Ciprian Porumbescu

La data de 14 octombrie 1853, la

Șipotele Sucevei, într-o familie modestă, s-a
născut Ciprian Porumbescu, unul dintre cei
mai faimoși compozitori români ai vremii
sale.
Ciprian Porumbescu a fost fiul
preotului ortodox Iraclie Golembiowski și al
Emiliei Clodnițchi. Născut Ciprian Golembiowski (Golemb, Galamb=porumbei),
în anul 1881 își schimbă numele de familie în Porumbescu.
Familia sa a fost foarte săracă, astfel că Ciprian Porumbescu nu a avut parte
de o formare muzicală continuă și completă, în schimb tatăl său i-a insuflat
credința și patriotismul.
Fire timidă și retrasă, dar îndrăgostit de muzică, Porumbescu îl întâlnește, la
vârsta de șapte ani, pe muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din
Lemberg și discipol al lui Chopin, care și-a petrecut câteva veri la Șipotele
Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar în casa familiei
Golembiovski.
Până în anul 1873 a studiat la gimnaziul superior de la Suceava, însă, din
cauza sărăciei, stătea cu chirie în încăperi mici și pline de igrasie, mâncarea nu era
nici ea îndestulătoare și probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup, el fiind
foarte preocupat de muzică și nu de persoana sa.
În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate, iar în
perioada 1873 – 1877 a studiat teologia ortodoxă la Cernăuți, perioadă în care, în
1876, moare mama sa, Emilia.
 Dar în 1874 o întâmplare nefericită a destinului avea să-i pecetluiască soarta.
Înființarea la Cernăuți a societății studențești „Arboroasa”, după numele vechi al
Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales
președintele ei. Societatea n-a fost niciodată privită cu ochi prea buni de stăpânirea
austriacă din cauza activităților prea intens patriotice.
Porumbescu era sufletul ei, a creat primul ei ansamblu coral, apoi un cvartet
vocal, muncea cu pasiune, clipă de clipă, nu irosea nici un minut și toate îi măcinau
sănătatea și așa destul de șubredă. Suferea des de răceli cu febră puternică, era
mereu chinuit de frisoane, dar îndată ce treceau și-l eliberau, Ciprian o lua de la
capăt. În octombrie 1877, după o telegramă trimisă la Iași cu ocazia manifestărilor
organizate acolo în memoria domnitorului Grigore Ghica, Austro-Ungaria decide
să ia atitudine împotriva acestor manifestări patriotice, iar membrii Arboroasei sunt
arestați sub acuzația de înaltă trădare și li se înscenează un proces. Numai că lui
Ciprian Porumbescu cele aproape trei luni de închisoare aveau să-i fie fatale.
Când a fost arestat era la Stupca, în casa copilăriei, și cânta la vioară. Afară
ploua mărunt, ploaie de toamnă, în luna lui octombrie. L-au urcat într-o căruță și l-
au dus până la Cernăuți, iar apa rece i-a pătruns prin haine. I-au dat voie să-și ia cu
el vioara și o gramatică a limbii franceze. Temnița s-a transformat însă pentru el în
drum sigur spre mormânt. Pereții reci și mâncarea proastă i-au furat încă ani buni
din viață. Tuberculoza s-a agravat iremediabil.
Rămâne însă de aici, din închisoarea unde a stat cu deținuți de drept comun,
frumusețea unui episod cu seninătăți aproape biblice. Unul dintre colegii de celulă,
ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns... Când a ieșit din închisoare, după
unsprezece săptămâni, era deja cu moartea în piept. Se întoarce la Universitate la
Cernăuți și apoi, cu mare greutate, pleacă să-și împlinească visul și să-și continue
studiile la Viena. De la Viena se întoarce la Brașov ca profesor de muzică la
Gimnaziul mare românesc și se angajează și ca dirijor la Biserica Sf. Nicolae din
Scheii Brașovului, loc mult prea rece și înfrigurat pentru el.
Aici a compus „Crai Nou”, aici a reprezentat-o public pentru prima dată în
februarie 1882, cu un succes minunat. De aici avea să plece spre Italia pentru a nu
se mai întoarce în țară decât ca să moară în luna iunie a anului următor. Cu multă
încredere și fără să accepte vreo clipă că în piept i se cuibărise tuberculoza, Ciprian
se urcă în tren în gara din Brașov, plecând spre lumi mai calde.
„Acum ce e de făcut? De murit nu vreau să mor şi poate că nici n-oi să mor
aşa curând, cu toate acestea starea sănătății mele prezente e periculoasă sau cel
puțin nefavorabilă și să intru cu ea în iarnă, și mai rău! (...) Parcă-l văd pe tătuța
cum se întristează și cum o fi zicând: oho, dacă-l trimet la Italia, apoi rău trebuie să
mai steie cu bietul Ciprian. Dar nu-i așa. Spre a evita pe viitor bolire mai grea, spre
a întări plămânile și a evita o tuberculoză, care ușor s-ar putea furișa, e mai bine să
mă duc și să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a mai folosi la nimica.”
Căsuța din Stupca și toate amintirile din aceste locuri au plecat însă cu
Ciprian în Italia. Ca și iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon, fata
pastorului evanghelic din Ilișești, ca și iubirea pentru muzică și pentru doina
românească. În Între 1873 și 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile
Institutului Teologic Ortodox din Cernăuți. Muncea mult, studia mult, iar singurele
perioade de odihnă erau vacanțele petrecute vara la Stupca. Într-una din aceste
luni, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilișești,
de care s-a îndrăgostit. Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis însă
căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanență să-i îndepărteze pe cei doi tineri
unul de altul, trimițându-și fata în străinătate.
„Numai ea singură îmi poate da curajul și puterea de a răbda mai departe și a
duce munca începută la bun sfârșit”, scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea.
La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei, sora lui Ciprian: „Greu de suportat
nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat și am dorit în viață. Mi s-a răpit
tot ce am numit noroc. (...) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui și pentru
mine. Ție ți-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăți scumpului iubirea ta,
prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut și eu!”.
Sfârșitul și l-a aflat la Stupca, îngrijit de Mărioara și de tatăl Iraclie, după o
primăvară cumplită pentru el, căci întoarcerea acasă din însorita Italie nu i-a priit
deloc. Prea puțin a mai putut cânta Ciprian în ultimele luni de viață. Vioara
devenise prea grea pentru el. „Pe zi ce trece mă simt tot mai slab și mai debil. Mi-e
teamă că nu mai am mult a încurca lumea.” Lua cu el taina unei iubiri imposibile și
neînțelegerea chinuitoare, fără să accepte cu adevărat boala.
Principalele opere ale lui Ciprian Porumbescu sunt:
 Rapsodia română pentru orchestră
 Crai nou
 Serenadă
 La malurile Prutului
 Altarul Mănăstirii Putna
 Inimă de român
 Gaudeamus Igitur
 Odă ostașilor români
 Cântecul tricolorului
 Imnul unirii - Pe-al nostru steag e scris Unire!