Sunteți pe pagina 1din 4

FILOSOFIA IN PERIOADA ILUMINISMULUI, Sarban Elena, gr 314K

1.
2.
3.
4.
5.
6.

Iluminismul (it. Illuminismo Epoca luminilor) este o micare tiinific, estetic, social-politic
i filozofic a burgheziei n ascensiune, care s-a manifestat in toata Europa secolului al XVIII-lea.
Evenimentul care constituie punctul de origine al noii micri este Revoluia Burghez din Anglia
(1688), cnd parlamentul voteaz Declaraia Drepturilor Omului. Era pentru prima dat n istorie cnd
monarhia a fost negat.
Trasaturi :
dreptul natural ( oamenii sunt egali in natura )
iluminarea maselor = ridicarea maselor prin cultura
rationalismul
iluminarea razboaielor
crearea unor institutii si opera monumentale de ridicare a poporului
atitudinea andidespotica si antidogmatica
Iluminismul nu este un fenomen pur francez. La el si-au adus contributia de gindire mai multe tari
din Europa: Anglia, Germania, Italia, Spania, Romania etc. In dependenta de ritmul de dezvoltare socialeconomica si culturala epoca Luminilor in fiecare tara ocupa perioade istorice diferite, fapt ce
conditioneaza si o cronologie variabila a miscarii iluministe si impune cu preferinta termenul de epoca a
Luminilor fata de termenul secol al Luminilor.
Iluministii francezi au fost aceia care au indemnat poporul - din umbra sau prin ridiculizare fatisa - sa se
proclame liber de constrangerile religiei, reiterand intr-o forma revolutionara spusa lui Protagoras
conform careia "Omul este masura tuturor lucrurilor". Si pentru a pecetlui aceasta decizie, populatia
Parisului a ales o obscura dansatoare de cabaret - Madmoiselle Candeille - pe care a purtat-o in triumf
pana la catedrala Notre Dame, unde a fost incoronata drept zeita a ratiunii. Dupa ce s-a inchinat
ceremonios zeitei pe jumatate nude tronand pe altar, multimea a ars in mod ceremonios Biblia in piata din
fata catedralei, declarand ca de atunci inainte, ratiunea si numai ratiunea avea sa conduca Franta. Si
pornind de atunci si de acolo, aceste idei au inceput sa cutreiere lumea. A trebuit insa sa treaca mai bine
de o jumatate de secol pentru ca ideile Revolutiei franceze sa-si gaseasca un suport dogmatic solid. Ori nu
era cu putinta ca acesta sa vina tot din Franta, care-si epuizase deja elanul creator sub lama ghilotinei si
prin marea stepa rusa.
Iluminismul francez trece in evolutia sa prin mai multe perioade. Premisele lui sunt pregatite de o
perioada de tranzitie (1688-1715), avindu-1 ca reprezentant principal pe Pierre Bayle, renumit prin
scepticismul antimetafizic si anti-teologic. A doua este perioada iluminismului vechi (1715-1750),
avindu-i ca personalitati reprezentative pe Voltaire si Montesquieu si care in plan filozofic nu depasesc
pozitiile deismului. Perioada afirmarii depline a iluminismului cuprinde anii 1750-1789 si se
caracetrizeaza prin intarirea orientarii filosofice materialiste promovate de Diderot, Lamettrie, D'Holbach,
Helvetius etc. Tot in aceasta perioada se afirma gindirea critica radicala a lui Jean-Jaques Rouseau.
Iluminismul in Franta
Montesquieu (1689-1755)-baron, dar dispretuieste aroganta aristocratica
-intreprinde o satira a moravurilor timpului in Scrisorile persane (1721)-autorul imagineaza doi
persani veniti la Paris si care, prin corespondenta cu compatriotii lor, ii informeaza asupra
realitatilor, oamenilor moravurilor si institutiilor europene
1

FILOSOFIA IN PERIOADA ILUMINISMULUI, Sarban Elena, gr 314K


-Despre spiritul legilor -oroarea fata de despotism, toleranta religioasa, condamna tratamentul
inuman aplicat negrilor, studiaza dreptul roman si cel francez
Voltaire (1694-1778)-in Scrisorile filozofice, Tratatul despre toleranta si Dictionarul filozofic
critica vechiile institutii politice, sociale si religioase
-poet:-Henriada, epopeea eroi-comica Fecioara din Orleans
roman de aventura Printesa Babilonului, povestirea morala Jeannot si Colin, fabula Historia
bunului brahman, alegoria Aventura Mamoriei, povestirea orientala Zadig, romanul filosofic si
fantastic Micromegas, 13 tragedii
Denis Diderot (1713-1784)-coautor al Enciclopediei
-ramane in historia culturii ca primul mare critic de arta al veacului sau prin Eseul asupra
picturii si cronicile cuprinse in volumul Saloane
-roman picaresc- Jacques Fatalistul si stapanul sau
-alte romane: Calugarita, Nepotul lui Rameau, etc
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778)-scriitorul cel mai democrat
-opera sa a avut o importanta mare in pregatirea revolutiei din 1789
-Discurs asupra originei si bazelor inegalitatii dintre oameni (1755)
Teatrul-trebuia sa infatiseze conditii sociale concrete, sa cuprinda viata adevarata, cotidiana,
banala
-reprezentanti: -Marivaux (1688-1763)-comedii: Jocul dragostei si al intamplarii
-Beaumarchais (1732-1799): Barbierul din Sevilla, Nunta lui Figaro
Poezia-reprezentant: Andre Chenier (1762-1794)-poet politic si de inspiratie antica
Romanul sentimental-reprezentant: Abatele Prevost (1697-1763)-Manon Lescaut
Roman de inspiratie realista: reprezentant: Lesage (1668-1747)- Diavolul schiop
Iluminismul in Anglia
Daniel Defoe (1660-1731)-Robinson Crusoe, Moll Flanders, Capitanul Singleton
-scrie literatura de calatorie
Jonathan Swift (1667-1745)-scrie pamflete: Propunere modesta, Povestea unui butoi
-opera cea mai importanta: Calatoriile lui Gulliver
Henry Fielding (1707-54)- fondatorul romanului realist modern
-Tom Jones
Romanul sentimentalist: reprezentanti: Samuel Richardson-Pamela, Clarissa Harlowe
Oliver Goldsmith- Vicarul din Wakefield
Laurence Sterne-Calatoria sentimentala
Romanul gotic: reprezentanti: Horace Walpole- Castelul din Ortranto
Ann Radcliffe-Romanul padurii
-- romanul politist
Iluminismul in Germania
Christian Furchtegott Gellert- fabule si povestiri
Johann Christoph Gottsched- critica
Friedrich Gottlieb Klopstock- Mesia
Christoph Martin Wieland-Povestea lui Agathon
2

FILOSOFIA IN PERIOADA ILUMINISMULUI, Sarban Elena, gr 314K


Georg Christoph Lichtenberg- spirit enciclopedic, a activat in diverse domenii
Gotthold Ephraim Lessing- Nathan Inteleptul, Minna von Barnhelm, Emilia Galotti
Deismul este o orientare filozofic-religioas din secolele XVII-XVIII, care recunotea existena lui
Dumnezeu numai ca o cauz primar, impersonal a lumii, negnd ideea ntruchiprii lui Dumnezeu ntro persoan i teza interveniei acestuia n viaa naturii i a societii.
Deistul crede n existena unui Dumnezeu, sau unei fiine supreme, dar neag religiile, bazndu-i
credina numai pe lumina primit de la natur, trecut prin filtrul raiunii. Deiti renumii au fost:
Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, Benjamin Franklin, Thomas Jefferson .a.
Deismul susine c numai folosind corect raiunea, omul poate ajunge la o religie natural sau raional,
capabil s treac dincolo de mesajele revelaiilor divine. Deismul se bazeaz pe mai multe principii,
primul dintre ele fiind cel al existenei unei diviniti, a crei existen, susin deitii, poate fi afirmat
gndindu-ne la ordinea i perfeciunea Universului. Este vorba deci de o divinitate creatoare. Credina n
acest Dumnezeu este cea mai important pentru deiti i nu diferitele servicii religioase. Din acest motiv,
ei nu cred n preoi, biserici i texte sacre. Deitii susin c omul singur nu poate cunoate binele i rul.
Cunoaterea acestora, care constituie o adevrat tiin teologic, devine posibil doar dac se accept
ideea c divinitatea a elaborat legi i principii etice, a cror respectare este obligatorie pentru toi indivizii
societii. Concepia deist, nscut ntr-o epoc de mari btlii religioase, susine c numai folosind
raiunea se poate pune capt diferitelor controverse religioase, i ca atare, se poate ajunge la aceea unitate
religioas pe care, mai ales iluminitii, o interpretau ca fiind singura modalitate de a uni toate fiinele
umane ntr-o religie unic.
Faust
In prima parte a poemului menirea lui Faust se dezvaluie a fi goana catre caduc, clipele reprezentand doar
un fragment din totalitatea trairilor,chiar cea mai plina de forta, cea mai bogata, cea mai suficienta siesi
dintre clipe fiind, in bogatia ei, trecatoare. Nesatisfacut de stiinta, resimtind in cele trecatoare
plenitudinea, eternitatea, dar si neputinta omului de a o pastra, Faust devine subiect al unui razboi intre
vointa de a trai clipa ireversibila si aceea de a fi plasat in vesnicie.Prin blestemul ce nimiceste lumea
proprie, Faust transforma coordonatele acestui conflict, caci suspenda universalul, inlocuindu-l poate cu
partile sale; conflictul se adanceste, Faust suspendand poate fortat una din dimensiunile personalitatii luipactul insa tocmai aceasta menire are: de instituire a unui altfel, incercarea de a recupera integral clipa ca
viata.,ca implinire a vesniciei.
Mefistofel si Faust inseamna doua perspective asupra clipei.Mefistofel reprezinta constiinta demonica in
fata careia pana si clipele si sentimentele supreme au un caracter relativ, constiinta demonica ce e un
indiciu chinuitor intrupat, conform caruia toate celor carora le daruim sufletul ca unor valori absolute sunt
in fond trecatoare, limitate, relative. Mefistofel este ispititorul, criticul tuturor valorilor pamantesti
relative.
"Ca intruchipare a senzorialitatii limitate el reprezinta tentatia,ca intrupare a ratiunii limitate reprezinta
critica si, in mod mijlocit, constiinta vinovata in sensul insuficientei impliniri a propriilor indatoriri si
planuri de viata."Judecatile lui Mefistofel asupra clipelor lui Faust sunt reprezentarile clipelor de nazuinta
din unghiul de vedere al vietii in intregul ei. Faust traieste imboldul absolut, confuz, care abia cand se
loveste de limitele factorului momentan devine pe de o parte constient, iar pe de alta parte culpabil si
insetat de mantuire.
3

FILOSOFIA IN PERIOADA ILUMINISMULUI, Sarban Elena, gr 314K

Conflictul faustic se construieste pornind de la insatisfactie si vina. stiinta este parasita, nereusind sa
capteze in formulele sale marile taine ale fiintarii, iar mai apoi ca fiind atat de departe de fapta
adevarata;stiinta este parasita ca orgoliu van al umanitatii, depasita prin suferinta de Faust. Vina tragica
apare insa ca urmare a conflictului dintre dragoste si titanism, dintre lume si faptura, dintre vesnicie si
clipa, cand Faust, in miscarea lui spre universul nelimitat, intalneste frumosul limitat sub chipul unei
fiinte omenesti. Speranta si dorinta care-si cauta implinirea in fiinta iubita sunt prea nelimitate ca sa fie
satisfacute de aceasta,, prea vaste, ca sa-si afle odihna in ea.
"Faust" are la baza tragedia Margaretei. Blestemul adresat de Faust lumii se rasfrange asupra lui insusi,
apasand asupra celei mai puternice trairi omenesti: dragostea.Aceasta prima jertfa, a dragostei ca o clipa
relativa intre altele, devine simbol al blestemului vietii titanice, insufletite de nazuinta catre
universalitate.Menirea de a fi universal invinge clipa,dupa o lupta grea, lasand in urma sentimentul unei
culpabilitati coplesitoare. Pentru Goethe episodul real transfigurat aici artistic este jertfirea iubirii pentru
Friederika, reprezentand renuntarea chinuitoare la propria lui clipa de viata,pana atunci cea mai de pret.
Necesitatea jertfei a produs o zguduire tragica.
Clipa este privita prin prisma conflictului intre principiul popasului in clipa cea frumoasa (in partea intai a
poemului reprezentat de pivnita lui Auerbach si dragostea Margaretei) si nimicirea cea necesara a clipei
frumoase, nimicire care devine culpa. Conflictul faustian este esential, astfel incat Margaretei nu ii este
conferit un destin propriu, ci din momentul in care i se daruie lui Faust se integreaza in destinul acestuia,
in asa fel incat acesta preia raspunderea si vina ei. Faust sufera tocmai ca,din pricina insuficientei lui, nu
poate fi pe masura sensului acestei lumi, pe care il intuieste si ar dori sa-l intruchipeze in el insusi.
in partea a doua a poemului actiunea devine pentru Goethe prilejul supunerii lui Faust la alte incercari in
cadrul procesului de universalizare, prilejul infatisarii de diferite lumi, pe care Faust trebuie sa le
asimileze in sine, sa le gaseasca cheia apoi sa le depaseasca.Toate personajele din aceasta a doua parte,cu
exceptia lui Faust si a lui Mefistofel, sunt simple alegorii, destinate sa intrupeze, sa populeze si sa
exprime diferitele lumi .Faustul ce contempla natura ca marete rostogoliri de forte cosmice devine printro actiune in cadrul unei structuri umanizate,devine social spre a depasi socialul, traindu-si clipa suprema
in exercitarea unei functii de stat.
Pentru crearea lui Faust II,ce difera de cel din partea intai, Goethe a trebuit sa coboare din inaltimile
olimpiene ca sa-i indreptateasca pe cei multi,sa renunte. Finalul nu corespunde unei impliniri a esentei
originare faustice, ci poate fi interpretat drept renuntare etica. Faust de la inceput ar fi fost adecvat unei
mantuiri prin divinizare, dar finalul din cer il prezinta mantuit prin extaz, prin lepadare de sine si de lume.
Totusi goana dupa clipa se opreste. De altfel, forma fundamentala a vinei tragice apare in partea a doua a
poemului, nu in prima, nu din tragism, ci din resemnare, din abaterea de la drumul tragic.
Frumusetea ii este accesibila lui Faust, insa nu nelimitat, nu este clipa care ii ofera odihna, ci o impacare
cu timpul,extindere a spiritului asupra formelor pure,intr-un act fertil.Elena insa piere si ea,iar destinul lui
Faust se desfasoara impotriva vointei sale, el dorind parca sa-i ceara clipei sa ramana.