REGINA ELISABETA

Alteța Sa, Principesa Elisabeth Pauline Pttilie de Weid s-a născut la 29 decembrie 1843,
la castelul Monrepos din Neuwied. Era fiica principelui Wilhelm Carol de Weid – descendent al
unei vechi familii renane, al cărei arbore genealogic coboară în stână în secolul XI-lea - și al
Principesei Maria Wilhelmina Frederica Elisabeta de Nassau. A fost botezată de Augusta,
viitoarea împărăteasă a Germaniei. S-a căsătorit în 1869 cu domnitorul Carol I, cu care a avut o
fetiță, Principesa Maria (1870-1874). Regina Elisabeta, supranumită Carmen Sylva, s-a stins din
viață la București, la 18 februarie 1916.

În anul 1881, în urma recunoașterii țării drept Regat atât de Poarta Otomană, cât și de
marile Puteri Europene după Războiul de Independență de la 1877, are loc încoronarea ca Rege a
lui Carol I, la 14 martie, iar Elisabeta devenea prima regină a țării. Cuplul regal a avut acelaşi
ideal: modernizarea României, sub deviza “Totul pentru țară, nimic pentru mine”, inițiată de
Regele Carol și însușită de Regină. A petrecut în țara sa de adopție 47 de ani și s-a identificat cu
poporul ei, contribuind la împlinirea culturală a acestuia. A fost inteligentă, cultivată, sensibilă, o
scriitoare distinsă și o bună vorbitoare a mai multor limbi străine. A scris cu aproape aceeași
ușurință în germană, franceză, engleză și română. Când Elisabeta a venit la București, în
noiembrie 1869, știa, probabil, câteva cuvinte în românește. După un deceniu, în anul 1878,
începea tălmăcirea versurilor lui Eminescu în limbi de mare circulație ale lumii. Este autoarea a
mai bine de 50 de volume de poezii, a unor traduceri din versurile populare românești și a unor
poezii de Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu în sunetele altor limbi.

Regina-poetă i-a tradus lui Eminescu, mai întâi, Melancolie, primele versuri eminesciene
publicate vreodată în altă limbă. Despre unica întâlnire cu poetul, Regina scria în jurnalul ei:
„Eminescu ne apărea neliniștit și răvășit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros el îmi amintea de
Manfred și de Faust, de chipurile palide și răvășite ale marilor romantici. (...) Avea pe chip acel
vag surâs crispat și copilăresc ce se zărește pe portretul lui Shelley (...). Eminescu se amuza
deșirând fraze și sonorități verbale. Mi-a sărutat grăbit mână, privindu-mă cu o privire potolită,
dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătuit spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de
curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoșteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i
căutau departe, dincolo de ziduri”. Regina îl servește chiar ia cu o ceașcă de ceai, pe care poetul
o primește stângaci, însă cu blândețe: „a băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feței trădau oboseala
unei tinereți trăite fără bucurie. Degetele-i erau foarte lungi și înghețate, gura foarte expresivă, cu
buze fine, îi traducea toate emoțiile.

Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceașcă de ceai pe
care îi-a servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu
sentimentul unui zeu servit de-o muritoare.

În toată viața mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuși, nici a celui blestemat,
nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiștiind cum să regăsească
aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răgușită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă.
Când i-am lăudat versurile, a înălțat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte
de copaci”, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei țări s-a înălțat, spre
cinstea ei, până la Regele poeziei românești...”

Regina a publicat mai multe volume de versuri, sub pseudonimul Carmen Sylva.
Protectoare a artelor și pasionată de pictură, Regina și-a ilustrat uneori singură volumele, cu
grațioase desene. A lăsat miniaturi, portrete în cărbune și o superbă Evanghelie cu ilustrații
făcute de ea, pe pergament.

Carmen Sylva a devenit în 1881 membră de onoare a Academiei Române și a fost

distinsă, în 1888, cu Premiul Botta al Academiei Franceze.

În martie 1898 l-a cunoscut pe tânărul George Enescu, pe care l-a numit „copilul meu de
suflet”; până în 1914, Enescu merge la Sinaia în fiecare vară. În saloanele de la Peleș s-a ascultat
de multe ori piese muzicale interpretate de duetul Regina Elisabeta – pian și George Enescu –
vioară. Regina i-a dăruit lui Enescu o vioară Amati.

Regina a fost prietenă cu Împărăteasa Elisabeta a Austro–Ungariei (supranumită Sisi), cu

scriitorul francez Pierre Loti (care scris adesea despre grația, bunătatea, sinceritatea, inteligența
strălucitoare și modestia Reginei) și cu scriitoarea Elena Văcărescu A purtat corespondență cu
artiști ca Auguste Rodin, Aristide Maillol sau Emile Galle, a fost citată de Mark Twain sau
Vincent van Gogh, a fost admirată de Frederic Mistral, Guy de Maupassant, dar și de Theodore
Roosevelt, președintele Statelor Unite ale Americii. Nicolae Grigorescu a pictat pentru ea, iar
exploratorul Julius Popper i-a închinat descoperirile pe care le-a făcut în Țara de Foc.
 Elisabeta a fost îndrăgostită de natură (pseudonimul ales vorbește chiar despre dragostea
ei pentru păduri) și de folclor. Se înveșmânta adesea în portul național românesc, socotit până
atunci strai al țăranilor, și a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare
socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meșteșuguri
naționale.

Împreună cu soțul ei, Regina a reprezentat un model ecumenic: catolicul Carol I și

protestanta Elisabeta au domnit peste un popor ortodox.

Regina Elisabeta a avut o neobosită activitate socială și filantropică. În timpul Războiului

de Independență, ocupat de răniții din spitalele de campanie. A ajutat, cu bunătate și discreție, o
sumedenie de instituții de binefacere și le-a ajutat nemijlocit. Una dintre acestea, îndeosebi,
rămâne un exemplu prin caracterul ei modern și umanitar: Așezământul Vatra Luminoasă.
Fondată la 1 august 1906 și dedicată ajutorării celor fără vedere, organizația a devenit, în timp,
atât de cunoscută și de apreciată încât întreg cartierul i-a preluat numele, iar identitatea sa a
supraviețuit comunismului, fiind astăzi una dintre cele mai pitorești și mai bine conservate, din
punct de vedere arhitectonic, zone din București. Clădirea așezământului, care a primit în
ultimele două decenii funduri de la familiile princiare de Weid și de Monaco, a rămas neatinsă de
ani. Doar statuia din marmură albă a Reginei, din fața clădirii principale, a fost sfărâmată.
Urmașii operei ei de binefacere doresc însă, astăzi, așezarea pe soclu a unei noi statui, replică a
originalului.

În 1879 a înființat Instituțiunea surorilor de caritate, iar în 1893 a înființat societatea

Regina Elisabeta, ce distribuia medicamente și ajuta familiile nevoiașe. De acest sprijin
beneficiau, anual, în jur de 17.000 de pacienți. În 1896 era întemeiată Policlinica „Regina
Elisabeta”, iar în 1903, Institutul Evanghelic al Diaconeselor. Tot Regina a înființat ateliere de
broderie care au revigorat această îndeletnicire tradițională.

În anul 1874, Elisabeta își pierdea singurul copil, pe Principesa Maria, care, înainte de a
muri, la vârsta de nici patru ani, îi spunea: „Mamă, aș vrea să călătoresc o dată pe o stea”. În
1875, la temelia construcției Peleșului, în prezența Constructorilor, Carol I și Elisabeta au zidit o
poezie semnată de Regină.
 La 12 octombrie 1886, Regele Carol I și Regina Elisabeta au inaugurat catedrala
episcopală și regală de la Curtea de Argeș.

În ultimii ani ai vieții, după trecerea la cele veșnice a soțului său, Elisabeta a petrecut cea
mai mare parte a timpului la Palatul Episcopal și Regal de la Curtea de Argeș, asemeni unei
maici. Fără Carol I, Regina se simțea între lumea pământească și cea veșnică. La 18 februarie
1916, la ora 8.30 dimineața, Regina Elisabeta a murit la București, în urma unei duble
pneumonii. Avea 72 de ani. A fost înmormântată, alături de Carol I, la Curtea de Argeș.

Beneficiind de o uriașă popularitate în epocă, prezentă mereu pe primele pagini ale

ziarelor din marile capitale europene, Elisabeta a României a fost o regină cu o personalitate
originală, atipică, modernă în gândire, de o forță și o sensibilitate care i-au uimit pe
contemporani și care continuă să uimească și astăzi.

De a lungul secolului al XX-lea, numărul volumelor scrise de Carmen Sylva a fost

impresionant, ca și numărul țărilor și al limbilor în care literatura se fost publicată.