Sunteți pe pagina 1din 10

Viata Sfintei Elisabeta, Marea Ducesa a Rusiei

Preluare dupa crestinortodox.ro

Sfanta Elisabeta Feodorovna

Sora mai mare a viitoarei imparatese ruse, printesa Elisabeta Feodorovna, sosise in
Rusia la varsta de 20 de ani, pentru a se casatori cu marele Duce Serghie Alexandrovici
Roamnov, in anul 1884.
Mama Elisabetei, femeie inteligenta si inteleapta, stiuse, inainte de moartea sa timpurie,
sa insufle copiilor sai principiile crestine si, in mod deosebit, dragostea vie pentru
aproapele. La nasterea Elisabetei ea scria reginei Victoria, ruda sa: "Am numit-o
Elisabeta pentru ca iubim acest nume, Sfanta Elisabeta fiind una dintre stramoasele
caselor de Hessa si Saxa."

Tanara printesa avea cu cine sa semene, fapt pe care a stiut sa-l dovedeasca. De-a
lungul unei vieti incepute in cea mai desavarsita fericire si imprejurari dintre cele mai
groaznice, ea nu si-a pierdut niciodata minunatul ei curaj, care o insufletea sa-si ajute si
sa-si slujeasca aproapele. Inima ei ardea de o mila nesfarsita.
Tanara casatorita Elisabeta a inceput sa observe si sa studieze poporul rus cu finete si
inteligenta. Atentia i s-a indreptat mai ales spre credinta ortodoxa, care i-a slefuit atat de
profund caracterul si cultura. A fost foarte repede robita de profunzimea, bogatia si
frumusetea Ortodoxiei si s-a hotarat atunci sa se boteze in Biserica Ortodoxa, intrucat
prin casatorie, isi pastrase confesiunea protestanta. Cand si-a instiintat sotul despre
hotararea sa, acesta nu si-a putut stapani lacrimile de bucurie.

Imparatul Alexandru al III-lea, adanc emotionat de hotararea nurorii sale, i-a daruit o
foarte pretioasa icoana a Mantuitorului pe care a pastrat-o toata viata. Astfel ea a devenit
si rusoaica, si ortodoxa.

Elisabeta Feodorvna a ramas sapte ani in capitala rusa, pe atunci Sankt-Petersburg, oras
stralucitor, cu o viata mondena artistica, intelectuala, dar putin cam indepartata de Rusia
adevarata si populara.

Pentru a-i fi pe plac sotului sau, tanara femeie aduna in jurul ei toata inalta societate, care
nu avea decat cuvinte de lauda la adresa ei, dar acest gen de viata n-o multumea. Din
cauza pozitiei sale sociale era obligata sa asiste la toate receptiile oficiale, dar n-o facea
decat in masura in care putea sa le foloseasca pentru a savarsi faptele bune pe care le
incepuse.

Cand Marele Duce Serghie a devenit guvernatorul Moscovei, ei au parasit capitala.


Elisabeta a avut ocazia, de-a lungul sederii sale in acest oras, adevarata inima a Rusiei,
sa cunoasca locurile sfinte si laice ale tarii si sa se initieze in traditiile si in duhul ei.

Foarte repede, toata lumea din Moscova se obisnuise sa i se adreseze ca sa o puna in


fruntea a diverse actiuni si sa o aleaga ca patroana pentru tot felul de asociatii de
binefacere; astfel, inca de la inceputul razboiului cu Japonia, ea era in fruntea marii
miscari patriotice la care a participat toata suflarea rusa, pentru a ajuta si ingriji ranitii.

Marea Printesa s-a daruit in intregime acestei munci. Lucra cu pricepere oriunde era
nevoie si se ocupa de tot ce putea fi folositor soldatilor rusi, pentru a le reface fortele si a
le aduce putina mangaiere. Ea nu uita nici de nevoile lor duhovnicesti si le aducea capčle
pe roti pentru a putea fi tinute sfintele slujbe.
Dintre realizarile Elisabetei Feodorvna, cea mai importanta, fara doar si poate, a fost
Organizatia feminina a muncii. Creatie absolute originala, aceasta opera strangea
impreuna la lucru toate paturile populatiei feminine, de la cele mai umile pe scara sociala,
pana la cele mai inalte. Aici toate diferentele sociale dispareau, topindu-se intr-o singura
comunitate, insufletita de dorinta de a alina suferintele celor napastuiti.

Lucratoarele voluntare se adunau la palatul de la Kremlin, locuinta a Elisabetei, unde


fusesera create ateliere specializate; numai sala tronului nu era ocupata. De dimineata
pana seara, in timpul razboiului, acest stup zumzaitor lucra pentru patrie. Elisabeta se
bucura sa vada ca marile sali aurite ale palatului de-abia puteau cuprinde multimea
lucratoarelor. Moscovitele isi adorau Printesa. Personalitatea ei era atat de stralucitoare,
incat chiar si inimile cele mai invartosate se inflacarau de ravna credintei de indata ce se
apropiau de sufletul sau clocotitor de dragoste si energie.

Intr-o zi, pe 4 februarie 1905, pe cand Printesa mergea spre ateliere, a auzit deodata pe
strada zgomotul unei explozii violente. Grabindu-se sa ajunga acolo, a zarit un soldat
care acoperea cu mantaua sa militara un trup ciopartit: era al sotului ei. Ingenunchind in
zapada, Elisabeta a imbratisat resturile insangerate ale celui care fusese sotul sau.

Incepand din acea zi n-a mai mancat niciodata carne. In aceasta incercare, maretia
sufletului Elisabetei a fost pricina de admiratie pentru toti. Ea a gasit puterea de a-l cerceta
in inchisoare pe asasinul barbatului ei. I s-a deschis usa celului si a intrat inauntru.

- Cine sunteti dumneavoastra? a intrebat cel inchis.

- Vaduva lui, a raspuns ea. De ce l-ati ucis?

- Nu voiam sa va ucid, a replicat el. V-am vazut de mai multe ori cu el si desi aveam
bomba pregatita nu aruncat-o pentru ca erati acolo.

- Si nu v-ati gandit ca ucingandu-l, ma ucideti si pe mine?!

Atunci Elisabeta i-a explicat criminalului toata grozavia faptei sale, dupa care i-a dat o
Evanghelie, rugandu-l s-o citeasca. Nadajduia ca el va putea sa se pocaiasca inaintea lui
Dumnezeu si sa capete iertarea. Voia sa salveze astfel un suflet de la moarte.

- Voi citi aceasta carte daca imi promiteti sa cititi povestea vietii mele, relua criminalul.
Veti intelege atunci, de ce mi-am ales drept tel distrugerea tuturor celor care se opun
principiilor noastre anarhiste.

Dupa terminarea vizitei, Elisabeta a asezat Evanghelia pe masa si a plecat cu nadejdea


ca, indiferent de imprejurari, Dumnezeu este atotputernic ca sa faca minuni atat spirituale,
cat si materiale.
Printesa l-a cercetat si pe vizitiul sotului ei care se stingea din cauza ranilor primate in
urma atentatului. Intrucat acesta i-a cerut sa-i dea vesti despre "Ducele Serghie", ea i-a
raspuns cu simplitate: - El m-a trimis aici.

Elisabeta puse sa se graveze pe crucea ridicata in strada, pe locul unde murise Marele
Duce, rugaciunea Mantuitorului Hristos: "Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac!". Drama
traita de Marea Printesa a facut-o sa renunte pentru totdeauna la viata pe care o dusese;
singura ea mangaiere a ramas contemplarea lui Dumnezeu Cel nevazut. Convinsa de
inselaciunea bunurilor acestei lumi, a slavei si ispitelor sale, ea puse capat vietii sale
mondene, pentru a se pune numai in slujba lui Dumnezeu si a aproapelui; ceea ce, pentru
multi din cei ce o cunoscusera, a constituit un subiect de mirare, ba chiar aproape de
sminteala. Nici lacrimile prietenilor sai, nici dispretul, nici ironiile si barfele celorlalti n-au
putut s-o opreasca din drumul ales.

Dupa ce a pastrat indelung doliu in rugaciune si meditatie, a parasit palatul pentru a locui
intr-o cladire unde nu si-a rezervat decat trei mici incaperi. In aceasta locuinta modest
mobilata, Marea Printesa dormea pe un pat de lemn fara saltea.

Inainte de a se retrage astfel, isi impartise in trei parti bijuteriile de mare pret. Prima parte
a daruit-o Tezaurului, a doua a impartit-o membrilor familiei sale, iar pe a treia, cea mai
importanta, a dat-o Comunitatii pe care o intemeiase.

Aceasta Comunitate de surori laice care luase numele de"Comunitatea Martei si Mariei"
isi propunea, dupa cum o arata si numele, sa uneasca in chip armonios, ca in casa lui
Lazar si a surorilor sale, toti trei mult iubiti de Hristos, lucrarea Martei si rugaciunea Mariei,
asezata la picioarele Mantuitorului, pentru a-I asculta cuvintele datatoare de viata.

Aceasta actiune avea drept scop sa-l slujeasca pe Dumnezeu si pe aproapele prin
rugaciune si fapta. Comunitatea s-a marit repede, adunand surori din toate mediile
sociale. Regulile ei interne erau aproape monahale, activitatea ei externa - diversa.
Surorile se ocupau in mod deosebit cu ingrijirea orfanilor si a copiilor abandonati, atat de
numerosi in cartierele marginase ale unui oras asa de mare ca Moscova.

Marea Printesa a infiintat pentru tinerele muncitoare si un camin unde puteau sa


locuiasca foarte ieftin, aproape gratuit, ceea ce le ferea de primejdiile strazii. Asezamantul
a organizat si consultatii si ingrijiri gratuite pentru bolnavi, precum si cursuri pentru
infirmiere; in timpul marelui razboi el a avut propriile ambulante si spitale pentru raniti.

Surorile ii vizitau pe bolnavi la domiciliu, le facea curatenia si menajul, se ocupau de copii


ingrijindu-i, aducand pretutindeni bucurie si pace. Micul spital particular infiintat de
Elisabeta s-a facut repede cunoscut prin ingrijirile deosebite acordate bolnavilor, de
aceea spitalele din Moscova trimiteau aici cazurile disperate.

Ducesa nu se cruta, si daca trebuia facut vreun pansament mai complicat, ea era cea
care se ocupa de el. Astfel a fost vazuta ingrijind o bolnava cu cangrena, care fusese
arsa din cauza rasturnarii unei sobe cu petrol.
De doua ori pe zi ii facea bolnavei un pansament care dura mai mult de doua ore si toata
rochia ii era impregnata cu mirosul greu al ranilor, dar, in cele din urma, bolnava a fost
salvata, spre stupefactia medicilor, care i-au recunoscut Ducesei minunatele insusiri de
asistenta de chirurgie, calma si atenta la toate.

"Comunitatea Marta si Maria" avea gija sa aduca bolnavilor si celor in suferinta, pe langa
un ajutor material si unul sufletesc. Printesa Elisabeta nutria proiectul de a pregati surori
special pentru a-i vizita pe bolnavii aflati pe patul de moarte, pentru a-i incuraja si a-i
pregati sa moara crestineste. Ea gasea indreptatit faptul ca un crestin aflat in pragul mortii
trebuie sa fie prevenit ca sa poata sa se pregateasca din timp pentru aceasta plecare, si
ca a-i ascunde gravitatea bolii este o nedreptate revoltatoare.

A te pregati pentru moarte nu inseamna a grabi moartea, si Dumnezeu Cel atotputernic


si iertator poate foarte bine chiar sa-i prelungeasca viata bolnavului. Ocupat cu savarsirea
atator fapte bune si cu rugaciunea permanenta, sufletul Marii Printese se inalta
duhovniceste pe masura ce jertfa ei sporea tot mai mult, devenind totala. In ciuda acestor
activitati neincetate, aceasta minunata femeie gasea mereu timp sa faca tot mai multe.

In camaruta ei, aproape goala, ea nu dormea adesea decat doua, trei ore pe noapte, pe
patul ei de scanduri, sacrificandu-si putina odihna pentru a primi, cand era nevoie, prieteni
aflati in necaz, pe care ii mangaia. La miezul noptii ea se trezea pentru a merge sa se
roage in biserica, apoi strabatea intreg spitalul, petrecandu-si uneori restul noptii la
capataiul vreunui bolnav grav, pentru care ea gasea totdeauna cuvinte de mangaiere sau
de nadejde care ii dadeau curaj. Daca bolnavul era intr-o stare foarte grava, se intampla
adesea sa moara in bratele ei.

Potrivit evlaviosului obicei al Bisericii Ortodoxe, langa trupul neinsuletit sunt cititi fara
intrerupere psalmi, pana in momentul inmormantarii; calugaritele erau cele care faceau
aceasta lectura plina de milostenie in micuta capela din gradina spitalului si, uneori, in
timpul noptii, putea fi auzita vocea Elisabetei, citind la randul ei la Psaltire.

Printre numeroasele opere de binefacere create de Marea Ducesa trebuie citat si


sanatoriul pentru femei sarace, grav bolnave de tuberculoza. Elisabeta iubea in mod
deosebit acest asezamant pe care-l vizita de doua ori pe saptamana. Ca o mama plina
de iubire se lasa imbratisata de bolnavii care nu se gandeau la pericolul unei contaminari.
In aceasta institutie publica, inconjurata de o mare gradina si in interior mobilata placut,
bolnavii primeau numeroase mici atentii care le indulceau ultimele clipe de viata. Nu doar
o data, in timp ce-si dadeau sufletul, bolnavii isi incredintau copiii Ducesei, murmurandu-
i:

- Nu va mai am decat de dumneavoastra pe lumea asta!

In pofida activitatii sale neintrerupte pentru actiunile Comunitatii, Elisabeta nu uita


interesul pe care se angajase sa-l poarte si altor asezaminte, si in primul rand, "Misiunii
ruse" de la Ierusalim.
Aceasta asociatie ortodoxa fusese intemeiata de sotul ei, Marele Duce Serghie. Dupa
moartea acestuia, ea a devenit presedinta Asociatiei."Misiunea rusa" ocrotea manastirile
rusesti din Palestina si organizapelerinaje in Tara Sfanta, care le permiteau chiar si celor
mai sarmani sa mearga o data in viata lor sa se inchine la Sfantul Mormant.

Elisabeta cunostea Locurile Sfinte. Fusese acolo cu sotul ei in 1888 pentru sfintirea
bisericii rusesti Sfanta Maria Magdalena din Ghetsimani, construita cu evlavie in
amintirea tarinei Maria, sotia lui Alexandru al II-lea. Ea si-ar fi dorit mult sa se intoarca
intr-o zi in pelerinaj la Ierusalim, dar nu avea deloc timp.

Elisabetei ii placea mult maretia slujbelor religioase din Biserica Ortodoxa, care te fac sa
simti cu atat putere ca Domnul nu este numai un Dumnezeu al dragostei, ci si un
Dumnezeu al frumusetii. Ii placeau vechile traditii locale si vechiul stil architectural si
iconografic, mai curat, mai spiritual, mai mistic decat cel al timpului sau. A pus sa se
construiasca mai multe biserici in acest stil atat de profund religios.

Ziua de 2 aprilie 1910 a avut o mare importanta in viata Ducesei Elisabeta impreuna cu
trezeci din surorile sale laice ea s-a calugarit si a depus voturile monahale. Aceasta
minunata ceremonie a lasat in sufletul tuturor o amintire de nesters. Fosta printesa de
Hesse si Marea Ducesa a Rusiei parasea definitiv lumea in care jucase un rol atat de
mare, pentru a intra intr-o lume inca si mai mare.

Dandu-i schima, episcopul i-a spus noii calugarite: "Acest vesmant va smulge din lume si
lumea se va indeparta de dumneavoastra, dar la timpul cuvenit va depune marturie pentru
faptele bune care vor straluci intru Slava Sa inaintea Celui Vesnic". Ducesa, devenita
Maica Elisabeta, a ramas la camuirea noii manastiri si a actiunilor ce tineau de acest
lacas.

In zadar incerca sa fuga de privirile lumii, nimeni n-o putea confunda. Ea unea feminitatea
cu fermitatea barbateasca, bunatatea ei nu degenera in slabiciune, iar ochii ei nu erau
orbi. Pe langa cinste si curatie, detinea si pretiosul dar al dreptei judecati; judeca oamenii
si lucrurile cu exactitate.

Iata ca sosi si anul 1914; incepuse Primul razboi mondial. Ca si ceilalti, Maica Elisabeta
se puse in slujba tarii sale pentru a ingriji ranitii. Inimile sunt inaltate de un minunat avand
de marinimie si de mila; jertfele sunt mari, dar nadejdea incurajeaza. Credicioasa
cuvantului dat, Rusia va birui impreuna cu tarile prietene. Dreptatea va domina, lumea va
renaste!

Dar, din umbra, dusmanul sta la panda! Anarhistii, spionii, teroristii, toti cei care Il urasc
pe Dumnezeu si adevarul Lui se pun pe lucru. Vestile false, intrigile, calomnia acopera
tara ca o ceata. Maica Elisabeta insasi este acuzata ca tradeaza Rusia. Cu timpul creste
dezordinea, incepe foametea, revolta vuieste, totul se clatina. Incepe revolutia. Aceasta
trece rapid din mainile celor care-si iubesc inca patria, dar isi fac iluzii, in mainile celor
care vor sa-si stearga tara de pe harta lumii, pentru a o inlocui cu un regat universal mitic,
condus de ei.

La 1 martie 1917, o gloata care racneste si ameninta se indreapta spre manastire pentru
a o asedia. Maica Elisabeta, stareta, ii intampina pe agresori si ii intreaba ce vor.

- Am venit sa va arestam pentru ca ascundeti aici arme si chiar spioni germani, i-au spus
conducatorii acestora.

- Intrati, le-a zis ea. Alegeti cinci oameni de-ai vostri si puneti sa perchezitioneze peste
tot.

- Imbracati-va si urmati-ne, i-au spus acei nesabuiti.

- Eu sunt stareta manastirii si trebuie mai intai sa dau dispozitii surorilor mele si sa-mi iau
ramas bun, le spuse Maica Elisabeta; dupa care le chema pe toate calugaritele in biserica
pentru rugaciunile de ramas bun.

- Lasati-va armele si intrati in biserica, le spuse ea anchetatorilor, incepem rugaciunile.

Dupa terminarea lor, Elisabeta se indrepta spre crucea pe care o tinea preotul pentru a o
saruta; ii invita pe revolutionari sa faca la fel. Influentati de calmul ei desavarsit, acestia
o ascultara si sarutara crucea.

- Acum mergeti si cautati ceea ce credeti ca veti gasi aici. Parintele Mitrofan Serebanski,
ii insoti pe revolutionari, dar ei iesira foarte repede catre multimea zgomotoasa adunata
afara.

- Nu e decat o manastire, nimic altceva!, strigara ei.

Unul dintre anchetatori, se pare un student, surpins de linistea si simplitatea vietii


calugaritelor ramase putin ca sa vorbeasca cu Maica Elisabeta despre ceea ce
deosebeste idealul socialist de idealul crestin.

- Poate ca mergem spre acelasi tel, dar prin mijloace diferite, spuse el in cele din urma,
fara sa inteleaga marea difernta.

Intrucat maicile isi felicitau stareta pentru fericitul deznodamant al perchezitiei, Maica
Elisabeta le raspunse simplu:

- Se vede ca nu suntem inca vrednice sa primim cununa martiriului.

Totul se linisti pentru o vreme. Din partea guvernului revolutionar, mai mult sau mai putin
moderat, au sosit niste delegati care s-au scuzat fata de Maica Stareta pentru
perchezitiile pe care le facusera si au lasat sa se inteleaga ca anarhia creste. I-au cerut
sa se stabileasca la Kremlin, unde le-ar fi fost mai usor sa o ocroteasca, dar ea le-a
raspuns ca nu parasise Kremlinul pentru a se intoarce din nou acolo sub presiunea
fortelor revolutionare.

- Daca va este greu sa ma aparati, abandonati aceasta incercare de acum inainte!, le-a
spus ea.

Maica Elisabeta a continuat sa locuiasca in manastire, sa-i ingrijeasca pe raniti in spitalul


ei, sa-i hraneasca gratuit pe saracii infometati. Furia multimii iritate nu trezea in sufletul ei
nici o manie.

- Poporul este ca un copil, spunea ea cu blandete, el este tulburat de dusmanii Rusiei. In


acest sens ii scria unei prietene: "Vazand Rusia noastra mult iubita, complet
dezorganizata, trebuie sa spunem: Faca-se voia Ta, Doamne!".

"Amintiti-va ca toate puterile iadului nu vor putea rasturna Biserica Ortodoxa Rusa care
dainuie inca si va dainui pana la sfarsitul lumii. Cei care pot crede fara sa sovai vor vedea
aceasta lumina de nepretuit stralucind chiar in toiul furtunii. Dumnezeul care pedepseste
este si Dumnezeul care iubeste. Daca noi credem in suprema jertfa a lui Dumnezeu-
Tatal, Care Si-a trimis Fiul la moarte si L-a inviat pentru mantuirea noastra, noi vom simti
in acelsi timp prezenta Duhului Sfant binecuvantandu-ne calea, si bucuria noastra va fi
vesnica, chiar daca inimile si mintile noastre omenesti, atat de marginite, trebuie sa treaca
prin incercari cumplite".

Marea Ducesa de altadata a refuzat in mai multe randuri invitatiile care i se faceau prin
intermediul ambasadorilor si delegatiilor oficiale, de a parasi Rusia pentru a merge in
strainatate. A raspuns intotdeauna ca se hotarase sa imparta aceeasi soarta cu poporul
ei.

In anul 1918, bolsevicii, aflati de acum la putere, au venit la ea intr-o zi si i-au ordonat pe
neasteptate sa paraseasca Moscova pentru a merge la Ekaterinburg, unde urma sa
intalneasca familia tarului. Maiac Elisabeta a cerut un ragaz de doua ceasuri pentru a se
pregari, dar ei au refuzat-o. Lasandu-si surorile inlacrimate, a plecat cu escorta soldatilor
letoni, insotita de credicioasa ei ucenica, Varvara. Ajunsa la Ekaterinburg nu i s-a permis
nici macar sa-si vada sora, pe tarina.

Maica Elisabeta a trecut prin momente foarte grele, fiind pazita de soldatii rusi si letoni,
care erau extreme de grosolani; apoi viata i-a fost putin alinata atunci cand au asezat-o
intr-o manastire din tinut, unde participa la slujbele religioase.

In primavara anului 1918, Rosiii l-au adus la Ekaterinburg pe Marele Duce Serghie
Mihailovici Romanov si pe servitorul acestuia, F. R. Rémčs, ca si pe printii Ivan,
Constantin si Gheorghe Romanov si pe printul Vladimir, in varsta de 20 de ani.

Ocupand o singura camera dintr-un hotel murdar, acestia erau prost ingrijiti si rau hraniti.
Puteau totusi sa se plimbe putin pe strada si sa primeasca uneori prieteni. La sfarsitul
lunii mai, Maica Elisabeta a fost dusa impreuna cu printii intr-un orasel din imprejurimi,
Alopaievsk, unde au fost instalati intr-o scoala, sub o paza severa. Maicii Elisabeta i se
ingaduise sa mearga la biserica. Putea sa lucreze in gradina, desena, dar mai ales, se
ruga mult. I se aducea hrana in camera; ceilalti prizonieri mancau toti impreuna. A putut
chiar sa intre in legatura cu locuitorii din tinut. A primit ca dar de la acestia un sergar de
baie lucrat dintr-o panza groasa, brodata cu flori albastre, si insoti de o scrisorica cu
ortografie simpla, in care se spunea: "Maica Mare Ducesa Elisabeta Feodorovna, nu
refuza sa primesti acest dar, dupa vechiul obicei rusesc: "Painea si sarea", al
credinciosilor supusi ai Tarului si ai patriei. Taranii din comuna Alopaievsk, satul
Verkoturie".

In felul acesta au trecut cateva saptamani. Maica Eliabeta a reusit sa trimita cateva
cuvinte de mangaiere iubitelor sale surori din Moscova. In noaptea de 18 iulie, prizonierii
au fost treziti deodata si transportati langa o fosta mina parasita, situata la vreo
doisprezece kilometri departare de Alopaievsk, numita Nijnia Selinskaia. Au fost coborati
pentru a-l impusca pe Marele Duce Serghie Mihailovici; dupa care ceilalti prizonieri, legati
la ochi, au fost aruncati de vii in fundul minei, in care ucigasii au aruncat cu grenade si
alte proiectile.

Mina avea aproape saizeci de metri adancime, dar trupurul Maicii Elisabeta si cel al
printului Ivan Constantinovici au fost gasite pe o buza a unui tapsan, la saisprezece metri
adancime. Examinandu-se apoi trupurile lor s-a observat ca nobila femeie, desi grav
ranita, reusise sa improvizeze totusi un pansament printului Ivan. Nu departe de locul
unde se odihnea ea, au fost gasite doua grenade neexpplodate. La piept calugarita purta
o icoana a Mantuitorului. Se stie ca ea n-a murit repede, iar in orele care au urmat acestei
crime, din adancurile minei s-au inaltat cantari de rugaiune. Un taran care trecea pe acolo
le-a auzit. Cuprins de groaza, a mers in galop pana la frontul unde se afla Armata alba
pentru a le duce aceasta veste.

De indata ce au putut sa ajunga la mina, soldatii albi au coborat inauntru; n-au mai gasit
acolo decat cadavre. In timpul lungilor sale ceasuri de agonie, Sfanta Martira inaltase
catre Dumnezeu rugaciuni pentru odihna sufletelor celor ce au impreuna-patimit cu ea si
laude de multumire si de recunostina, dupa care tacu, lasandu-i pe ingeri sa-i continue
cantarea. Ea primea acum cununa martiriului de care nu se crezuse vrednica, de la
datatorul cununilor mucenicesti, Hristos-Dumnezeu.

Doi dintre participantii la masacrul de la Alopaievsk, care s-au increzut prea mult in taria
nervilor lor, isi pierdura mintile imediat dupa savarsirea crimei. Organizatorul masacrului,
anume Smolkinov, sosise la Ekaterinburg avand pe cap chipiul Tarului, fapt care-l umplea
de mandrie. Legatura dintre masacrul familiei imperiale la Ekaterinburg si crima de la
Alopaievsk nu lasa nici o urma de indoiala. Cu siguranta, acestea avusesera loc din
ordine venite de sus.

Intre 1917 si 1918 au fost ucise saptesprezece persoane din familia Romanovilor.
Amiralul Kolceak, comandantul Armatei Albe, a organizat pe 1 noiembrie 1918 slujbe de
imormantare solemne pentru Maica Elisabeta si tovarasii sai in catedrala de la
Alopaievsk, pe care o luasera inapoi de la bolsevici.
In iulie 1919, in momentul noii ofensive rosii, trupurile au fost exhumate si duse mai intai
la Irkutk, de unde, pe 28 februarie 1920, au fost transportate cu trenul spre China. In
momentul sosirii sicrielor la granita ruso-chineza, o trupa de bolsevici s-au napustit
asupra trenului si a reusit sa arunce pe calea ferata sicriul peintului Ivan Constantinovici.
Soldatii chinezi au intervenit in graba pentru a opri aceasta profanare. Pe 3 aprilie, la
Pekin, dupa o slujba de pomenire, sicriele au fost coborate in cripta Bisericii Sfantul
Serafim de Sarov, apartinand cimitirului Misiunii ruse (in prezent totul a fost distrus).

Prin grija marchizei de Milford-Haven, sora sa mult iubita, ramasitele pamantesti ale
Maicii Elisabeta si cele ale credincioasei sale ucenice, Varvara, au plecat spre Sanghai,
apoi prin Suez spre Palestina.

In 15 decembrie 1920, la Ierusalim, autoritatile engleze, numeroasa colonie rusa, clerici


rusi si greci, inconjurati de o mare multime de locuiori din tinut, primeau cu cinste
ramasitele pamantesti ale celor doua prietene martire. A doua zi au avut loc funeraliile,
celebrate de batranul, cuviosul si renumitul patriarh al Ierusalimului, Damian, asistat de
un cler numeros, dupa ce ramasitele pamantesti ale celor doua calugarite venite de la o
asa de mare departare, au fost coborate in cripta bisericii Sfanta Maria Magdalena, a
manastirii ruse din Ghetsimani, unde odihnesc pana astazi.

Venita in Ierusalim cu sotul ei in 1888, pentru a sfinti aceasta biserica, Maica Elisabeta,
fosta Mare Ducesa a Rusiei, revenea in sfarsit aici, pentru a se odihni in pacea Domnului.
Ce rasplata mai buna putea sa ii dea Dumnezeu celei care dorise atat de mult sa revada
Locurile Sfinte, atat de iubite de ea, decat aceea de a se odihni in Pamantul nasterii
Mantuitorului Iisus Hristos, pe care Il iubise mai mult decat orice pe lume, jertfindu-I-se
pana la sfarsit cu fierbinte si nemarginita dragoste.

In anul 1992, Sfanta Elisabeta Feodorovna a fost canonizata de Biserica Ortodoxa Rusa
cu numele de Sfanta Noua Mucenita Elisabeta.

Protoiereul Mihail Polski