originară din regiunile de dincolo de
Dunăre, cu prilejul invaziei carpilor (anul 245), trecuse fluviul
şi se refugiase în noua Dacie”.
În cadrul primei tetrarhii, Maximianus (Galerius) a
răspuns de guvernarea provinciilor dunărene. În această
calitate a respins atacurile sarmaţilor, carpilor, bastarnilor la
frontiera danubiană, a luat de şase ori titlul de Carpicus
Maximius. Pe carpii luaţi prizionieri i-a colonizat în Pan-
nonia, iar pentru a preveni noi atacuri, a reconstruit, în mare
măsură, limes-ul Scyhtiei, la gurile Dunării. Între anii 297-
298 d.Chr. a participat, alături de împăratul Diocleţian, la
războiul victorios împotriva Persiei Sasanide. S-a bucurat
de mare încredere în faţa lui Diocleţian, determinându-l pe
acesta să emită, în anii 393-304 d.Chr., o serie de decrete
împotriva creştinilor.
La 1 mai 305 d.Chr., în urma contradicţiilor între
cei doi augusti, împăratul Diocleţian, aflat la Nicomedia, pe
frontul împotriva persanilor, a abdicat din funcţie, trupele ro-
mane fiind învinse de persani. În acel context, împăratul
Maximianus (Galerius) a avut de ales între retragerea din
funcţie sau continuarea războiului. El a ales calea războiu-
lui, şi-a reluat numele dacic de Galerius, a recrutat noi trupe,
formate mai ales din soldaţi „limitanei Daciae”, probabil mer-
cenari daci şi l-a atras de partea sa pe regele Armeniei -
Tiridate al II-lea.
NOTĂ: A pornit împotriva persanilor, i-a înfrânt şi
nimicit la Erzerum, a luat familia regală persană în pri-
zonierat, odată cu capturarea tezaurului persan, în jurul
căruia s-a născut o adevărată legendă. Apoi a trecut în
Mesopotamia, a asediat şi a cucerit cetăţile persane şi a
DACIA
magazin
impus persanilor condiţiile de „pax romana”. În urma tratat-
ului de pace încheiat, Imperiul Roman a anexat teritoriile
persane de dincolo de fluviul Tigru, pe care le-a transformat
în provincii romane.
Acest împărat de obârşie dacică şi-a dat seama
că Imperiul roman nu mai era „roman” şi că a purta război
împotriva neamului său era o blasfemie. Acelaşi Lactantius
afirma că: „Odinioară, când a primit titlul de împărat, el a
declarat că este duşman numelui de roman şi că vrea să
schimbe titulatura imperiului roman cu aceea de imperiu
dacic”. Dacul Galerius a mutat centrul de greutate al Impe-
riului roman la Salonic (Săruna), a înlocuit insemnele tru-
pelor cu vechiul stindard de luptă al dacilor, balaurul
zburător cu cap de lup, şi a încercat să reînvie religia stră-
moşilor săi - Zamolxianismul. Însă, la 30 aprilie 311, cu
câteva zile înainte de moarte, împăratul Galerius a promul-
gat un edict de toleranţă faţă de noua religie, prin care îi
obliga pe creştini să jure credinţă împăratului şi să se roage
pentru sănătatea acestuia. Acel edict „de rugă” pentru au-
toritatea laică a fost „moştenit” în biserica creştină
răsăriteană, fiind perpetuat până în zilele noastre.
_________________
18) George Pântecan, op.cit., p.75-79.
19 Eugen Cizek, Epoca lui Traian, Bucureşti, 1980, p.258-264.
20) Paul Stahl, Satele devălmaşe româneşti şi europene. Studii in-
troductive, în H. H. Stahl, Satele devălmaşe, vol. I, Editura „Cartea
Românească”, Bucureşti, 1998, p.I-XLV.
21) Mihail Macrea, Dacii liberi în epoca romană, în „Apulum”, VII/1,
1964, p.171-200.
22) Istoria militară a poporului român, vol.I, Editura Militară, Bucureşti,
1984, p.196.
23) Izvoare privind istoria României, Editura Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1964.
24) Istoria militară a poporului român, vol.I, Editura Militară, Bucureşti,
1984, p. 198.
25) Vezi, pe larg, Iancu Moţu, Dacia Provincia Augusti, Editura „Corint”,
Bucureşti, 2004.
26) Istoria militară a poporului român, vol.I, Editura militară, Bucureşti,
1984, p. 201.
27) Alfred Boilă, Emilia Boilă Doruțiu, Discuții recente cu privire la Con-
stitutio Antoniniana, în „Studii Clasice”, XIV, 1972.
28) Apud, I.I. Russu, Geto-dacii în imperiul roman, Bucuresti, 1980,
p.44-45.
29) Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. 1,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1974, p.116.
30 Aurel A. Mureşianu, Iluzia „dacică”, în „Ţara Bârsei”, nr.4. anul V,
iulie-august, 1933, p.305.
31 Vezi, pe larg, Ion Pachia Tatomirescu, Dacoromânia lui Regalian
(258/268-270), Editura „Aethicus”, Timişoara, 1998.
32) Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din
cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 135.
33) Vezi, pe larg, Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-români şi români, Editura
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994.
34) Dan Oltean, Religia Dacilor, Ediţia a doua, Editura „Saeculum I.O.”,
Bucureşti, 2006.
35) Aurel V. David, Tricolorul îl avem de la daci? O nouă ipoteză, în
Studii de istorie a înălţării şi declinului naţiei româneşti, Editura
„Tempus Dacoromânia Comterra”, Bucureşti, 2006, p. 27-46.
36) Vezi, pe larg, Prof. preot Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Orto-
doxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Orto-
doxe Române, Bucureşti, 1991.
37) Warren Treadgold, O istorie a statului şi societăţii bizantine, vol.
I. 204-1025, traducere: Mihai-Eugen Avădanei, Editura Institutul Euro-
pean, Iaşi, 2004, p. 27-28.
10
 DACIA
Nr. 104 (anul X), august 2014 magazin

Taina Kogaiononului - Muntele Sacru al dacilor

Cristina Pănculescu
Capitolul III - CENTRUL SUPREM
Cel mai important Centru Energetic-Informaţional natural al planetei
SE AFLĂ ÎN MUNŢII BUCEGI
LOCALIZARE: LOTUSUL SUPREM
- LOTUSUL CU 1000 DE PETALE AL TERREI (III)
„Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte
astăzi poporul român!... răspândindu-se apoi atât
spre răsărit cât şi spre apus! [...]. Acum 13-15 mii de
ani.” William Schiller (arheolog american)(1)

„Carpaţii sunt într-o regiune a lumii unde

este situat centrul european al celei mai vechi culturi
cunoscute la ora actuală” Daniel Ruzo(2)

„Încă în secolul al doilea înainte de era creş-

tină, gramaticul Apollodor din Athena stabilise pe
baza unor texte mai vechi, că maiestuosul munte
Atlas, care susţine polul nordic al cerului, se află, nu
în Lybia sau în Africa de nord-vest, ci în ţara Hyper-
boreilor, o populaţie întinsă pelasgă din nordul Tra-
ciei sau al Istrului (Dunării) de Jos.” (4)
Nicolae Densuşianu, în monumentala sa lu-
crare Dacia preistorică, dovedeşte - după cum apre-
ciază academicianul dr. C.I. Istrati(3) care face prefaţa
primei ediţii a lucrării - că impunătorul monument
de piatră de pe Vârful Omu din Bucegi este unul şi
acelaşi cu legendara Columnă a Cerului despre care
vorbesc tradiţiile prehomerice, şi că acea Columnă a
Cerului era încă foarte bine cunoscută artiştilor din
antichitatea greco-romană. Ea era considerată cel mai
sacru monument al lumii vechi, simbol al tronului
divin, model tradiţional al Columnei Cerului în arta
hieratică. Această columnă, care în religia pelasgilor
constituia ceva identic cu Ierusalimul pentru creştini, Omu, voi adăuga şi o dovadă ce provine din tradiţiile
s-a răspândit şi în alte direcţii. Nicolae Densuşianu Extremului Orient: în tradiţia chineză se vorbeşte de-
dovedeşte că tot ea a fost simbolul vieţii eterne în re- spre Maimuţa-de-piatră care, după ce a avut acces la
ligia etruscă, precum şi la Pelasgii din Sicilia, găsind- învăţături tainice, a devenit nemuritoare, indestruc-
o de asemenea pe monumentele funerare ale tibilă şi capabilă să mânuiască forţe teribile; s-a au-
Cartaginei şi pe cutiile mumiile ca simbol al trinităţii tointitulat „Marele Înţelept” şi a pornit război
egiptene; dovedeşte(5), după cum subliniază acelaşi împotriva Cerului (al cărui Tron considera că i se cu-
autor, că templul cel mai mare al lumii prin impor- vine), punând în pericol echilibrul cosmic. Numai
tanţa lui extraordinară a fost pe Bucegi la Omu, Budha a reuşit să o oprească, şi, după ce o închise în
această columnă fiind considerată cel mai sacru Muntele-celor-5-Elemente, îi dădu discipolului său
simbol religios al întregii lumi pelasge. preferat, Ananda, pecetea pe care erau săpate cuvin-
În completarea dovezilor aduse de Nicolae tele „Om Mani Padme Hum” (Om giuvaer în
Densuşianu privind larga răspândire a tradiţiei Colum- floarea de Lotus), pentru ca acesta să o aplice pe vâr-
nei Cerului al cărui prototip se află în Bucegi pe vârful

11

Nr. 104 (anul X), august 2014
ful muntelui. „Ananda apăsă pecetea pe o placă pă-
trată din stânca aşezată chiar în vârful
muntelui”(6).
Columna Cerului de la Omu poate fi asi-
milată cu o placă pătrată de stâncă: faţa ei de sud-
est este chiar un perete vertical plan, iar grosimea
Columnei este de câteva ori mai mică decât înălţimea
acesteia(7); conturul exterior al Columnei este de
trapez cu baza mare pe sol, celelalte două laturi fiind
foarte puţin înclinate; dimensiunile ei, măsurate chiar
de Nicolae Densuşianu(8), sunt: 9,99 metri înălţime
şi 10,72 metri baza mare. Deci forma Columnei este
foarte apropiată de cea a unei plăci pătrate. În plus, ea
se identifică cu vârful Omu, iar pecetea aplicată de
Ananda pe placa pătrată de stâncă aşezată chiar pe
vârful Muntelui-celor-5-Elemente, cuprinde silaba
sacră Om şi cuvântul padme care înseamnă în limba
sanscrită lotus. Denumirea de Muntele-celor-5-
Elemente indică în mod evident Centrul Suprem,
fiind o criptare a simbolului geometric spaţial al aces-
tuia, piramida, al cărui simbol numeric este 5; atât
mono-silaba Om, cât şi cuvântul Lotus săpate pe
pecetea aplicată de Ananda desemnează simboluri ale
Centrului Suprem pe unde trece Axis Mundi, unde
este plasat Stâlpul, Coloana sau Columna Cerului,
unde se află Muntele Cosmic sau Colina primordială.
Nicolae Densuşianu a identificat pe Columna
de piatră de la Omu sursele, modelele originare ale
reprezentărilor hieratice care, aparţinând celor mai di-
verse tradiţii, aveau menirea de a revela adevărul pri-
mordial al existenţei Osiei Lumii - Stâlpului
Cerului. Astfel, „aceleaşi forme exterioare le are faţa
de nord-vest a Columnei din Carpaţi şi aceleaşi con-
tururi ni le prezintă simbolul trinităţii egiptene”(9).
Conform mitologiei egiptene, zeul Şu (care perso-
nifică Aerul) a smuls Cerul (personificat de zeiţa
Nut) din îmbrăţişarea soţului ei Pământul (personi-
ficat de zeul Gheb), pentru ca Lumea să poată lua fi-
inţă. Şu a ridicat-o pe Nut foarte sus, a fixat-o acolo,
şi susţine astfel Cerul cu braţele sale. După cum se
poate observa în imaginile prezentate, „există o iden-
titate absolută între simbolul egiptean şi Columna din
Carpaţi”(10). Faţa de nord-nord-est a Columnei
Cerului, în contururile sale exterioare, reprezintă
modelul original al statuii titanului Atlas din
muzeul din Neapole. „Există o identitate, putem zice
absolută, între contururile exterioare ale acestor două
monumente, până la cel mai mic detaliu. Se mai
cunosc pe Columna din Carpaţi chiar şi urmele, ce
par, că au figurat odată braţele ridicate în sus spre a
susţine în spate forma globului, ce reprezintă bolta
cerului”(11). Atlas din mitologia greacă este core-
spondentul lui Şu din mitologia egipteană.
Nicolae Densuşianu mai demonstrează,
aducând ca dovezi o serie de „indicaţii geografice ale
vechimii, că muntele cel imens Atlas, muntele pas-
DACIA
magazin
toral al Hyperboreilor, corespunde la catena meridio-
nală a Carpaţilor, cunoscută în istoria română sub nu-
mele de Munţii Oltului. În particular, punctul
culminant al vechiului Atlas ni se prezintă întru toate
ca identic cu vârful cel maiestuos, numit Omu, din
masivul Bucegi”(12).
„Atlas, după Odiseea, este un personaj e-
senţial pentru economia şi durata Universului: pe el
se sprijină înaltele coloane care ţin depărtat Cerul
de Pământ [...]. Atlas, ne spune Eustathius, «este o
linie dreaptă, imaterială, invizibilă legătură a Uni-
versului. Ea este continuă pe toată lungimea sa, ea
este unică» [...]. Platon vorbeşte de o coloană de lu-
mină, dreaptă, care străbate tot Cerul şi Pământul
[...]. Lumea, în ochii pitagoreic, este mecanismul
grandios şi savant al sferelor, învârtindu-se fiecare cu
viteza sa proprie pe axa unică ce le susţine pe toate.
Această osie a maşinii cosmice a fost numită de
Homer Atlas [...]. Atlas şi coloanele sale sunt fără
nici un fel de îndoială chiar Axa Cosmică. Atlas
este identificat de pitagoreici cu decad: [...] «decada
conţine raportul sferelor între ele; ea este axa lor, a
tuturor» [...]. Numărul 10, decada, este pur şi simplu
Atlas”(13). Deci Atlas = 10 = iO.
Referindu-se la Columna Cerului, despre care
dau informaţii anticii, Nicolae Densuşianu mai
spunea: „Fără îndoială că la început numele de
«Columna Cerului» a fost numai o simplă expresie a
geografiei sacre. Ea desemna nu o columnă imagi-
nară, miraculoasă, care susţinea bolta cea înstelată a
cerului, ci o columnă reală, însă grandioasă, de pe
muntele cel mai sfânt al vechimii [...], o columnă ce a
fost consacrată divinităţii supreme a cerului”(14).
Vom vedea însă că în realitate era vorba nu numai de-
spre grandioasa Columnă de piatră, ci chiar despre o
Columnă miraculoasă care susţine cerul - la fel de
reală, chiar dacă ochiul nu o poate percepe ca atare -
şi căreia Columna de piatră de la Omu îi este sim-
bol şi semn de recunoaştere.
În prealabil, consider necesar să fac o paran-
teză, pentru a-l cita pe Vasile Lovinescu cu câteva
referiri la tehnicile de criptare caracteristice culturilor
tradiţionale: „unul din principiile tehnicii criptării
consta în a strecura secretele în detalii insignifiante;
un alt principiu consta în înecarea principalului în de-
talii. Scopul era derutarea profanilor şi se poate spune
că rezultatul a întrecut toate aşteptările. Modul de pro-
liferare, de adaptare a verbului, nadele, meandrele şi
încrucişările lui în planul de reflexie al cauzelor se-
cunde sunt strict inepuizabile, deci nedetectabile”(15).
Mitul lui Atlas este şi el o criptogramă. El
spune, în esenţă, că titanul împietrit şi devenit munte
care susţine Cerul - a-l susţine înseamnă a avea con-
tact cu el; contactul înseamnă posibilitatea comu-
nicării şi a schimbului, şi de fapt acesta este sensul
real al formulării „susţine Cerul”. Deci mitul lui
12

Nr. 104 (anul X), august 2014
Atlas se numără printre miturile care se referă în rea-
litate la Centrul Primordial, Lotusul cu 1000 de
petale al Terrei, unde se face Legătura (Contactul)
dintre Cer şi Pământ prin intermediul Axului Lumii
(Coloanei, Stâlpului sau Columnei Cerului).
Corelând informaţia ascunsă în mit cu fap-
tul că faţa de nord-nord-est a Columnei Cerului de
pe vârful Omu îl reprezintă pe titanul Atlas
susţinând Cerul, iar vârful Omu este acelaşi cu punc-
tul culminant al legendarului munte Atlas, deci
corelând aceste trei informaţii se poate trage urmă-
toarea concluzie: principala menire a Columnei de
piatră este aceea de a face posibilă localizarea Cen-
trului Primordial la momentul dictat de legile ci-
clice, în scopul demarării procesului coagula (de
refacere a Unităţii Tradiţiei), şi întoarcerea la Prin-
cipiu.
Având în vedere multiplele voaluri sub care
în culturile tradiţionale erau criptate (ocultate) marile
cunoştinţe secrete, mi-am pus întrebarea dacă nu
cumva Columna de piatră indică de fapt vecină-
tatea, şi nu chiar Centrul în cauză. În realitate însă
nu era o întrebare ci un răspuns - răspunsul la pro-
blema care mă preocupa în momentul în care am ajuns
la lucrarea lui Nicolae Densuşianu. Dar pentru a se
înţelege despre ce este vorba, voi prezenta firul
faptelor în succesiunea lor cronologică.
După cum spuneam în introducerea lucrării,
în 25 noiembrie 1984 am ajuns, practic din întâm-
plare, pentru prima oară în faţa Sfinxului din Bucegi
şi, tot atunci, mi-am propus să revin şi să încerc să-i
dezleg Enigma. Pot să afirm, fără să exagerez câtuşi
de puţin, că întâlnirea cu Sfinxul şi obiectivul pe care
mi l-am propus atunci mi-au schimbat în mod
neaşteptat, definitiv şi radical viaţa. Am revenit pe
Platoul Bucegi în primăvara anului următor (1985);
urmând direcţia indicată de privirea Sfinxului(16), am
pornit către Omu; apropiindu-ne, în imediata vecină-
tate a vârfului Omu (la cca. 200-250 de metri) am
remarcat un vârf de munte care, pur şi simplu, mi-a
captat întreaga atenţie din primul moment în care
ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN»
Începând cu data de 1.01.2014,
preţul unui abonament la revista noastră este: 70 lei anual,
pe adresa: Tulcea, str. Florilor nr. 37, dl. Nicolae Nicolae,
telefon: 0729011003 sau 0752104184.
DACIA
magazin
a apărut în raza mea vizuală. De la Cristi(17), unul
dintre tovarăşii de drum, am aflat că printre împătim-
iţii muntelui umblă zvonul că acest vârf ar fi chiar mai
înalt decât vârful Omu - impresie împărtăşită şi de
mine pentru că, într-adevăr, aşa pare; cu toate acestea
pe unele hărţi nu era menţionat sau, dacă era, nu i se
preciza decât în rare cazuri înălţimea; pe unele hărţi
vârful era desemnat cu numele de Bucura Dumbravă
sau numai Bucura, iar pe altele cu numele de Vârful
Ocolit care - ulterior am aflat - era denumirea lui
veche.
Interesul pentru acest vârf de munte mi-a fost
stârnit în primul rând tocmai de cele două numele pe
care le poartă: de numele Bucura Dumbravă da-
torită unor informaţii pe care le dă Mircea Eliade în
povestirea „Secretul doctorului Honigberger”(18), iar
de numele Vârful Ocolit datorită rezonanţei simbol-
ice realizate de alăturarea celor două cuvinte ce-l al-
cătuiesc, şi care par a spune că oamenii cheltuiesc
resurse enorme pentru satisfacerea unor ambiţii
mărunte, ignorând sau ocolind vârfurile cele înalte ale
cunoaşterii şi înţelepciunii. În cazul de faţă era ilus-
trată concret realitatea şi forţa simbolului, acest vârf
de munte fiind efectiv ignorat şi ocolit de excursio-
niştii care, grăbindu-se spre cabana Omu, parcurgeau
cele două cărări care îl înconjoară şi care erau, vizibil,
singurele bătute. Realitatea era însă mult mai pro-
fundă, iar interpretarea pe care am dat-o eu atunci, în
1985, era numai o faţetă a ei. Mult mai târziu am aflat
că până la un moment dat - moment asupra căruia
voi reveni în acest capitol - chiar şi turmele de oi
ocoleau Vârful Ocolit; păşteau la poalele lui, dar nu
îl urcau niciodată. Această stare de fapt mi-a fost re-
latată de un meteorolog de la staţia Omu care, într-o
dimineaţă din 1988, a trăit un sentiment de surpriză
văzând pe Vârful Ocolit o turmă de oi; abia atunci a
realizat că era prima oară când vedea acest spectacol.
Este foarte probabil ca denumirea veche a vârfului,
Vârful Ocolit, să se fi datorat tocmai ocolirii lui de
către turmele de oi.
- va urma -
13

Nr. 104 (anul X), august 2014
DE LA CULTUL VEDIC AL VÂSCULUI LA OBICEIUL
VÂSCULUI DIN TRADIŢIA POPULARĂ A ROMÂNILOR
Considerente generale
In tradiţia populară a românilor, cu ocazia
Anului Nou. există obiceiul ancestral al punerii dea-
supra uşii de ramuri de vâsc. Conform credinţei popu-
lare el are drept scop „ferirea casei”de duhurile rele
reprezentând şi un simbol al armoniei şi iubirii .
Obiceiul este o moştenire a cultului vedic, re-
ligia aryenilor.
În mediul orăşenesc, obiceiul este cunoscut
drept simbol al iubirii şi există, de asemenea, credinţa
că două persoane care se sărută sub o ramură de vâsc
vor avea tot anul parte de iubire şi armonie.
In cultul vedic, vâscul era considerat o plantă sacră.
Caracterul sacru atribuit vâscului s-a datorat
calităţilor sale terapeutice deosebite, a locului unde
creşte, pe arbori, caracteristică principală determi-
nantă a venerării lui în cultul vedic arborele, în speţă
stejarul, fiind simbolul Arborelui Primordial,
Skambha.
I. Vâscul în tradiţia populară a românilor
În tradiţia populară, agăţatul de pereţii casei
şi deasupra uşii, agăţatul se face cu o panglică cu cu-
lorile roşie şi albă.
Obiceiul punerii vâscului şi a celor două cu-
lori ale panglicii sunt o moştenire de la cultul vedic.
Culoarea roşie simbolizează canalul drept al sistemu-
lui subtil uman numit Pingala Nadi, cel al acţiunilor,
culoarea albă simbolizează canalul stâng Ida Nadi,
cel al stărilor emoţionale, ambele susceptibile de a fi
atacate de spiritele rele.
În cultul vedic, vâscul era o plantă sacră şi cu
calităţi tămăduitoare.
Vâscul, în medicina populară, de asemenea,
DACIA
magazin
Eugeniu Lăzărescu
este folosită ca plantă de leac.
Termenul de „leac” este de obârşie sanskrită.
Dicţionarul SPOKEN SANSKRIT DICTIO-
NARY, pentru termenul „leak”face trimitere la termenii:
-„lak”, cu înţelesul de „produs obţinut printr-
un procedeu anume”. Verbul „lAbato”are înţelesul de
„a obţine”
-„lAks”, face trimitere la verbul „lakSati”
(lakS), cu înţelesurile de „a observa”, „A recunoaşte”,
„a fi marcat de ceva” „a părea fi”
Vâscul se mai numeşte şi „Creanga de
aur”drept simbol al armoniei şi libertăţii umane.
La nivel popular, obiceiul ceremonialului
vâscului mai are semnificaţia renaşterii periodice a
ciclului anual.
In cadrul ciclului sărbătorilor de iarnă, de
Anul Nou, se disting 2 perioade :
-între Crăciun şi miezul nopţii de 31 decem-
brie
-de la miezul nopţii de 31 decembrie la Bo-
botează
Etnologul I. Ghinoiu, privitor al credinţele
populare legate de solstiţiul de iarnă, menţionează că
încă din vechime se considera că „Timpul se naşte
anual”.
Ritualurile populare legate de ceea ce în pre-
zent sunt reprezentate de sărbătorile de iarnă au o ori-
gine arhaică.
Ritualurile sunt legate de „dispariţia” treptată
a soarelui de la o zi la alta având ca moment critic ziua
solstiţiului de iarnă, 21 decembrie şi de „reapariţia”
acestuia de la 21 decembrie.
Până la ziua critică, încă din perioada arhaică,
în oameni se manifesta spaima dispariţiei Soarelui şi,
odată cu aceasta a vieţii înseşi, moment critic care era
aşteptat cu înfrigurare şi temeri.
După 21 dec., când soarele începea să reapară
din nou, puţin câte puţin, să urce pe boltă „cu cât sare
cocoşul pe pragul casei” sau „cu cât se mişcă puiul în
găoacea oului”, spaima începea să se estompeze şi oa-
menii sărbătoreau această revenire sub formă de ri-
tualuri.
Aceste ritualuri şi credinţe iniţial exprimau
teama, dezordinea, haosului iar după miezul nopţii op-
timismul, veselia, ordinea.
In desfăşurarea timpului istoric aceste ritua-
luri au devenit obiceiuri populare.
După creştinare, momentul critic al descreş-
terii şi recreşterii zilelor anului de la 21 decembrie a
fost mutat la 31 decembrie în forma ciclică a două pe-
rioade: de la Crăciun (25 dec.) la 31dec. miezul nop-
ţii, de la miezul nopţii a lui 1 ianuarie la Bobotează.
14

Nr. 104 (anul X), august 2014
O serie de obiceiuri populare din perioada sfârşitului
de an sunt reflectări ale ritualurilor vedice dedicate
zeităţilor „care să redea Soarele înapoi oamenilor”
(Indrea=zeul Indra, zeul Agni=Igna-Ignat, Zeul Soa-
relui=Surya, obiceiul Siva=zeul Siva), sacrificarea ri-
tuală a porcului (substitutul sacrificiului mistreţului
vedic Varaha), ritualul binecuvântării vâscului întronat
de Rāma (probabil, în prezent reprezentat de sorcovă).
Începând din Europa, din mileniul V. î. H.,
perioada istorică a semnalării apariţiei în istorie a
personajului mitico-istoric Rāama şi a începutului mi-
graţiei aryene spre Asia, acest obicei a fost răspândit
în zonele geografice în care existau arbori pe care
creşteau vâscul.
În spaţiul european, formele cultice au asociat
vâscul cu stejatul, în special pe motivul predilecţiei
fulgerilor pentru acest arbore, fenomen interpretat de
oameni ca o atenţie deosebită a zeilor pentru acesta.
Forma cultică vedică atribuită vâscului s-a
transmis tradiţiei populare a românilor precum şi
popoarelor europene de sorgine a acestui spaţiu ge-
ografic.
II. Vâscul în istoriografie şi alte surse documentare
Cezar şi Pliniu cel Bătrân amintesc în operele
lor de venerarea vâscului de către druizii celţi din
Galia şi din Insulele Britanice.
Vergiliu, în Eneida, descrie cum Eneia, la
sfatul Sibilei, obţine o creangă de vâsc (Creanga de
Aur) cu care coboară în infern pentru a se întâlni cu
„umbra” tatălui său.
A. Lang menţionează Creanga de Aur a lui
Vergiliu a arborelui din Aricia ca fiind de pe stejar.
El tratează această temă a vâscului pe laturile istorice
şi etnologice ale culturilor popoarelor vest-europene.
Vâscul, astfel, capătă semnificaţia vieţii, mai
puternică decât cea a morţii, a Luminii care învinge
puterea Intunericului..
Conform opiniei lui I. C. Drăgan, vâscul era
venerat de daci.
După opinia lui V. Lovinescu, simbolistica
Crengii de Aur în cultura românească a fost preluată
de furcă, vârtelniţă, tipsia cu cloşca cu puii de aur dă-
ruite eroinei de zânele bune şi de sorcova de Anul
Nou.
III.. Ritualurile legate de vâsc în cultul vedic
In cultul vedic (actual hindus), vâscul este un
simbol sacru. El este menţionat în sursele documen-
tare ca „mistletoe ka matalab (artha) hindi-mi janige”
(ka matalab hindi mine) (12).
Denumirea de „vâsc” are corespondenţă în
limba sanskrită. Dicţionarul Spoken Sanskrit Dictio-
nary (On-line) menţionează pentru termenul „vasc”
(transliterat în pronunţie engleză) termenii „vask”,
„vaSk”, cu înţelesul de „cel ce acţionează”, forma ver-
bală „vaSkate” („vaSka”), cu înţelesul de „mişcare”,
„acţiune promptă” „perseverare”.
Vâscul a devenit sacru în cultul vedic când în
perioada lui Rāma (mil.V. I.H.) a izbucnit o epidemie
care a fost eradicată cu poţiune făcută din vâsc.
Mitologia vedică menţionează că Rama a pri-
DACIA
magazin
mit soluţia de rezolvare prin revelaţie de la personajul
mitico-religios Nahuşa.
Zeul Nahuşa aparţinea panteonului arhaic
vedic. Mitologia vedică indică o stare conflictuală
între Indra şi Nahuşa cu substituri reciproce din vârful
panteonului vedic şi care, în final, s-a soldat cu înde-
părtarea lui Nahuşa din panteon.
În urma stingerii epidemiei, Rāma a instituit
sărbătoarea „Renaşterii Lumii”, a Soarelui Nou”.
Probabil, perioada respectivă a coincis cu
cea a solstiţiului de iarnă când transmiterea bolii era
minimă datorită temperaturilor scăzute.
In cadrul unui ritual vedic, vâscul era cules
de la un arbore sacru, un stejar, arborele simbolizând
legătura între Cer şi Pământ, Skambha, Arborele Pri-
mordial, Arborele Lumii.
Vâscul era cules de către un preot îmbrăcat în
odăjdii albe (simbolul purităţii) folosind o seceră de
aur. Ramura culeasă era protejată într-o mantie albă.
Alegerea vâscului dintr-un stejar considerat
un arbore sacru se datoreşte preferinţei fulgerelor pen-
tru acesta, fulgere care, conform credinţei vedicilor
erau „tutelate” de către zeul vedic Indra.
„Ieşirea” vâscului din Arborele Lumii era
considerată ca o binecuvântare şi o „ofertă” dată oa-
menilor de către zeul Indra.
Aceaste considerente sunt legate de faptul că
în tradiţia populară la români, există o corespondenţă
între sărbătoarea vâscului şi Indra (Indra de la denu-
mirea de Indrea) (21 dec.). Ulterior, după creştinare,
denumirea de Indrea a fost atribuită Sf. Andrei (30
noiembrie), zi care la vedici era de fapt atribuită ri-
tualurilor de protecţie îndreptată împotriva duhurilor
rele.
Vâscul a devenit astfel la români un simbol
al vieţii, armoniei în Univers, al iubirii, bază a Creaţiei
Universului.
IV.Vâscul în cultele populare ale popoarelor euro-
pene autohtone
Vâscul este o plantă care a fost folosită de
către druizii celtici, galezii britanici (http:// gardena.
com /ro/garden/ vâscul-un-parazit-misterios)
În mitologia celtică, vâscul era numit „mistel”
cu înţelesul de „balegă”, fiind găsit pe trunchiurile ar-
borilor, în special ale stejarilor, într-o formă flască.
Celţii îl mai numeau şi „lacrimile stejarului”.
În cultul celtic, vâscul era considerat o plantă
sacră. Culegerea ei se fâcea în cadrul unei ceremonii
aparte. Druizii în odăjdii albe tăiau vâscul de pe ar-
borele sacru cu o seceră de aur pe care o înveleau într-
o mantie albă. Se jertfeau 2 tauri albi şi de înălţau rugi
zeilor ca să-i apere de duhurile rele.
Conform credinţei druizilor, tăierea vâscului
cu secera de aur şi nu cu cuţitul „îi conserva virtuţiile
care altfel se pierdau în contact cu Pământul”.
In Europa Centrală, la celticii din actualul ţi-
nutul al Elveţiei (Cantonul Aargau), la nivel popular,
culegerea vâscului se făcea când soarele era în
Constelaţia Săgetătorului şi Luna este în scădere în zi-
lele 1, 3 şi 4 ale fazelor acesteia, înainte de Luna
Nouă. Se tăia cu o săgeată şi se manipula cu mâna
15

Nr. 104 (anul X), august 2014
stângă.
Vâscul era considerat „un dar al Cerului”,
Exista, de asemenea, la popoarele europene credinţa
populară că vâscul era „un produs al trăznetelor”
deoarece stejarul pe care creşte este copacul lovit pre-
ferenţial de acestea.
În mitologia celtică, există o legendă precum
că Balder, fiul zeiţei Frigga a fost ucis cu o săgeată
otrăvită cu vâsc roşu.
Lacrimile albe ale zeiţei l-au înviat pe Baldur,
ele transformând culoarea rosie a vâscului în culoarea
albă. Drept mulţumire, Frigga i-a sărutat pe toţi cei
prezenţi sub ramura de vâsc, gestul rămânând în tra-
diţia populară.
Legat de legenda lui Baldur şi Frigga, denu-
mirea vâscului roşu (Viscum rose), conform dicţiona-
rului Spoken Sanskrit Dictionary îi corespunde în
limba sanskrită termenul „vismArita” cu înţelesul de
„cel care cauzează uitarea”.
Denumirii vâscului alb (Viscum Alba) îi co-
respunde termenul „visnuloka” cu înţelesul de
„Lumea zeului Vişnu”.
Astfel, interpretând, „lacrimile” zeiţei Frigga
au adus pe Baldur din „starea de uitare” în panteonul
vedic al zeului Vişnu. Legenda este un episod al mi-
tologiei vedice transpus în viziunea ulterioară celtică.
Mitul lui Baldur şi Frigga este menţionat în lucrarea
epică Edda.
La poporelor celtice exista, de asemenea, cre-
dinţa că „stejarul este invulnerabil cât timp vâscul ră-
mâne pe el”.
Etnologul J. Frazer opiniază că credinţa omu-
lui primitiv privind vâscul şi venerarea lui a fost re-
zultatul constatării acestuia că iarna, când stejarul îşi
pierde frunzele, el îşi conservă viaţa în vâsc întrucât
el rămâne verde tot anul.
In cultul celtic se mai menţionează existenţa
unui personaj mitic cu denumirea în limba celtă de
„Aesc-keyl-hopa”, personaj cu mari calităţi de vinde-
cător. In traducere înseamnă „Speranţa mântuirii se
găseşte în pădure” (10-pag. 36).
Denumirea face trimitere la personajul mitic
din mitologia greacă Aesculap, devenit ulterior la gre-
cii antici, zeu.
Privite în ansamblu, privind vâscul, sursele
documentare occidentale se concentrează asupra mi-
tologiilor celtico-galice. Astfel:
- vâscul şi credinţele populare magice)
- vâscul în legende
- vâscul în terapeutica populară
V. Caracteristicele terapeutice ale vâscului în tra-
diţiile populare ale popoarelor europene.
In tradiţia populară la români, vâscul are o fo-
losire foarte largă în tratamentele multor boli. Este
numit „Iarba vrăjitoarelor”, „Fuga dracului”, „Iarba
ţapului” „Mătura vrăjitoarelor”
Are denumirea ştiinţifică de Viscum Alba.
Este o plantă care este verde tot anul.
In tradiţia populară este folosit în magia albă
ca „leac de dragoste” precum şi alte scopuri conside-
rându-l ca având însuşiri magice: cu el se pot „des-
DACIA
magazin
coperi comori”, cu el se pot „deschide lacăte”, cu bău-
turi preparate din el „poate face omul invizibil”.
In terapeutica populară este folosit în tratarea canceru-
lui, bolilor se inimă, epilepsiei, în general bolilor neu-
ropsihice, sterilitatea.
Toate aceste caracteristici constatate de-a lun-
gul timpului au atras atenţia ceea ce a condus la intro-
ducerea lui în ritualurile cultice.
In sfera occidentală, calităţile terapeutice ale
vâscului au fost descrise prima oară de etnologul J.
Frazer.
Concluzii
1. Obiceiul popular al vâscului la români îşi
are obârşia în cultul vedic al vâscului.
2. Obiceiul vâscului la români şi la celelalte
popoare europene de origine ancestrală autohtonă pro-
vine din cultul vedic primar al zeităţilor panteonului
vedic arhaic asociat cu fenomenul astronomic al
solstiţiului de iarnă specific emisferei nordice, deose-
bit de obiceiul similar al actualului cult hindus adap-
tat calendaristic cultului lunar şi fenomenelor
astronomice specifice emisferei sudice.
3. Obiceiul vâscului în culturile populare, cre-
dinţele şi tradiţiile popoarelor de sorginte europeană
conţin o serie de date care constituie un mozaic, o sin-
teză. Ele au fost transmise peste milenii ca reflecţii
ale formelor rituale ale cultului vedic primar care şi-
a avut origina în arealul european.
Textul integral al lucrării are 7 pagini, are la
bază 17 surse documentare.
Textul integral se află la Biblioteca Centrală
a M. Ap. N.
Bibliografie
1. Drăgan I.C.-Vâscul, Rev. Noi Tracii, nr.68/1980)
2. Evseev I.-Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie româ-
nească, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998
3. Frazer J.-The Golden Bough, U K, 1922
4. Ghinoiu I.-Mica enciclopedie de tradiţii româneşti-Ed. Agora,
Buc., 2008
5.Ghinoiu I.-Vârstele timpului, Ed. Meridiane, Buc.,
6. Kernbach V.-Dicţionar general de mitologie, Ed. Stiinţifică şi
enciclopedică, Buc., 1989
7. Lang A.-Magic and Religion, Cosimo In. N.Y, 2003
8. Lovinescu V.-Creangă şi Creanga de Aur, Ed. Cartea Româ-
nescă, 1989
9.Pliniu cel Bătrân-Naturalis Historiae
10. Schuré Edouard-Mari iniţiaţi, Ed. Lotus, Buc., 1994
11. Vergiliu P.M.-Eneida, tr. D.Sluşanschi, Ed. Humanitas, Buc.,
2000
12.http.//anthropologywordnews.tama.edu/…/Bryant-Grider
(1991)Way-WE- Kiss.pdf
13.http://clicpentrufemei.ro/vascul-talismanul-inimii_0_
12196.html
14. http:// en.wikipedia.com/wiki/Skambha
15. http://www.evz.ro/vâscul-legenda-plantei-magice-simbol-al-
sărbătorilor-de-iarnă. 10783334.html
16. http://man-and-culture.com/pdf/mistrltoe.pdf
17. http://www.reportetv.ro/anul-nou-în jurul lumii-credinţe-şi-
16

Nr. 104 (anul X), august 2014
APA, DE LA CULTUL VEDIC LA FORMELE CULTICE ŞI
TRADIŢIILE POPULARE ALE POPOARELOR EUROPENE (II)
Ritualul era numit „hilaria” denumire provenită,
probabil, de la romani (interpretatio romana) dar fără ca
aceştia să-i cunoască semnificaţia în sine (11) (10-pag.24).
Termenul de „hilaria” îşi are semantica în limba
sanskrită a aryenilor de unde provine. In limba sanskrită are
înţelesul de „vindecătoare”, de „cel care se lamentează”,
„bocitoare”, formă rituală legată de cultul la traco-geto-daci
a Mamei-Pământ, Gaya (Anexa H).
Conform opiniei lui D. Protase, ritualurile funerare
la daco-romani conţineau spargerea vaselor ce urmau să
fie introduse în mormintele persoanelor incinerate sau în-
humate, preluat apoi de către tradiţia populară la români
sub formă de obicei (25-pag. 72).
Cele susţinute de D. Protase privind originea ritu-
alului este în contradicţie cu faptul că acelaşi ritual exista
în acelaşi spaţiu geografic carpato-dunărean încă din pe-
rioada Civilizaţiei Cucuteni, anterioare cu câteva milenii pe-
rioadei cunoscute ca daco-romană ca o continuitate.
Abluţiunea cu apă a căpătat în timp caracterul de
hidroterapie aplicată extern dar şi intern.
In cultul esenian a existat un ritual şi al abluţiunii
interne a corpului (7).
La sărbătoarea Lingam-ului în arealul indian pri-
vitor la rolul apei corpul uman era considerat „Cazanul de
Aur în care fierbe apa sublimării organice ca emiţător al re-
producerii vieţii” (Karmasala) (10-pag. 26).
In cultul taoist, antrenamentele călugărilor shaolin,
a luptătorilor Kung-Fu, se făceau ca mod de energizare, sub
cascade de apă (10-pag.26).
In cultul indo-tibetan exista conceptul că „băutul
progresiv a câte unei porţii de apă proaspătă conduce la
dispariţia tuturor bolilor şi la prelungirea vieţii”(10-pag. 33).
In practica cultului vedic, ulterior indo-tibetană,
înghiţirea unei anume cantităţi de salivă şi combinarea
acesteia cu anume tehnici respiratorii (prānayama) se con-
sidera că are efecte benefice asupra întregului organism
(10-pag. 33).
I. I. Russu menţionează „existenţa unui demers
cultic al frigienilor privind apa” (26 -pag. 18-20) (20-pag. 45,
319, 355, 359).
G. Cognot menţionează existenţa în viziunea
greco-romană a unor „forţe” conţinute de apă (9-pag.15)
(10–pag. 28).
Conform opiniei lui A. M. Frenkian, dacii aveau
înalte concepţii esoterice legate de folosirea apei în cult care
depăşeau pragul previziunilor despre ea (17) (10-pag.28).
Thales din Milet, privitor la caracterul cosmic al
DACIA
magazin
Eugeniu Lăzărescu
apei, pe baza sugestiilor lui Pseudo-Plutarh opina că „ e-
nergia de foc a astrelor şi Soarelui îşi scoteau hrana ener-
getică din apă” (28- I, 3) (10-pag. 28).
IV. Apa, în tradiţia populară a românilor, în obi-
ceiuri şi credinţe.
Cultul vedic s-a reflectat în cultul popular al
românilor, elemente ale lui regăsindu-se în cultura populară
şi în obiceiurile acestora.
-In tradiţia populară, moştenire de la vedici prin
daci, există conceptul de Apă Vie/Apă Moartă.
Apa Vie simbolizează fluidul vital, fluidul nemuritor
ridicat la nivelul cel mai înalt de subtilitate.
Conform mitologiei populare, este fluidul care, re-
circulat prin mijlocirea diferitelor trupuri (metempsihoză,
transmigraţie), este alcătuit din „apă” şi „humă”. Este con-
ceptul de bipolaritate, reflexie a aceluiaşi principiu existent
la vedici. Acesta se regăseşte în întregul spaţiu geografic
care a aparţinut migraţiei aryene, din Europa până în ex-
tremitatea Asiei (10-pag. 29).
In istoriografia greacă el este menţionat de Thales
din Milet ca fiind „cel care constituie hrana puterii astrelor
şi soarelui” (28-I, 3) (10–pag. 29).
Tradiţia populară la români caracterizează „Apa
Vie” drept „substanţa de la Marginea Pământului în locurile
neumblate de om. Cine ajunge acolo şi o bea rămâne tânăr
şi devine nemuritor”(18–pag. 19).
Un alt concept popular este cel de „Apă Neîn-
cepută”. Conform definiţiei, „apa neîncepută este aceea
luată din fântână, izvor, sau apă curgătoare, dimineaţa,
înainte de a fi luată de către altcineva”(32).
Privită prin concepţia vedică de unde provine, lu-
area de apă care în prealabil a fost în contact cu o altă per-
soană, aceasta ar putea s-o impurifice putând transmite
eventualele „negativităţi” (intruziuni info-energetice cu car-
acter parazitar) pe care persoana respectivă le-ar fi putut
avea, conştient sau nu, în corpul său subtil. (Cercetătorul
E. Masaro explică în lucrările sale capacitatea apei de a
acumula informaţii cu suport energetic precum rostirile de
cuvinte ca exprimări de gânduri)
Intr-o altă variantă, „apa neîncepută” este aceea
care este prelevată imediat după primele clipe după miezul
nopţii (30). O sursă etnografică oferă un exemplu semni-
ficativ luat din obiceiurile populare. Astfel:
-se ia în noaptea de vineri către sâmbătă într-un
ulcior „mai multe ape” şi se lasă la întuneric o oră (Se ad-
mite folosirea luminii lumânării).
-se pune în ea tinctură se aur (Aurum D6) şi câteva
picături de ulei de trandafir.
17

Nr. 104 (anul X), august 2014
-se „încarcă” apa de către oficiantul actului magic
timp de un sfert de oră. Acesta trebuie să fie aşezat într-un
cerc magic imaginându-şi „ieşirea din palme a unei lumini
albastre” care se acumulează în apa respectivă.
Actul magic se regăseşte într-o formă similară în
cultul vedic. Procedeul se numesşte „Matka” şi se referă,
de asemenea, la o acţiune de purificare a unei persoane de
spirite malefice. Ritualul constă în următoarele:
-Într-un ulcior cu apă neîncepută se pun 5 lămâi şi
5 ardei iuţi cu cozile tăiate. Ulciorul se ţine ziua la întuneric
(acoperit).
-Ulciorul se pune „descoperit” timp de 7 nopţi în
prezenţa persoanei supuse ritualului de purificare.
-După cele 7 nopţi, ulciorul se aruncă cu totul într-
o apă curgătoare.
In tradiţia populară la români mai există credinţa
că o apă curgătoare devine „curată după ce trece peste 7
pietre”. Şi această credinţă este o reminiscenţă a unui ritual
vedic de purificare a apei. Apa, ca simbol vedic lichid al flu-
idului vital Prāna, devine pură, similară ipostazei ei de
Kundalini în corpul uman care, trecând prin cele 7 chakre
ale corpului, le purifică. Este o transpunere populară la nivel
fizic a unui proces subtil.
In tradiţia populară, în cultul popular, sunt forme
de manifestari la care apa este, de asemenea, considerată
un element purificator. Astfel:
a. obiceiul spălării picioarelor în a treia zi a Sărbă-
torii Rusaliilor.
Este o reflectare a ritualului de obârşie vedică de
purificare cu apă care se săvârşea în perioada respectivă
a anului când se considera că spiritele malefice deveneau
foarte active şi atacau fiinţele umane căutând să le
paraziteze şi să le exploreze energetic (popular, „să le
vlăguiască”).
Prin spălare, ele sunt eliminate în apă, apoi
aruncând-o, sunt „încredinţate Mamei-Pământ”.
b. obiceiul folosit în ziua de luni după Duminica
Mare, când femeia cea mai în vârstă din familie „scoate la
poartă” un vas cu apă şi lână albă tunsă după o oaie sau
berbec alb, toate aşezate pe un strat de pelin verde.
Notă. In credinţa populară, curtea casei este con-
siderată loc sacralizat, iar împrejmuirea este considerată si-
milară unui cerc magic. (In cultul vedic, în mod similar,
împrejmuirea casei era considerată un cerc magic).
Ea spală toţii membrii familiei, de la copii la cel mai
bătrân şi continuă cu vecinii.
Persoanele supuse spălării sunt puse să stea în
picioare cu faţa sptre Răsărit (o reminiscenţă a cultului vedic
al zeului Agni (Surya). Se rosteşte „Bog da prosit”.
După ritual, lâna albă se dă de pomană ultimului
bărbat spălat iar pelinul aşternut pe pământ în timpul aces-
tuia şi apa se aruncă într-o apă curgătoare.
In credinţa populară, în magia populară, pelinul şi
usturoiul sunt considerate mijloace de protecţie îndreptate
contra duhurilor rele.
Ritualul se încheie cu o masă comună a partici-
DACIA
magazin
panţilor. La masă se serveşte un păsat cu lapte şi se acordă
reciproc între participanţi iertarea privind diferendele între
aceştia apărute din timpul anului rostindu-se „Să ne ierte
moşii noştri de păcate”.
Obiceiul popular este o moştenire al ritualului vedic
de purificare cu apă existent în prezent şi în cultul hindus
în India numit în engleză „Foot soap”.
Ritualul constă în punerea picioarelor într-un vas
cu apă până la glezne în prezenţa unei lumânări aprinse
dedicate zeului Agni (Surya).
Conform credinţei la vedici, eventualele spirite
malefice „cuibărite” în chakrele corpului subtil ale persoanei
în cauză erau astfel forţate să iasă în apă prin degetele pi-
cioarelor (locurile reflexiilor celor 7 chakre în membrele in-
ferioare).
Ştergerea piciorelor de apă se făcea cu o pânză
albă simbolizând puritatea şi împiedicarea transmiterii aces-
tora mai departe altor persoane.
După spălare, apa se aruncă într-o apă curgătoare
„fără a se privi înapoi ”, existând credinţa că „privirea este
un receptacol, deasemenea „al duhurilor rele”.
-In cadrul ritualurilor vedice şi hinduse asociate
celor de purificare (Pūja, Havan), în mod similar, ritualul im-
plică acordarea iertării participanţilor şi propriei persoane
pentru faptele săvârşite cu sau fără ştiinţă, precum şi....tu-
turor evenimentelor antidharmice (imorale) provocate de
toate fiinţele umane. (Este considerată o acţiune de „re-
echilibrare” la nivel cosmic, o „compensare” ale efectelor
negative datorate acţiunilor Ego-ului uman îndreptate îm-
potriva Naturii).
In cadrul ritualurilor vedice şi hinduse asociate
celor de purificare (Pūja, Havan), în final, se prepara un
păsat cu lapte care în final era consumat ritual de către toţi
participanţii.
c. In tradiţia populară mai există obiceiul „spălării
cu rouă” de Sărbătoarea Sf. Gheorghe (23 aprilie).
Obiceiul se săvârşeşte discret „dimineaţa, înainte
de răsăritul soarelui de către fete şi nevestele tinere. Des-
culţe şi dezînveşmântate, ele se tăvălesc prin iarbă sau
holde de grâu. In unele zone tradiţionale, ritualul se face de
Sânziene (Drăgaica) (24 iunie) (18-pag.283).
Planta cunoscută cu acelaşi nume se foloseşte în
magia populară pe timp de Lună Plină ca cea care ajută la
realizarea dorinţelor.
(In cultul vedic Luna simbolizează pe zeiţa Chan-
dra. Era considerată cea care guvernează canalul subtil
stâng al corpului subtil uman Ida Nadi, cel al sentimentelor
şi al dorinţelor).
Obiceiul la români este o reflectare peste milenii a
unui ritual de purificare cu apă vedică folosită în perioada
din an când acţiunea spiritelor malefice era considerată de
ei ca devenind foarte agresivă.
Caracterul arhaic al obiceiului este dat de
asocierea lui cu perioada din an a Sânzienelor cunoscută
în folclor drept cea în care manifestarea acestora devine
foarte agresivă.
18

Nr. 104 (anul X), august 2014
Este o altă formă de purificare cu apă în care „ne-
gativităţiile” din corpul subtil uman se elimină prin Mama-
Pământ tot odată cu o acţiune de reenergizare cu energie
telurică.
d. Obiceiul ritual popular al spălării părului. Constă
în spălarea părului în dimineaţa de Sânziene, înainte de
răsăritul soarelui (când...Ra-„sare”).
In apa în care se face spălarea, se fierb anumite
plante cu caracter magic (homan, busuioc, mentă, urzică
etc) la care se mai adaugă leşie şi bani de argint.
Se invocă numele lui Sântoader, se rostesc for-
mule magice. După spălare, apa se aruncă la rădăcina unui
capac (18-pag. 283).
Este o trimitere la un ritual al cultului vedic legat
de Arborele Cosmic, Skambha, la care, simbolic, conform
viziunii vedice, rezidă Mama-Pământ (Gaya).
(Argintul este apanajul magic al Lunei, aşa cum
aurul este cel al Soarelui) (8-I-pag. 139, 154).
In concepţia vedică, în mod similar unghiilor,
pletele omului sunt în relaţie directă la nivel subtil cu starea
corpului.
Conform opiniei lui J. Chevalier, părul simbolizează
proprietăţiile, virtuţiile şi carenţele sale prin legături de sim-
patie. Această opinie este reflectată în multe forme cultice
precum venerarea şuviţelor de păr ale sfinţilor.
In iconografia hindusă, părul despletit este o car-
acteristică a divinităţilor. El era, de asemenea, caracteristic
Zeului Siva, în opoziţie cu cel ale Zeului Vântului, Vayu care
era simbolizat despletit.
Pletele dispuse în jurul capului erau considerate a
simboliza razele solare (8-III-pag. 43-45).
In concepţia vedică părul, în special despletit, este
un potenţial receptor al duhurilor malefice din Akaşa (In-
conştientul Colectiv).
In concluzie, spălarea rituală a părului are o
obârşie arhaică, vedică.
e. Tăierea rituală a părului cu ocazia înmormân-
tărilor, ajunsă ca o manifestare publică a suferinţei de către
rude după defunct, este o reminiscenţă a cultului vedic.
Este reflectarea în timp a actului magic al
împiedicării pătrunderii în persoanele participante la eveni-
mente de eventuale duhuri malefice „care părăsesc corpul
defunctului căruia nu îi mai pot exploata energia corpului
subtil care pleacă acum odată cu el”.
V. Cultul apei în mitologia română.(31)
Mitologia populară a românilor acordă o atenţie de-
osebită apei în procesul Creaţiei Universului.
-Conform mitologiei, „la Inceput, când nu era nimic,
era ca un noian întins de ape”. Astfel, apa apare ca un sim-
bol al generării (regenerării), un izvor al vieţii.
-Apa este considerată ca ca având o funcţie purifi-
catoare. După Creaţie, funcţia sacră a apei ,„a convieţuirii
Apei cu Pământul” s-a materializat ca un organism cosmic
atunci când apele erau izvorâte din adâncuri când pământul
este „rănit” natural sau prin mâna omului „precum Sângele
Pământului”. Astfel, apa capătă capacitatea purificatoare
DACIA
magazin
asemenea sângelui jertfelor. Această aserţiune face trim-
itere la cultul vedic la care în ritualuri apa era considerată
un element major purificator.
De-a lungul istoriei, în cultul vedic primar în forma
sa arhaică, sângele victimelor sacrificiilor era oferit ca
ofrandă şi considerat mediu purificator. Ulterior, el fiind în-
locuit cu apă.
În ritualurile cultice vedice în care se făcea
asocierea între foc şi sângele victimelor sacrificiului, aceasta
fost substituită ulterior aceasta făcându-se între foc şi apă.
In mitologia românească, focul este elementul pu-
rificator al sufletului iar apa a materiei şi sufletului tot odată.
(Bolnavii trataţi cu „Apă Neîncepută” aveau şansa regen-
erării).
-Motivul reînvierii eroului din basme scăldat în
două ape, „Apa Moartă” şi „Apa Vie”, nu este o dualitate an-
titetică ci complementară. De asemenea, reciproc, „Apa
Moartă” nu contrazice „Apa Vie”.
Motivul „Apei Moarte” şi „Apei Vii” îşi are obârşia
în cultul vedic.
În practica rituală a cultului vedic, corespondenţei
„Apei Moarte” ca fluid magic îi corespunde Energiei Kun-
dalini care se adresează părţii materiale a corpului fizic
uman (fiziologico-somatice) guvernate de chakrele numite
convenţional „inferioare”.
Privitor la „Apa Vie”, ca fluid magic, corespon-
denta acesteia este aceeaşi Energie Kundalini dar care se
adresează părţii spirituale a corpului subtil uman în forma
activată de actul de iniţiere (de „renaştere în Lumina în
Brahmān”). Este actul în care, în basme, eroul depăşeşte
condiţia umană intrând într-un alt domeniu existenţial cu
alte reguli şi principii.
-In mitologia română, Apele Duminicii izvoresc din
Paradis iar Apele Sâmbătei dau târcoale Pământului şi
coboară în spirală în Fundul Iadului, ca nafaste. Apa Sâm-
betei este un râu-prag ce separă două lumi inconciliabile.
Conform opiniei lui I. Ghinoiu, în tradiţia populară
Apa Sâmbetei este cea care face separarea între Lumea
de Aici şi Lumea de Dincolo. Este apa care pe malul ei stau
Blajinii, la vărsarea apei în „Sorbul Pământului” (18–pag.
33).
Conform opiniei lui R. Vulcănescu, Apa Duminicii
nu lasă Pământului autonomie totală... Este apa pe al cărei
mal stau Blajinii. Pe firul acestei ape oamenii pot urca şi
coborî în spirală în subpământuri”(29 -pag. 575).
Ascendenţa Lumii Divine asupra Lumii Infernului
şi dependenţa ultimei de cea a primei este simbolizată de
„gardul” separator între ele.
-Arborele Cosmic vedic, Skambha îşi are cores-
pondentul în Bradul Cosmic plasat de această dată ieşind
din Oceanul Primordial în mijlocul Paradisului.
-Conform opiniei lui M. Eliade, „toată străvechimea
ritualului de purificare cu apă presupune moartea şi în-
vierea”(31).
- va urma -
19

Nr. 104 (anul X), august 2014
COLUMNA LUI DECEBAL (III)
Campania militară 101 – 102
3. Traian a fost un cotropitor, care nouă ca
neam ne-a făcut mult rău şi nicidecum nu a fost un
erou naţional!
Traian niciodată nu a fost mânat de gânduri curate
şi nici de gânduri nobile. El a fost un duşman al strămoşilor
noştri pe care i-a cotropit, i-a jefuit şi i-a asuprit. Aflând noi
aceste adevăruri, nu înţelegem de ce aşa un mare jefuitor
şi cotropitor, este atât de slăvit de noi în ziua de azi tocmai
în imnul nostru naţional?
Iată care sunt versurile imnului de stat al României
moderne şi cum sună faţă în faţă cu adevărul despre acest
personaj:
,,Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume,
Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman
Şi că-n a noastre piepturi, păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!”
Dacă ne-ar auzi dacii, moşii şi strămoşii noştri,
cum îi cântăm noi cei de azi cu fală lui Traian, ca unui erou
naţional, s-ar lua cu mâinile de cap! Până când va mai
dăinui această stare de fapt inadmisibilă, în privinţa imnului
nostru naţional, care preaslăveşte pe un fost cotropitor al
Daciei? A cui fală este Traianul acesta, că a dacilor nu! În
vinele noastre curge sângele poporului traco-geto-dac, că
noi din ei ne tragem şi nu al romanilor! Şi fala noastră sunt
ei dacii, moşii şi strămoşii noştri şi nicidecum naţia cotropi-
torilor!
Noi suntem urmaşi ai dacilor şi nu ai Romei! Se
răsucesc străbunii în morminte când văd ce însemne statale
avem şi la ce ne înclinăm şi cum cântăm. Demnitatea noas-
tră naţională şi adevărul istoric ar trebuie să primeze şi ceva
ce nu a fost corect înţeles altădată de înaintaşi, acum ar
trebui readus la adevăr. Niciodată Traian nu ne-a vrut nouă
binele. Pe lângă cele arătate mai sus, mai erau şi alte mo-
tive care îl mânau pe el în luptă şi pe care le mărturiseşte
chiar el şi care motive şi ţeluri nu erau deloc nobile:
,,De asemenea conştient că numai pe o armată
foarte puternică se putea sprijini măreţia Romei, am intro-
dus noi reguli în viaţa militară şi am promovat o disciplină
aspră în rândul ostaşilor. Am considerat că armata trebuie
sporită cu încă două legiuni…Era o chestiune capitală pen-
tru viaţa imperiului şi ca să-i scot pe cetăţenii romani din
amorţeala în care îi aruncase precedesorul tatălui meu
Nerva…”
Cu alte cuvinte, Traian care era de formaţie militar,
nici nu ştia altceva decât să formeze legiuni cu care să-şi
populeze imperiul şi să domine popoare şi provincii. Şi mai
DACIA
magazin
Pirtea Maria
dorea el să-şi ,,dezmorţească” concetăţenii târându-i într-
un război de cotropire şi dominare în Dacia, deoarece aceş-
tia se cam înmuiaseră stând pe la casele lor sau
petrecându-şi timpul prin terme, pe la banchete şi prin orgii
bahice, de la care au rămas nenumărate mărturii. Lui Traian
şi soldaţilor lui nu le păsa de ce distrugeri provocau, ce căl-
cau în picioare, ce jefuiau. Trufia şi orgoliul acestui împărat
şi al Romei lui erau fără de margini. Pentru a-şi atinge sco-
purile el a pus la cale un plan diabolic, prin care a instaurat
ura între fraţii de dincoace de Dunăre şi cei de dincolo de
Dunăre:
,,…eram hotărât să aduc Dacia sub ascultare ro-
mană, trecând Danubiul. În felul acesta, în urma politicii
adoptate, legăturile tradiţionale dintre daci şi fraţii lor de la
sudul Danubiului fuseseră slăbite în oarecare măsură. Deşi
dacii din Moesia se aflau de mai bine de un secol sub oblă-
duire romană, gustând din plin binefacerile acestei stăpâniri,
se punea sub semn de întrebare loaialitatea unor populaţii
ca bessii şi scordişcii, populaţii războinice prin excelenţă,
aflate odinioară într-un război îndelungat cu Roma.”
Ne putem da seama uşor de ce ,,binefaceri” se bu-
curau populaţiile din sudul Dunării aflate sub ocupaţie,
storşi de romani de tot ce aveau, cu sute de soldaţi pe capul
lor, cu pământurile ocupate şi cu toate drepturile luate.
Parcă vedem cu câtă ,,bucurie” s-au lăsat ei stăpâniţi! În
aceste condiţii, era normal că ei erau foarte nemulţumiţi şi
de câte ori dacilor liberi le reuşeau raidurile de hărţuire la
Dunăre asupra garnizoanelor romane, ei se bucurau. Iar
fraţii lor, dacii liberi, erau foarte viteji, lucru care îl găsim
consemnat în aceste scrieri ale împăratului:
,,Din informaţiile pe care le deţinem, în ultimul
timp, dar mai ales sub domnia precedesorului nostru
20

Nr. 104 (anul X), august 2014
Domiţian, raidurile dacilor peste Dunăre s-au intensificat,
demonstrând cât de reală era primejdia pe care o reprezen-
tau aceştia pentru poporul roman. Dacii sunt nişte oameni
întreprinzători, cărora nu le place să asculte cuvântări şi
caută să nu le treacă vremea fără folos. Se pregăteau
nerăbdători şi cu multă râvnă de război, având intenţia
vădită să-i înfrunte cu armele pe romani. Peste tot la ei
puteai vedea făurindu-se arme de tot felul, apoi mulţimi de
cai pe care îi învăţau cu greutăţile luptei, precum şi
nenumăraţi oameni înarmaţi.”
Bineînţeles că dacii nu prea stăteau cu mâinile în
sân când se simţeau ameninţaţi de un aşa împărat cu aşa
gânduri necurate, că doar aveau şi ei ,,ochii” şi ,,urechile”
lor, iscoade trimise să afle ce planuri mai urzeau marii îm-
păraţi ai lumii prin palatele lor. Astfel aflau şi ei din timp la
ce se pot aştepta, mai ales că Traian încercase să-i corupă
pe conaţionali de-ai lor, pe care îi ,,răsplătea” dacă îi
rămâneau fideli, adică dacă trădau. Într-o aşa situaţie com-
plicată, dacii trebuiau să fie foarte vigilenţi şi tot timpul cu
mâna pe arme.
Pentru a-şi atinge scopul său, Traian a mai pus în
mişcare un alt plan, prin care nici unul dintre vecinii Daciei
să nu le vină acestora în ajutor în caz de nevoie, numind în
toate aceste provincii înconjurătoare numai oameni fideli
lui. Pe lângă aceasta a mai strâns în jurul lui de prin imperiu
şi alţi oameni fideli lui, care să-l sfătuiască permanent şi
iată de ce:
,,Grija pentru aceste pregătiri a fost impusă de fap-
tul că războiul urma să se desfăşoare pe un teritoriu cu totul
duşmănos, atât din partea oamenilor care prin credinţa lor
în Zamolxes, deveneau nepăsători faţă de moartea în luptă,
cât şi din partea naturii, vitregă prin imensele şi întunecatele
păduri dacice şi mai ales prin climatul aspru al iernilor hiper-
boreene.”
Oare cine s-ar fi bucurat şi ar fi fost prietenos cu
duşmanul lui, ştiind clar că vine cu gând de jaf? Nu-i normal
că se uita la el aşa mai crunt ştiind ce gânduri necurate are?
Dar dincolo de acestea, prin acest text, nouă ne-
a rămas o descriere a Daciei de mare interes. Aflăm că
Dacia avea păduri nesfârşite şi foarte dese şi deci se con-
firmă faptul că lemnul era o mare bogăţie a dacilor. Pe de
altă parte aici iarna era foarte aspră şi nu oricine putea su-
porta condiţiile acestea climatice.
4. Romanii erau înspăimântaţi de luptătorii
daci!
Cu toate pregătirile sale savante şi cu toate stră-
daniile depuse, soldaţii din legiunile lui Traian erau complet
demoralizaţi şi de-a dreptul înspăimântaţi la gândul că tre-
buie să treacă în Dacia şi că trebuiau să dea piept cu lup-
tătorii daci. Dacă am spune noi românii aceasta, s-ar putea
crede că ne lăudăm. Dar dacă o spune şi o constată chiar
conducătorul lor, este obligatoriu să credem şi să luăm în
DACIA
magazin
considerare aceste aspecte, deoarece ele mărturisesc de-
spre cât de viteji şi capabili ne-au fost strămoşii:
,,Întrucât pregătirile au durat destul de mult, în rân-
dul legiunilor care se concentrau la Singidunum (Belgrad)
şi-a făcut loc treptat, îndoiala cu privire la sfârşitul victorios
al acestui război. Cele auzite, de la localnici, de la legionarii
care alcătuiau garnizoana din Singindunum şi de la veteranii
campaniilor purtate de Domiţian, nu era de natură să-i în-
curajeze. Aveam de luptat cu un popor plin de dârzenie,
călit în condiţiile unei vieţi barbare şi ale unui pământ
neospitalier pentru oricare alţii în afară de dânşii. Au con-
tribuit la descurajarea lor mai ales povestirile înflorate ale
veteranilor, care relatau despre teribilele săbii curbate (fal-
ces dacorum - sica) mânuite cu mare iscusinţă de daci, de-
spre felul în care se foloseau de arcurile şi praştiile lor şi
despre mobilitatea călărimii sarmate care le sărise în ajutor,
la toate acestea spuse adăugându-se descrierile despre în-
fricoşătoarea natură a ţării dacice, cu munţii săi inaccesibili
şi inospitalieri. De aceea a trebuit să iau măsuri, iar centu-
rionii cu decurionii lor au trecut la ridicarea moralului,
arătând ostaşilor că o campanie victorioasă în Dacia va de-
schide drumul aurului ei în imperiu”
Deci, de nu-i momea Traian cu aurul dacilor,
povestindu-le câte în lună şi-n stele despre comori fabu-
loase, soldaţii lui ar fi luat-o bucuroşi la sănătoasa! Dincolo
însă de prezentarea stării jalnice a armatei sale şi chiar în
contrast cu aceasta, noi cei de azi aflăm cum erau luptătorii
daci: aveam de luptat cu un popor plin de dârzenie, călit
în condiţiile unei vieţi barbare şi ale unui pământ
neospitalier pentru oricare alţii în afară de dânşii şi ce
tehnică de luptă imbatabilă foloseau: teribilele săbii cur-
bate mânuite cu mare iscusinţă de daci, despre felul în
care se foloseau de arcurile şi praştiile lor şi despre mo-
bilitatea călărimii…
Aceste calităţi deosebite ale luptătorilor daci tre-
buie să ne intereseze pe noi tocmai pentru a înţelege
limpede cine erau de fapt dacii şi ce merite aveau în faţa
contemporanilor lor. Nu erau deloc nişte nimeni, ci dim-
potrivă la adresa lor se vorbea cu admiraţie şi cu respect şi
după cum vedem din aceste scrieri chiar şi împăratul roman
avea aceeaşi opinie la adresa lor. Ar fi bine dacă noi cei de
azi ne-am ridica măcar la înălţimea calităţilor lor. Până
atunci le datorăm un mare respect lor şi memoriei lor. Să
ne ajute Dumnezeu!
5. Traian nu urmărea cucerirea întregii Dacii, ci numai
regiunile aurifere!
Dacia nu a fost niciodată cucerită de romani decât
o mică parte din ea. Această afirmaţie nu este gratuită deloc
şi se va vedea de ce.
După toate pregătirile lui sofisticate Traian trece
pe un pod de vase şi atacă Dacia prin două ramuri armate:
una prin marginea câmpiei Panoniei – zona Caraş şi alta
21

Nr. 104 (anul X), august 2014
pe valea Cernei. De ce a ales el această metodă şi acest
traseu şi nu altul? Din lăcomie după aur, mărturisită chiar
de el:
,,A contat şi faptul că această parte a ţării lor dacii
o considerau destul de bine apărată ca să nu mai fie nevoie
să ridice fortificaţii, dar în acelaşi timp, şi faptul că doream
să smulg dacilor posibilitatea de a extrage aurul aflat
în munţii acestei regiuni.”
Traian căuta să încercuiască această zonă şi dacă
reuşea, o mare regiune auriferă intra sub stăpânirea lui. Dar
soldaţii lui tot demoralizaţi şi înspăimântaţi erau de cele ce
aveau în faţă şi multe promisiuni a trebuit iarăşi să le facă
pentru a-i determina să înainteze prin Dacia:
,,…apelul făcut la onoarea lor de cetăţeni romani
au calmat spiritele, dar, deşi le-am promis prăzi bogate,
legiunile nu m-au urmat cu inimă uşoară.”
Normal că nu aveau inima uşoară deloc, că le era
frică! Soldaţii romani nu aveau chef de nimic, deoarece
mărşăluiau prin Dacia după himerele împăratului, în care
după cum vedem, nu aveau încredere deloc.
6. În Dacia nu au fost aduşi nici sclavi şi nici
colonişti!
În timpul acestei prime campanii militare, toate lu-
crările pe care Traian considera că trebuie să le facă, au
fost executate numai cu soldaţii romani, despre care am
aflat că erau supuşi unor rigori disciplinare deosebite şi nu
îndrăzneau să iasă din cuvântul împăratului lor:
,,În locurile unde poposeau, ostaşii depuneau mari
eforturi pentru realizarea unor tabere întărite. În locurile in-
accesibile sau greu de trecut au cărat cu spinarea butuci
grei de stejar sau fag, coşuri cu pietriş şi nisip, după ce în
prealabil împletiseră coşurile de nuiele… Zăbava noastră
s-a datorat şi construcţiei drumurilor pe care le-am trasat
între castre. Ele au fost construite pe vechile drumuri
dacice, care însă nu erau suficient de rezistente peste tot
şi mai ales am simţit lipsa podurilor peste pâraie. Gândeam
mai ales că aceste căi trebuie să fie bine întreţinute în ve-
derea transporturilor ce aveam să le facem la terminarea
campaniei noastre…”
Deci dacii aveau drumuri! Şi nu le-au făcut romanii!
Ei numai le-au întărit!...
Scopul întăririi drumurilor de către romani în Dacia
este destul de clar aici amintit: în vederea transporturilor
ce aveam să le facem … adică în vederea jafului pe care
îl puneau la cale şi nicidecum în vederea ridicării nivelului
de trai al dacilor…
Încercăm acum să vedem cam ce făceau dacii în
timp ce trupele lui Traian munceau ca ocnaşii şi se chinuiau
să înainteze în zonele arătate mai sus (ani 101-102) şi în
felul arătat mai sus. Dacii se retrăgeau din faţa romanilor în
mod strategic:
,,O altă cauză şi poate principala care ne-a zăbovit
DACIA
magazin
înaintarea s-a datorat faptului că toate lucrările amintite s-
au făcut de trupele noastre, fără nici un alt ajutor, pentru că
populaţia localnică îşi părăsise în întregime toate aşezările,
din ordinul regelui Decebal. Se retrăgea cu avuţia ei în vite,
din faţa noastră, în măsura în care noi înaintam. Nu am fost
de părere să aducem de dincolo de Danubiu sclavi şi
să-i folosim la aceste construcţii, pentru că un asemenea
lucru nu s-ar fi potrivit cu războiul dus în condiţii atât de
crâncene şi neobişnuite, când grija pazei sclavilor ar fi
devenit una în plus pentru noi.”
Ce sclavi să aducă Traian din sudul Dunării, care
de fapt erau fraţi cu dacii şi care de abia aşteptau să fie
liberi şi să se facă nevăzuţi în adâncul codrilor Daciei,
darămite să mai şi muncească pentru unul ca el? Iar co-
hortele de colonişti pe care le-ar fi adus, cu ce să le
păzească şi mai ales cu ce să le hrănească pentru a munci
pentru el, când dacii care se retrăgeau nu lăsau nimic de
mâncare în urma lor? Deci iată că toate ipotezele istorice
care susţin că romanii au adus sclavi şi colonişti în Dacia
nu stau în picioare şi sunt infirmate chiar de Traian cu mo-
tivaţia aferentă de mai sus. Concluzia este că uneori este
bine să ai răbdare să vezi şi ce spune adversarul, deoarece
s-ar putea să prinzi de la el idei care ţie îţi scapă! Din acest
punct de vedere împăratul acesta era deştept, căci nu mai
avea nevoie de încă o grijă pe cap, aceea cu coloniştii. Îi
erau suficienţi soldaţii săi speriaţi şi demoralizaţi, pe care
de altfel îi punea la treabă ca-n muncile iadului, la spart de
bolovani prin Dacia, pentru a-i croi lui drumuri triumfale.
7. Regele Decebal s-a născut în localitatea
Diupa!
Această ştire a locului de naştere al regelui dac,
în satul Diupa, ne este dată de aceste mărturii scrise, unde
se zice:
,,În faţa mea şi a legiunilor se desfăşura o vale a
cărei lărgime a fost apreciată de topograful Balbus la 15
mile. În josul ei se deschidea din ce în ce mai mult valea,
făcând loc câmpiei. La stânga, nu prea departe de punctul
unde ne-am oprit, era o aşezare aparţinând neamului lui
Decebal, unde se spunea că s-ar fi născut acest rege.
Aşezarea este plasată pe un fel de ostrov făcut de braţele
râului Tibiscus (Timiş), unde în timpul revărsărilor de primă-
vară, apele nu pot ajunge până la case, iar braţele râului
oferă adăpost împotriva fiarelor sălbatice şi chiar a duş-
manilor. Acest sat, pe care, ca de altfel ca şi pe celelalte, l-
am găsit părăsit de oameni şi vite, este numit de daci Diupa
(Jupa), care vrea să spună şef sau conducător.”
,,După cum mi s-a spus, dar şi după cum ştiam
mai dinainte, fiind informat de Dyon Chrysostomul, aici la
Diupa, era locul de naştere al lui Decebal şi al multora din
familia sa, pentru că regiunea era condusă din vremuri vechi
de membrii acestei familii.”
,,Aşadar lângă satul Diupa, am ridicat castrul Tibis-
22

Nr. 104 (anul X), august 2014
cum, aşezat pe râul Tibiscus (Timiş), care se varsă în Bisitra
(Bistra), într-o vale largă şi cu o pantă insesizabilă.”
Mai aflăm de la autorul cărţii, domnul Simion Lu-
gojan, care a făcut cercetări minuţioase în zonă la faţa locu-
lui următoarele:
,,Castrul roman Tibiscum se afla în hotarul actualei
comune Jupa de lângă Caransebeş.”
Deci localitatea natală a regelui Decebal este ac-
tuala comună Jupa de lângă Caransebeş!
Noi azi ne minunăm cu câtă grijă şi înţelepciune
îşi alegeau locul de casă străbunii noştri, făcând astfel ca
aşezările lor să fie foarte bine protejate şi foarte sigure în
faţa primejdiilor de tot felul. Cu minim de efort şi material,
ei obţineau maxim de beneficii. Tot ceea ce făceau, ei de
fapt adaptau la relief, la starea locului şi apoi la necesităţile
lor. Trebuie să recunoaştem că noi azi am cam pierdut din
această înţelepciune a lor şi ar fi bine să reîncepem să
gândim în acest mod sănătos atunci când ne durăm o casă
şi astfel nu ar mai lua-o viiturile.
Trebuie tot timpul să ne amintim că romanii nu pro-
nunţau chiar corect cuvintele dace şi le adaptau la posibili-
tatea lor de rostire. De aceea ceea ce în limba dacă era
Jupa la ei suna Diupa şi deci aşa a rămas consemnat. Dacă
luăm aminte la afirmaţia că jupa ,,vrea să spună şef sau
conducător” în limba dacă, înseamnă că am găsit un cuvânt
important de origine dacică. El s-a perpetuat din limba
Preţioasele cnemide princiare geto-dace
descoperite la Agighiol (România), Golyamata
Movila şi Vraţa (Bulgaria)
În primăvara anului 1931, autorităţile din judeţul
Tulcea au fost sesizate că pe locul numit „Movila lui Uţă”
din localitatea Agighiol, căutătorii de comori fac anumite
săpături neautorizate. S-au luat măsuri imediate pentru
sistarea acestei săpături, fiind anunţate, în acelaşi timp, au-
torităţile. În luna octombrie a aceluiaşi an, prof. I. An-
drieşescu, asistat de prof. D. Berciu au început cercetările
sistematice, care au condus la descoperirea unui mormânt
tumular princiar getic, format din două camere funerare ală-
turate, legate printr-un dromos (coridor de acces) din piatră,
urmând apoi o a doua construcţie denumită „camera cailor”,
deoarece în interiorul acesteia s-au descoperit scheletele
a trei cai ce au fost sacrificaţi. În mormânt au fost găsite
splendide piese din argint aurit şi podoabe de aur, veritabile
capodopere artistice ale toreuticii getice, dar şi piese de ce-
ramică grecească de import, ce au înlesnit datarea ansam-
DACIA
magazin
dacilor în limba română, apărând cuvinte ca jupan şi jupân
cu familia lor de cuvinte. Aceste cuvinte în Dicţionarul ex-
plicativ al limbii române le găsim astfel:
- Jupan = titlu dat în evul mediu, în ţările române,
celor mai de seamă boieri şi dregători; persoană care avea
acest titlu.
- Jupân = titlu de politeţe dat în ţările române per-
soanelor care ocupau anumite demnităţi sau funcţii înalte;
titlu de politeţe dat unei persoane echivalând cu ,,domn”
,,cucon”; patron, stăpân. Originea acestui cuvânt însă,
dicţionarul respectiv o consideră …total necunoscută!!! Bine
că veniră romanii aceştia cu scrierile lor care să facă lumină,
care să ne amintească un cuvânt dacic străvechi, pe care
neamul nostru îl foloseşte cu brio de mii de ani. În felul
acesta vor înţelege şi lingviştii actuali că a existat cu ade-
vărat limba dacilor. Aşa mai aflăm şi noi cum suna vechea
noastră limbă dacică, adică actuala noastră limbă română
şi de unde provine, deoarece este clar că nu provine din
latină, că uite o spun chiar romanii. Cuvântul jupa şi jupân
cu toată familia lor de cuvinte: jupăniţă, jupăneasă, jupână,
jupâniţă, etc. stând mărturie în acest sens.
Noi credem că limba română actuală are nevoie
de… un ,,Jupân” capabil, care să o pună în ordine cu eti-
mologia şi cu originea cuvintelor, ca să nu ne mai facem de
râs prin lume!
- va urma -
Conf. univ. dr. George V. Grigore
blului în primul sfert al sec. IV î.e.n. Aplicele vestimentare
de aur şi fragmentele de colier descoperite în mormântul
secundar (cea de a doua cameră a mormântului princiar)
aparţin unei costumaţii feminine, ceea ce ne confirmă faptul
că acest conducător get a fost însoţit în călătoria sa iniţiatică
de o prinţesă sau regină. În inventarul funerar al mormân-
tului acestei prinţese gete s-au aflat multe podoabe din aur,
dar, aşa cum a remarcat I.Andrieşescu prin săpăturile efec-
tuate, cândva, în antichitate, tumulul a mai cunoscut vizita
unor căutători de comori, care au sustras cea mai mare
parte a pieselor din aur ale tezaurului.
Peripeţiile acestui tezaur, numit „de la Agighiol” nu
s-au oprit în timp aici, pentru că în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, o parte din piesele acestei comori, adă-
postite în aripa veche a Universităţii Bucureşti, s-au pierdut
în urma bombardamentelor ce au avut loc. O dată cu
23

Nr. 104 (anul X), august 2014
aceasta au dispărut şi toate fotografiile şi clişeele făcute
în timpul cercetărilor din 1931, chiar înainte de a fi publicate.
Construcţia în sine a mormântului a fost demolată. O anal-
iză detaliată a pieselor componente şi a analogiilor cu alte
tezaure a fost făcută publică abia în anul 1969 de către prof.
univ. Dumitru Berciu, la Berlin (ca studiu monografic) şi la
Bucureşti (cap. III al lucrării Arta traco-getică). În concluzie
putem spune, că piesele expuse astăzi într-o vitrină spe-
cială a Tezaurului Muzeului de Istorie a României cuprind
doar ceea ce a mai putut fi recuperat din acest tezaur prin-
ciar getic, pe care, din păcate, ni-l putem doar închipui în
toată splendoarea sa. Piesele care s-au păstrat (un coif de
paradă din argint aurit, două apărători pentru gambă sau
jambiere din argint (cnemide), două pahare-rytonuri
dublutronconice din argint, cinci fiale (vase plate asemănă-
toare cu străchinile din zilele noastre, una de bronz şi patru
de argint, din care una cu inscripţie), câteva aplice de har-
naşament atât plate, cât şi în relief tridimensional (aşa nu-
mitul ronde-bosse), ca şi podoabele feminine vestimentare
din aur răzleţe - constituie o mărturie sugestivă a înaltului
nivel la care ajunsese creaţia artistică a geţilor la începutul
sec. IV î.e.n. şi oferă, totodată, suficiente elemente pentru
analiza şi încadrarea tipologică a tezaurului. Imaginile cu
DACIA
magazin
tezaurul getic vorbesc de la sine despre înalta măiestrie a
meşterilor care au realizat diferitele componente ale tezau-
rului. Asemănarea lor cu piesele din alte tezaure princiare
getice descoperite în România (Peretu, Craiova, Porţile de
Fier, Coţofeneşti, Cucuteni - Băiceni), ilustrează unitatea de
cultură materială şi spirituală a strămoşilor noştri.
Ne-am putem dori ca aceste tezaure să fi fost fa-
bricate din aur; aşa erau mai spectaculoase şi mai
preţioase, în ziua de astăzi. Dar dacă am gândi prin prisma
geţilor de acum 2500 de ani, un tezaur din argint era cu mult
mai preţios decât un tezaur de aur. De cele mai multe ori,
aurul este declarat un simbol al puterii, al bogăţiei şi al statu-
tului social. Aşa a fost şi acum 6500 de ani, de când ne
parvin primele podoabe de aur. Argintul a intrat în scenă
mai târziu şi până de curând a fost mult mai scump decât
aurul (chiar şi de peste 12 ori) fiindcă era foarte rar. Pe te-
ritoriul vechii Dacii nu au existat mine de argint, iar acest
metal era adus din alte părţi şi folosit mai ales pentru
obiectele de ritual, de paradă şi pentru serviciile de masă
ale regilor şi aristocraţilor. După secolul IV este folosit şi
pentru obiecte bisericeşti. Pe teritoriul României exploatări
de argint au apărut în Maramureş şi Rodna, însă doar după
venirea saşilor în secolul XIII. Dacă timp de trei milenii argin-
24

Nr. 104 (anul X), august 2014
tul a fost mult mai scump decât aurul şi era extrem de rar,
abia din epoca târzie a fierului (sec VII-VI î. Hr.) apar şi
obiecte din acest metal. O perioadă cu adevărat fastă a
argintului a început în secolul IV î. Hr. când aristocraţii geţi
aveau servicii de masă din argint şi podoabe din acest metal
preţios. O mare însemnătate a avut-o şi baterea primelor
monede locale de argint, după modelul celor din Macedonia.
În inventarul tezaurului de la Agighiol apar două
cnemide de paradă sau ritual (apărători de gambă) făcute
dintr-o placă romboidală de argint îndoită, pentru a se putea
mula pe picior. Extremitatea lor superioară este modelată
în formă de cap uman. Pe una din cnemide (cea pentru pi-
ciorul dreapt), sub capul uman, pe gât se află reprodus un
colier format din amfore (burdufuri – timp – zile, semn al
vieţii), colier aflat şi la gâtul personajului masculin reprezen-
tat în relief pe vasul – sceptru descoperit în mormântul prin-
ciar getic de la Peretu - Teleorman. Pe laturi aceasta are un
decor cu şerpi, călăreţi şi un personaj şezând, cu un vultur
(pasărea unicorn; Mama Gaya Vultureanca) şi un rhyton în
mâini. Dimensiunile sunt: LA=75 mm; Î=478 mm; G=744 g.
Foarte sugestivă pentru natura profană a reprezentărilor ce
apar pe această cnemidă princiară (pentru piciorul dreapt)
este imaginea ce apare în partea de sus din dreapta, re-
spectiv un călăreţ cu arcul în mână având în faţa sa un
şarpe încolăcit în poziţie de atac, imagine din care va deriva
mai târziu în iconografia creştină imaginea Sfântului Gheor-
ghe – acest sfânt militar ce luptă cu Balaurul, numit şi Purtă-
torul de biruinţă, Sân-George sau Sângeorz, patronul naturii
înverzite, al vegetaţiei, al vitelor şi al oilor, sărbătorit la 23
aprilie în fiecare an. Acest sfânt drag poporului român apare
pe icoanele creştine, dar şi pe steagurile de luptă al marelui
voievod moldav Ştefan cel Mare. Continuând studiul nostru,
în partea de jos a aceleiaşi cnemide princiare apare un per-
sonaj regal şezând pe un tron, cu un şoim (Vultur; Păsărea
unicorn) în mâna stângă (semn al Mamei Gaya Vulture-
anca, cea care prin hierogamia cu Cerbul Sarabha - Ţapul
Pan pe muntele Pangaion va da naşte Oului Cosmic al
Lumii) şi cu un ryton de corn în mâna dreaptă (semn al
libaţiunilor divine, dar şi al sfâşierii linţoliului ce desparte
Lumea Văzutelor de Lumea Nevăzutelor (Cel ce dă cu cor-
nul, Cel care împunge, Cel care sfâşie) şi semn al puterii
de reproducere (Cel ce duce Lumea mai departe). Aşa cum
apare pe această cnemidă, este cea dintâi confirmare a e-
xistenţei rytonurilor de os în mediul geto-dacic, ceea ce în-
tăreşte afirmaţia lui Diodor din Sicilia, care, relatând
împăcarea dintre Lisimah şi regele geţilor Dromihete, pre-
cizează că „…în cele din urmă, (Dromihete) puse să se
toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe
câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de
lemn, aşa cum obişnuiesc geţii”. Piese caracteristice de ri-
tual în mediul getic, rytonurile (atestate încă din sec. IV
î.e.n.) vor dăinui până în sec. I şi II e.n. Odată cu cucerirea
Daciei, un asemenea obiect bogat împodobit s-a numărat
printre capturile luate de Traian din comoara regelui Dece-
bal. Acest conducător get reprezentat pe cnemidă este un
Purtător de biruinţă (Cel ce a învins Balaurul - Şarpele; „Fiţi
înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii!” (Iisus Hristos)),
DACIA
magazin
este stăpânul cerului (pasărea) şi al pământului (cornul de
bour-zimbru), iar atitudinea sa statuară îl reprezintă în
splendoarea regalităţii sale. Stindardul dac de mai târziu -
draconul – este format dintr-un şarpe cu cap de lup, înfipt
într-o suliţă, adică biruit.
Pe partea stângă a cnemidei drepte apare în
partea de sus şarpele încolăcit ce sâsâie în faţa unui cap
de păsăre. Fiind degradată în mare parte pe această porţi-
une, cnemida nu ne poate oferi mai multe detalii despre
iconografia ce s-a dorit a fi reprezentată aici. Posibil să fie
o reprezentare a Şarpelui care se poate urca în cuibul
păsării spre a-i lua ouălele sau puii; Şarpele ce înfruntă
pasărea. Deasemenea apar tijele înalte ale unei prezenţe
vegetale, ce completează tabloul. Motivul acestei “confrun-
tări” dintre pasăre şi şarpe reprezintă semnul întâlnirii
forţelor cereşti (cosmice) cu cele subpământene (telurice).
În mitologie, această reptilă ce îşi schimbă pielea,
este un simbol al înnoirii, al întineririi şi chiar al nemuririi.
Şarpele era asociat deseori cu zeul sau cu zeiţa pământului.
În multe culturi, şarpele este un simbol al feminităţii. În mi-
tologia greacă, zeul medicinei, Asclepios, poartă cu sine un
şarpe sau doi şerpi, care au puteri tămăduitoare asupra
vieţii. Şarpele totodată poate fi un simbol al răului, al peri-
colului sau al ispitei. În „Epopeea lui Ghilgameş”, iarba ne-
muririi dobândită cu atâta trudă de erou este înghiţită de un
şarpe, spulberându-i astfel acestuia speranţa depăşirii sta-
diului de muritor. În creştinism Diavolul însuşi ia forma unui
şarpe pentru a o ispiti pe Eva. În mitologia nordului, şarpele
uriaş Jormungand, care înconjoară întreaga lume a oame-
nilor cu trupul său, se va ridica din ape în ziua de Ragnarok
şi va contribui, alături de giganţi, la sfârşitul lumii. Şarpele
este şi un simbol al ştiinţei, al cunoaşterii (Naga), simbol al
energiei vieţii, al puterilor naturii, al vindecării, al renaşterii
– toate aceste imagini se regăsesc în complexa mitologie
a şarpelui, poate cea mai bogată dintre mitologiile care au
drept subiect un animal. În India, Kundalini reprezintă e-
nergia pură, primordială a Universului, aflată în fiecare din-
tre noi. Este reprezentată adesea sub forma unui şarpe
încolăcit de trei ori şi jumătate, la baza coloanei vertebrale.
O întreagă şcoală de Yoga – Kundalini Yoga – este dedicată
trezirii şi activării acestei energii, prin practici care includ
meditaţia şi exerciţiile de relaxare. Miticul şarpe cu pene,
Quetzalcoatl, era venerat de vechii azteci din America Cen-
trală ca stăpân al vieţii. Uraeus – şarpele care apare pe di-
adema de ceremonie a faraonilor egipteni – este un simbol
al puterii, al capacităţii de a învinge duşmanii, al caracterului
divin al faraonului. Pielea Şarpelui Pithon ucis de Apollo
(zeul Soare, zeu răzbunător care poartă săgeţi aducătoare
de moarte: e Zeul-Arcaş, cel cu arc de argint) era cea care
acoperea ca o cortină trepiedul pe care şedea în timpul ros-
tirii oracolului preoteasa Pithia, din Delphy.
Probabil misteriile geto-dace aveau ca parte a ri-
tualului prin care se putea accesa nemurirea, trecerea prin
pielea unui şarpe (înghiţirea ritualică; cabirii), fapt întrucâtva
asemănator cu cel din misteriile lui Osiris (Asar) din Egiptul
antic. În urma săvârşirii acestui ritual neofitul avea să capete
atributul de nemuritor. Stindardul geto-dac (Draconul) era
25

Nr. 104 (anul X), august 2014
tot o piele goală de şarpe (sau simulacru), care umflată de
vânt, precum un burduf, asigura locul de trecere în spirit al
celui căzut pe câmpul de luptă (tunelul de lumină) şi trans-
formare acestuia, urmând apoi readucerea la o nouă viaţă
(renaştere). Acestă piele de trecere era ca un uter matern,
ca o casă a copilului mic (placentă). Pielea de ritual putea
fi înlocuită cu un linţoliu (ţesătură fină), asemănător cu cel
folosit în prezent la înmormântări (cel care “înveleşte” corpul
celui decedat în ceremoniile creştine).
La rândul său, Gaya (Mama Gaya Vultureanca;
pasărea-unicorn, cea care a săvârşit hierogamia cu ţapul
Pan (sau cu Cerbul Sharaba, cel cu opt picioare)), această
rudă apropiată a Acvilei, cu înfăţişarea sa majestuoasă, cu
zborul înălţător şi vederea acerbă, este un simbol universal
şi-l reprezintă pe zeul atoatevăzător al cerului. Mai repre-
zintă de asemenea curaj, victorie şi putere, semeţie, tunet
şi furtună. Pentru vechii greci şi romani, acest simbol era
unul purtător al luminii pentru Zeus şi reprezenta victoria.
În creştinism, Gaya (Acvila) simbolizează omnipotenţa lui
Dumnezeu, credinţa, ascensiunea lui Christos şi pe Sf.
Ioan. Gaya (Acvila) împărtăşeşte simbolismul păsării antice
Phoenix pentru că, în legea creştină, aceasta se reînnoieşte
pe sine la fiecare zece ani, zburând în soare, iar apoi în
mare, de trei ori. În felul acesta ea devine un simbol al naş-
terii din nou şi al botezului. Un şarpe în ciocul unei păsări
Gaya (Acvilei) semnifică victoria lui Christos asupra Răului.
Forma de strană a Gayei (Acvilei) ţinând o Biblie, reprezintă
inspiraţia Scripturii Sfinte şi Puterea. Gaya (Acvila) mai
apare ca o emblemă solară, bătându-se cu şerpii (şerpii în-
tunericului) sau aflată în conflict cu un taur sau cu leu, luptă
din care iese întotdeauna victorioasă, demonstrând astfel
STATUILE DE GETO-DACI ŞI COLUMNA (II)
– ARGUMENTE IMPORTANTE ALE DACOLOGIEI –
La observaţia/obiecţia d-lui Gabriel Gheorghe,
însuşită ca atare de dl. V.D. Popovici Ursu, noi venim cu o
ipoteză privind paternitatea statuilor „contorizate” de dl. Vel-
cescu, ipoteza putându-se extinde şi asupra paternităţii
chipurilor de geto-daci de pe Columnă. Anume, că nu toate
busturile şi statuile (existente sau care se vor mai des-
coperi/identifica) vor fi fost pradă de război, deci furate, ci
altele vor fi fost executate, după 106, la Roma, după modele
vii cum este de părere şi dl. Leonard Velcescu. Şi nu numai
de sculptori „romani”/„latini” – din Roma sau veniţi aici din
şcolile de sculptură ale oraşelor imperiului, foarte sigur din
Grecia. Dar vor fi venit sau vor fi fost aduşi pe o cale sau
alta şi sculptori şi meşteri pietrari geto-daci pentru ambele
operaţiuni (la busturi şi statui şi lucru la Columnă şi la cele-
lalte edificii din Forum). Deci, problema paternităţii acestor
opere trebuie pusă foarte nuanţat, în urma unor cercetări
aprofundate în viitor iar nu expediată simplist pentru a face
o bucurie „romanizatorilor”.
Astfel reacţionând, pe lângă repatrierea statuilor
DACIA
magazin
triumful spiritului asupra puterii lumeşti. În tradiţiile amerin-
dienilor, aripile acvilei simbolizează razele soarelui, sem-
nifică ziua şi este mijlocitorul principal dintre oameni şi zei.
Domnind ca un rege peste toate păsările, Gaya (Acvila) este
emblema regalităţii, dar este şi simbolul vestitorului. Gaya
(Acvila) cu două capete a Bizanţului renăscuse din simbolis-
mul hittit al zeilor gemeni ai puterii şi ai tuturor ştiinţelor.
Multe state au adoptat acvila ca emblemă sau stemă, fiind
dealtfel şi un simbol al patriotismului şi al suveranităţii.
Printre aceste state putem enumera România, dar şi Statele
Unite ale Americii. Asociat cu cele şapte păcate capitale şi
cu cele patru virtuţi fundamentale, are semnificaţii bivalente,
simbolizând mândrie şi dreptate. Aceste simboluri perene
pot fi întâlnite şi în decoraţiunile plăcuţelor de argint din
Tezaurul dacic de la Lupu, găzduit în prezent de Muzeul
Unirii din Alba Iulia (descoperit în anul 1978, în comuna
Cergău, judeţul Alba). Două dintre plăcuţe au pe suprafaţa
lor un décor înscris într-un chenar cvasicircular din perle o
imagine ce reprezintă un vultur cu aripile ridicate, ce are în
gheare un şarpe. Capul şarpelui este ridicat spre capul
păsării. Atitudinea celor doi nu este duşmănoasă. Pe o altă
plăcuţă de ceremonial apare o zeitate (preoteasă; regină)
ce are în mâna dreaptă un şarpe – balaur, iar în mâna
stângă o cupă – rhyton pentru libaţii. Într-o altă imagine zei-
tatea redată are în mâna dreaptă şarpele – balaur, iar în
mâna stângă are o felină-cameleon (cu limba foarte lungă).
Mai există o altă plăcuţă cu o zeitate cu aripi, având de-a
dreapa şi stânga, două feline în poziţie de aşteptare. Teza-
urul de la Lupu este datat în cea de a doua jumătate a se-
colului II î.e.n.
- va urma -
conf. univ. dr. G.D. Iscru
identificate ca pradă de război, pentru noi se redeschide,
în arta Daciei antice, perspectiva firească a capitolului
„Sculptură” de la sculpturile de zeităţi ale „Ţării Zeilor”, zei
ajunşi ulterior şi în lumea greco-romană până la cele ale
unor personalităţi autohtone dar şi de oameni liberi obişnuiţi.
Un indiciu pentru statuia provenind din prada de război este
postura geto-dacului sculptat ca om liber, nu ca prizonier
înlănţuit, sculptat în Dacia; aceeaşi postură pentru cel sculp-
tat la Roma dar după un model de dac viu şi liber, ajuns
aici. Aşa şi pentru scenele de pe Columnă. Deci, să reţinem:
sculptura cu dacul om liber, neînlănţuit, nu poate fi un
„omagiu” roman pentru învins ci poate avea explicaţia dată
mai sus: pradă de război sau sculptură executată la Roma
după un model de dac liber, viu, ajuns aici.
*
Spuneam la început că dl. Leonard Velcescu, în
interviul din „Historia”, în cea mai importantă problemă a
cam încurcat socotelile „romanizatorilor”, ba chiar a „bruiat”
serios „imnul de slavă” înălţat memoriei împăratului agresor,
26

Nr. 104 (anul X), august 2014
jefuitor şi distrugător al regatului lui Decebal, spre marea
insatisfacţie a d-nei Zoe Petre care s-a grăbit să laude şi
dânsa la acest împărat, prin ... excelenţă, „...excelenţa
vădită în extinderea hotarelor imperiului pe calea armelor”
(loc. cit., p. 7). Pentru dânsa n-au contat victimele, jaful,
crimele, destinele distruse ale familiilor de daci ori ale pri-
zonierilor ca şi grava eroare strategică, reproşată chiar „a
doua zi” după decesul lui Traian, de către succesorul său,
Hadrian, ci contează „excelenţa” cu care călăul i-a condus
pe ai săi „latrones gentium” (= „jefuitorii popoarelor”) într-un
război pe care istoria îl include în „nobila” categorie de „ban-
ditism” (cit. Gh. G.).
Cum le-a încurcat dl. Leonard Velcescu so-
cotelile „exterminatorilor” de geto-daci şi „romanizatorilor”,
precum şi „ştiinţificilor” de la „Historia”? Însuşi editorul co-
ordonator al revistei, dl. Ciprian Plăiaşu, „ştiind” sigur că
„într-o lucrare păstrată din Antichitate se menţionează că
toată populaţia masculină dacică a fost exterminată”, l-a în-
trebat pe dl. Velcescu cum vede această afirmaţie „în con-
textul în care există atât de multe statui făcute după modele
vii?”. Iar noi ne-am întrebat dacă şi dl. Plăiaşu, ca şi alţii
care susţin această absurditate, a citit personal, izvorul res-
pectiv sau dacă a studiat, personal, studiul fundamental în
materie al savantului dacolog B. P. Haşdeu: Perit-au dacii?
Ori a preluat informaţia „după ureche”. Căci de atunci, din
1861, de când Haşdeu a „demontat”, fără drept la replică,
dogma „Şcolii ardelene” privitoare la „exterminarea” geto-
dacilor în războiul din 101-106 şi la „romanizarea Daciei”
(toată Dacia, cum deliberat s-a acreditat exprimarea!) într-
un veac şi jumătate cât a durat, efectiv, stăpânirea romană
în spaţiul cucerit – dogmă indusă de papalitate, prin misiuni
prozelitiste, ca şi prin şcolile sale iezuite la care ajungeau
ori erau atraşi, racolaţi, copii dotaţi ai celor vizaţi să-i devină
enoriaşi plătitori de dijme papale, dogmă acceaptată cu
credulitate vinovată şi speranţe naive de intelectuali autoh-
toni care apoi au influenţat şi factorul politic –, deci de
atunci, de când, prcatic, Haşdeu a anulat dogma, nici un is-
toric român cu preocupări în domeniu sau intelectual de bun
simţ care se respectă şi îşi racordează corect răspunderea
la interesul naţional n-ar mai fi subscris la o asemenea ab-
surditate. Şi au fost, în timp, astfel de istorici şi astfel de in-
telectuali şi chiar personalităţi politice care au atras atenţia.
Prin unii din ei, de la învăţatul stolnic Constantin Can-
tacuzino la Ianache Văcărescu şi romanticii cărturari ai
primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, apoi până la acade-
micieni de înaltă ţinută profesională şi patriotică din secolul
XX, a prins curaj mişcarea noastră dacologică. E drept,
studiul lui Haşdeu a fost marcat, la apariţie şi după, de
câteva neşanse: a fost publicat cu caractere chirilice în re-
vista autorului, puţin mediatizată şi într-o vreme în care se
trecea la alfabetul latin iar factorul politic, cu speranţe naive
în Occidentul „protector”, dădea ţării numele de România
în memoria Romei imperiale, deci dogma „exterminării”
geto-dacilor şi a „romanizării” primea girul oficial, când un
mare poet al epocii, Vasile Alecsandri, primea premiul „gintei
latine” pentru al său „prohod” la catafacul strămoşilor „ex-
terminaţi” iar bădia Ion Creangă mediatiza în abecedartul
său poezia „Santinela romană” a aceluiaşi mare poet, „san-
DACIA
magazin
tinelă” care, trimisă de „maica Romă cea bătrână”, îi lichi-
dase pe „barbarii” de la Dunărea de Jos (adică pe geto-
daci!); iar la cumpăna dintre veacuri (XIX-XX) spionajului
imperial şi agresivităţii obedienţilor interni le-au căzut vic-
time două mari personalităţi naţionale: geniul nostru naţional
Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu, denigraţi şi în pos-
teritate de urmaşii celor de atunci, până azi. Au fost trădări
în serie, soldate cu falsificarea identităţii noastre naţionale.
Studiul lui Haşdeu a fost reeditat târziu şi tot nemediatizat,
căci Mişcarea dacologică era, oficial, ignorată şi obstrucţion-
ată. Acum avem o foarte bună ediţie a lui, împreună cu alte
contribuţii dacologice ale savantului sub o semnătură de
prestigiu(1).
Dar, ca editor coordonator al unei revistre ce se
vrea să fie de istorie, dl. Plăiaşiu avea datoria să cunoască,
nu să subscrie la acea absurditate.
Nu, d-le Plăiaşu, nici Dion Cassius, contemporan
şi apropiat al împăratului Traian şi nici, mult mai târziu, Eu-
tropius, nu vorbesc despre „exterminarea” bărbaţilor daci
sau a întregii populaţii din spaţiul cucerit! Iar ce a urmat
după traduceri deliberat „greşite” din cele două izvoare is-
torice de bază au fost şi sunt speculaţii interesate, preluări
„după ureche”, fără verificare la sursă. Haşdeu, când a „de-
montat” păguboasa „axiomă” era în deplină cunoştinţă de
cauză – şi istorică şi filologică!
Era firesc ca dl. Velcescu, cercetător onest şi
atent cu cele ce spune în urma unei cercetări proprii să vă
răspundă aşa cum v-a răspuns:
„Cunosc această informaţie – v-a răspuns,
contrazicându-vă „siguranţa” „ştiinţei” dvs. –, dar este una
eronată, apărută mult mai târziu (Eutropius, sec. IV, n.n.).
Ceea ce vedem în Forum spune exact contrariu.
Poporul, copiii, femeile, bătrânii au rămas pe loc, au
rămas în viaţă. Bineînţeles, aceşti copii au crescut şi au
devenit adulţi. Evident că dacii au avut pierderi grele,
dar nu putem vorbi de o exterminare a populaţiei, nici
măcar a celei masculine”. „Aşadar – continuă dl. Velcescu
–, informaţia nu poate fi decât greşită.” Şi atenţionează
totodată asupra sintagmei deliberat generalizatoare de „ro-
manizare a Daciei”: „Să nu uităm că nu toată Dacia a fost
cucerită”. Căci, aşa cum spune Dion Cassius, după 106
era o „Dacie supusă” şi o „Dacie nesupusă” (s.n.), liberă,
aceasta din urmă pe un spaţiu imens.
Şi nici în sudul Dunării nu a avut loc „ro-
manizarea” – confirmă atâtea izvoare! De pildă, în primul
Sinod ecumenic de la Niceea (325) semnează, alături de
317 părinţi ai Bisericii, şi Teofil din Dacia. Şi tot aici, un alt
episcop, de la Naissus (Niş), se numea Dacus. Imperiul a
menţinut aci până în secolul VI provincii cu numele Dacia.
În poemul dedicat Sfântului Niceta de Remesiana (poem
compus pe la 398), care fusese într-o misune de creştinare
în Dacia, Sfântul Paulin, episcopul de Nola (353-431), vor-
beşte de „getul cel năvalnic” şi dacul asemenea lui, creşti-
naţi de Sfântul Niceta, care i-a creştinat şi pe fraţii lor, bessi
din Haemus (Marius Fincă, op. cit., p. 80 şi 107). Iar după
o însemnare mai târzie (1848), citând un izvor slavon me-
dieval, şi valahii din Dacia, pe la anul 1100, „trecuseră
(traduseseră, n.n.) pe nesimţite în limba lor „liturghia slavă
27

Nr. 104 (anul X), august 2014
de rit grecesc, mai înainte uzitată şi de dânşii pe tăcute şi
nebăgare de seamă şi necunoscută” (ibidem, p. 73, s.n.);
deci „ocoliseră” interdicţia de a folosi Sfânta Scriptură,
tradusă în limba slavă, cum abuziv hotărâse conducerea
Bisericii constantinopolitane şi a Romei. Prin urmare, cum
spune pasionatul autor citat, „geţii şi dacii erau încă prezenţi
şi vii” (s.n.) în Dacia nord şi sud dunăreană, spre mâhnirea
romaniştilor „exterminatori” care au ignorat, ignoră şi
răstălmăcesc atâtea izvoare istorice!... În secolul IV, tracii
creştinaţi traduceau în limba lor Sfânta Scriptură iar meti-
culosul Marius Fincă (op. cit., p. 22) vorbeşte de o Biblie
Bessică (bessii, creştinaţi de Sfântul Niceta!) – o traducere
în limba tracă (traco-geto-dacă, n.n.) a Bibliei din secolele
V-VI, după care s-a slujit pe muntele Sinai în primele veacuri
creştine şi care se pare că se găseşte pe undeva prin Marea
Britanie”. De asemenea, getul Iordanes, care scria în sec-
olul VI istoria geţilor, ne asigură că geţii lui, atunci (sec. VI,
era creştină!) se conduceau tot după străvechile „legi
pelagine” (de la „divinii pelasgi”, cum le spune Homer!) (nu
„belagine”, cum s-a tot scris greşit – şi greşeala a rămas
până azi!).
Dar interviul d-lui Leonard Velcescu se oprise la
acea „contră” de ţinut minte. Autorul pusese „punctul pe i”!
Pe propria sa cercetare şi reflecţie, n-a intrat în tagma „ex-
terminatorilor” de geto-daci, formulând o concluzie fermă:
„Contest, deci, această informaţie aberantă care nu core-
spunde realităţii” („Historia”, loc. cit., p. 47, s.n.). D-lui Plăia-
şu, coordonatorul editorial al Revistei, parcă i-a pierit cheful
să-l mai întrebe ceva! ... Avea motive să fie supărat ...
Dacă dl. Plăiaşu citea cu atenţie cartea, apărută
între timp, a d-lui Velcescu, constata că autorul relata pe
larg, argumentat, despre persistenţa dacilor după 106 iar
nu exterminarea lor în acel crâncen război, despre locul şi
rolul important al trupelor de daci în armata Imperiului.
Poate, „echipa” nici nu-l mai chema în ajutor şi astfel evita
acest răspuns tranşant care i-a ... încurcat socotelile.
După „imnul de slavă” pentru acel „optimus prin-
ceps” al Senatului imperial, distins şi de d-na Zoe Petre cu
o imposibilă „excelenţă” – aceea a războaielor de agresiune
şi jaf; pentru „marele constructor” cu bani furaţi din Dacia,
al Floricăi Bohâlţea, pe care o ştiam ca o studentă silitoare;
pentru „soldatul roman” care, trimis de „maica Romă cea
bătrână” – cum îşi amintea „veselul Alecsandri” –, i-a „ex-
terminat” pe „necivilizaţii” de la Dunărea de Jos şi a rămas
aci ca „santinelă romană”, cum admiră şi dl Ilie Iulian Ganciu
pe legionarii lui forţoşi şi bine echipaţi, după toate acestea
revista Historia” se încheie cu punerea în evidenţă a unui
deşănţat cult, prin monumente ale personalităţii celui slăvit
şi adulat de pangeriştii săi de azi, cult comparabil, cum am
spus, doar cu cel realizat odinioară de mercenari în solda
„tătucului” Stalin; dl. Valentin Victor Bottez, în finalul ex-
punerii d-sale face impresie onorabilă detaşându-se, subtil,
de acest cult jenant, dar titlul materialului – „Pacea, bogăţia
şi gloria Imperiului depindeau de împărat” (cine l-o fi pus?
autorul? redacţia? coordonatorul editorial?) – practic a-
nulează această subtilă detaşare finală pentru cei mai puţin
obişnuiţi cu asemenea „subtilităţi”.
Iar peste toate acestea, afectând şi „imnul de
DACIA
magazin
slavă”, stăruie „bruiajul” generat de răspunsul ferm şi corect
dat de dl.Velcescu coordonatorulului editorial al revistei şi
tuturor „exterminatorilor” de geto-daci şi „romanizatorilor”
Daciei, a întregii Dacii, repetăm, cum deliberat s-a mediati-
zat exprimarea. „Echipa” de la „Historia”, desigur, îl
chemase pe dl. L. Velcescu în sprijin, dar – vai ! – a ieşit
cam ... pe dos!
*
În concluzie, întrucât teza falsă şi absurdă a „ex-
terminării” geto-dacilor din spaţiul redus de la Nord de
Dunăre, cucerit şi jefuit de Roma imperială, dar cu dis-
trugerea regatului lui Decebal, ca şi „componenta a doua”
a „axiomei”, aceea a „romanizării Daciei”, nu mai pot fi
susţinute ştiinţific în faţa atâtor argumente care nu mai pot
fi contestate şi a atâtor obiecţii logice şi de bun simţ, se cu-
vine ca şi paternitatea busturilor şi a statuilor de geto-daci
– unele statui de mari dimensiuni (ca înălţime, depăşind cu
mult înălţimea împăratului), sculptate în porfir şi marmură
colorată („ignorându-se” interdicţia oficială!), precum şi pa-
ternitatea cel puţin a chipurilor de daci din basoreliefurile
Columnei, se cer, imperios a fi reconsiderate, cu con-
secinţele care vor decurge din această reconsiderare. Con-
tinuându-se – cu profesionalism şi bună-credinţă! –
cercetarea asupra acestor izvoare istorice şi opere de artă
care au impresionat şi impresionează puternic lumea,
aceasta va permite, pentru busturi şi statui, identificarea cât
mai corectă a celor care au fost pradă de război – deci, fu-
rate din spaţiul originar! – şi, pe cale de consecinţă, este
firesc, este drept să fie repatriate, cum s-a propus, accep-
tându-se pentru celelalte, inclusiv pentru chipurile de geto-
daci din basoreliefurile Columnei, dubla paternitate: aceea
a sculptorilor „romani”/„latini”, din Roma sau veniţi/aduşi din
şcoli de sculptură ale oraşelor imperiului, ca şi din spaţiul
naţiunilor cotropite şi integrate imperiului, artişti ai acelor
naţiuni (din Grecia, indiscutabil, unii veniţi demult în penin-
sulă, inclusiv la Roma) dar şi paternitatea sculptorilor geto-
daci aduşi sau veniţi ei înşişi la Roma. Înălţimea unor statui
depăşind cu mult pe aceea a împăratului, precum şi exe-
cutarea lor din marură colorată şi porfir, cu „ignorarea” a-
mintitei interdicţii, ca şi postura de om liber, neînlănţuit (ca
prizonierii) a geto-dacului sculptat, pot fi indicii că ele provin
din prada de război; aceasta din urmă poate să indice, cum
am spus, fie provenienţa din prada de război, fie executarea
operei după modele de daci vii veniţi sau aduşi la Roma dar
nu ca prizonieri – cum este de părere şi dl. L. Velcescu.
Cele 8 statui de pe Arcul de triumf „oferit” de
Senat împăratului Constantin cel Mare în urma victoriei sale
asupra adversarului Maxentiu, statui de câte 3 m. înălţime
fiecare (pe o parte şi pe alta a Arcului, 4+4) i-au dat „de gân-
dit” d-lui Leonard Velcescu. D-sa nu cunoaşte însă motivul
pentru care acest prim împărat roman creştin preferase sta-
tui de daci din Forum-ul lui Traian, gata făcute, „reprezen-
tând o populaţie care nu avea nici o legătură cu ce se
întâmpla în imperiu la momentul acela ...” (?) (s.n.).
Bănuieşte însă că „o legătură ar fi trebuit să fie” şi constată
„nişte aspecte interesante, dar nu avem nişte răspunsuri
ştiinţifice, pentru că nu avem dovezi” –adaugă dânsul. Îşi
aminteşte totuşi unul din acele „aspecte interesante”, o
28

Nr. 104 (anul X), august 2014
„dovadă”: lipsa de pe Arc a generalilor imperiali dar exis-
tenţa pe Arc a unor ... „soldaţi cu lupul dacic” (drapelul
dacilor! n.n.). Ghici, ciupercă!? Însă dl. Velcescu nu
„ghiceşte”, doar „presupune” că „erau trupe auxiliare în ar-
mata lui Constantin”. Le vede „lupul dacic” ca steag de luptă
dar nu se pronunţă asupra naţionalităţii trupelor, deşi în
nomenclatorul militar imperial se menţiona naţionalitatea lor
(vezi Marius Fincă, op. cit., p. 69-70). Nu mergem până
acolo încât să afirmăm că i s-ar fi eliminat autorului această
precizare. La intrarea împăratului Constantin cel Mare în
Roma, după victorie, istoricul Ammianus Marcellinus (330-
395) ne dă o frumoasă descriere a acestor trupe de geto-
daci: „acoperiţi în mantale purpurii, s-au strâns în jurul
draconilor legaţi de vârfurile aurite şi ferecate în pietre
strălucitoare ale suliţelor, umflaţi de un vânt mare şi astfel
şuierd ca şi stârniţi de mânie, lăsând să fluture în vânt cozi
ample” (ibidem, p. 71). „Perit-au dacii?” domnilor „extermi-
natori”? Aşa se întâmplă când sunt ignorate unele contribuţii
anterioare sau chiar contemporane, care „deranjază” „a-
xioma” absurdă! Când însă în finalul interviului, riscând să-
l supere pe dl. Plăiaşu, contesta, curajos, „afirmaţia
aberantă care nu corespunde realităţii”, dl. Velcescu nu-l
amintea, ca fiind primul specialist al contestării, pe B.P.
Haşdeu, cel ajuns, se pare, „persona non grata” pentru
tagma „exterminatorilor”. De ce? Îi pierise curajul în faţa
lupului dacic? Poate! ... Bine că i-a revenit la final, când
n-a mai putut suporta „ştiinţa sigură” a d-lui Plăiaşu despre
acea informaţie „aberantă”.
Totuşi, ar rămâne ceva nelămurit aici dacă n-am
adăuga că dl. Velcescu ştie aproape tot despre prezenţa
dacilor în armata romană începând de la Hadrian, în trupele
auxiliare şi chiar în legiuni, ca şi despre draconul (dragonul)
dacic, ca steag de luptă al acestora (vezi op. cit., p. 111-
113, nota 273). De ce nu l-a lămurit şi pe dl. Plăiaşu?
Despre cele 8 statui uriaşe de geto-daci care pe
ambele părţi ale Arcului lui Constantin cel Mare „vegheau”
intrarea şi ieşirea din Roma, ca şi despre naţionalitatea „sol-
daţilor cu lupul dacic” dintr-un basorelief al acestui Arc, dl.
L. Velcescu putea să afle din trilogia cunoscută a istoricului
Iosif Constantin Drăgan, din studiile şi cărţile preotului istoric
Dumitru Bălaşa, chiar din sinteza noastră privitoare la stră-
moşii reali (vezi nota 5), ajunsă acum la cea de-a şasea
ediţie (aflată în faza finală de pregătire). Iar dacă îşi
menţinea curajul în faţa „romaniştilor”, putea să-l citeze
chiar pe dr. Napoleon Săvescu, omul care i-a şocat pe fal-
sificatorii istoriei cu cartea sa: Noi nu suntem urmaşii Romei
(1999, ed. a II-a , în două volume, 2012), care a revigorat
mişcarea noastră dacologică şi care în carte vorbeşte pe
larg despre Arcul lui Constantin cel Mare, ca şi despre Arcul
de la Salonic al predecesorului său, geto-dacul Galeriu I,
Arc pe care sunt sculptaţi, în basorelief, acei „soldaţi cu
lupul dacic” cu care acesta a câştigat războiul în Orient.
Numai că „exterminatorii” de geto-daci, cu consens oficial,
au pus la „index” cărţile Mişcării dacologice, în opera lor
lăsând răul să-şi facă efectul nociv asupra strămoşilor reali,
asupra noastră care trăim de mult timp, oficial, cu identitatea
naţională falsificată pe toate canalele de „educaţie”
* Colegul profesor Gheorghe Bucur din Tulcea
DACIA
magazin
În sfârşit, peste limitele „omeneşti” care ar trebui
să se mai împuţineze în viaţa noastră, afirmăm în concluzie
că şi prin aceste cercetări ale d-lui Velcescu, merituoase şi
cu girul priorităţii în final (în interviul din revista citată), cu
poziţia corectă şi fermă a cercetătorului, onest şi scrupulos,
sincer preţuitor al strămoşilor noştri reali, ne aduce satis-
facţia de a constata că busturile şi statuile de geto-daci din
muzeele lumii şi nu numai, precum şi basoreliefurile de pe
celebra Columnă de la Roma au reprezantat şi reprezintă
nu doar operă de artă de valoare şi importanţă naţională
pentru noi dar şi de valoare mondială, ci şi un foarte impor-
tant izvor istoric pentru Dacologia noastră care are drept
obiectiv principal recuperarea identităţii noastre naţionale
reale, cu toate consecinţele ce decurg din acest act de drep-
tate istorică. Poate, atunci, când acest adevăr va fi acceptat,
oficial nu vor mai fi oprelişti ca ţara noastră să se numească
DACIA, cum trebuia să fie numită în mod firesc, ca realitate
şi simbol al Daciei edenice. Iar în continuare totul va trebui
să fie dacizat, aşa cum ne-a îndemnat geniul nostru naţional
Mihai Eminescu – „prima jertfă politică pe altarul Daciei
Mari” (dr. David Aurel). Căci memoria şi istoria înaintaşilor
noştri, din strămoşi în părinţi şi-n prunci este, pentru noi şi
pentru urmaşii noştri, un tezaur de experienţă, de învăţătură
şi de mândrie naţională. Atât de informatul Marius Fincă, la
un capitol al cărţii sale, în care relatează despre geţi, pune
un motto foarte sugestiv după Nicolae Iorga: „Descoperirea
sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de
orgoliu al unui neam” (op. cit. p. 109). Totodată, specialiştii
în domeniu, aprofundând cercetările asupra busturilor şi sta-
tuile de daci, ca şi asupra celebrei Columne, să se
pregătească pentru a introduce în istoria artei naţionale
capitolul care până acum ne-a lipsit: Sculptura în Dacia an-
tică. Vor avea ce scrie!
*
* *
Evident, Congresul al XIV/lea de Dacologie
(Buzău, august 2013) n-a fost o „replică” la revista „Historia”.
Dar, centrat fiind pe omagierea savantului nostru dacolog
B.P. Haşdeu, cu studiul său fundamental Pierit-au dacii? şi
alte contribuţii ştiinţifice ale sale în domeniu, cu girul prio-
rităţii, a fost un binevenit răspuns în faţa campaniei pro-
domo a „ştiinţificilor” „exterminatori” de geto-daci şi
„romanizatori” „cât cuprinde”, susţinuţi şi de factorul politic.
În finalul studiului nostru şi în economia lui,
având avantajul rezumatelor susţinute în Congres – publi-
cate în ediţia specială a revistei noastre „Dacia-magazin”
(nr.91-92/2013) –, vă vom prezenta, succint,comunicările
principale consacrate personalităţii savantului dacolog,
propunându-vă ca dvs. înşivă să studiaţi, cu mult profit, re-
vista Congresului şi să urmăriţi în continuare publicarea in-
tegrală în revistă a celor mai importante comunicări din
toate cele trei secţiuni.
Căci prin tematica sa, prin calitatea comu-
nicărilor, prin modul în care s-a desfăşurat şi cum au fost
primiţi şi „găzduiţi” participanţii de către autorităţile şi popu-
laţia oraşului şi judeţului Buzău, acest Congres va rămâne
un jalon stimulator în Mişcarea noastră dacologică.
29

Nr. 104 (anul X), august 2014
s-a referit la perenitatea studiului dacologic fundamental al
lui B.P. Hasdeu.
Din punct de vedere istoric, spune autorul,
Haşdeu s-a ocupat de o problemă esenţială a trecutului
poporului nostru – etnogeneza noastră. Ştiinţific, conchide
profesorul Bucur, Haşdeu a dat studiului său o mare întin-
dere, „necesară argumentării complexe a tezei enunţate”,
putând astfel să realizeze, primul, „o teorie închegată în
acest sens”, pornind de la izvoare, în deplină cunoştinţă de
cauză, istorică şi filologică, fără a lăsa celor vizaţi vreo posi-
bilitate la replică. Aşa cum a remarcat Mircea Eliade, –
citează autorul –, „Hasdeu încearcă să fixeze pârghia isto-
riei românilor în alt punct de sprijin”, demonstrând că prin
strămoşii reali descindem din poporul primordial al conti-
nentului, într-o patrie originară, ancestrală, cu milenii ante-
rioară Romei.
Patriotic, Haşdeu şi-a manifestat bucuria că
cercetările lui l-au dus la concluzia că nu descindem din
cuceritorii şi jefuitorii Romei imperiale, ci ne-a fost dat „ca
noi să fim o viţă neatârnată” şi „să avem strămoşi de toată
lauda” (s.n.) care n-au pierit în acel crâncen război din 101-
106 şi care au avut privilegiul unicităţii în cadrul etniilor Eu-
ropei.
Ulterior, Nicolae Densuşianu, în a sa Dacia
Preistorică a zidit, istoriografic, această străvechime, uni-
citate şi continuitate a strămoşilor noştri reali.
Peste timp, când în pofida unor zbateri neorga-
nizate şi oficial nesusţinute ci combătute, respinse, „axioma”
„exterminării” dacilor şi a „romanizării Daciei” părea să
prindă rădăcini, falsificându-ne identitatea naţională reală –
consideră şi dl. profesor Bucur –, este marele merit al doc-
torului Napoleon Săvescu de a fi revigorat mişcarea noastră
dacologică. I-a dat şi un cadru organizatoric şi, foarte im-
portant, i-a dat şi resurse pentru a deveni mai mult decât
fusese până atunci, cu posibilitatea de a demonstra că prin
strămoşii noştri reali am fost „centrul civilizaţiei europene”
iar ca urmaşi ai lor am preluat mesajul planului dacic autoh-
ton care ne-a traversat istoria şi care încă ne animă, plan
de suveranitate şi identitate naţională reală, de unitate
politică şi demnitate.
Merituosul nostru coleg, prof. dr. Mihai Popescu
de la Biblioteca Militară Naţională – unde l-a avut ca înaintaş
pe Nicolae Densuşianu –, nu întâmplător primul doctor în
viaţa şi opera acestui celebru înaintaş –, cu pasiunea bi-
bliotecarului devotat muncii sale de nobilă misiune, ne oferă,
succint, o viziune interesantă a trei mari dacologi români
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul se-
colului XX – B.P. Haşdeu, Alexandru Odobescu şi Nicolae
Densuşianu –, pe care i-a unit, spiritual, iubirea pentru
memoria şi istoria strămoşilor reali – „un adevărat triunghi
dacic românesc” – sintetizează autorul, triunghi al cărui vârf
de sus a fost Haşdeu, cu cunoştinţe şi contribuţii temeinice
în domeniu, un unicat în cultura naţională – conchide dr.
Mihai Popescu.
Desigur, deasupra tuturor şi ca dacolog se înalţă,
în felul său de a fi, tot nepereche, Mihai Eminescu, însumând
DACIA
magazin
competenţă, genialitate şi mai ales inspiraţie divină.
Un profesor buzoian, Laurenţiu Popescu, ne
prezintă o surprinzătoare paralelă între Hasdeu şi Emi-
nescu, - doi titani ai genialităţii naţionale –, studiu a cărui
publicare in extenso o aşteptăm cu mult interes. Aproape
totul ar trebui redat din rezumatul publicat – sau, poate, este
o primă variantă, schiţată, a unui studiu amplu şi foarte bine
venit.
Spicuim câteva asemănări între cele două per-
sonalităţi dar şi câte ceva din aprecierile reciproce „corecte
şi fără complezenţe”, cum observă autorul. Ambele mari
personalităţi naţionale: au contribuţii majore la cultura
naţională; au importanţă naţională şi universală; au fost des-
chişi la istoria şi filosofia timpului în care au trăit; au criticat
oportunismul politic; au avut planuri mari de creaţii literare;
au apreciat critic, obiectiv, Domnia lui Cuza dar şi pe cea a
lui Carol I; pe acesta din urmă Eminescu l-a numit „Carol
îngăduitorul” pentru că a fost de acord cu acceptarea în ţară
a 20.000 de evrei expulzaţi din imperiile vecine şi a criticat
afacerea Strousberg de care profita şi prinţul apoi regele
Carol I; Haşdeu l-a ironizat pe Carol I cu un foarte potrivit
joc de cuvinte: „domnitor-dormitor” şi i-a dat sfaturi utile pe
care acesta nu le-a urmat; ambele personalităţi nu au fost
de acord cu o dinastie străină, masonică, pe tronul ţării;
ambii au criticat demagogia, falsul patriotism, ploconirea la
străini, greşelile partidelor şi guvernele vremii lor, fapt pentru
care au fost „obstrucţionaţi” – zice, blând, autorul; ambii au
fost atraşi de personalitatea Domnului Vlad Ţepeş şi au
respins pe străinul Brian Stocker, „străinul care ne deni-
grează”.
Din aprecierile reciproce:
Haşdeu despre Eminescu: a lăsat versuri ad-
mirabile, dar meritul lui cel mai covârşitor este că a introdus
în poezia românească adevărata cugetare ca fond şi ade-
vărata artă ca formă.
Eminescu despre Haşdeu: a introdus un nou
metod, pozitiv oarecum, în istoria naţională”; are „o memorie
imensă”, o putere de combinaţie aproape egală cu această
memorie, „întrunind deci cele două calităţi ce caracterizează
inteligenţele geniale; „cunoaşte o sumă de limbii vii şi
moarte”; apreciază foarte mult chestionarul trimis de el în-
văţătorilor în ţară.
În final putem îndrăzni să spunem că studiul vieţii
şi operei acestor doi titani ai genialităţii naţionale, cu pasi-
unea lor pentru memoria şi istoria strămoşilor şi cu dăruirea
lor totală pentru poporul istoric (cum încă numea Eminescu
naţiunea), asumându-ne mesajul dar şi convingerea renaş-
terii naţionale prin noi înşine, putem spera, precum un
voievod muşatin din vremuri grele, Petru Rareş: „Vom fi
iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât!”
28.08.2013, Dobreţu-Olt
__________
1) B.P. Hasdeu, Pierit-au dacii? ed. îngrijită de Grigore Brâncuşi, Ed.
Dacica, Bucureşti, 2009.
30

Nr. 104 (anul X), august 2014
III. POLEMICI, RECENZII
Cuvinte ROMÂNEŞTI SANSCRITE,
de 2500-3000 de ani VECHIME,
publicate de FRANCEZUL BURNOUF, în 1926
Putem remarca faptul că din 418 cuvinte sanscrite,
din India, 201 au un etimon LATIN, FĂRĂ ROMANI prin
preajmă.
Putem constata că din 418 cuvinte româneşti
prezente în sanscrită, 82 sunt atribuite SLAVONEI BIS-
ERICEŞTI, cu 1800 de ani înainte de inventarea acesteia,
în 854, de către călugării CHIRIL şi Metodiu.
Din 418 cuvinte, 53 au etimoane BULGĂREŞTI,
11 sunt sârbo-croate şi 1 polonez, în total 65, FĂRĂ BUL-
GARI, SÂRBO-CROAŢI sau POLONEZI, prin preajmă.
Cuvânt ROMÂNESC CONTEMPORAN - cuvânt
ROMÂNESC SANSCRIT: Etimon (E) latin: 1-10, unu, dvi,
tri, ciatru, penci, şaş, şaptan, astan, novan, dzaccan, , 1.
aCASA-acaşa, 2. aci-ake, 3.acu-acu, 4. ADAPA-padapa, 5.
adesea-adesa, 6. adică-adica, 7. adâncit-udancita, 8. aer-
ajira, 9. afară-apara, 10. albină-alini, 11. alerga-lergam, 13.
anume = anumâ, 14. APĂ=AP,APA, 15. APOS, 16. apăsat-
apasabda, 17. apus-apasc, 18. arde-ardami, 20. a
asemăna-samana, 21. aşa-aşa, 22. astupa-stâpiâmi, 23.
aţa-atca, 24. AZI-adia, 35. bătrână-vatarama, 36. CAI-haia,
37. camaşă-camamaşa, 38. cameră-camera, , 40. cap-ca-
pala, 41. car-carsu, 42. casă-csha, 43. caş-cşu, 47.
CĂRUŢĂ-crunita, 48. cânepă-cana, 53. ceaţă-ciata, 54.
cerc-cerde, 55. chiag-cag, 57. crăpa-crapaiami, 62. dărâma-
darâmi, 64. dinte –denta, 65. două săptămâni - dwesaptâha,
77. drac-racjas, 80. a se duce - dutiami, 82. duios-duvas
85. dur-dur, 86. a dura - dura, 87. iapă-eciva, 88. este-asti,
90. frate-vrate, 92. GAURĂ - gaura, 96. genunchi-ganaca,
97. gingie - gingina, 98. greu-guru, 99. GURĂ - gora, 109.
ieşi-iş, 110. INIMA - ianma, 112. a îmbrânci - brasyâmi 113.
îndărăt - aderat, 114. ÎNGER - angiras, 115. înserat -
avesara, 117. întări-antarita, 118. a ÎNVĂŢA - invati, 1124.
JUG - yuga, 125. a JURA - juryâ 128. a lăia - layami, 129.
LIMBĂ - lamba, 131. loc - loca, 132. a luci - a biruci, 133.
LUP - lup, 134. luptă - LUPTA, 140. măduvă - meduva, 143.
măreţ - mreţ, 151. MUIERE - muherea, 153. MUST - musti,
154. mustaţă - mustaca, 155. mut - mutu, 159. nas - nas,
164. născătoare - anujitra, 166. nepot - napat, 168.
NOAPTEA - nacta, 169. NOR - nâra, 170. nou - nava, 171.
nume - nama, 172. oaie - avi, 173. OALĂ - vala, 179. OM -
om, 185. os - asti, 188. pace - pâca, 194. par - para, 197.
DACIA
magazin
dr. Napoleon SĂVESCU
parte - partac, 198. PĂCAT - pacata, 200. păduche - pa-
davica, 201. patru - cattru, 202. păsat - paci, 203. păsărică-
ciâricâ, 204. a păşi-caşi, 206. a păţi-paţâmi, 210. a
pisa-pisa, 214. ploaie-samplave, 218. poamă-pama, 229. a
prăda-pradaţi, 234. a presăra-prasara, 237. prânz-prâns,
239. a pupa-pupâmi, 240. purece-pulaca, 241. a puţi -piţi,
242. ram-ram, 246. a răci-racita, 248. rău-ră, 249. a râde-
rida 251. râuşor-arivi, 252. a revărsa-ciaravarsa, 254.
ROATĂ-rat, 256. roşu-aruşâ, 258. rugă-rage, 259. RUMÂN
- ramana, 260. a rupe-rupa, 261. ruşine - ruş, 262. sac-sac,
263. salbă-salbâ, 264. SARE-sara, 265. sat-avasata, 266.
să te VĂD - satiavâdâmi, 267. a săgeta-sajiaka, 269. a
semăna-samana, 270. sănătate-sarvatati, 271. săptămână-
SAPTANAHAN, 273. a SĂRI-sar, 277. secătură-sacâtura,
278. secure-sacura, 279. se îmbucă-sambuca, 287.
SOARE-swar, sura, 288. soartă-swârta, 289. spumă-spuz,
290. a sta-îsta, 294. a străluci-swaruci, 295. a striga-strig,
299. STUP-stupa, 300. sudoare-sreda, 304. sunet-suânta,
305. sunt-sant, 308. SURATĂ-surată, 310. a surpa-surpa,
311. SUS-ussa, 316. a svânta-suvaha, 319. să şedem-san-
sâdâmi, 320. ŞEAUA-sâeua, 322. a şchiopăta-kşipati, 324.
şiră-şira, 331. tare-tar, 333. a TĂIA-tai, 336. TAUR-tavur,
339. teacă-tuaca, 342. TINDĂ-alindă, 355. a trece-tr, 357.
tu eşti-tu hesti, 361. ŢARĂ-ŢARĂ, 366. a uda-udacauger-
udhar, 367. ulcică-valâcica, 370. a umbla-ambâmi, 371.
umbra-dumbra, 372. a se uni-samiaunajmi, 375. ură-ura,
376. urgie-urdu, 377. urmă-purvam, 378. pe urmă-purma,
380. urs-urs, 381. a usca-usc, 382. uşă-asia, 383. uter-
udara, 385. VALE-vale, 387. în van, gol-vansa, 388. vă-
dană-vadana, 390. a vărsa-varaiâmi, 391. vărsaţi-varasati,
393. a vătăma-viataiâmi, 394. vânat-vanada, 398. vârtos-
vârta, 399. a vedea-VEDAyâmi, 400. VEŞMÂNT-vastva,
402. VOCE-vacia, 407. zeu- diaus, 408. a zbura-visspulâmi,
410. zeamă-soma, 412. ZIUA-dziua, 413. zi şi NOAPTE-di-
vanactam, 414. ziua se îmbucă cu noaptea-divasmbuca.
E.latina populară 66. Dor-dwar
E.neo-grec 12. anapoda-anupada, 46. CĂRĂ-
MIDĂ - crmidza, 56. cimitir-câmitra, 61. dădăci-dadâca 135.
maimuţă-maiamuca, 146. MELODIE- mela, 156. MUTRA-
murta,
E.grec 362. ţarc-ţarca
31

Nr. 104 (anul X), august 2014
E. necunoscut 1. sută=100=satan 19. ARIN-arana,
25. balamuc-balimuca, 32. băiat-avibâiatamâmi, 58. cus-
tură-castra 60. CUŢIT-cuţ, 102. HOŢ-cioţa 127. laţe-laţua,
138. MARHĂ-mrga (animal), 142. măi-mâjâ, 147. a MIŞCA-
masc, 158. naiba-naiba, 199. păcală-pacala, 205. pătaş
(sat) PUTNA-PATNA, 212. a piti-pete, 236. prisacă-precina,
238. pungă-puga, 245. ravăn (umed) - ravana, 276. a scula-
swalâmi, 291. stână-stâna, 293. STĂPÂN-stâpana 313.
sută-sata, 314. sutaş-satasas, 323. şir-sir, 335. TÂNJALĂ-
anjăli, 343. târfă-trba, 363. ţăruş-ţaru, 365. a ţipa-tip, 373.
a urca-hurceâmi, 374. urdă-urda, 405. vraişte-variiste, 411.
zer-sares, 417. zăpăcit-svapisita,
E. albanez 26. BALAUR-balavat, 27. baltă-balâha,
91. GARD-cardis 136. mal-mrl, 139. mazăre-mazara, 145.
mânz-mândza, 150. mugur-mucala, 190. pală-păla, 306.
sunt gata-sangata, 387. vatră-varta, 389. văpaie-vepas,
403. viezure-vizvara, 406. zară-sâra,
E. german 28. bandă-banda, 318. şanţ-sankata,
321. ŞINDRILĂ-sandrila,
E. bulgar 29. baniţă-banica, 39. cana-cana 49.
cârpă-carpsah 78. DRUM-dru, 95. gâscă-hansica 105.
iacătă-ecata, 23. jilav-jala, 141. măgar-magar 148. mlădiţă-
mlădihta, 157. a înnădi-nadami, 160. nămete-namata 162.
nărav-narabu, 163. nărod-niroda, 175. a obosi-obositi, 177.
ODAIE-odaia, 181. a OPĂRI-opariti, 182. opincă-upanâha,
192. paparudă-paperuda, 211. PITĂ-PITĂ, 215. PLUTĂ-
plută, 216. a pluti-plu, 223. potecă-patica, 228. praz-pras,
230. a prăpădi-prapâde, 231. a prăşi-prasuia, 232. a prăvăli-
prabula, 250. a râşni-racijirnas, 253. a risipi-risipati, 247.
RĂBOJ-rabos, 257. rudenie-rud, 272. sărac -sanaca, 282.
smântână - santânica, 292. stăvar - stavara, 303. suman-
sumanas, 315. SUVEICĂ-suvasc, 317. şagă-sag, 325. a
şopti-suapateia, 326. şoaptă-şabda, 334. tărâţe-trice, 346.
târtiţă-târta, 348. tigvă-ticva, 352. tovară (povară) - towar,
358. tulpină-tulpinia, 392. vârtej-vartena, 395.VÂRCOLAC-
VRCALANCA, 409. a ZÂMBI-dzambaiâmi
E.maghiar 30. bardă-bardhaca, 101. hotar-hotu,
122. jigodie-jagdi, 126. labă-lab, 183. ORAŞ-VARA, 189.
paloş-pala 193. paprică-paprica 268. SĂLAŞ-salajiya, 301.
a sudui-udiâmi, 327. ŞOIMAN-şcamân, 328. şoimăniţă-sua-
munita, 338. TĂU-taua, 347. tobă-tobă, 379. URIAŞ-urias,
386. vamă-vama
E.slavon 31. basm-basma, 34. bălaie-balacsa, 45.
caznă-cazna, 51. CEAS-cias, 52. ceată - CITA, 59. CUR-
VAR-carvara, 81. DUH-druh 89. fală-fala, 93. a se găsi-
samugassâmi, 94. găteje-gatejas, 103. hrană-cirana 104. a
HULI-holâmi, 106. IAD-jadu, 111. a IUBI-iub, 144. mândru-
mandra, 161. a năpădi-upapadia 165. NECITIT-nacit, 167.
nevastă-navasti, 174. OBADĂ-abadda, 176. ocară-OCARA,
186. a ostoi-ostaviti, 121. JAR-ghar, 130. a lipi-alimpâmi,
187. a otrăvi-aştravi, 202. pălit-palita 207. pâclă-palca, 212.
a piti-pete, 213. PLEAVĂ-plava, 219. POD-PAD, 220.
poiană-puvana, 221. pomană-povamâna, 222. POPA-gppa,
224. a potopi-pratapâmi, 226. praf-praga, 227. prag-prage,
233. a PRĂZNUI-prasnâmi, 235. PRIETEN-priatama, 237.
DACIA
magazin
prost-prasten, 242. RAI-RAI, 243. rană-vrana, 255. a robi-
rabi, 274. scârnă-chirna, 275. a se scrinti-cirantnâmi, 280.
a se sfădi-vadâmi, 281. SFÂNT-ASFANT, 283. SLAVĂ-
SRAVAS, 284. slugă-sruşu, 285. SMERENIE-SMARANA,
286. smintit-amantu, 296. strop-trapsa, 298. struguri-
struguhuri, 302. SULIŢĂ-sulica, 340.temei-temei, 341.
teşită-tejita, 344. a TÂRGUI-trgovanie, 345. a târâ-atâ-
torâmi, 349. a topi-tapâmi, 350. topor-tabar, 351. toporaş-
paraciu, 353. trăznit-trasnai, 356. treaz-trda, 364.
ţintaş-ţinta, 404. vrajbă-vurajba, 368. ULIŢĂ-ulaoa, 384.
vadră-padra, 396.vârf-virbu, 397. a vârâ-varâmi, 401. vreas-
curi-vruşa, 415. zdravăn-dhrava, 418. zvon-svanas
E.sârbo-croat 33. bănie-BAN, pan, 50. cârcă-
carca, 79. dubă-dabba 116. învârti-vârtati, 119. a înveli-val-
lami, 120. jale-jwala, 149. mosor-mosur 178. odor-odor,
184. ortac-ortac 191. pandur-pandur, 244. raţă-rasca, 360.
ţap-sapu, 329.şubă-şuba,
E.polonez 225. povaţă-povacia,
E.turc 63. degeaba-duciaba 84. duşman-duşman
100. HAN-han (ospătărie), 107. iama-yama 108. IATAGAN-
ciatagni 209. pingea-ipangea 44. cazma-cazma, 312.
şuşanea-suşana, 330. talaz-tala, 332. tarla-antarâla, 337.
tarapana-tarapania, 369. uluci-uloca, 416. zurbagiu-dzurba
E.francez 83.DUŞ-duş 152. a muia-amivahana,
180. omletă-omlet, 195. PARADIS-svanadisna 208. pelasgi-
balaacşi (oacheşi, ochi frumoşi), 262. sală-sâlâ, 307. SUPA-
supa, 309. surâs-sanharasa, 354. a tresări-trăsati,
E.ţigănesc 137. mardeală-mardala, 196. paradit-
paradina,
E.Onomatopeic 217. a pocni-apahomi
Conform cu Augustin Deac (I, p. 378-390) şi Marea
enigmă a românilor antici.
Ştiaţi că în SANSCRITĂ, există aproximativ 500
de cuvinte, pe care savanţii le-au reconstituit ca cea mai
veche limbă europeană, vorbită şi scrisă cu cel puţin 1000
de ani mai înainte de Imperiul Roman???
Vi se pare normal că nici după aproape 80 de ani
nu aţi aflat la şcoală că dintre cuvintele culese de savantul
francez Burnouf Emil din sanscrită, peste 400 sunt
româneşti, după Marin Bărbulescu-Dacul???
Este important să vedem ce etimoane au fost date
acestor cuvinte, pentru a şti cui puteau fi ele atribuite şi cum
arăta limba rumână, în urmă cu 3000 de ani, din punctul de
vedere al documentelor scrise.
Câtă minte poate avea astăzi un academician
lingvist, ca să mai susţină că limba ancestrală a rumânilor
se trage de la Imperiul Roman, când ea nu are niciun cuvânt
creat numai de acesta, niciun termen specific administraţiei,
armatei sau societăţii romane, din timpul imperiului, dar are
toate cuvintele noastre latine, însumând doar 25 % din în-
treg vocabularul românesc, prezente în totalitate în India,
unde romanii nu au ajuns niciodată, însă geţii au ajuns cu
certitudine sub Alexandru Macedon, pe lângă indigeţii şi
masageţii de dinaintea lui.
Fără nicio dovadă, fără nicio argumentaţie, ori-
32

Nr. 104 (anul X), august 2014
ginea limbii neamului românesc este pusă de autorităţile de
la noi pe seama oricui, pe seama tuturor străinilor, numai
pe seama noastră nu, a celor care o vorbim, a celor nativi
în acest teritoriu al României.
Nimeni nu poate ghici vreun rost educativ, pozitiv,
acestei atitudini “academice”, în Statul România.
Persistenţa în contemporaneitate a limbii geto-
dacilor este negată, fără niciun temei, deşi vedem că toate
cele 1120 de cuvinte comune cu romanii le găsim în limba
geţilor ce au intrat în India, pe lângă cele alte 900 de cuvinte
getice şi numai getice, regăsite de lingviştii noştri şi pe ter-
itoriul din jurul României, pe care ei le-au făcut cadou un-
gurilor, albanezilor, neo-grecilor, turcilor şi sârbo-croaţilor,
inclusiv bulgarilor, socotind că slavona este o limbă slavă,
deşi ea nu are nicio urmă de sorginte Peribaltică, locul ofi-
cial de origine al slavilor şi migraţiei slave.
Lexemele româneşti în limba contemporană a ur-
maşilor geţilor în Punjabi, arată reaua intenţie sau prostia,
în acest sens, a unor domni ca Cihac, Titkin, Phillippide,
Şeineanu şi alţii, care s-au străduit din răsputeri să
dovedească faptul că românii nu au produs niciodată nimic,
nici măcar cuvintele cu care ei vorbesc.
Tot ce ai produs cândva ai numit în limba neamului
tău.
Nu ai cuvinte, nu exişti şi nici nu ai existat vreo-
dată.
Românii nu numai că există, dar sunt singurii care
nu au venit din altă parte de 42.000 de ani.
Deosebirea majoră între noi şi restul Europei constă
în faptul că noi eram agricultorii sedentari de milenii, în timp
ce ceilalţi erau triburi de nomazi şi în faptul că noi avem un
sistem de compunere sonoră a noţiunilor prin morfeme stem,
iniţiat de onomatopee, pe când ceilalţi nu au un asemenea
sistem, ci au doar etimoane străine şi se constată la ei exclu-
siv caracterul haotic, principiul arbitrariului, întâmplării, sem-
nului lingvistic, formulat de francezul Ferdinand de Saussure.
Astăzi constatăm că jumătatea sudică a Europei
vorbeşte latineşte şi cea nordică vorbeşte o germano-slavă.
În perioadele glaciare, nordul nu era locuit, motiv
pentru care exista o singură limbă ce le îmbina pe cele
două.
Singura limbă europeană ce le îmbină în egală
măsură pe cele două este cea a rumânilor.
În urmă cu 300 de ani, englezii, care au ocupat
India, au constatat acolo o limbă care îmbină latina cu ger-
mano-slava pe care au numit-o indo-europeană, creind ast-
fel confuzia că ele s-ar trage din Asia, din India.
Dacă englezii ar fi ocupat teritoriul României, ar fi
constatat că această ”indo”-europeană este rumâna.
Savanţii au reconstituit aproximativ 500 de cuvinte
latine şi slavo-germane, din această indo-europeană san-
scrită vedică şi iraniană, în ciuda faptului că nici Imperiul
Roman, nici”Imperiul Slav”, nu au ajuns niciodată în India,
spre deosebire de Neamul Românesc al indi-GEŢILOR,
masa-GEŢILOR şi al GEŢILOR macedo-rumâni ai lui
DACIA
magazin
Alexandru Macedon, atestaţi acolo de documentele istoriei
în urmă cu 2300-2500-3000 de ani.
Rumân este cel de origine în spaţiul râurilor Ba-
zinului Hidrografic al Dunării de Jos cu limba maternă
rumână, mânată pe râu, indiferent de ce alte nume îşi
atribuie sau i s-au atribuit.
Limba rumânilor este un unicat pe plan mondial.
Oare spun bazaconii eu sau oficialii noştri lingvişti??? Ei
sunt cei ce se străduie să demonstreze că totul le vine
rumânilor de la alţii, de la străini. Din cele 4000 de cuvinte
ce alcătuiesc în totalitate fondul colocvial ancestral rumăn,
peste 2000 de factură latino-germano-savă le găsim în
dicţionarul English to Pungiabi de pe teritoriul Indiei, invadat
de europenii arieni autorii Vedelor, după lucrarea din 1950,
a lui Javarhalal Nehru, renumitul oficial indian, la care putem
remarca cuvintele româneşti NEGRU şi HALAL în însăşi
numele său. În cazul în speţă, cuvântul românesc pătruns
într-un mediu asiatic a suferit uneori modificări. NUNTĂ,
JUNE, a SECA, OIER, NANA, CUTRA, CUSUR, DUŞMAN,
MALDĂR, MALAI, o ŢÂRĂ, a BĂGA, GHINION, etc, rămân
identice. Şi atunci de ce, domnilor oficali, susţineţi minciuna
că RUMÂNA se trage din latina ROMEI???
Din motive numai de ei ştiute, oficialii noştri o ţin
d-a surda cu romanizarea tuturor dacilor, deşi Imperiul
Roman de Răsărit a fost de fapt el dacizat, cu 1000 de cu-
vinte GETICE la aşa zişii slavi de sud, 317 la turci, 180 la
neo-greci şi 100 la albanezi. În timp ce toată lumea s-a stră-
duit şi se străduieşte să-şi promoveze asiduu emblema
(brend, marcă) etnică, naţională, Academia Română se luptă
să demonstreze că rumânii nu au nimic să le susţină identi-
tatea, nici măcar limba. Particularitatea lexicală a limbii
rumânilor, de a nu avea un singur grup lingvistic, ci de a avea
lexeme prezente în toate limbile europene, este un argument
valid, pentru conceptul german de Muterschprache, de limbă
mamă a tuturor ”indo”-europenilor, a europenilor care au in-
trat în India, nu invers.
Cum de MARIUS SALA, promovat decident în
lingvistica românească la Academia României, prin
doctoratul său în filologie din 1967, cu teza “Fonetica şi
fonologia iudeospaniolei din Bucureşti”, EXPERT deci doar
în IUDEOSPANIOLĂ şi nu în română ori în latină, are drep-
tul de a le nega românilor, faptul că limba tuturor europenilor
se trage din limba neamului lor daco-geto-trac dovedit în
secolul trecut de către savantul german Johannes Schmidt
prin Teoria Valurilor şi faptul că ei au o limbă ancestrală deci
milenară, conform limbajului logic metaforic al morfemelor
stem de mai sus.Românii au mai mare încredere în evrei
decât în germani.
Din partea Institutului de lingvistică am primit
scrisoarea nr. 1321, din 21.12.2011, semnată de domnul
Marius Sala, în care, printre altele, se spune” Apreciem cu-
riozitatea şi efortul dumneavostră de comparatist totuşi, de
la primele lucrări reuşite de comparaţie ale marilor limbi
indo-europene vechi şi până astăzi au trecut aproape trei
sute de ani. Metoda folosită, cea comparativ-istorică, nu
33

Nr. 104 (anul X), august 2014
lasă nicio portiţă de verosimilitate afirmaţiei că limba română
ar sta la baza limbilor europene”.Noi românii suntem onoraţi
de faptul că mulţi savanţi evrei s-au implicat în studiul limbii
române, dar limba este un atribut eminamente etnic şi ne
putem întreba cu ce ocazie EXPERTIZA ÎN IUDEO-SPAN-
IOLĂ emite decizii lingvistice de veto în Academia
Română??? Românii par să fie surzi la mesajul de mai sus,
ca şi la mărturia senzaţională că dacii dimpreună cu tot nea-
mul românesc al celor mai îndepărtaţi sciţi ( nu numai din
Scitia Minor), vorbeau o limbă comună cu aceea a poetului
Romei, Q. Horatius Flacus, Ode II, 20, cu 130 de ani înainte
de a fi înfrânt Regele Dacilor, Decebal, de vreme ce poezia
lui afirmă că el putea fi cunoscut de către aceştia din ciripitul
odelor sale. Nici măcar EXPERTUL în LATINĂ, MICEAL LE-
WITH, personalitate de renume mondial, consilier al Papei
Ioan Paul al II-lea, nu a fost auzit de români, deşi a “urlat”
şi el la noi, în urmă cu un an, la televiziunea din Cluj, că ”nu
româna este o limbă latină, ci latina este o limbă
românească !!!”, “românii fiind aceia care au oferit lumii oc-
cidentale un minunat vehicol, limba latină”. Aproape toate
cuvintele româneşti fac parte din acest Limbaj Logic
Metaforic al Morfemelor Stem şi sunt compuse din morfeme
stem, GRUPĂRI SPECIFICE de SUNETE cu un ÎNŢELES
PRECIS ÎNTR-UN ANUME DOMENIU, care repetă aceste
rădăcini de cuvinte româneşti în minimum 2 alte cuvinte
diferite, nu derivate, în alcătuirea unei noţiuni, ce se exprimă
atât prin mai multe vorbe, cât şi prin mai multe cuvinte con-
trase în morfeme rădăcini de cuvânt, morfeme stem,
rezultând o nouă vorbă, descrisă ca o metaforă, la nivelul
de imprecizie al unei metafore, convenite în societatea
rumânilor ca fiind totuşi suficient de edificatoare, precum de
exemplu, o măs-lin-ă (ă=e, adică o sintaxă inversă) este de-
scrisă metaforic ca ceva ce trebuie mes-(tecat)-lin (adică
cu grijă), chestiune imprecisă, pentru că şi cireşele ori
vişinele trebuiesc şi ele mestecate cu grijă, lin, dar cir-ieş-
ele (ele) pot fi caracterizate prin aceea că -ies-cir(culare),
iar vişin –ele (ele) pot fi ală-turate, comparate, cu culoarea
vişinie, lin-iştea (iştea) este-lină (fără turbulenţe, zbucium
ori gălăgie), îngheţata este o pastă îngheţată pe care nu o
confundăm cu alte paste îngheţate, precum nu o confundă
nici masa-GEŢII din Pungiabi, ce numesc MALAI îngheţata,
adică O PASTĂ, ca mă-MĂLI-ga, o pură metaforă
românească, dusă de geţi în India, ca şi aceea care nu-
meşte sfredelul VIERME, pentru că şi viermele sfredeleşte.
Acest sistem este specific limbii române şi este
acelaşi pentru toate ”etimoanele” diferitelor limbi, dovedind
că în ciuda etimoanelor presupuse în româna ancestrală,
ele aparţin doar românei şi că celelalte limbi europene se
trag din română, inclusiv latina Romei, ce nu putea fi trans-
misă pe cale orală dacilor, spre deosebire de rumâna mâ-
nată de râu a dacilor ce putea fi şlefuită de către romani,
după gustul lor, ei alterând acest sistem (S*R->S*L,*P*-
>*Q*, etc.) în cadrul procesului lor de şcolarizare, precum
latineştile SOL-is, AQUA (care nu există în sanscrită), din
GETICELE româneşti SUAR-e, APĂ, care există ca SUR-
DACIA
magazin
ia, APA, în sanscrita considerată cea mai veche limbă eu-
ropeană.
LATINA ROMEI conţine 1200 cuvinte primare,
matcă, SPECIFICE ROMÂNEI ancestrale, dar LIMBA
ROMÂNĂ ANCESTRALĂ nu conţine NICI MĂCAR UN SIN-
GUR TERMEN SPECIFIC IMPERIULUI ROMAN, din niciun
domeniu, nici armată, nici administraţie şi nici cultură. Deşi
românii îndoctrinaţi în şcoala de astăzi nu pot admite în rup-
tul capului, ADEVĂRUL este că ÎN LIMBA RUMÂNILOR nu
există NICIUN CUVÂNT autentic de SORGINTE SLAVĂ. Ei
nu fac un raţionament extrem de simplu.
Bulgarii şi sârbo-croaţii, sunt GEŢI ca şi noi. Nu
există niciun alt fel de slavi decât cei cu originea peribaltică,
deci nord şi est carpatică, zonă din care nici făcătorii DEX-
ului nu admit în română mai mult de 2% etimoane (practic
doar asemănări cu 35 de cuvinte ruseşti, 60 ucrainiene, 11
poloneze şi 2 ceheşti). Aşa numitele, slavonă, bulgară (şi
sârbo-croată), în total 1000 de cuvinte, aparţin tot limbii
dacilor, rumânilor peridunăreni, ce au populat întreg Imperiul
Roman de Răsărit, camuflaţi în slavi, pierzând aici treptat
fondul recunoscut de grecii bizantini ca fiind latin, în teritori-
ile în care ei îi persecutau pe latini cu deosebită cruzime,
păstrându-se în mare măsură în vlahiile pe care nu le con-
trolau deplin, fapt evident şi astăzi la vlahii ce locuiesc doar
munţii greu accesibili din Peninsula Balcani şi la valahii din
nordul Dunării. Dovada că e vorba de rumâni şi nu de ro-
mani este faptul că romanii nu au putut niciodată introduce
aici liturghia în limba Romei, cultul creştin folosind limbajul
zalmoxian, al geto-dacilor lui Deceneu (singurii ANTI IDOL-
ATRI din zonă), numit slavon, ce SLĂVEA pe Za MOL zis
(xis pentru greci), prin MOL-ifte (rugăciuni la Zis Za MOL),
o divinitate abstractă, adevărată, ortodoxă, pravo-
SLAVNICĂ, adică fără idoli, în opoziţie cu romanii idolatri,
închinători şi azi la CHIPUL CIOPLIT al statuilor de sfinţi;
dispută în care CLERUL de după Chiril şi Metodiu a început
să-i persecute pe valahi şi pe vlahii ce persistau în a folosi
şi fondul nostru latin, confundându-i intenţionat cu romanii
idolatri de la Roma, până în zilele noastre, pentru a-i exter-
mina.
Neamul românesc al DACO-Getilor i-a învins zdro-
bitor pe romanii din nordul Dunării, în anul 271, obligându-
i să se retragă definitiv în sudul fluviului. După acest an,
întreg Imperiul Roman de Răsărit a suferit o evidentă influ-
enţă dacică: cioplitorii de chipuri s-au rărit, până la dispariţie
chiar printre greci, o mare parte din teritoriul acestui imperiu
a fost numită Dacia, inclusiv Romania şi a fost condus de
împăraţi localnici, din rândul rumânilor daco-geţi şi din rân-
dul unor bizantini grecofoni, ce au permis instaurarea unui
CREŞTINISM fără urme de sclavagim şi de idolatrie greacă
sau romană.În lupta geţilor cu Imperiul Roman, şi excesele
clerului creştin daco-get slavon sud dunărean au condus la
slavizarea populaţiei, la pierderea aici a fondului nostru
daco- românesc, copiii vlahilor şi valahilor fiind botezaţi de
preoţi slavoni, ostili dacilor, cu liturghii epurate de cuvintele
noastre dacice.
34
 DACIA
Nr. 104 (anul X), august 2014 magazin

SEMNAL!
O CARTE-DOCUMENT

În peisajul publicistic românesc, de curând a

văzut lumina tiparului a şasea ediţie a unei cărţi-do-
cument şi reper cultural-ştiinţific: Strămoşii noştri
reali: geţii-dacii-tracii-ilirii…, naţiunea matcă din
vatra “Vechii Europe”, scrisă de istoricul G.D.Iscru.
E minunat să vezi că îngrijitorii ediţiei sunt cei doi fe-
ciori ai autorului, care, din respect pentru tatăl lor şi
pentru istorie, s-au străduit să ofere cititorilor, în
condiţii grafice de excepţie, rezultatul strădaniilor de-
o viaţă ale unui implicat profund în cercetarea ri-
guroasă a rădăcinilor istoriei neamului românesc.
Cartea se adresează tuturor celor interesaţi de
cunoaşterea riguroasă a strămoşilor reali ai neamului
românesc, dar mai ales tinerei generaţii, aflată astăzi
într-o derivă generată de presiunea fără precedent a
unor forţe ostile, interesate să eludeze sau să mistifice
adevărul istoric şi să confecţioneze pentru români
identităţi străine de spiritul vetrei, neamului şi cred-
inţei.
Rigoarea autorului, venit din tinereţe în astăzi, fără întrerupere.
mediul universitar bucureştean din ţinutul marelui Cartea este temeinic structurată, autorul
Constantin Brâncuşi, este proverbială (spun din expe- pornind demersul său ştiinţific de la nevoia de inte-
rienţă proprie, căci am fost studentul şi apoi ucenicul grare a istoriei mitologice în istoria naţională, pentru
dânsului), căci atunci când îşi fixează privirea pe un a explica, argumentat, pe bază de surse istorice de
text care trebuie îndreptat în formă şi conţinut, nu este prim ordin, realităţile etnice şi sociale ale arealului
literă, silabă sau cuvânt pe care să nu-şi lase urma sa vechii Europe, în care s-au zămislit strămoşii reali ai
de înţelepciune, sinonimă cu perfecţiunea. neamului românesc.
Autorul şi-a dedicat propria viaţă instruirii Extrem de interesantă şi argumentativă este
studenţilor în cunoaşterea tainelor istoriei, dar şi a abordarea civilizaţiei naţiunii-matcă din spaţiul
cercetării izvoarelor istorice şi scrierii istoriei neamu- „Vechii Europe” - încorporând referiri la limba,
lui, având ca povaţă cuvintele marelui istoric, Nicolae scrisul, învăţământul, ştiinţa şi artele practicate de
Iorga, care spunea că „Dacă vitregia soartei va face strămoşii neamului românesc. Un loc aparte l-a dedi-
să ne pierdem vreodată istoria şi credinţa, vom dis- cat cunoaşterii semnificaţiei şi valenţelor primei re-
părea ca neam”. ligii monoteiste din lume (Zalmoxianismul), pe care
Cartea este o pledoarie riguroasă pentru recu- o consideră, pe bună dreptate, aducând argumente de
perarea identităţii noastre naţionale, autorul săpând netăgăduit, temelie doctrinară a Ortodoxiei româneşti,
adânc la rădăcini, cu convingerea că numai capaci- liantul de bază al naţiunii române.
tatea fiecăruia dintre noi de a-şi asuma istoria, cu lu- Autorul oferă un spaţiu larg cunoaşterii sta-
minile şi umbrele sale, constituie pentru neamul tului naţional la strămoşii reali ai neamului românesc,
românesc fundaţia maturităţii sale. Autorul aduce ar- precum şi afirmării acestuia în istoria politică şi mi-
gumente convingătoare despre existenţa, în spaţiul litară a antichităţii. Un loc aparte a acordat regatelor
carpato-dunărean-pontic, din străvechime, a unei ci- tracilor, ilirilor şi geţilor din sudul Dunării, precum şi
vilizaţii a „oamenilor locului”, demonstrând că firul regatelor geto-dacilor din nordul Dunării, constituite
istoriei s-a tors în această vatră de atunci şi până

35

Nr. 104 (anul X), august 2014
în împrejurări vitrege, din nevoia apărării vetrei îm-
potriva imperiilor şi regatelor hrăpăreţe vecine, pre-
cum şi a migratorilor din răsăritul stepelor
nord-pontice.
Cartea prezintă în chip riguros opera de unifi-
care politică a spaţiului geţilor-dacilor-tracilor-ilirilor
sub conducerea lui Burebista, precum şi reluarea efor-
tului de unificare politică a Daciei Mari sub condu-
cerea regelui Decebal.
Autorul abordează cu profundă motivaţie
naţională, o problemă de esenţă, dar şi de fond, a is-
toriei neamului românesc: trecerea prin secole, de la
Dacia Mare la „Restitutio Daciae”, însoţită de
„planul dacic autohton care ne-a traversat istoria şi
încă ne mai motivează”. După cum mărturiseşte, au-
torul este convins că dacii n-au pierit, că „ro-
DACIA
magazin
manizarea” Daciei a fost o lungă poveste, cu profund
fundament ideologic, şi că Dacia va renaşte. Semnul
acestei credinţe este afirmarea, în ultimul timp, a
mişcării dacologice, precum şi interesul în creştere al
tineretului pentru cunoaşterea istoriei străvechi şi
asumarea istoriei neamului ca pe o comoară de
nepreţuit.
Citind această carte, am înţeles că autorul a
scris-o pentru slujirea cauzei naţionale prin adevăr şti-
inţific şi pentru a constitui o filipică împotriva celor
care au tăiat din manualele şcolare rădăcinile istoriei
reale ale naţiunii române.
Cu înalt respect pentru autor şi opera sa,
dr. Aurel V. David

APARATUL LUI URIEL LA SARMISEGETUZA

În cartea „Aparatul lui Uriel”, doi cercetători
britanici au reconstituit „computerul ceresc” din Cartea
lui Enoh şi au obâinut calendarul solar de la Sarmisege-
tuza.
„Aparatul lui Uriel” de la Sarmisegetusa era mai
mobil, cu elemente din lemn. Christopher Knight şi Robert
Lomas au respectat exact indicaţiile din „Cartea aştrilor
cereşti” a patriarhului antediluvian Enoh.
„Cartea aştrilor cereşti” a lui Enoh cuprinde în-
văţămintele pe care îngerii le-au lăsat unor oameni, aleşi
de ei, ca să măsoare „traseele aştrilor şi relaţiile dintre aceş-
tia, potrivit claselor lor, teritoriului şi anotimpului (…) precum
şi legile lor”.
O „cale în dar”…
„Aparatul lui Uriel”, de Christopher Knight şi Robert
Lomas, reconstituie sanctuarele circulare cu rol astrologic
şi astronomic. Este vorba despre un aparat de calcul astro-
nomic, un calendar (”cale in dar”), ale cărui elemente erau
„stâlpi, portaluri şi ferestre”, dispuse în cercuri concentrice,
cu o „potcoavă” din 21 de stâlpi în centru – locul de obser-
vare. Cu ajutorul acestuia se studiau mişcările Soarelui şi
Lunii, eclipsele de Soare şi Luna, poziţiile nodurilor Lunare,
schimbările de solstiţiu şi echinocţiu etc. Conform „Cărţii lui
terioasa „Carte a lui Enoh” nu a fost niciodată inclusă în în-
Enoh”, îngerul Uriel i-a dat patriarhului secretul construirii
văţăturile religioase pentru popor, pe motiv că ea nu putea
acestui aparat, ale cărui elemente difereau de la zona la
fi înţeleasă cu mintea omenească. În aceasta sunt descrise
zonă, în funcţie de latitudinea de la care se făceau măsură-
faptele „îngerilor”, sau ale „mesagerilor lui Dumnezeu”, nişte
torile. De „aparatul lui Uriel” depindea agricultura, deci viaţa
fiinţe foarte speciale, foarte înalte, care au încălcat multe
sedentară şi dezvoltarea societăţilor. Cine erau aceşti
porunci divine, ba chiar şi-au luat de soaţe pământence,
„mesageri ai lui Dumnezeu”?
faptă pentru care nu au fost iertaţi, mai ales când li s-au
… dată de mesagerii lui Dumnezeu
născut copii uriaşi. Aceasta este şi singura referire la ei ră-
Lomas si Knight au respectat indicaţiile din Cartea
masă în cărţile Vechiului Testament. „Uriaşi erau pe Pământ
lui Enoh şi le-a ieşit calendarul de la Sarmisegetusa. Mis-

36

Nr. 104 (anul X), august 2014
în vremurile acelea, după ce s-au împreunat fiii lui Dum-
nezeu cu fiicele oamenilor şi le-au născut ele copii; aceştia
erau uriaşii care au fost în vechime”. Din „Dicţionarul de mi-
tologie generală” al lui V. Kernbach, aflăm că Enoh a fost
un patriarh care a trăit înainte de Potop. El era pe placul
„mesagerilor lui Dumnezeu”, care l-au luat cu ei 200 de ani,
timp în care aceştia l-au învăţat toate tainele Pământului şi
Cerului, pe care l-au pus să le scrie, să le lase moştenire
omenirii.
Împreunarea mesagerilor cu pământencele
Cercurile de piatră de la Avebury sunt mai vechi
decât cele de la Stonehenge. Enoh a lăsat mărturie scrisă
că mesagerii lui Dumnezeu pe Pământ erau 200 şi aveau
18 şefi, iar cel care îi conducea pe toţi se numea Samiza.
Cităm câteva paragrafe din traducerea lui Kernbach: „1.
Când oamenii s-au înmulţit în acele zile, au început ca fiice-
le lor să se nască graţioase şi frumoase; 2. Şi când îngerii,
copiii cerului, le-au văzut, ei şi-au spus unii altora: să ne
alegem femei dintre cele ale oamenilor şi să avem copii cu
ele; 3. Atunci Samiza, şeful lor, le-a spus: eu mă tem mult
că voi nu vă veţi atinge scopul; 4. Şi dacă aşa veţi face, mă
tem că eu voi suporta singur pedeapsa crimei voastre; 5.
Însă ei au jurat că n-or să renunţe; 6. Şi s-au jurat între ei
cu blesteme reciproce (…) 10. Şi ei şi-au ales fiecare câte
o femeie şi s-au apropiat şi au trăit cu ele şi ei le-au învăţat
magia, toate încântările şi proprietăţile rădăcinilor şi ale ar-
borilor; 11. Şi aceste femei au rămas grele şi au născut uri-
aşi”. Mai departe, se povesteşte cum mesagerii lui
Dumnezeu i-au învăţat pe fiii lor toate tainele Cerului şi
Pământului, „iar acest fapt s-a aflat în Ceruri şi ei şi-au pătat
renumele”, aducând asupra lor şi a progeniturilor mânia di-
vină.
Învăţătură pentru oameni
Se poate presupune că Enoh era fiul unui
„mesager”, astfel s-ar explica de ce s-a bucurat de simpatia
lor şi mai ales de ce era atat de longeviv. „Mesagerii” l-au
luat în călătorii timp de 200 de ani, unele spaţiale, atât de
departe, încât „Pământul nici nu se mai vedea şi domnea
un întuneric deplin” („Cartea lui Enoh”, după V. Kernbach ).
L-au dus şi într-un ţinut îndepărtat, unde Uriel şi ceilalţi s-
au străduit să-l facă să priceapă cum se construieşte „com-
puterul” astronomic, cercetat în detaliu de britanicii Lomas
şi Knight. Apoi, l-au pus să scrie – în 366 de manuscrise,
câte unul pe an – tot ce-i arătaseră şi-l învăţaseră, apoi l-
au mai lăsat un an printre ai lui, să-i instruiască în citirea
operei, după care l-au luat cu ei.
Locul secret unde a fost instruit Enoh
Enoh a fost dus de îngeri într-un loc secret, unde
îngerul Uriel i-a arătat un „aparat” cu care se puteau măsura
„traseele aştrilor şi legile lor”, precum şi „ce se întâmpla în
toţi anii din lume până când se va termina noua creaţie”.
Refăcând aparatul lui Uriel, după „Cartea lui Enoh”, Knight
DACIA
magazin
şi Lomas şi-au dat seama că acesta corespunde megaliţilor
de la Stonehenge şi au concluzionat că acolo, în Câmpia
Salisbury, îşi avuseseră observatorul îngerii şi acolo fusese
dus Enoh. Cum Enoh era un patriarh antediluvian, ori
Stonehenge este mai vechi decât spun istoricii (3.000 –
1.600 î.C), ori nu acolo a fost dus! Însa cei doi britanici mai
pierd din vedere un element de localizare din povestirea pa-
triarhului: „la vest, se ridică un munte mare şi impunător, de
cremene”! Ceea ce nu se află la Stonehenge! Mai interesant
decât locaţia iniţierii este însă „computerul” reconstituit de
ei şi inclus în cartea lor „Aparatul lui Uriel”. Acesta arăta
exact ca… sanctuarul de la Sarmisegetuza, mai precis, „ca-
lendarul solar”, cu tot cu observaţia orientării lui pe direcţia
N-S şi E-V şi cu calcularea aproape modernă a anului! Paul
Lazăr Tonciulescu, în „Impactul Romei asupra dacilor”, scria
că „dacii cunoşteau şi foloseau un calendar solar considerat
cel mai precis din antichitate. Anul dacic avea 365,242197
zile, faţă de 365,242198 la care a ajuns astronomia mo-
dernă. Calendarul dacic de la Sarmisegetuza permitea
numărarea zilelor unui an cu ajutorul unor stâlpi dispuşi în
formă de cerc, aşa cum le-a ieşit lui Knight şi Lomas. Însă,
complexul megalitic de la Stonehenge avea o eroare faţă
de „aparatul lui Uriel”: anul ieşea cu 366 de zile! Deci, mo-
delul trebuia căutat la altă latitudine! Spre deosebire de
„anul megalitic”, anul dacic era uimitor de precis, mai de-
grabă acesta părând a fi inspirat din „aparatul lui Uriel”.
Cunoştinţele astronomice şi astrologice ale
dacilor
Sanctuarul de la Gobekli Tepe, Turcia, este cel mai
vechi sanctuar solar, cu 7000 de ani mai vechi decat Stone-
henge. Iordanes, care i-a cunoscut pe daci prin sec.VI e.n.,
consemna că: „în timpul marelui preot Deceneu, dacii ştiau
teoria celor 12 semne zodiacale, cum creşte şi scade orbita
Lunii, cu cât globul de aur al Soarelui întrece globul pămân-
tesc, sub ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec
de la răsărit la apus, eclipsele, rotaţia cerului, regulile
prestabilite ale astrelor…”. Adică, exact ce îl învăţase
îngerul Uriel şi pe Enoh. Nicolae Popa, autorul unei analize
comparative asupra complexului de la Sarmisegetuza şi de
la Stonehenge, a observat că aliniamentele celor două
sanctuare sunt similare. Axul care secţionează vatra de foc
împarte cercul exterior în doua jumătăţi egale din punct de
vedere al poziţiilor stâlpilor: de doua ori 34 de poziţii. Pot-
coavele, atât la Stonehenge, cât şi la Sarmisegetuza, pre-
zintă un număr identic de poziţii: 21. Dispunerea pe grupuri
a poziţiilor lespezilor ce susţin stâlpii este identică. Nicolae
Popa consideră că ambele monumente ţin de aceeaşi
tradiţie cultural-religioasă a unor populaţii neolitice şi au
servit atât la măsurarea timpului, cât şi pentru o destinatie
ritualică. Construcţia de la Sarmisegetuza ar dovedi în plus,
faţă de cea de la Stonehenge, un grad înalt de perfecţiune
în ceea ce priveşte precizia calculării timpului. Modelul
37

Nr. 104 (anul X), august 2014
„computerului ceresc” pe care îngerul Uriel i l-a arătat lui
Enoh se regăseşte în toate sanctuarele dacilor. Poate în
munţii Daciei a avut loc iniţierea patriarhului antediluvian.
În plus, sanctuarele circulare sunt atribuite de istorici geţilor
şi masageţilor. De către istoricii străini, că cei autohtoni nu
le atribuie nimic, decât, poate, „brânza”, „miel”, „ied”…
Sanctuarele circulare abundă pe teritoriul României, la
Adamclisi, Sarmisegetuza, Cetăţuia, Racos- 3 sanctuare,
şi, ultimul descoperit (în aprilie 2005), de la Săcele, pe
dealul Bunloc. Într-adevăr, bun loc! Acest sanctuar este mult
mai mare şi, se pare, mai complex decât cel de la
Sarmisegetuza.
Bun loc, în paralel 45!
„Aparatele îngerilor” de pe teritoriul Marii Bri-
tanii şi Irlandei au fost durate în piatră, ca ele să rămână
în picioare pentru posteritate. Ale dacilor erau mai „fle-
xibile”, cu stâlpi de lemn pentru elementele variabile
ale „computerului” şi din andezit pentru cele fixe. Se
poate trage concluzia că preoţii daci stăpâneau foarte
bine tehnica de construire a acestor aparate circulare
„cu stâlpi, portaluri şi ferestre”. I-a ajutat la calcule şi
„locul bun” pe care l-au ales, aproape de paralela 45,
iar la 45 de grade, orice formula de calcul astronomic
se simplifică pentru că tangenta şi cotangenta de lati-
tudine este egală cu 1 şi se înlocuiesc, iar sinusul şi
cosinusul sunt radical din 2 pe 2 şi, la fel, se înlocuiesc.
Cu alte cuvinte, nu-şi scrânteau mintea în calcule! De
aceea şi „calea in dar” era atât de precisă, în timp ce
alţii, având acelaşi model astronomic, nu reuşeau să
DACIA
magazin
ajungă la precizia „anului dacic”.
Predicţii astrologice
Sanctuarul de la Stonehenge are aceleaşi ele-
mente constitutive ca cel de la Sarmisegetuza, numai că
este mult mai masiv. Aşa cum au observat astronomii bri-
tanici legat de complexul de la Stonehenge, atât Sanctuarul
Mare de la Sarmisegetuza, cât şi celelalte descoperite până
în prezent, nu numai că au o orientare exactă Nord-Sud şi
respectiv Est-Vest, ci sunt astfel aliniate, încât razele Soare-
lui care răsare îl străbat de la un capăt la celălalt doar într-
o singură zi pe an, pe 22 decembrie, atunci când declinaţia
Soarelui este maximă şi începe iarna astronomică. La acea
dată, pe întreg globul unde se celebrau cultele Soarelui şi
ale Lunii, aveau loc ceremonii ale focului, ca Soarele să nu
„îngheţe” sau să dispară. Cu acest prilej se făceau şi pro-
rociri generale. S-a observat la sanctuarele dacice po-
ziţionarea „nodurilor Lunare”, puncte care au mare
însemnătate pentru astrologi. Includerea lor în „aparatele”
lui Uriel se justifică prin faptul că „mesagerii” i-au invăţat pe
fiii lor şi cum să prevadă „ce se întâmplă în toţi anii”, sub
aspect zodiacal. Toţi astrologii care se respectă ţin cont de
„nodurile Lunare”, pentru că Nodul Sud arată bagajul interior
cu care ne naştem, iar Nodul Nord este calea pe care omul
o are de parcurs. Din perspectiva geocentrică, Nodurile
Lunare rezultă direct din mişcarile Lunii şi Soarelui în jurul
Pământului, care influenţează dimensiunea spirituală a vieţii.
Soarele simbolizează Spiritul, masculinitatea, acţiunea. Luna
este exponenta Sufletului, feminităţii, receptivităţii.
Sursa http://www.enational.ro

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier
word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;
l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de contact;
l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca
notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;
l Articolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;
l Materialele mai lungi de 4-5 pagini vor fi fragmentate de autori, trimiţându-ni-le succesiv sau
toate în acelaşi grupaj;
l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,
data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;
l Materialele trimise prin mail vor avea la rubrica SUBIECT numele autorului şi titlul pe scurt;
l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea, cod poştal:
820035, jud. Tulcea, România.
l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:
revistadaciamagazintulcea@gmail.com; pozerevistadaciamagazintulcea@gmail.com

38
 DACIA
Nr. 104 (anul X), august 2014 magazin

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătate

DACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETY Târgu Mureş, jud. Mureş
Dr. Napoleon Săvescu Tel: 0721 59 48 79
21-26 Broadway, New York 11106 USA 13. Daniel Sârbulescu
Tel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635 A.P. 56, Nr. 902, Klarke RD Port Moody BC V3H 1L5
e-mail: nsavescu@nyc.rr.com Canada
2. Ilie Enciu, director DRIS 14. Asociația Româna din Valenciana
str. Arbustului nr. 2B “Ulpia Traiana” – Alicante
Bucureşti, sector 2 Adresa: Centro Social “José llorca Linares” C/Goya,
Telefon: 021 240 1218; 0745033960 s/n Benidorm, 03502, Alicante, Spania
3. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi, Tel: (0034) 625258732; 600096220
Prof. Aurel Manole E-mail: contact@ulpiatraiana.es,
Str. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi , www.ulpiatraiana.es
Jud. Galaţi Președinte: Dorina Apostol
Tel. 0754022616 15. Asociația Rumania Euskadi Decebal
4. Clinica de Medicină Integrată, Țara bascilor Spania
Dr. Corneliu Băbuţ Președinte : Nicu Denisov
Comuna Maşloc, Jud. Timiş Adresa : Serapio Mujika ,39, 1b, Bidebieta, Donostia,
5. Ing. Eugen Ciobanu Gipuzkoa, Pais Vasco.
B-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65 Web : www.asdecebal.org
Buzău, cod 210246, Tel. 0760176649 E-mail : asdecebal1@hotmail.com
6. Maria Pruteanu 16. Asociatia Dacia-Mediterranee
str. Basarabia, nr. 11, sat Corlăţeni, Adresa: 170 Chemin de la Valcaude, B.P.353, 34204
Raion Răşcani, MD - 5616, Republica Moldova Sete Cedex, Tel: +33467742355E-mail:
E-mail: marielaprut@gmail.com pernin.claude@libertysurf.fr
7. Domniţa Raţiu www.dacia-mediterranee.org
str. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5 Președinte asociație: Claude Pernin
Braşov, jud. Braşov 17. Filiala Getia Minor – Tulcea,
8. President prof. Alexandru Stan, Preşedinte Nicolae Nicolae
Asociatia «Dacia-Helvetia» Case postale 78, Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulcea
CH-1800 Vevey 1. Tel. 0729011003, 0752104184,
Tel. 004021 944 93 36; e-mail: getiaminor@yahoo.com
E-mail: titanget@hispeed.ch 18. Valentina Găluşcă
Site: www.facebook.com/DaciaHelvetia Str. Zadnipru 7/3, ap. 65
9. Eugenia Semenciuc Chişinău, Republica Moldova
Spania - Madrid E-mail: galusvalenta@yahoo.com
Telefon: 00346 440 65 372 19. Maricica Ciubara
10. Societatea Culturală Română „Dacia” Republica Moldova, Chişinău,
Plushkis Nicolae - preşedinte strada Şoseaua Hinceşti, 58, apartamentul 40
Republica Kazahstan Telefon: 00373 69 32 75 94
100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14 20. Dumitru Ciobanu
Telefon: 7212/42-14-85, 476848 Basarabia, satul Horodiște, raionul Călărași
Mobil: +77012189472, +77776931280 21. Carmen Trentea - Librăria Spirituală
Telefon: +40743939727 Str. Frumoasă, nr. 28 B
E-mail: romani_kazahstan@yahoo.com sect. 1, Bucureşti
11. Comunitatea Românilor din Serbia Telefon: 0723 54 32 79
(Zajednica Rumuna U Srbiji) 22. Ştefan Stăiculescu
Ion Cizmaş - preşedinte Com. Nicolae Bălcescu, jud. Vâlcea
str. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300 Telefon: 0723 412 030
Oraş: Vrsac, Serbia 23. Aurora Cornu Cornea
Telefon: +381 13 837 336 5 Rue Cogneacq Jai Paris, Cod. 75007
Mobil: +381 63 38 22 23 Franţa
E-mail: comunitatea@gmail.com 24. Tode Ion
www.comunitatea-romanilor.org.yu str. Lachwiesen nr. 67, cod. 63075 Offenbach AM
12. Ion Gâju - preşedinte Marisdava Main, Germania
Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17

39
 DACIA
Nr. 104 (anul X), august 2014 magazin

Fundaţia DACIA REVIVAL, Filiala Geţia Minor - Tulcea,

A N U N Ţ Ă:
Se primesc comenzi pentru livrarea celor două cărţi:

NOI NU SUNTEM
URMAŞII ROMEI,
vol. I
NOI, DACII, vol. II,
şi
CĂLĂTORIE ÎN DACIA,
ŢARA ZEILOR
autor
dr. NAPOLEON SĂVESCU.

Informaţii:
dl. Nicolae Nicolae,
telefon:
0729011003, 0752104184,

Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035,

Jud. Tulcea
e-mail: getiaminor@gmail.com

I. EDITORIAL 8. Maria Pirtea - Columna lui... Decebal! (III) 20

S 1. dr. Napoleon Săvescu, preşedinte - Cuvânt de închidere 1
al celui de-al XV-lea Congres Internaţional de Dacologie
9. conf. univ. dr. George V. Grigore - Preţioasele cnemide
princiare geto-dace descoperite la Agighiol (România), Go-
23

2. prof. Mariana Terra - Congresul al XV-lea al Societăţii 2 lymata Movila şi Vraţa (Bulgaria)

U Internaţionale “Reînvierea Daciei”

3. prof. dr. Mihai Popescu - Al XV-lea Congres Inter- 5
10. conf. univ. dr. G.D. Iscru - Statuile de geto-daci şi
columna - argumente importante ale dacologiei (II)
26

naţional de Dacologie, Oradea, 18-19 iulie 2014 III. POLEMICI, RECENZII

M II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

4. dr. Aurel V. David - Bătălia toponimică dintre Dacia şi 6
11. dr. Napoleon Săvescu - Cuvinte româneşti Sanscrite,
de 2500-3000 de ani vechime, publicate de francezul
31

România de-a lungul istoriei Burnouf, în 1926

A 5. Cristina Pănculescu - Taina Kogaiononului. Muntele 11 12. dr. Aurel V. David - Semnal! O carte - document 35
Sacru al dacilor (IX) 13. Aparatul lui Uriel la Sarmisegetuza 36
6. Eugeniu Lăzărescu - De la cultul vedic al vâscului la obi- 14 IV. DIN ACTIVITATEA FUNDAŢIEI ŞI A FILIALELOR

R
ceiul vâscului din tradiţia popolară a românilor 14. Adresele distribuitorilor revistei „Dacia Magazin” 39
7. Eugeniu Lăzărescu - Apa, de la cultul vedic la formele 17 în ţară şi străinătate
cultice şi tradiţiile populare ale popoarelor europene (II)

40