Psihologie generală

APARIŢIA PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ DE SINE STĂTĂTOARE

Drumul spre statutul de ştiinţă al psihologiei, apariţia psihologiei ca ştiinţă independentă are istoria ei.
Înainte de a deveni o ştiinţă autonomă, psihologia a făcut parte integrantă din filosofie. Acest drum
l-au urmat şi alte discipline, de fapt toate ştiinţele pe care le avem astăzi.
Însă idei psihologice au existat şi în special idei psihologice în filosofia antică greacă.
Filosofia greacă antică - vom reinfa problemele de psihologie, aşa cum reies ele din filosofia elenă.
Unul dintre primii filosofi care s-a referit la psihologie a fost THALES (654-547 î.e.n.).
În concepţia lui Thales, considerentele psihologice sunt contopite aproape integral cu consideraţiile
lui filosofice cosmologice, fiind vorba mai mult aici de materie, de cosmos şi mai puţin despre om.
Totuşi, el a vorbit nu numai despre natură ci şi despre psihicul omului, ceea ce anticii numeau
"suflet" - psyche, logos - ştiinţă.
Psihologia este deci ştiinţă despre suflet.
De la Thales avem doar această denumire şi câteva idei generale.
În psihologia ecologică (ce se conturează acum) se evidenţiază faptul că omul face parte din natură
şi nu se rupe din contextul naturii.
Un alt mare reprezentant al antichităţii este DEMOCRIT (460 - 370 î-e-n-), un mare filosof grec,
care este întemeietorul filosofiei atomiste.
La Democrit apare pentru prima oară relaţia între suflet şi corp şi anume: când sufletul este acţionat
de corp şi corpul este acţionat de suflet.
Este pusă problema determinismului psihologic:
Atât materia neînsufleţită, cât şi sufletul, sunt guvernate de legi.
SOCRATES (469 - 399 î.e.n.) ne-a lăsat formula psihologică: "Cunoaşte-te pe tine însuţi şi caută să
înţelegi pe o altă persoană prin tine însuţi, tu fiind măsura lucrurilor, optica prin care vezi pe altul, tu fiind
criteriul prin care poţi înţelege pe altul".
Prima parte este corectă, autocunoaşterea constituie o latură necesară a persoanei, a relaţiei
persoanei cu ceilalţi. În cunoaşterea de sine dezvăluind importante mijlociri, comportări cu alţii; ne
cunoaştem comparându-ne cu alţii, în priviri ca în oglindă şi ne dăm seama de deosebiri şi asemănări,
ajutându-ne astfel să evoluăm în timp.
Autocunoaşterea este necesară pentru autoperfecţionare.
Partea a doua (...tu fiind măsura lucrurilor, optica...) este greşeală deja, a îndreptat psihologia pe o
cale greşită, pe calea introspecţiei exacerbate.
Introspecţia - privire orientată spre interior, spre propriile stări şi apreciere subiectivă
Extrospecţia - privire orientată spre lumea exterioară
Introspecţia şi extrospecţia sunt strâns legate între ele. În cunoaşterea lumii se implică şi cunoaşterea de sine.
PLATON (427 - 347 î.e.n.)
Platon a evidenţiat trei aspecte psihologice în cunoaştere:
1. tendinţe raţionale, tendinţe umane de gândire reflexivă
2. tendinţe care reprezintă curajul omenesc
3. tendinţe care reprezintă poftele pământeşti egoiste
Corespunzător acestor tendinţe, Platon stabileşte trei clase sociale:
1. clasa care reprezintă raţiunea - clasa de conducători; au condus ţara oameni înţelepţi
2. clasa militarilor, care reprezintă curajul
3. clasa oamenilor de jos - negustori, comercianţi, meseriaşi şi ţărani - agricultori.
Platon ne-a lăsat ÎNVĂŢĂTURA DESPRE SUFLET. Sufletul este o formă a vieţii şi ocupă un loc
de mijlocire între corpul omenesc şi lumea ideilor, lumea spirituală a omului. Sufletul face parte din
corpul omenesc.
După concepţia lui Platon, trupul este o temniţă a sufletului. După moarte, sufletul se desprinde de
corp şi se înălţă pentru a-şi căpăta răsplata.
Cel mai mare reprezentant al filosofiei şi psihologiei antice a fost ARISTOTEL (384-322 î.e.n.)
A fost un psiholog propriu-zis din antichitate. A studiat mecanismele fiziologice ale activităţilor
psihice şi a elaborat psihologia fiziologică, totul fundamentat pe fiziologie.
Conceptul privind continuitatea biologică între sufletul omului, al animalelor şi al plantelor.
De la el avem învăţătura despre senzaţii: văzul, auzul, gustul, mirosul, simţul tactil.
Văzul se bazează pe trei elemente: lumină, culoare, transparenţă. Simţul văzului este legat de retină.
1
Psihologie generală
Toată învăţătura lui este valabilă şi astăzi.
Aristotel vorbeşte spre memorie şi deosebeşte:
 memoria pasivă şi
 memoria activă
Memoria activă este reproductivă (anamnesis - să-mi aduc aminte).
Metoda anamnezei vizează traiectoriul personal al vieţii omului - metoda biografică.
Toată psihologia lui Aristotel se bazează pe fapte fiziologice. Este pozitiv că Aristotel se ocupă nu numai
de natura sufletului, nu numai teoretizează, ca şi Platon, ci se ocupă întregul mecanism al vieţii psihice.
După grecii antici, o lungă perioadă până la Renaştere (perioada Evului Mediu), ştiinţa a stagnat.
Apare apoi Renaşterea, un fenomen european început în Italia. În sec. XIV-XVI au loc mari descoperiri
geografice, comerţ, înflorirea artei, a ştiinţei, a gândirii social - politice.
Renaşterea a promovat o concepţie nouă despre natura şi viaţa omului. Se pun bazele ştiinţelor
moderne, experimentale.
Printre promotorii psihologiei experimentale sunt câţiva oameni de ştiinţă din domeniul fizicii:
WEBER - FECHNER (17...... - 18.....)au studiat raporturile dintre stimulii fizici şi senzaţii. Au
evidenţiat pragurile senzoriale: pragul sensibilităţii absolute şi pragul diferenţial (cantitatea minimă care,
adăugată la senzaţia iniţială, dă naştere la o nouă senzaţie).
Sensibilitatea de a diferenţia un stimul de altul.
HELMHOLTZ - s-a ocupat de senzaţiile auditive, fiziologia auzului, a văzului, a studiat viteza de
propagare a influxului nervos, fiziologia vederii şi a construit oftalmoscopul în 1851.
WUNDT (1832 - 1920) - a făcut primul laborator de psihologie experimentală din lume, la
LEIPZIG în 1879. Această dată se consideră apariţia ştiinţei psihologice.
1. Instaurează ideea de măsură şi experiment de laborator în psihologie, pentru măsurarea
aspectelor diferenţiale ale fiecărui om, concret.
A observat că oamenii nu sunt la fel şi
2. Formulează ipoteza diversităţii comportamentale umane.
Fiecare manifestă o reacţie personală la aceeaşi situaţie (diversitate comportamentală).
3. Evidenţiază specificul aspectelor de adaptare.
Adaptarea la condiţiile de mediu care sunt schimbătoare, dinamice, este o calitate şi activitatea
psihică se manifestă printr-o capacitate de adaptare fină.
Activitatea psihică dă naştere la o formă superioară a adaptării.
Din această scurtă prezentare istorică, rezultă că preocupările şi interesul pentru fenomene psihice, fenomene
sufleteşti au avut loc din cele mai vechi timpuri, chiar în antichitate a existat preocupare pentru fenomene psihice.
Se observă aici un paradox, în sensul că:
Sub aspectul preocupărilor, psihologia este o ştiinţă străveche.
În ordinea constituirii ştiinţifice, psihologia a apărut la începutul sec. XX.
Psihologia studiază fenomenele psihice, comportamentul uman şi descoperă aspectele legităţii fizice
şi particularităţile individuale ale omului.
În atenţia preocupărilor psihologiei stau procesele psihice, care se împart în trei categorii:
1) de cunoaştere - descriu relaţiile cu lumea înconjurătoare
 senzaţii percepţii, reprezentări, memoria, gândirea, limbajul, atenţia, imaginaţia
2) afective (emoţionale) atitudinea omului faţă de ceea ce cunoaşte, poziţia lui personală (dacă
ceva ne produce bucurii, satisfacţii, uimire sau, dimpotrivă, frică, teamă, dezgust etc.)
 emoţii, sentimente, dispoziţii, pasiuni
3) voinţa - capacitatea omului de a iniţia acţiuni, de a le opri sau modifica în cazul când este
necesar şi de a învinge obstacolele în calea realizării scopurilor propuse
 se manifestă numai în momente dificile, de depăşire a obstacolelor şi presupune un efort -
efort voluntar.
După gradul efortului voluntar propus, rezultă calitatea de voinţă:
 putere, perseverenţă, flexibilitate, curaj
Psihologia studiază aceste trei mari categorii de procese, care diferă unele de altele.
Psihologia studiază comportamentul.
Psihicul se manifestă în comportament în activitate. Comportamentul este irepetabil, chiar dacă
există constanţă în condiţiile exterioare.
Psihicul descrie personalitatea în ansamblu şi cu particularităţile sale individuale şi de vârstă.
2
Psihologie generală

CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE PSIHOLOGIEI

Conceptele sau noţiunile sunt forme logice fundamentale ale gândirii omeneşti, care reflectă
caracterele generale, esenţiale şi necesare (însuşiri) ale obiectelor şi fenomenelor pe care le desemnează.
În psihologie, conceptul reflectă principalele note definitorii ale umanului care se prezintă
nemijlocit într-o formă psihică, spirituală şi poartă astfel de denumiri ca: psihic, activitatea psihică,
procesul psihic, însuşirea psihică, fenomenul psihic, sufletul, spiritul, conştiinţa, comportamentul,
personalitatea etc.
La rândul lor, fiecare dintre aceste concepte generale cuprinde în conţinutul său conceptele specifice
care, împreună, formează cunoştinţele şi principiile de bază ale psihologiei.
Psihic:
 cea mai generală noţiune, care desemnează forma specifică de reflectare a realităţii, produsă
de activitatea sistemului nervos
Psihicul este rezultatul activităţii sistemului nervos, produsul activităţii nervoase superioare.
Psihicul cuprinde totalitatea fenomenelor, proceselor şi însuşirilor psihice.
Fenomene psihice
 manifestarea exterioară a unui proces psihic, a unei însuşiri sau a unei calităţi psihice a omului.
Fenomenele psihice se evidenţiază în activităţi, în relaţiile şi în manifestările exterioare ale
omului.
Conceptul de proces psihic are o însemnătate centrală. Fiecare proces psihic este specializat prin
funcţia şi conţinutul său informaţional.
Prin funcţia şi conţinutul său informaţional, procesele psihice se împart în trei categorii:
1) de cunoaştere
2) afective
3) voinţa
Atenţia şi limbajul nu sunt calificate ca şi procese psihice, deşi au o desfăşurare procesuală (în
timp), pentru că nu posedă un conţinut specific, un conţinut reflectoriu propriu.
Psihologia studiază şi însuşiri (calităţi) psihice.
Cea mai mare însemnătate a determinărilor calitative a fenomenelor psihice: se are în vedere nivelul lor.
Analiză - descompunerea întregului în părţi componente
Sinteză - combinarea părţilor componente
 important este la ce nivel au loc aceste procese, calitatea lor
Psihologia şi caracterologia: studiază însuşirile şi calităţile psihice ale omului (intelectuale,
afective, moral - revoluţionare etc.).
Caracterologia - studiază particularităţile specifice fiecărui om.
Comportament:
 ansamblul reacţiilor adaptative obiectiv - observabile, modul de a fi, de a acţiona specific
fiecărui om
Sinonim cu termenul de comportament este conduita - activitatea caracterizată pin unitatea dintre
psihic şi faptele de comportament.
În definiţia comportamentului, accentul se pune pe modul de a conduce şi a acţiona mintal şi motor
într-o situaţie dată, realizând unitatea între conştiinţă şi conduită, unitatea între cuvânt şi faptă.

3
Psihologie generală
RAMURILE APLICATIVE ALE PSIHOLOGIEI
Ramurile aplicative ale psihologiei, care au apărut din necesitatea studierii particularităţilor comportamentului
uman, implicat în cele mai diverse tipuri de activităţi şi domenii, cu pregnante sarcini de ordin practic.
Avem numeroase ramuri de psihologie:
Psihologia generală:
 sistemul ştiinţei psihologice luat în ansamblul componentelor sale teoretice, al legilor şi faptelor, cu
accentul pe problematica comună pentru toate disciplinele psihologice genetice comparative şi aplicative.
 psihologia generală este disciplina psihologică centrală pentru toate celelalte ramuri ale psihologiei.
Psihologia fiziologică:
 ştiinţei psiho-fiziologiei - ramură a psihologiei care combină metodele fiziologice cu cele
psihologice pentru stabilirea mecanismelor neuro-fiziologice corespunzătoare diferitelor fenomene
psihice şi influenţelor activităţii psihice asupra funcţiilor neurovegetative.
 ea studiază cum funcţionează creierul, cum apar diferite fenomene psihice.
Această ramură este strâns legată de psihologia sportului, prin contribuţia la explicarea mecanismelor
neuropsihologice a activităţii sportivilor.
Psihologia cibernetică:
 ştiinţă interdisciplinară foarte recentă la noi, ale cărei obiective de bază sunt:
 precizarea mecanismelor neurocibernetice care stau la baza diferitelor procese psihice, cu ajutorul unor modele de
tipul sistemelor informaţionale şi descrierea cibernetică a principalelor forme de manifestare a activităţii psihice
Psihologia copilului:
 evoluţia psihologică a copilului de la naştere până la maturitate, particularităţile de voinţă şi
individuale ale copilului şi adolescentului
Psihologia şcolarului:
 studiul bazelor psihologice ale instruirii şi educării copiilor, procesul de însuşire a cunoştinţelor,
formarea deprinderilor, a personalităţii, fundamentarea, psihologia şi eficienţa metodelor de învăţământ
Psihologia muncii:
 studiază adaptarea omului la maşină, la meseria sa, utilizarea maşinii în funcţie de particularităţile
psihice ale omului, în vederea creşterii rentabilităţii muncii
Psihologia socială şi organizatorică:
 studiază relaţiile "om-om" în cele mai diverse situaţii şi concepte sociale
Psihologia clinică:
 studiază modificările psihice ale bolnavilor internaţi, are ca sarcină principală psihoterapia .
metodă de tratament psihologic
Psihologia publicităţii şi reclamei:
 subramură a psihologiei economice, studiază explorarea şi ameliorarea de comunicaţii la nivelul
pieţei, dintre întreprinderi şi masa publicului, în vederea accelerării vânzării.
Psihologia economică:
 studiază mecanismele, rolul şi însemnătatea factorilor psihologici şi psiho-sociali în desfăşurarea
vieţii economice.
Psihologia juridică:
 studiază geneză delicvenţei, prevenirea ei, caracteristicile comportamentului deviat, cauzele lui,
problematica actului justiţiar, implicând: mărturie, anchetă, demonstrarea vinovăţiei sau disculpare,
reeducarea şi adaptarea omului la viaţa normală
Psihologia artei:
 studiază actul creaţiei şi aptitudinile necesare pentru realizarea de opere literare, plastice,
coregrafice, muzicale etc. În receptarea artei participă sensibilitatea, afectivitatea şi inteligenţa.
Psihologia militară:
 studiază stilul activităţii militare, personalitatea militarilor, problemele luptei armate, instrucţia şi organizarea
militară (primul manual de psihologie militară a fost scris de un român: dr. Mihai Câmpeanu 1902)
Psihologia popoarelor:
 cuprinde studiul particularităţilor psihice distinctive ale popoarelor şi naţiunilor, disponibilitatea lor
spirituală şi stilurile de viaţă specifice fiecărui popor.
 psihologia popoarelor evidenţiază felul în care un popor se vede pe sine şi pe alte popoare, ceea ce
contribuie cu succes la politica de apropiere între popoare, politica prieteniei între popoare
4
Psihologie generală
METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE
Dezvoltarea psihologiei generale a fost impulsionată şi de evoluţia şi perfecţionarea metodelor de
cercetare şi a tehnicilor şi procedeelor de investigaţie ştiinţifică.
Dar şi în psihologie ca şi în alte domenii, progresul cunoaşterii ştiinţifice s-a realizat prin eliminarea
treptată a erorilor, greşelilor, concomitent cu perfecţionarea instrumentelor cercetării şi pe măsura
interpretării cât mai obiective a rezultatelor.
Astfel, metodele de cercetare în psihologie mereu s-au perfecţionat şi aceasta a contribuit la
dezvoltarea psihologiei. Este un adevăr îndeobşte cunoscut că metoda în ştiinţă depinde în primul rând de
natura şi specificul obiectului de studiu, că metoda folosită trebuie să corespundă specificului, legat de
domeniul de cercetare.
Există astfel domenii cu fapte abordabile exclusiv pe calea observaţiei ( cercetarea se bazează în
special pe observaţie - geologie, astronomie). O seamă de ştiinţe ale naturii (chimie, fizică, biologie) - în
aceste domenii se folosesc prin excelenţă experimente (de laborator).
În istorie, domină evocarea şi reconstituirile (arheologice). Despre filosofie se afirmă că dispune
încă numai de metoda reflecţiei mintale. Cât priveşte psihologia, obiectul cercetării în psihologie îl
formează activitatea psihică umană, trăirile afective şi procesele personale ale indivizilor, în interacţiunea
lor cu obiectele lumii materiale şi interacţiunea cu ceilalţi oameni.
În psihologie şi în special în cercetarea, studierea vieţii psihice, au fost adoptate fie căile subiective,
fie căile obiective.
În psihologie, mult timp a fost prezent subiectivismul, psihologii au interpretat subiectiv
fenomenele.
Sub aspectul metodelor, psihologia a parcurs în evoluţia sa câteva etape importante:
4. O etapă îndelungată de dominare a introspecţiei, a căii subiective de autoobservare şi
autoanaliză. Introspecţia înseamnă orientarea în interiorul său (cum gândesc, cum simt,
cum vorbesc etc.)
5. O fază experimentală, de laborator, a investigaţiilor, care a servit cercetării în diferite
domenii (în domeniul muncii industriale, pentru selecţia personalului pentru diferite
profesiuni) a fost o fază de aplicare a experimentului (primul laborator 1879 Leipzig).
6. O etapă în care se impune metoda observaţiei clinice, cu aplicaţii în psihoterapia persoanei
(aşa s-a dezvoltat psihologia clinică).
7. Etapa modernă, în care s-a consolidat sistemul de metode al disciplinelor mixte, cum sunt;
psihofiziologia, psihoneurologia, psihofizica, psiholingvistica, psihopatologia,
psihosociologia, psihocibernetica etc.
Astfel, repertoriul metodelor de care uzează psihologia a sporit considerabil.
Ca şi în alte ştiinţe, în psihologie fundamentale sunt:
 metoda observaţiei
 metoda experimentală
În afara experimentului de laborator, experiment care cunoaşte o excepţională dezvoltare în
legătură cu progresele tehnici, electrofiziologiei, psihologia utilizează formula de elaborare proprie, a
experimentului natural.
O nouă şi deosebit de eficientă perspectivă deschid metodele psihologiei cibernetice.
Cu titlul de mijloace ale metodologiei interpretative intervin metodele statistice şi cele pe care le
oferă psihologia matematică şi logistică.
Printre aceste metode statistice, menţionăm:
 calculul corelaţiilor
 analiza factorială
 analiza variaţională
 calcul informaţional şi probabilistic şi altele, metode care au devenit indispensabile în
psihologia modernă.
Astăzi, metodele psihologiei se bazează pe un aspect matematic solid şi datorită acestui lucru,
psihologia a devenit ştiinţă exactă.
Fenomenele psihologiei devin măsurabile datorită matematicii.
Metodele de cercetare intensivă şi extensivă - un rol deosebit revine metodelor de prognoză,
diagnoză şi metodelor aplicative (metode psihoterapeutice - în domeniul clinic, metode educaţionale -
pedagogie, metode psihoergonomice şi informaţionale folosesc în psihologia muncii - industriale).
5
Psihologie generală
Adăugăm metoda analizei de caz şi metoda clinică în psihologia medicală şi în psihologia genetică
şi cea socială.
În studiul genezei, trăsăturilor de personalitate, se foloseşte de mult timp metoda biografică, care
evidenţiază traiectoriul vieţii personale a unui om. Această metodă biografică (anamneza) înseamnă a
actualiza în memorie nişte faze din trecut. Odată cu expansiunea psihologiei sociale, o largă răspândire au
dobândit ancheta, chestionarul, interviul, chestionarul de conţinut, metoda grafelor etc.
În psihologia muncii se foloseşte analiza operaţională, filmarea, fotografierea zilei de muncă.
O metodă clasică şi mereu prezentă este metoda analizei produselor activităţii creatoare.
În diagnoză şi în cercetare este necesar să se aleagă metoda adecvată şi fidelă, să se aleagă mai
multe metode, care să se completeze reciproc.
Psihologia este ştiinţa cu cele mai diversificate metode de cercetare, cu cele mai numeroase metode
de diagnosticare.
Metodele folosite în psihologie prezintă un anumit specific:
1)Adoptarea faptelor de comportament ca indicatori ai stărilor şi relaţiilor interne subiective.
Faptele observabile de comportament sunt dovada proceselor psihice interne (de gândire, de
simţire, de voinţă).
2)În psihologie se cere confruntarea datelor "subiective" cu cele "obiective".
3)Abordarea precumpănitor genetică a observaţiei, abordarea în dezvoltare şi transformare.
4)În psihologie se foloseşte abordarea precumpănitor sistemic - personologică a faptelor şi
considerarea intercalaţiilor dintre persoană şi ambianţă, dintre mental şi comportamental, dintre
cognitiv şi afectiv, în interdependenţa lor.
5)Orientarea spre latura calitativă a fenomenelor şi utilizarea măsurilor cantitative în scopul
degajării caracteristicilor calitative.

I. METODA OBSERVAŢIEI ŞTIINŢIFICE

Metoda observaţiei ştiinţifice se caracterizează prin surprinderea, urmărirea şi examinarea
manifestărilor de comportament ale persoanelor într-o desfăşurare naturale, în condiţii naturale, fără a le
schimba condiţiile obişnuite.
Observaţia ştiinţifică se defineşte ca o percepţie sistematică, planificată, ca o intuire cu
discernământ a manifestărilor psihice, în care atitudinea cercetătorului este cu precădere receptivă şi nu de
provocare voită a fenomenelor.
Cercetătorul nu are voie să se amestece în activitate, doar observă şi înregistrează.
Cerinţele care impun metoda observaţiei:
 o cultură şi o pregătire psihologică
 stabilirea unui plan de observaţie - ce urmăresc, cum urmăresc
 înregistrarea exactă a celor observate (filmări, peliculă, înregistrări sonore)
 interpretarea corectă, ştiinţifică, a celor observate (bazată pe dezvăluirea cauzei - de ce a
avut loc fenomenul)
Observaţia poate îmbrăca diferite forme:
 nemijlocită (observaţie directă) - un observator neutru, observator ca participant activ
(observator din interiorul colectivului) sau observatorul este conducătorul procesului. Toate
aceste aspecte ale observaţiei neutre sau participării active - observaţie directă
 mijlocită - făcută de alte persoane (colaborator), care primeşte o anumită sarcină, este
instruit şi poate aduce un folos în cercetare - depinde de nivelul de pregătire al
observatorului
După desfăşurarea în timp, observaţia poate fi:
 periodică
 continuă
După domeniul de specialitate, poate fi:
 monografică - amplă, din mai multe puncte de vedere
 îngust - specializată - - la un anumit obiect
Psihologia modernă impune observaţiei ştiinţifice ca metodă:
 sesizarea esenţialului şi a aspectelor semnificative: frecvenţă, ritm, tempo, nivel

6
Psihologie generală
 surprinderea dependenţelor reciproce în manifestările comportamentale, depistarea
simptoamelor precise ale sistemelor, identificarea situaţiilor naturale, în special a situaţiilor
problemă şi caracterizarea contextului psihologic - contextul social în care se produce
fenomenul psihologic urmărit
Pe calea observaţiei sistematice s-au putut stabili şi au fost descrise tipurile de comportament:
 emotiv - meditativ - unii sunt emotivi, nu îndrăznesc să ia cuvântul
 volitiv sau impulsiv
 echilibrat nervos sau stăpânit
Au fost descrise tablouri comportamentale şi grup - atitudinile în grupul supravegheat şi grupul
nesupravegheat.
Un psiholog elveţian - Claparede - a studiat ce importanţă prezintă supravegherea sau
nesupravegherea, dojana sau lauda (3 clase de elevi - lăudaţi, criticaţi şi nici de bine, nici de rău. - cele
mai bune rezultate: cei lăudaţi, apoi cei criticaţi). Omul aşteaptă să fie supravegheat, urmărit.

II. METODA EXPERIMENTALĂ

Metoda experimentală a parcurs o evoluţie complexă, de la tipul experimentului psiho - fizic, care
se leagă de numele lui FEHNER, evoluând spre experimentul psiho - fiziologic în laboratorul lui
WUNDT (el a studiat cum funcţionează organele de simţ şi sensibilitatea).
Experimentul a evoluat către forma experimentului propriu - zis - psihologic.
EBINGHAUS a contribuit la dezvoltarea experimentului propriu - zis, care a ajuns astăzi un
experiment modern, experiment verificator, cu multiple variabile.
Principala caracteristică a metodei experimentale este provocarea intenţionată a fenomenelor în
condiţii create de cercetător şi modificare în scopuri experimentale (laboratorul lui Wundt).
Experimentul permite repetarea fenomenelor în aceleaşi condiţii pentru verificare, ceea ce în
observaţie nu se poate).
În experiment se pune în evidenţă acţiunea unui factor care mereu se modifică, în timp ce toţi
ceilalţi factori rămân nemodificaţi şi se urmăreşte reacţia subiectului.
Factorul modificat se numeşte variabila independentă, iar modificările survenite au fost numite
variabila dependentă.
Prin urmare, cercetarea acţiunilor asupra variabilei independente urmăreşte rezultatele, concretizate
în comportament şi poartă numele de variabilă dependentă.
1)Experimentul de laborator se desfăşoară în laboratoare care izolează subiectul de mediul lui
natural (acesta este un neajuns, pentru că subiectul se manifestă altfel decât în condiţii naturale),
dar este cea mai precisă metodă de cercetare, pentru că permite înregistrarea, reperarea,
schimbarea coordonatelor pentru verificare.
Psihologia s-a dezvoltat mult începând cu laboratorul lui Wundt.
Experimentul de laborator prezentând atât avantaje, cât şi dezavantaje, a fost creat:
2)Experimentul natural - are avantajul de a întruni trăsăturile pozitive ale experimentului şi ale
observaţiei:
 metodă precisă
 în mediu natural
Experimentul natural se desfăşoară în trei etape:
 constatativă: pre-test: stabileşte nivelul de pregătire: clasa experimentală, clasă de control
 formativă: de lungă durată - se aplică un sistem de lecţii, se practică lecţii de formare,
deprinderi de activitate
 de control: post-test.
Acest experiment este cel mai larg folosit (urmărirea exactă a procesului, stabilirea nivelului,
elementul formativ şi apoi etapa de control
3)Experimentul transformator: acest tip de experiment este orientat în direcţia corectării
neajunsurilor, lipsurilor, în direcţia eliminării lor.
Concret, înseamnă că psihologul trebuie să urmeze exemplul medicului, care nu numai constată
lipsurile, neajunsurile ci şi vindecă. Experimentul transformator urmăreşte vindecarea de această boală.

7
Psihologie generală
Experimentul didactic - se leagă de etapa a II-a a procesului natural (formarea unor calităţi).
În şcoală se folosesc experimente cu caracter de cercetare, când elevii sunt iniţiaţi în cercetare; este
foarte important în acest proces de cercetare de a alege metoda potrivită (probele folosite în experiment).

III. METODA TESTELOR

Test - probă, examen şi în acest sens testul este o probă standardizată pe baze ştiinţifice, având ca
scop exprimarea cantitativă a datelor obţinute.
Orice test în psihologie are 3 caracteristici:
 standardizarea - stimulii prezentaţi, instrucţia care se dă, modul de cotare
 testul probă trebuie să fie de nivel mediu, să constituie un etalon în verificarea şi aprecierea
calităţilor psihice. Aprecierea rezultatelor individuale se face prin raportarea lor la cote
obţinute de o populaţie reprezentativă, numeroasă, de aceeaşi vârstă, nivel de pregătire,
ceea ce permite normarea, etalonarea. Rezultatul mediu care se obţine: media - nivel mediu
care reflectă norma
 validitatea testului: se referă la valoarea de măsurare şi de concordanţă între probă şi
scopul măsurării - măsoară ce vrem să aflăm.

IV. METODA CONVORBIRII

Convorbirea este o discuţia angajată între cercetător şi subiectul investigat. Ea trebuie să fie sinceră,
corectă, să nu fie prefăcută, să corespundă unor cerinţe:
 încredere reciprocă şi sinceritate deplină a subiectului şi postura de a schimba locul şi rolul
partenerului;
 existenţa unei capacităţi de autoanaliză, autoevaluare şi apreciere şi autodezvăluire
 cercetătorul trebuie să dispună de abilitatea pentru a crea o motivaţie pozitivă la subiecţi
(elevi), să asigure angajarea în convorbire
 cercetătorul trebuie să aibă un grad crescut de sociabilitate şi de empatie (capacitatea de a
se transpune în stările psihice ale celuilalt), pentru a-l înţelege mai bine

V. STUDIUL DE CAZ
Studiul de caz constă în obţinerea de date despre personalitatea subiectului.
În procedeul studiului de caz se aplică şi convorbirea, observaţia, experimentul, testele.
Studiul de caz ca o metodă de cercetare se aplică în domenii ştiinţifice ca şi: medicină, sociologie,
psihologie, literatură, istorie şi constă în analiza unui caz special (o persoană, o instituţie, o întreprindere,
o operă literară, un eveniment istoric).
Ca material instructiv - educativ, are caracter activizator (analizare de către elev a situaţiei sale, sub
îndrumare competentă). În psihologie, fiecare personalitate prezintă un caz.
Se adună datele despre persoană:
 când s-a născut, în ce familie, date despre sănătate, copilărie, nivel, pregătire şcolară,
aptitudini, atitudinea faţă de şcoală, muncă, în familie, interese etc.)
 particularităţile activităţii intelectuale a elevului, urmărirea atentă a lecţiei, caz de înţelegere a
mediului natural, nivel de cunoştinţe, calităţile memoriei (vizuală sau auditivă, de scurtă sau
lungă durată), dezvoltarea limbajului, bogăţia resurselor verbale, stăpânirea terminologiei,
limbaj activ, viu, folosit în activitatea şcolară.
 activităţile extraşcolare: cercurile, participarea la alte activităţi, olimpiadele, unde cunoaştem
preocupările lui. Ele dirijează copilul pentru profesiunea viitoare.
Pentru a aduna acest material se folosesc toate metodele de până acum.
Studiul de caz este o metodă importantă nu numai pentru psihologie ci şi pentru pedagogie,
activitatea pedagogică.
Alte metode:
 ancheta sociologică (convorbire scrisă pe hârtie)
 chestionarul - se foloseşte tot mai puţin, folosind metode superficiale
 metoda biografică (anamneza).

8
Psihologie generală

PERSONALITATEA ŞI DIMENSIUNILE EI PSIHOLOGICE

Ce este personalitatea?
A/ CONCEPTUL DE PERSONALITATE
Personalitatea constituie subiectul uman, considerat ca unitate bio-psiho-socială, ca purtător al
funcţiilor cognitive, pragmatice şi axiologice.
Bio-psiho-social:
Biologicul (ca subiect uman) este programat prin ereditate, formând individul uman şi nu un animal
oarecare.
Se vorbeşte de ereditatea socială.
Individul uman dispune de un potenţial uman nativ (ereditatea socială), care se realizează treptat,
prin socializare. Socializarea constituie procesul general de preluare a experienţei generale de către
generaţia tânără, însuşirea limbii, a obiceiurilor, tradiţiilor culturale, a materialului de viaţă, specifice
fiecărui om.
Psiho
Nucleul psihic şi în special psihicul existent specific omului este strâns legat de toate aspectele
personalităţii şi se evidenţiază sub aspect psiho - somatic şi psiho - cultural.
Aspectul psiho - somatic: se ocupă de funcţionarea sistemului nervos central, activitatea sistemului
nervos, care stă la baza fenomenelor psihice.
Psihicul este rezultatul activităţii sistemului nervos central, în special a scoarţei cerebrale, este
funcţia sistemului nervos central.
Activitatea psihică are la bază activitatea nervoasă, de aceea ştiinţa psihologiei este exactă.
Individul uman se referă la fiinţă vie în cadrul speţei căreia îi aparţine. În accepţiune riguroasă,
individul este entitatea determinată biologic, în concordanţă cu legile codului genetic.
În acest sens, orice fiinţă vie este un individ (fie plantă, fie animal sau om).
În psihologia socială, noţiunea de individ dobândeşte o semnificaţie mai amplă, pe lângă trăsăturile
structural - funcţionale determinate biologic, conceptul de individ uman, şi trăsături psiho-
comportamentale determinate social - istoric.
În acest caz, noţiunea de individ devine sinonimă cu noţiunea de persoană, subiect uman.
Dar, pe lângă termenul de individ, mai avem individualitatea. Termenul de individualitate cuprinde
totalitatea particularităţilor specifice care deosebesc un individ de altul, pe persoană de altă persoană.
Conceptul de individualitate se referă în special la însuşiri morale sau intelectuale dobândite.
Rezultă termenii de:
 individualizare
 tipizare, aşa cum are loc în artă, literatură: procedeu care realizarea întruchiparea generalului
prin individual.
Tipizarea este proprie artei realiste şi presupune selectarea din realitate de către artist a trăsăturilor,
semnificative, esenţiale şi fundamentale proprii fenomenelor, operelor sau personajelor descrise în opere
literare, picturale.
Persoană: omul ca entitate concretă într-un cadru relaţional dat, modul de manifestare în exterior,
public, a profilului său psihic şi fizic.
Fiecare om adoptă într-o situaţie concretă socială un anumit tip de conduită şi un anumit rol.
Deosebirea esenţială între persoană şi personalitate este că prima noţiunea ne dezvăluie psihicul omului
pe episoade concrete ale vieţii sale, în timp ce conceptul de personalitate nu evidenţiază determinaţiile
fundamentale potenţiale ale structurii psihice interne a omului ca membru al societăţii.
Termenul de personalitate este utilizat cu nuanţe semantice diferite în filosofie, etică, sociologie,
istorice şi în pedagogie şi psihologie.
Accepţiunea cea mai largă i-o dă noţiunii de personalitate psihologia. În psihologie există peste 100
de definiţii ale personalităţii.
Ca atribute fundamentale ale personalităţii se consemnează:
 unitatea
 integrarea ierarhică a funcţiilor, proceselor, stărilor şi conduitelor, dinamismul, orientarea şi
finalitatea acţiunilor.
Personalitatea exprimă calitatea de ansamblu a organizării individului uman ca membru al societăţii.

9
Psihologie generală
Ca urmare, personalitatea este o rezultantă specifică a influenţelor mediului social, începând cu
influenţe de ordin economic şi terminând cu cele spirituale, etice, estetice, filosofice, politice, ştiinţifice,
familiale, asupra omului.
Se foloseşte şi conceptul de personalitate de bază, care desemnează ansamblul structural stabil de
componente psihice interne, cognitive, emoţionale, motivaţionale şi atitudinale.
Personalitatea de bază reprezintă matricea primară care defineşte modul de raportare la lumea
externă a mediurilor unei colectivităţi.
Conceptul de personalitate de bază îşi are rădăcini în teoria psihanalitică despre organizarea
ierarhică, supraetajată a societăţii, de jos în sus (de la inconştient spre subconştient, apoi spre preconştient
şi în cele din urmă spre conştient.
Ulterior, a fost revizuită noţiunea de personalitate de bază şi alături de pulsiunile, trebuinţele determinate
biologic au fost introduse şi componente de esenţă socio-culturală (chiar particularităţi etnologice).
Aşa sunt evidenţiate comportamentele specifice etnico - culturale proprii fiecărui popor şi există o
unitate dialectică, psihică internă şi cea comportamentală, eternă.
Se mai foloseşte termenul de Eu-l de bază: Eu-l comun tuturor membrilor unei comunităţi date.
Eu-l de bază exprimă acţiunea pe care mediul social o exercită asupra individualităţilor, precum şi
capacitatea membrilor societăţii de a se adapta la mediul socio - uman.
Prin contactul sistematic, de la naştere, cu un mediu social dat, se elaborează la copii din fragedă
vârstă anumite tehnici şi modalităţi de gândire, înţelegere, interpretare şi evaluare.
Tot aşa, la copii se formează stiluri şi sisteme proprii de acţiune (cei 7 ani de acasă). Copiii îşi
formează sisteme de securitate individuală şi modalităţi de adaptare. Are loc preluarea şi interiorizarea
normelor de comportament civilizat, impus de cultură şi civilizaţie. Se formează convingeri, atitudini faţă
de probleme fundamentale ale existenţei. În concluzie, personalitatea de bază ne apare ca un program
principal care reglează din interior dinamica raportată între individ şi social şi care, fiind comună unei
colectivităţi socio - culturale, asigură integrarea comportamentelor individului în cadrul grupului social.
Personalitatea este subiectul uman ca purtător al funcţiilor cognitive, pragmatice şi axiologice.
1. Funcţiile cognitive - evidenţiază capacitatea de discernământ de a face discriminări şi
identificări, care se evidenţiază prin eliminarea informaţiilor şi ideilor care sunt mai puţin sau
deloc valabile şi căutarea, complementarea de elemente noi.
Primul procedeu desemnează o triere, iar al doilea procedeu cognitiv constă în evaluarea faptelor
reţinute, pentru a ne asigura de exactitatea lor şi pentru a putea completa acele fapte care au fost
omise.
La baza activităţii cognitive stau procedeele de cunoaştere.
2. Funcţiile pragmatice - se evidenţiază prin verificarea privind corectitudinea procesului şi a
rezultatului unei activităţi practice sub aspectul eficienţei şi al randamentului. Astfel, procesul şi
rezultatul activităţii este verificat şi dacă procesul nu concordă cu scopul urmărit au loc
schimbări, modificări pe parcurs.
3. Funcţiile axiologice ale personalităţii au drept obiectiv studiul valorilor; axiologia se ocupă se
valorile sociale şi se exprimă prin aprecierea (cea mai expresivă denumire a personalităţii şi se
caracterizează printr-o atitudine evaluativă corectă a omului faţă de alţi oameni, faţă de
activitatea acestor oameni, faţă de sine însuşi.
Atitudinea faţă de sine însuşi se exprimă prin autoapreciere. Autoaprecierea poare îmbrăca
următoarele 3 forme:
a) corectă, critică, când omul îşi cunoaşte plusurile şi minusurile, ce calităţi şi ce neajunsuri are,
ducând la autoperfecţionare.
b) deviată, greşită, care împiedică progresul personalităţii:
 supraapreciere (omul îşi acordă mai mult decât în realitate);
 subapreciere (omul îşi diminuează valorile de care dispune);
Aceste 3 funcţii (cognitive, pragmatice şi axiologice) funcţionează în cazul normal, când
personalitatea este în deplină cunoştinţă de cauză (se poate controla, autoaprecia, dirija).
Dereglarea celor 3 funcţii este o boală gravă, de care se ocupă medicii psihiatri (omul nu mai este
responsabil de acţiunile şi faptele sale).
Cele 3 funcţii evidenţiază personalitatea normală.

10
Psihologie generală

Există trei categorii de TEORII ASUPRA PERSONALITĂŢII:

Pentru conceptul de personalitate avem mai multe definiţii:
a) teorii care reflectă VIZIUNEA STATICĂ ASUPRA PERSONALITĂŢII (consideră
personalitatea prin elementele ei mai stabile, prin ceea ce indivizii manifestă permanent în ei, cu
precădere biologice).
Termenul de persoană a însemnat la început mască (din latina - persona), pe care o îmbrăca autorul.
Masca fixează o anumită înfăţişare pentru exterior şi este mereu aceeaşi.
Apoi, termenul este folosit în sens de actor şi mai apoi va desemna şi rolul actorilor.
Înţelegerea statică a personalităţii mărturiseşte primele consideraţii din antichitate cu privire la
caracterul şi comportamentul oamenilor (Planton, Hipocrat, Galenus). Interpretarea statică a avut loc şi
mai târziu, în sec. XIX, considerând personalitatea ca o entitate psihico - fizică neutrală în individ, de
esenţă pură, nealterabilă de influenţă.
b) apoi au apărut TEORII DINAMICE, care explică personalitatea prin structurile ei active.
De exemplu, Maslow, explică personalitatea omului prin trebuinţele (mobilul principal) şi
astfel stabileşte piramida trebuinţelor personalităţii umane.
La bază stau: trebuinţele biologice
apoi: trebuinţele de securitate
trebuinţele de afirmare
trebuinţele de stimă şi statut
la vârf: trebuinţele de autorealizare
trebuinţe de autorealizare
trebuinţe de stimă şi statut
trebuinţe de afirmare
trebuinţe de securitate
trebuinţe biologice
La baza teoriilor dinamice stau trebuinţele care stimulează.
c) TEORII MODERNE ale personalităţii
Allpot (psiholog american) stabileşte următoarele niveluri de integrare a individului:
1)nivelul reflexelor condiţionate senzorio - motrice
2)nivelul deprinderilor ca sisteme condiţionate întărite
3)nivelul trăsăturilor personale în structura personalităţii:
 sentimente
 trebuinţe
 temperament
 caracter
4)Eul şi Sinele (Eul este cel ce cunoaşte pe Sinele, caracterul Eului este conştient, Sinele este
cunoscut de către Eu şi reprezintă un sistem de trăsături).
Sinele este de trei feluri:
 material (tot ce posedă o persoană - obiecte, prieteni)
 spiritual (tot ce a însuşit o persoană)
 social (locul, rolul şi statutul persoanei în societate)
Aceste niveluri asigură integrarea personalităţii care leagă individul de mediu.
Personalitatea constituie fiecare individ cu particularităţile sale intelectuale, afective şi conative
(voinţă şi temperament).
Fiecare om este totodată asemănător cu ceilalţi membri ai grupului şi, totodată, diferit de ei prin
amprenta unică a trăirilor sale.

11
Psihologie generală

Personalitatea reprezintă o structură complexă care cuprinde următoarele componente:

PERSONALITATEA ŞI DIMENSIUNILE EI PSIHOLOGICE

B/ STRUCTURA PERSONALITĂŢII (dimensiunile ei psihologice)

I.Componenta biologică (fundamentul biologic) în structura personalităţii care cuprinde:
a) COMPONENTA DINAMICO - ENERGETICĂ
(care se evidenţiază în TEMPERAMENTE - dinamica generală)
b) COMPONENTA INSTRUMENTAL - OPERAŢIONALĂ (APTITUDINILE)
II. Componenta cognitivă (procesele de cunoaştere)
III. Componenta relaţional - valorică (caracterul)
IV.Concepţia, convingerile, interesele care se exprimă în atitudinile omului
V. Omul concret (tipul somatic, structura corporală, fizionomia)

12
Psihologie generală
I.A) COMPONTENTA DINAMICO - ENERGETICĂ A PERSONALITĂŢII
TEMPERAMENTE
Încă din cele mai vechi timpuri s-a observat că oamenii nu sunt identici; ei se deosebesc după
modul de a gândi, a simţi, a acţiona. Modul de exprimare al trăirilor , sentimentelor diferă de la om la om.
În situaţii dificile, periculoase, unii oameni îşi mobilizează forţele şi dau dovadă de curaj,
îndrăzneală pentru a învinge obstacolele, iar alţii se descurajează, se retrag.
Aceste deosebiri le-a descris prima dată medicul grec HIPOCRAT (sec. VI î.e.n.).
El consideră că la baza însuşirilor dinamice, energetice ale omului se află un anumit "amestec" de
patru umori fundamentale din organism: apa, fierea, sângele şi mucusul - Teoria umorală.
Hipocrat descrie cele patru temperamente (temperament - amestec)
 cel în care predomină sângele, sangvis: temperamentul sanguin
 cel în care predomină fierea, hole, bila: temperamentul coleric (iute)
 cel în care predomină melaine-hole: temperamentul melancolic
 cel în care predomină mucusul, flegma: temperamentul flegmatic
Alte criterii tipologice:
KRETSCHMER (psihiatru german) stabileşte temperamentele după structura corporală:
Cele trei tipuri:
 picnic - mic, îndesat
 astenic - înalt, subţire
 atletic - îmbină primele două
Englezul SHELDON stabileşte tipologia după perioada de dezvoltare intrauterină:
 a endodermului - viscerele
 a mezodermului - determină sistemul osteo - muscular
 a ectodermului - determină sistemul nervos
Rezultă trei tipuri
 viscero - tonic (tipul visceral) - exprimat după comoditate, satisfacţii organice; persoanele
sunt paşnice, blânde, prietenoase
 somato - tonic - exprimat în reactivitate, persoana este rapidă, energică, are iniţiativă, spirit
activ - tipul somatic
 cerebro - tonic - tipul cerebral - înclinare spre meditaţie, dubii, hipo-sensibilitate, conduită
contradictorie, slabă eficienţă în acţiune
FREUD - medic psihiatru vienez, a elaborat TEORIA PSIHANALITICĂ.
El consideră conduita omului ca fiind determinată de o energie plantată ereditar în om şi care se
exprimă în instinctul sexual numit libido. În funcţie de el, Freud stabileşte trei tipuri:
 tipul erotic, caracterizat prin exagerarea sentimentelor de dragoste
 tipul obsesiv, caracterizat prin frământarea provocată de libido, neîmplinirea libido-ului
 tipul narcisic, caracterizat prin dragoste exagerată faţă de propria persoană fizică
JUNG - tipuri după direcţiile predominante în care se manifestă forţa instinctuală:
 tipul introvertit, orientat spre sine însuşi
 tipul extrovertit, orientat spre lumea externă
PAVLOV, fiziologul rus, stabileşte tipurile de activitate nervoasă superioară după trei criterii ale
sistemului nervos central, în funcţie de celula nervoasă (dacă rezistă sau oboseşte repede): Cele 3 criterii:
 forţa, rezistenţa la efort îndelungat
 echilibru între cele 2 procese nervoase fundamentale - excitaţie şi inhibiţie
 mobilitatea acestor procese
Tipul:
 puternic de activitate nervoasă superioară: stă la baza temperamentelor:
 echilibrat (excitaţie - inhibiţie) mobil dinamic: sangvinic
inert: flegmatic
 neechilibrat: coleric
 slab de activitate nervoasă superioară - stă la baza temperamentului:
 melancolic
Tipul de activitate nervoasă superioară: noţiune biologică
Tipul de temperament: noţiune psihologică
Temperamentul nu exprimă valoarea omului, el exprimă dinamica personalităţii; caracterul este cel
care exprimă valoarea: bun sau rău.

13
Psihologie generală

PORTRETE TEMPERAMENTALE
Melancolicul:
 are la bază tipul slab de activitate nervoasă superioară
 rezistenţă scăzută la eforturi fizice şi intelectuale, oboseşte repede, nu manifestă o bună
dispoziţie. În situaţii noi manifestă nesiguranţă (reflexul prudenţei naturale)
 este foarte prudent, are grijă să nu greşească, nu manifestă iniţiativă
 reacţii motorii: limitate. Copilul de tipul melancolic stă liniştit, nu face mişcări de prisos, are
mişcări nesigure când trebuie să le facă, lipsite de vioiciune.
 întâmpină dificultăţi în formarea deprinderilor motrice
 este vădit emoţionat înainte de o activitate ce trebuie să o desfăşoare
 reacţii emoţionale: lipsite de expresivitate, închis în sine, copilul este susceptibil şi uşor
impresionabil. Ofensele şi supărările le trăieşte dureros şi le exteriorizează prin lacrimi
(adesea)
 limbajul: sărac, debit verbal redus, construcţii gramaticale simple, ritmul vorbirii este
încetinit, vorbirea este inexpresivă, lipsită de coloratură emoţională
 are dificultăţi de învăţare, necesită un număr mai mare de repetiţii şi reveniri, învaţă mai mult
decât alţi copii, depune mai mult efort, notele proaste au asupra lor un efect deprimant. Tonul
aspru al profesorului îi inhibă pe aceşti elevi.
 comportament în colectiv: copii retraşi, izolaţi, preferă să stea singuri în bancă
 trăsături pozitive: mare impresionabilitate, sensibilitate, reactivitate (reacţionează foarte
rapid)
 celula nervoasă slabă este deosebit de sensibilă - se orientează către artă
 tăcut în momentele critice şi dă semne de oboseală
 în caz de eşec se pierde repede, are nevoie de încurajare
 execută activităţile în tăcere, fără a se sustrage, fără gesturi
 este bine să i se dea diferite sarcini care să necesite iniţiativă
 sunt timizi, manifestă încordare nervoasă, prezintă tendinţa de supraestimare a sarcinii şi
subapreciere a propriei persoane; abandonează repede activităţile
 în caz de eşec, abandonează rapid activităţile
Colericul
 impulsiv, nestăpânit, vioi, foarte combativ, uneori chiar agresiv
 precipitat în acţiuni, îşi pierde răbdarea în activităţile care necesită migală, precizie
 reacţii motorii: lipsă de coordonare în mişcări, ritm inegal în muncă, nerăbdare de a duce o
muncă la bun sfârşit
 au reacţii motorii abundente, mişcări de prisos
 când greşeşte, devine nervos, abandonează activităţile
 reacţii emotive: puternice, explozive, necontrolate, mult exteriorizate, fac atmosferă
 vorbirea: rapidă, inegală şi cu intonaţii oscilante, foarte expresivă, cu accente vii şi colorit
emoţional bogat
 în activitatea de învăţare sunt pripiţi, lucrările scrise sunt pline de greşeli din neatenţie
 în colectiv: copilul este sociabil, are mulţi prieteni, îi place să fie în mijlocul celorlalţi, tot aşa
gălăgioşi ca şi el
 educarea: pentru că este nestăpânit, necontrolat, trebuie să fie pus în primele bănci
 au tendinţa de a supraevalua propria persoană şi de a subestima sarcina primită
 abandonează activitatea când eşecurile se acumulează
Temperamentul sangvinic
 are la bază tipul de sistem nervos puternic, echilibrat, mobil
 în activitatea sistemului nervos avem excitaţia şi inhibiţia
 excitaţia: declanşarea reacţiilor
 inhibiţia: frâna reacţiilor
 sistemul nervos puternic are rezistenţă la eforturi îndelungate, este controlat, foarte dinamic,
energic, mobil
14
Psihologie generală
 dispoziţia generală a elevilor la care predomină temperamentul sangvinic este veselia,
optimismul, buna dispoziţie, sunt plăcuţi, cu mult simţ al umorului
 copilul mic când se trezeşte dimineaţa râde este, vesel
 activitatea motrică: este dinamică, energică, mişcările sunt efectuate în mod egal, economic
şi hotărât, ceea ce le dă o anumită frumuseţe
 uşor învaţă deprinderile motrice: sportive, de a stăpâni calculatorul, de a conduce un automobil
 reacţiile emotive: sunt controlate, se stăpâneşte şi manifestă ataşament afectiv faţă de cei din jur
 ataşamentul afectiv: este stabil
 reacţiile emoţionale: sunt controlate spre deosebire de reacţiile emotive la coleric
 vorbirea este curgătoare, clară, cu accente şi intonaţii corecte, manifestă reacţiile verbale
abundente, dă dovadă de bogăţia resurselor verbale, alege cuvintele potrivite pentru redarea
exactă a gândurilor, vorbirea este însoţită de gesturi vii, de o mimică expresivă (a feţei) şi un
colorit emoţional adecvat, foloseşte mijloace expresive ale vorbirii: intonaţia, pauzele logice
şi coloritul emoţional care fac ca tot ceea ce susţin verbal să aibă un caracter convingător, de
aceea aceşti elevi fac bună impresie în răspunsuri orale, dar sunt la înălţime şi în privinţa
redării scrise, spre deosebire de ceilalţi;
 vorbirea: sangvinicul manifestă chiar înclinaţie să adauge mult, îi place să relateze colorat
cele petrecute şi să le amplifice de multe ori
 învaţă cu uşurinţă, iar în răspunsuri orale are tendinţa de a depăşi manualul, face bună
impresie, notele sunt cam 8, 9, 10
 comportarea în colectiv: caracterizată printr-o mare comunicativitate, prietenoşi, selectivi în
privinţa alegerii prieteniilor
 în caz de eşec nu se lasă bătut, persistă, reia activitatea, se încurajează, verifică unde a greşit
şi duce sarcina la bun sfârşit; sangvinicul se bazează pe trăsăturile temperamentale pozitive;
este echilibrat, prezintă mobilitate nervoasă
 temperamentul arată modul de a fi: sangvinicul este controlat, stăpânit
Temperamentul flegmatic
 are ca bază tipul de sistem nervos puternic, echilibrat, inert
 are nevoie de timp de gândire şi acţiune; din cauza mobilităţii reduse, aceşti oameni prezintă
dificultăţi de adaptare la situaţii schimbătoare
 inerţia proceselor nervoase se manifestă în activitatea motrică, emoţională, şcolară
 oamenii aceştia evită profesiuni care impun ritm rapid, nu se angajează unde trebuie să ţină
ritmul impus
 mişcările sunt reţinute, lente, iar în situaţii noi reacţionează cu întârziere; execută activităţi în
ritm lent, dar cu multă precizie
 gesturile sunt reţinute, de aceea în procesul vorbirii mimica şi gesturile sunt aproape absente
 trăirile emotive au un caracter şters; îşi stăpânesc emoţiile, controlează pornirile şi îşi
controlează şi renunţă la dorinţe; sentimentele sunt persistente, fără a fi mult exteriorizate şi
bucuriile în viaţă - nu-şi exteriorizează trăirile
 limbaj: calm; ritmul vorbirii: lent, cu pauze logice şi fără agramatisme, vorbesc foarte corect
 în timpul răspunsurilor orale îşi controlează bine cuvintele, realizează mai bine lucrările scrise;
 sunt foarte subtili; la lecţii nu se anunţă singur pentru răspuns, dar este oricând gata să
răspundă corect, dar are nevoie de timp pentru formularea răspunsurilor
 este un tip liniştit, egal, foarte muncitor, perseverent, dârz chiar în viaţă
 cerinţa educaţională pentru aceşti elevi este exersarea dinamicii
 aceşti oameni se decid greu pentru o acţiune, manifestă gesturi şovăielnice, dar odată descis
duce activitatea la bun sfârşit
 la succes manifestă un zâmbet indiferent, schiţează o bucurie foarte reţinută; în general,
aceşti oameni sunt perseverenţi, merg încet în viaţă, nu se grăbesc, păşesc siguri în tot ceea ce
fac, ajung departe

15
Psihologie generală

I. B) - COMPONENTA INSTRUMENTAL - OPERAŢIONALĂ A

PERSONALITĂŢII
APTITUDINILE
 datorită aptitudinilor omul se realizează în viaţă
1) DEFINIŢII
Aptitudinile reprezintă însuşirile psihice şi fizice relativ stabile, care îi permit omului să efectueze
cu succes anumite forme de activitate umană
Aptitudinile sunt de fapt un complex de însuşiri care asigură succesul într-o activitate sau alta;
definiţia subliniază aspectul de eficienţă, randament.
Orice însuşire, privită sub unghiul eficienţei, devine aptitudine; de exemplu: o memorie bună este
o aptitudine; spiritul de observaţie, flexibilitatea corporală, viteza de reacţie sunt toate aptitudini.
Dacă ne referim la numite aptitudini profesionale, importantă este memoria kinestezică absolut necesară
pentru succesul în coregrafie; memoria kinestezică este importantă şi pentru diferite profesiuni, activităţi motrice.
Spiritul de observaţie este cerut şi scriitorului, botanistului, profesorului.
Dexteritatea manuală, şi în special dexteritatea degetelor, coordonarea între ochi şi mână, sunt
necesare pentru munca ceasornicarului, chirurgia fină, în industria electronică.
Una şi aceeaşi aptitudine poate constitui o condiţie necesară pentru efectuarea unui număr mare de activităţi,
iar o singură aptitudine izolată nu poate asigura succesul într-o activitate; astfel, aptitudinile se combină.
Combinarea originală a aptitudinilor care asigură posibilitatea înfăptuirii creatoare a unei activităţi
se numeşte talent.
Talentul se poate manifesta în învăţarea limbilor străine, în tehnică, artă, ştiinţă, arta dramatică, arta culinară.
O formă mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor care se manifestă într-o activitate creatoare de
însemnătate istorică pentru viaţa societăţii o constituie geniul. Omul de geniu creează epocă în domeniul
său de activitate.
2) PREDISPOZIŢIILE NATIVE ALE APTITUDINILOR
Aptitudinile sunt totdeauna un rezultat al dezvoltării unui aliaj între elementul înnăscut şi dobândit
prin experienţă, în sens slab.
Aptitudinile au la bază predispoziţii individuale native. Aceste predispoziţii sunt premise naturale
ale aptitudinilor. Aici intră particularităţile diferiţilor analizatori, cum este analizatorul vizual pentru
vederea cromatică fină la pictori şi memoria vizuală puternică.
Aici aparţin activităţile dinamice; dinamica activităţii nervoase se manifestă în temperamente; are
loc relaţia dintre primul sistem de semnalizare, adică reflectarea directă a lumii înconjurătoare cu
ajutorul organelor de simţ (forme, imagini, sunete) sau auditivă, adică reflectarea verbală, prin cuvânt.
Acestea constituie al doilea sistem de semnalizare.
Cuvântul desemnează lucrurile.
Cuvântul este semnal al semnalelor, al obiectelor (pe baza a ce citim avem descrisă realitatea).
Activitatea nervoasă superioară, însuşirile sistemului nervos de care depinde viteza de formare a
conexiunilor la nivelul scoarţei cerebrale, trăinicia acestei conexiuni, calitatea diferenţiată şi fineţea
reacţiilor, duc la dispoziţii native care, prin ele însele nu asigură dezvoltarea aptitudinilor.
Aptitudinile nu sunt funcţii ale dispoziţiilor native, ci ale exersării lor într-o activitate sau alta. Deci,
componenta genetică este nevidă. Noi nu ştim dacă omul s-a născut cu predispoziţii native deosebite calitativ,
dar ne dăm seama atunci când într-o activitate, unii o realizează mai bine decât ceilalţi în aceleaşi condiţii
Aptitudinile se manifestă în activitate, nu sunt înnăscute.
Aceste aptitudini se exersează pe baza unor calităţi ereditare, înnăscute, de aceea componenta genetică
şi participarea mediului rămân indistincte, noi nu putem surprinde componenta ereditară în starea ei pură.
Există o stare iniţială a creierului, o stare nevidă, despre care nu putem spune mare lucru înainte să
aibă loc manifestarea într-o activitate, activitate de învăţare, sportivă, artistică.
Deci înainte ca individul, copilul înainte să desfăşoare o activitate, noi nu putem avea o radiografie
psihologică a înzestrării native.
Ar fi fundamental greşit să socotim că pentru fiecare aptitudine ar exista pregătită o predispoziţie
nativă; nu există predispoziţii pentru o anumită activitate. Predispoziţiile sunt polivalente, ceea ce
înseamnă că pe baza unei predispoziţii se pot dezvolta aptitudini diferite, în funcţie de condiţiile vieţii şi
activitatea omului.
16
Psihologie generală
Nici predispoziţiile native nu trebuie înţelese ca nemodificabile; în procesul dezvoltării aptitudinilor
şi în condiţiile unei activităţi adecvate se modifică şi activităţile native; se modifică tipul de activitate
nervoasă superioară, care este o componentă dispoziţională, tot aşa se modifică şi capacitatea de analiză şi
sinteză a componentei corticale, a analizatorilor şi a organelor de simţ, fiind cuprinse în dezvoltare şi
predispoziţiile se dezvoltă, se modifică.
Aptitudinile se manifestă foarte timpuriu, care evidenţiază precocitatea.
Manifestarea precoce a copiilor este dovada că ei sunt dotaţi cu calităţi native.
Mozart a scris la 5 ani primul menuet.
G. Enescu a cântat la vioară la 4 ani.
Rebin, pictor rus - la 3 -4 ani
Aptitudinile se pot manifesta şi mai târziu.
Walter Scott, primul roman la 34 ani.
În cele mai multe domenii ale ştiinţei, lucrările au fost elaborate între 30 - 50 ani.
Oamenii de ştiinţă continuă toată viaţa să devină productivi.
Există şi aptitudini pentru politică.
N. Iorga avea o lectură deosebită înainte de a intra în şcoala primară - citeşte pe V. Hugo. Iorga a
făcut studiile universitare într-un singur an, la 23 de ani era profesor universitar.
Aptitudinile se pot manifesta foarte timpuriu sau mai târziu, însă ceea ce este cert este că ereditatea,
mediul, colaborează strâns în cultivarea aptitudinilor la om.
În concluzie, există predispoziţii native, anumite componente genetice ale aptitudinilor, dar în raport
cu formele de activitate umană care au apărut în decursul istoriei şi cărora corespund şi activităţi specifice
care modelează predispoziţiilor native şi la canalizează în direcţia domeniilor profesionale noi, domeniul
electronicii, calculatoarelor.
Educaţia şi mediul asigură valorificarea predispoziţiilor native, care au o anumită plasticitate,
polivalenţă în sensul că se pretează la dezvoltări diferite, iar în condiţiile de dezvoltare şi mediu diferite,
aceste predispoziţii duc la aptitudini diferite. O aptitudine există numai după ce absoarbe sistemul de
acţiuni şi tehnici elaborate de societate în domeniul său.
3) CONDIŢIONAREA SOCIAL - ISTORICĂ A APTITUDINILOR
Aptitudinile umane trebuie privite ca un produs social - istoric.
Pe măsură ce omenirea a creat un nou domeniu, s-au dezvoltat şi aptitudini noi şi cele vechi au
dobândit un conţinut nou.
Diviziunea socială a muncii şi specializarea ei au dus la diferenţierea aptitudinilor umane.
Datorită acestui fenomen, nomenclatorul profesiunilor este în continuă dezvoltare, în sensul că apar
profesii noi, de exemplu profesii din informatică. Este greu de presupus că această dinamică a
profesiunilor să fi fost prefigurată deja în gene, în predispoziţiile native.
Concluzie
Noile profesiuni solicită şi aptitudini speciale pentru ele; aptitudinile se formează
Aptitudinile au un caracter social - istoric.
4) APTITUDINI ŞI DEPRINDERI
Prezenţa unei aptitudini este indicată de uşurinţa cu care sunt învăţate însuşirile dintr-un anumit domeniu.
Indiciul aptitudinilor apare aici în uşurinţa de a învăţa, uşurinţa de a-şi forma deprinderile;
aptitudinile constituie premisele dar şi rezultatele învăţării; de aici dificultatea de a face diferenţa dintre
aptitudini şi deprinderi.
Deosebiri:
a) sub aspect procesual:
 deprinderile care sunt acţiuni automatizate comportă o simplificare, o reducţie treptată a
proceselor psihice implicate în componenţa lor, adică o dată ce se formează o deprindere, se
reduce participarea proceselor psihice;
 în acelaşi timp, structura aptitudinilor, pe măsura dezvoltării lor, devine din ce în ce mai complexă,
întrucât orice aptitudine mereu solicită procese psihice din ce în ce mai însemnate, chiar şi deprinderi.
În concluzie, structura procesuală a deprinderilor se simplifică o dată cu automatizarea lor, în timp ce
aptitudinile angajează din ce în ce noi procese psihice, pentru că aptitudinile se îmbogăţesc odată ce se dezvoltă.
b) sub aspect funcţional:
 în timp de deprinderile se limitează de regulă la o acţiune sau o operaţie, sau se limitează la un algoritm,

17
Psihologie generală
 în componenţa aptitudinilor se cuprinde o întreagă familie de acţiuni variate, foarte diferite,
care pot fi grupate într-un ansamblu al unei activităţi foarte complexe.
Orice activitate este foarte complexă. Aptitudine muzicală.
c) sub aspect formativ
 spre deosebire de aptitudini, care se dezvoltă continuu (dezvoltare ascendentă)
 în cazul formării deprinderilor se constată o scădere treptată şi o epuizare a rezervelor ca urmare a
realizării lor sub forma performanţei situate la limita superioară a posibilităţilor de dezvoltare;
 astfel, deprinderile motorii, dincolo de o anumită limită, nu se mai ameliorează nici chiar în
cazul supraînvăţării, în timp ce aptitudinile matematice, literare, profită mereu de pe urma
activităţii multiple în domeniul respectiv care mereu se cizelează
Există şi alte relaţii între aptitudini şi deprinderi.
Aptitudinile sunt premise ale formării rapide ale deprinderilor.
Deprinderile formate se pot integra în structura aptitudinilor, contribuind la îmbogăţirea
repertoriului aptitudinilor profesionale.
Dezvoltarea aptitudinilor se realizează în spirală, obţinerea unui nivel înalt de dezvoltare deschide
posibilităţi noi de dezvoltare a aptitudinilor la un nivel şi mai înalt.
În cursul acestui proces se transformă însăşi predispoziţiile native.
5) CLASIFICAREA APTITUDINILOR
a) După natura proceselor psihice implicate în aptitudini:
 aptitudini senzoriale
 aptitudini psiho-motorii: dexteritatea manuală, coordonarea acţiunii mânâ-ochi; orientarea spaţială
 aptitudini intelectuale: inteligenţa fiind o aptitudine generală
 aptitudini fizice: forţă fizică, flexibilitate corporală, memoria kinestezică
b) După orientare sau gradul de specializare:
 aptitudini generale: aptitudini pentru învăţarea şcolară, inteligenţa
 aptitudini speciale: profesionale
6) CAPACITĂŢI ŞI APTITUDINI
Rezultatul activităţii oamenilor diferă sub raport cantitativ, dar şi calitativ; aceasta depinde de
relaţia, raportul dintre capacităţi şi aptitudini.
Sub aspectul capacităţii (îndemânare, uşurinţă, vine cu elemente personale specifice, după cum alţii
operează şablon), indivizii pot fi clasaţi capabili sau incapabili, apţi sau inapţi pentru activităţi date.
Deosebirea care se face între capacitatea şi aptitudine: în structura capacităţii sunt deosebiri de ordin
gradual şi nu în esenţă.
Capacităţile sunt numai componente ale unor aptitudini, ele putând apărea şi înaintea elaborării
aptitudinii propriu - zise.
Unele şi aceleaşi capacităţi le putem găsi incluse în diferite aptitudini, în acest fel, acest fapt
dovedeşte un caracter general al capacităţilor: capacitatea de a observa, de a examina realitatea,
capacitatea de a ne concentra lucid asupra evenimentelor sau capacitatea de empatie.
Acest fel de capacităţi generale le găsim conturate în diferite aptitudini profesionale: cea de medic,
scriitor, educator.
Astfel, fiecare om dispune de 2 categorii de capacităţi:
 capacităţi naturale de origine biologică (capacitatea de a forma uşor reflexe condiţionate,
capacitatea de rezistenţă la stres)
 capacităţi specific umane, social determinate la individul care se dezvoltă sub influenţa condiţiilor
istorice, care este vorbirea, sensibilitatea şi activitatea muzicală, apoi capacitatea de a construi.
Aceasta este o importantă deosebire dintre capacităţi şi aptitudini.

18
Psihologie generală

INTELIGENŢA CA APTITUDINE GENERALĂ

Termenul "inteligenţă" provine din latina "interlegere"; reuneşte 2 sensuri: a discrimina şi la lega,
sau a pune împreună.
Etimologic, inteligenţa este capacitatea minţii noastre de a stabili legături, relaţii. Este şi o
accepţie mai largă a acestui termen: este capacitatea de adaptare la mediu.
Este şi o aptitudine generală de a găsi soluţii inedite originale în situaţii noi, nemaiîntâlnite,
astfel inteligenţa este un instrument al reuşitei, deci o aptitudine - cea mai generală.
Inteligenţa este definită de J. Piaget, în Psihologia inteligenţei", tradusă în româneşte prin 1956 şi
scoasă în Ed. Pedagogică. J. Piaget defineşte inteligenţa drept capacitatea de adaptare la situaţii
problematice noi.
Sub aspect funcţional, inteligenţa poate fi definită ca o aptitudine generală orientată spre adaptare la
situaţii problematice noi. Inteligenţa este capacitatea de a anticipa soluţiile posibile, înseamnă că
inteligenţa omului se serveşte de gândire, întrucât gândirea, reflectând general, ne dă posibilitatea să
anticipăm fenomenele şi rezultatele acţiunii. În acelaşi timp, inteligenţa omului se sprijină pe experienţa
anterioară stocată în memorie.
Inteligenţa valorifică şi o bună reflectare nemijlocită a datelor realităţii, deci se sprijină şi pe
percepţie pentru că adaptarea la situaţii concrete se sprijină pe percepţia situaţiei.
Realizarea conduitei inteligente presupune participarea proceselor psihice şi a funcţiilor cognitive:
spiritul de observaţie, memorie bună, atenţia omului, gândirea, imaginaţia şi actualizează limbajul,
resursele verbale care împreună (toate) se îmbină şi formează o structură cognitivă unitară şi dinamică.
Pe de altă parte, eficacitatea inteligenţei depinde şi de factori non-intelectuali, factorii pe
personalitate: interesele, aspiraţiile, motivaţia, perseverenţa, stabilitatea emoţională, încrederea în forţele
proprii, precum şi aspecte de voinţă, curajul de a investiga necunoscutul sau uneori curajul de a se
împotrivi tradiţiei, obişnuinţei.
Toate aceste aspecte sunt importante pentru activitatea de învăţare.
Inteligenţa este o aptitudine generală a elevului, care asigură succesul şcolar; elevul se sprijină pe
inteligenţa lui în rezolvarea de probleme de gândire; inteligenţa îi permite elevului să sesizeze şi să
cuprindă în gândire relaţii multiple.
Inteligenţa omului se desfăşoară în 2 direcţii, în:
 direcţia gândirii largi sub formă de evantai, numită gândirea divergentă, despre care vorbeşte
un psiholog american Guilford, este gândirea care se dezvoltă în toate direcţiile;
 gândirea convergentă, constă în orientarea spre un punct final; stă la baza spiritului critic.
Astfel, activitatea de învăţare solicită atât gândirea divergentă, cât şi cea convergentă.
Învăţarea se bazează spre inteligenţă, învăţarea şcolară este una din premisele esenţiale ale
dezvoltării inteligenţei la elevi.
Inteligenţa este şi premisa, dar şi procesul învăţării.
Inteligenţa este capacitatea elevilor de a achiziţiona cunoştinţe multiple din cele mai diferite
domenii, este şi capacitatea de învăţare şi, în prelungire, este capacitate de a dobândi alte capacităţi şi
aptitudini în funcţie de conţinutul concret al fiecărui obiect de învăţământ.
Doi mari reprezentanţi francezi, psihologi, Binet şi Simon, au elaborat o scară metrică a
inteligenţei ca un instrument de predicţie a reuşitei şcolare prin suita de probe sau teste care vizează
spiritul de observaţie, înţelegerea legăturilor cauzale, memorie, raţionament, vocabularul elevului.
Binet - Simon procedează la departajare la începutul şcolarităţii, între copii.
Probele erau a descoperi asemănări şi deosebiri între obiecte, a numi elementele lipsă din desenul
respectiv, a găsi antonimele unor cuvinte date sau a explica proverbele cum ar fi" mâini de aur" sau "a
căuta un ac în carul cu fân" sau probe de a memora şi a reproduce într-o ordine şi invers un material
verbal sau nişte cifre sau probe care solicitau elevilor a efectua raţionamente de genul "dacă........., atunci"
Au fost incluse şi întrebări simple de ex. "Numeşte culorile" sau zilele săptămânii.
Aceste probe folosite atunci au evidenţiat diferite nivele de dezvoltare a inteligenţei, iar mai târziu
un autor german, Stern, a introdus conceptul sau termenul de "coeficientul de inteligenţă" se consideră a
fi 100 după formula Qi=VM (vârstă mintală)/V. cronologică × 100.

19
Psihologie generală
VM
Qi = × 100
V
În condiţiile în care vârsta mintală este sub cea cronologică, în cazul în care un copil de 7 ani
răspunde conform vârstei de 6 ani, raportul va fi:
6/7×100
Actualmente, pe plan mondial, este utilizată scara lui Wechsler, care permite examinarea atât a
adulţilor normali, cât şi a celor cu deficienţă mintală.
Este foarte utilă pentru a stabili nivelul de dezvoltare astfel:
Rangurile Qi Nivelul de dezvoltare
0 - 25 idiot
25 - 50 imbecil
50 - 70 debil mintal
70 - 80 limita subnormalului
80 - 100 normal
100 - 120 superior
120 - 140 peste superior
peste 140 omul genial
 Aptitudinile generale se evidenţiază prin inteligenţa omului.
 Aptitudinile speciale - sunt aptitudini profesionale:
Inteligenţa motrică: formă a inteligenţei care se manifestă în domeniul motric; este o inteligenţă
care cuprinde aptitudini cognitive, senzoriale, logice, alături de deprinderi mintale, practice
Aptitudinea motrică se manifestă în activităţi ce reclamă .....................................................................
sau adaptarea mişcărilor automatizate la condiţiile noi.
Inteligenţa motrică presupune conştientizarea deosebită a impulsurilor kinestezice şi controlul
întregului corp.
Inteligenţa motrică se caracterizează prin rapiditatea activităţii, promptitudinea în reacţii,
coordonare în mişcări, eficienţă, distincţie.
Aptitudinea didactică - aptitudine care constă în eficienţa activităţii instructiv - educative a
profesorului, aptitudinea didactică constă în capacitatea profesorului de a valorifica tot ceea ce cunoaşte.
Această aptitudine se bazează pe înţelegerea verbală, pe exprimarea verbală, corectă; pe
raţionamentul deductiv, pe o bună memorie - a reţine în primul rând chipurile elevilor, dar şi după nume.
Aptitudinea didactică este capacitatea de ordonare a informaţiei, capacitatea de a reda prin puţine
cuvinte, multe idei, fluenţa ideilor, originalitatea lor, sensibilitatea la probleme, dexteritatea manuală.
Aptitudinea profesională este complexă, se formează prin exerciţiu, profesorul trebuie să fie
receptiv la problemele elevilor.
Sunt şi aptitudini speciale: aptitudini pentru desen, pictură, a fixa rapid, precis, durabil imaginile
vizuale a obiectelor pe care le-a văzut; aptitudini pentru desen: capacitatea de a aprecia mărimea, forma,
distanţele şi a o reproduce.
Percepţiile spaţiale - pictorii le reţin rapid aptitudine artistică.
Aptitudinea literară: sensibilitatea la cuvinte
Aptitudini speciale la matematică:  capacitatea de a generaliza rapid şi de a organiza datele într-
un sistem riguros care poartă numele în matematică de algoritm.
În matematică, aptitudinile se evidenţiază prin capacitatea de a condensa, prescurta, rapid operaţiile.
Gândirea matematică presupune flexibilitatea gândirii, restructurarea informaţiei, trecerea rapidă de
la un raţionament direct, invers.
Matematicienii se folosesc de reprezentări spaţiale (a figurilor geometrice).
Aptitudinea pentru matematică se bazează pe capacitatea de simbolizare.

20
Psihologie generală

II. COMPONENTA COGNITIVĂ ÎN STRUCTURA PERSONALITĂŢII UMANE

PROCESELE DE CUNOAŞTERE

NIVELUL ACTIVITĂŢII PSIHICE SENZORIALE

Senzorietatea umană: senzaţii, percepţii şi reprezentări, constituie o activitate psihică unitară,
sistematică şi complexă, legată de stimulările materiale concrete ale mediului extern ori intern.

SENZAŢIA
Senzaţiile sunt produse psihice elementare prin care se semnalizează separat în forma imaginilor
simple şi primare, în însuşiri concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a
stimulilor asupra organelor de simţ.
Senzorietăţile noastre reflectă însuşiri separate ale obiectelor: culori, sunete, mirosuri, temperatura.
Reflectarea acestor însuşiri ale obiectelor când obiectele sunt de faţă dă loc senzaţiei, în prezenţa
însuşirilor.
Pentru senzaţii avem organele de simţ specializate: văzul, auzul, mirosul.
Clasificarea senzaţiilor se face după mai multe criterii:
1) După tipul aparatului specializat pentru recepţie:
 vizuale, auditive, gustative, olfactive, cutanate
2) După natura conţinutului informaţional despre obiectele şi fenomenele pe care le cunoaştem,
distingem:
 senzaţii care furnizează informaţii despre obiectele şi fenomenele lumii externe: văzul -
vizuale, auditive, olfactive, cutanate, tactile, termice
 senzaţii legate după poziţia şi mişcarea propriului nostru corp: proprioceptive, kinestezice,
de echilibru
 senzaţii legate de modificările mediului intern din organismul nostru: senzaţii de foame,
sete, durere
Ceea ce distingem în mod esenţial, procesele senzoriale ale omului de procesele senzoriale ale
animalelor, au aspect cognitiv, prin care ne informăm asuprea realităţii.
Totodată, la individul uman, cele mai multe procese senzoriale sunt conştiente, omul le poate
exprima şi comunica în mod voit.
Evident, suntem mai puţin sensibili în unele privinţe faţă de animale: ochiul uman vede mai slab la
distanţă în comparaţie cu vulturul, dar ochiul uman vede mult maia multe lucruri.
Noi nu percepem ultrasunetele pe care le recepţionează câinele.
Nu vedem razele infraroşii pe care le recepţionează furnicile.
În general, registrul fenomenelor senzoriale al unei specii animale este cuprins în programul ereditar
al speciei, în aşa fel încât se spune că lumea perceptivă a animalelor este dată de constelaţia receptivă a
stimulilor din ambianţă la care specia s-a adaptat de-a lungul vremii. De exemplu, câinele se orientează
mai mult după miros decât după văz; la taur şi la zebră domină sensibilitatea kinestezică, musculară; este
de reţinut că la om sensibilitatea vizuală are o prioritate în comparaţie cu celelalte organe de simţ.

Gust
Tactil
Miros
Auz
Văz

21
Psihologie generală

Sensibilitatea vizuală nu are numai o prioritate cantitativă de orizont cât mai cuprinzător pentru
informaţia din jur, semnificaţia calitativă excepţională a vederii specific umane constă în posibilitatea
transpunerii în cadrul semnalelor optice a celor mai bune impresii din cadrul celorlalte modalităţi
senzoriale, altfel spus, ochiul omului preia experienţa tactilă, termică, kinestezică, se poate verifica prin
diferite experimente.
Procesele senzoriale au durată, intensitate, ton afectiv, modalitate.
Durata este dată de continuitatea acţiunii stimulului. Senzaţia este atât durabilă, cât e obiectul care o
provoacă.
Intensitatea se apreciază ca fiind proporţională cu forţa stimulilor, de exemplu un chibrit aprins în
întuneric şi acelaşi chibrit aprins pe lumină, forţa lui va fi mai mare în întuneric; forţa de foame - cea mai
mică stimulare alimentară are efect.
Sub raportul, modalităţilor, omul dispune de o senzorietate foarte bogată.
În afara celor 5 moduri de bază: senzaţii de gust, tact, miros, olfactiv, funcţionează forme ale
senzorietăţii intramodale şi intermodale, ca de exemplu: procesele senzoriale organice sau o
microkinestezie complexă.
În cadrul gusturilor, avem submodale distincte de sensibilitate: la dulce, acru, sărat, amar, dominând
diferitele noastre percepţii gustative: gustul mărului, bananei.
În cadrul tactului, desprindem ca procese intramodale reflectările de presiune, atingere, duritate şi
termice, la nivel auditiv: auditive, avem reflectări.
Astfel, deosebim auzul muzical, care este deosebit de auzul fonematic.
În cadrul văzului, avem reflectarea culorilor cromatice legate de reflectarea conurilor din ochi şi
cele acromatice de funcţionarea celulelor bastonaşe.
În senzaţii se pierd multe din ceea ce conţine obiectul, de exemplu se pierde volumul, a treia lui
dimensiune; aceasta se reface prin percepţie.
Senzaţia reflectă unele însuşiri ale obiectului - obiectul în ansamblu este percepţia.
Rolul şi importanţa senzaţiilor în activitatea omului este indiscutabilă; dacă la om nu funcţionează
bine anumiţi analizatori, el nu este capabil să-şi însuşească o anumită specialitate.
Rolul principal este analizatorul vizual, auditiv, kinestezic, de echilibru şi tactil.
Analizatorul vizual este cel mai complex ca structură şi funcţionează cel mai perfect în realizarea
legăturilor între organism şi mediu.
S-a dovedit că prin analizatorul vizual omul primeşte de 100 de ori mai multă informaţie decât din
analizatorul auditiv.
Ar fi greşit să diminuăm rolul celorlalte feluri de senzaţie.
Senzorietatea analizatorilor permite orientarea în spaţiu, permite aprecierea distanţei de la care se
aude un sunet, la orbi auzul funcţionează mult mai bine.
Simţul kinestezic constă în stabilirea precisă a poziţiei de plecare şi finale a unei mişcări.
Simţul kinestezic me permite să cunoaştem direcţia, amplitudinea, precum şi forţa necesară în
timpul mişcării.
Rolul simţului kinestezic se evidenţiază în coordonarea mişcărilor, controlul lor şi execuţia corectă
a mişcărilor.
În timpul efectuării mişcării, simţul kinestezic ne informează în permanenţă despre caracterul
mişcării, dând scoarţei cerebrale posibilitatea să comande acţiunile următoare. Faptul că muşchii,
tendoanele musculare şi articulaţiile au posibilitatea de a trimite la scoarţa creierului informaţii asupra
propriilor stări explică o ...................................
Sensibilitatea legată de echilibrul corpurilor şi orientarea în spaţiu se asigură prin colaborarea mai
multor simţuri - simţul echilibrului dă o funcţionare bună a aparatului vestibular, situat în porţiunea
neacustică a urechii interne.
Aparatul vestibular cuprinde utricula, sacula şi canalele semicirculare şi permite semnalarea poziţiei
corpului.
Aici se asociază simţul kinestezic cu cel tactil şi simţul vizual.

22
Psihologie generală
Analizatorul vestibular, care reprezintă sediul echilibrului şi al orientării mişcărilor corpului, ne dă
următoarele patru feluri de senzaţii:
 senzaţia de verticalitate şi înclinare a corpului, care apare în urma excitării de către otolite a
terminaţiilor nervoase din utriculă, saculă;
Aici este un lichid care se schimbă după poziţia corpului
 senzaţia de mişcare, care apare la începutul şi sfârşitul unei mişcări a corpului în linie dreaptă
sau când viteza variază; în restul timpului, inerţia lichidului endo-limfatic şi inerţia otolitelor
face insensibilă mişcarea
 senzaţia de rotaţie - apare tot în momentele de început şi de terminaţie a mişcării sau când se
face accelerarea sau încetinirea;
Dacă mişcarea de rotaţie se prelungeşte, senzaţia devine foarte intensă şi este urmată de
reflexe motorii şi vegetative, iar în momentul încetinirii mişcării rotative, sensul mişcării este
invers mişcării normale şi are drept urmare senzaţia de ameţeală: fie noi, fie lumea se învârte
 senzaţia de ameţeală: rezistenţa la senzaţia de ameţeală are un rol deosebit de important în
viaţa omului.
Aceste senzaţii sunt însoţite de reflexe vegetative provocate de o mişcare accelerată în sens
longitudinal sau transversal, sau în spirală.
Mişcările acestea prelungite produc răul de altitudine, de mare, de ascensor, de avion.
Pentru înţelegerea caracterului specific uman al senzaţiilor şi rolul lor în diferite forme ale activităţii
umane, este important de a sublinia că omul trăieşte nu numai în mediul natural, el trăieşte în mediul
social; astfel, mediul social în unitate cu cel biologic duce cu el cultura, arta, sportul care ascut, complică
şi înmulţesc senzaţiile specific umane.

Perfecţionarea sensibilităţii analizatorilor se poate realiza cu succes numai în măsura în care se ţine
seama de întregul complex al senzaţiilor şi că dezvoltarea sensibilităţii analizatorilor se poate realiza pe
două căi:
 pe calea lărgirii limitelor ei absolute: micşorarea pragului minim şi mărirea celui maxim,
precum şi mărirea pragului diferenţial al sensibilităţii:
 calea menţinerii sensibilităţii, a reacţiilor adecvate în condiţii dificile, manifestând rezistenţă
la perturbări.
Mijloacele de dezvoltare a sensibilităţii sunt:
Psihologice:
 vigilenţă
 bună dispoziţie
 interes
 lărgirea cunoştinţelor
Fiziologice:
 exersarea organelor de simţ: o gustare - măr
 sensibilitatea analizatorilor, exerciţiul fizic
În condiţiile de mediu şi activitate sistematică bazată pe preocuparea profesională are drept urmare
mărirea sensibilităţii analizatorilor; vopsitorul diferenţiază 60 de nuanţe de culori ale vopselelor
Deci profesiunea dezvoltă sensibilitatea şi cultivă anumite senzaţii specializate, care se cer în
profesiunea respectivă.
O mare importanţă are cunoaşterea legităţii privind interacţiunea analizatorilor, deoarece activitatea
unui analizator, sensibilitatea sa poate fi influenţată de modificările care au loc în alţi analizatori:
influenţa luminii asupra auzului. La lumină aud mai uşor. La sunet, analizarea vizuală creşte dacă durata
şi intensitatea sunetului nu e mare.
Tot aşa, s-a stabilit că sub influenţa sunetului sensibilitatea vizuală creşte sau scade. De exemplu,
utilizând ca sursă sonoră zgomotul produs de motorul unui avion, s-a constatat că sensibilitatea vederii
periferice coboară la 20 procente faţă de nivelul atins în condiţii de linişte.
Interacţiunea este o problemă reciprocă a analizatorilor.

23
Psihologie generală

PERCEPŢIA
Percepţia este reflectarea obiectelor şi fenomenelor în momentul acţiunii nemijlocite asupra
organelor de simţ.
Reflectarea obiectelor şi fenomenelor prezente în faţa noastră sub formă de imagini este percepţie.
Când vorbim despre percepţie avem în vedere procesul de recepţie şi formare a imaginii senzoriale
pe baza prelucrării în analizatorul omului a excitaţiilor de diferite grade de complexitate, aceasta
înseamnă că în percepţie sunt cuprinse diferite senzaţii, percepţia însă nu este o sumă de senzaţii,
deoarece noi nu vedem culori izolate, pete de lumină sau de umbră, nu auzim sunete izolate, ci vedem
obiecte care au anumite însuşiri.
Imaginea integrală se datorează îmbogăţirii experienţei perceptive a omului.
Spre deosebire de senzaţii, percepţii, reflectă lumea înconjurătoare mai complet în unitatea
raporturilor spaţiale şi temporare ale însuşirilor obiectelor şi fenomenelor.
Ca şi senzaţiile, percepţiile semnalizează însuşiri concrete, intuitive, însă percepţia se referă la
obiecte în totalitatea însuşirilor date unitar şi integral, dar percepţia nu este posibilă fără capacitatea
senzaţiei; percepţia este o semnalizare calitativ superioară.
Acţiunea obiectelor şi evenimentelor pe care le reflectăm este mijlocită de activitatea noastră
conştientă, de aceea percepţia este superioară, actul perceperii decurge din practica subiectului cu lumea
obiectelor.
În cadrul acestei practici cotidiene pe care o desfăşurăm fiecare dintre noi, se realizează percepţia
lucrurilor, ceea ce are cea mai mare importanţă pentru activitate, devine obiectul percepţiei şi este redat
clar, precis, dacă obiectul este manevrat în timpul activităţii, este mai bine perceput decât dacă este
contemplat.
Obiectele şi fenomenele pot prezenta o importanţă diferită pentru om, în funcţie de profesie,
interese, trebuinţe, experienţa anterioară, preocupările omului, influenţa "unghiului" de a privi obiectele şi
fenomenele specific fiecărei persoane.
FAZELE PROCESULUI PERCEPTIV
Oricare percepţie presupune parcurgerea mai multor faze care sunt de foarte scurtă durată şi omul
nu le sesizează prezenţa.
Fazele percepţiei specific umane au fost evidenţiate prin cercetări din domeniul psihologiei
inginereşti:
1. Detecţia - este prima fază a actului perceptiv şi constă în sesizarea şi conştientizarea doar a
prezenţei stimulului în câmpul perceptiv.
Subiectul se orientează spre stimul, îşi fixează privirea şi îşi încordează atenţia; acum abia se
depăşeşte pragul de minimum vizibile
2. Discriminarea constă în detaşarea stimulului de fond şi remarcarea acelor însuşiri care îl
deosebesc de ceilalţi asemănători; se depăşeşte astfel pragul minimum separabile, adică
discriminarea.
3. Identificarea se referă la cuprinderea într-o imagine unitară a informaţiei obţinute şi raportarea
acestei imagini la modelul perceptiv corespunzător modelului mintal în experienţa anterioară,
subiectul putând recunoaşte ceea ce percepe.
Dacă acel obiect a mai fost perceput se produce o recunoaştere a lui, prin aceasta se depăşeşte un
al treilea prag, numit minimum cognoscibile.
4. Interpretarea - faza finală ce depăşeşte procesul perceptiv propriu - zis şi constă în integrarea
verbală şi stabilirea semnificaţiei obiectului perceput, a posibilităţii utilizării lui în activitate;
intervin mecanismele înţelegerii şi confruntarea cu planul de desfăşurare a activităţii, ceea ce dă
sens procesului perceptiv.
Percepţia este determinată şi de cunoştinţele şi experienţa anterioară a omului, percepţiile devin mai
bogate, mai variate şi mai adânci, dat fiind că percepţia este însoţită obişnuit de efortul pe care îl facem în
vederea realizării unei percepţii optime.
Această atitudine se exprimă deseori într-o formă motorică, practică, atingem obiectul, âl deplasăm,
îl pipăim.
Astfel, percepţia este un proces activ şi este parte dintr-un întreg care este activitatea omului.

24
Psihologie generală
RELAŢIA ÎNTRE OBIECT ŞI FOND ÎN PERCEPŢIE
Cu toate că în mod obişnuit, în faţa noastră sunt mai multe obiecte şi fenomene, noi nu le percepem
pe toate în mod egal, unele apar în prim plan şi le distingem mai bine, iar altele trec pe un plan secund, se
contopesc unele cu altele şi le percepem mai puţin distinct.
Aceste obiecte constituie fondul percepţiilor noastre. Pe acest fond iese în prim plan acel obiect care
constituie ţinta observaţiei noastre.
Dacă într-un grup de persoane recunosc un prieten pe care nu l-am văzut de mult, el va constitui
ţinta, iar celelalte persoane constituie fondul percepţiei.
Pentru o bună percepţie, desprinderea obiectului de fond este absolut necesară. La baza percepţiei
clare, precise, stau anumite legi ale percepţiei.
LEGILE PERCEPŢIEI sunt:
 legea selectivităţii perceptive
 legea integralităţii
 legea constanţei în percepţie
 legea semnificaţiei
1. Legea selecţiei perceptive
Selectivitatea în percepţie este dependentă de o serie de factori:
 interesul
 conturarea specială a unui element ajută la rapida diferenţiere
 contrastul cromatic
 mişcarea obiectului căutat uşurează selecţia dintre altele
 indicarea verbală accelerează descoperirea obiectului în câmpul perceptiv
2. Legea semnificaţiei
Tot ce are o semnificaţie pentru om se impune în câmpul său perceptiv, chiar dacă este mai slab ca
stimul, contrazicând o lege a fizicii; aceasta se explică prin legea semnificaţiei, ceea ce este perceput este
semnificativ, adică se leagă de trebuinţele, interesele, scopurile şi aşteptările omului.
3. Legea integralităţii
Legea integralităţii exprimă faptul că însuşirile obiectului sunt semnalate în inter - relaţii, alcătuind
o imagine unitară cu toate însuşirile.
Însuşirile se percep împreună şi se impun împreună, chiar dacă un obiect cunoscut este văzut numai
parţial.
Această lege a integralităţii este văzută de psihologia gestaltistă.
4. Legea constanţei în percepţie
Legea constanţei perceptive explică o serie de fenomene posibile numai în viaţa psihică a omului;
se ştie că mărimea imaginii fotografice descreşte odată cu distanţa faţă de obiectul fotografiat în cazul
percepţiei ochiului uman micşorarea imaginii retiniene suportă corecturi prin intermediul mecanismului
de convergenţă a globilor oculari şi de modificare a curburii cristalinului; la aceasta se adaugă experienţa
anterioară a omului cu acel obiect, astfel limita până la 30m distanţă obiectul îşi păstrează dimensiunile
reale.
Se realizează constanţa perceptivă a mărimii obiectului prin mecanisme corectoare asemănătoare şi
prin transferul experienţei tactilo - kinestezice se asigură şi constanţa percepţiei obiectului, aşa încât, dacă
obiectul îşi schimbă poziţia, se modifică astfel unghiul în care se văd suprafeţele lui. totuşi, obiectul este
perceput ca având aceeaşi formă.
Când lumina în mediul ambiant scade, obiectul îşi păstrează într-o anumită limită culorile - vorbim
de o constanţă a culorilor.
Cunoaşterea acestor legi prezintă o mare importanţă pentru cele mai diferite domenii.
PERCEPŢIA ÎNSUŞIRILOR SPAŢIALE
Spaţiul şi timpul sunt atribute esenţiale ale materiei, sunt forme obiective şi universale de existenţă
a materiei în mişcare.
Variatele forme ale materiei în mişcare ne înfăţişează însuşirile spaţiale sensibile, ca: întindere,
volum, configuraţie, distanţă, mărime, direcţie, succesiune, deplasare în spaţiu, pendulare în jurul unui
punct stabil.
Reflectarea însuşirilor spaţiale şi a celor temporale în percepţiile noastre nu este înnăscută, ci se
obţine prin experienţă, se dobândeşte în practica umană cu obiecte.
25
Psihologie generală
a) Percepţia formei obiectului
Se realizează pe calea analizatorului vizual, asociat cu analizatorul tactil şi cel kinestezic. Are loc
deplasarea receptorilor pe conturul obiectelor; este urmărirea obiectului pe calea vizuală sau cutanată,
urmărirea liniei ca delimitarea obiectului de fondul general perceptiv.
Între văzul tactil şi kinestezic se formează relaţii, legături de control şi confirmare reciprocă.
Văzul are o funcţie integratoare, deoarece prin specificul recepţiei vizuale pe retină se proiectează
punct cu punct forma obiectului perceptiv. Pentru a ne convinge de acest lucru, privim un obiect luminat
câteva secunde: închidem ochii şi vom constata prezenţa unei pete luminoase.
b) Percepţia mărimii obiectului
Este legată de mai multe componente:
 imagine retiniană
 kinestezia oculară  convergenţa globilor oculari în procesul privirii
 experienţa tactilo - kinestezică: acomodarea cristalinului în procesul vederii obiectului,
convergenţa globilor oculari
În mod curent, conform legilor opticii, mărimea imaginii de pe retină variază în funcţie de distanţa
la care se găseşte obiectul perceput de noi. Cu cât obiectul este la distanţă mai mare, imaginea de pe retină
este mai mică. Până la 30m, stăpânim această distanţă perceptivă şi obiectele sunt percepute în mărimea
lor naturală.
La reflectarea adecvată mai concură compararea simultană cu alte obiecte minuscule.
c) Percepţia spaţiului tridimensional
Are la bază efectul stereoscopic al recepţiei noastre optice binoculare. În perceperea volumului
reflectăm lungimea, lăţimea, adâncimea.
Imaginea obiectului pe retină este total bidimensională şi cu toate acestea noi reflectăm grosimea
obiectelor sau adâncimea lor.
Capacitatea de percepere a acestei a treia dimensiuni se formează în cursul experienţei noastre, pe
baza interacţiunii vizuale cu componentele kinestezice ale acestui analizator vizual: muşchii globilor
oculari, precum şi muşchii ciliali, muşchii care contractă cristalinul pentru refracţia luminii.
La aceasta se adaugă impresiile tactile legate de pipăirea şi manipularea obiectelor.
Toate percepţiile spaţiale sunt deosebit de importante în psihologie.
d) Percepţia timpului
Are loc în funcţie de desfăşurarea evenimentelor, succesiunea lor, durata lor şi caracterul atractiv al
activităţii. Percepţia timpului este strâns legată de fenomene ce se modifică în timp, este reflectarea
duratei obiective a fenomenelor, vitezei, succesiunii lor.
Numai duratele foarte scurte pot fi percepute direct pe baza stimulărilor care marchează începutul şi
sfârşitul intervalului. Dacă stimulii se succed, ele fuzionează datorită persistenţei postacţiunii senzoriale,
astfel că subiectul nu mai percepe intervale, ci are o senzaţie de continuu, fie vizual fie auditiv.
Se consideră că o durată poate fi percepută nemijlocit, dacă este mai mică de 2 secunde, peste
această limită duratele nu sunt percepute şi apreciate.
În ceea ce priveşte pragul duratei, el corespunde timpului gol al pragului de trecere de la
simultaneitatea la succesiunea a doi stimuli.
Aprecierea duratei de către om este influenţată de natura activităţii şi factorii motivaţionali.
Percepţia timpului este puternic influenţată de conţinutul activităţii şi de stările emoţionale ale
subiectului.
Impresia că timpul trece foarte încet sau dimpotrivă este în funcţie de caracterul activităţii.
Aprecierea timpului se perfecţionează foarte mult pe bază de exerciţiu, astfel fotograful apreciază
cu mare exactitate duratele scurte care constituie timpul de expunere, muzicienii experimentaţi apreciază
cu mare precizie anumite durate şi intervalul cu care se operează în muzică, elevii apreciază corect durata
unei lecţii.
Timpul perceput de om, care se numeşte "timpul psihologic" şi timpul obiectiv "timpul astrologic"
nu concordă - timpul astrologic parcă trece foarte repede când activitatea este plăcută.

26
Psihologie generală

REPREZENTĂRILE
ROLUL REPREZENTĂRILOR ÎN VIAŢA ŞI ACTIVITĂŢILE OMULUI
Prin reprezentări înţelegem imagini mintale ale obiectului, percepute anterior care în momentul de
faţă lipsesc.
Percepţiile din trecut sunt reprezentări acum. Fenomenul reprezentărilor cuprinde orice redare
mintală a unor situaţii, obiecte, evenimente, trăiri, în lipsa acţiunii concrete a acestora asupra noastră.
Imaginile senzaţiilor şi percepţiilor nu dispar, ele se păstrează în conştiinţa imului un timp mai mare
sau mai mic. Aceasta se explică prin faptul că stimulul care acţionează asupra analizatorului produce în
procesul senzaţiilor şi percepţiilor o excitaţie care lasă după sine anumite urme; ţesutul nervos în care în
prealabil avea loc o excitaţie poate intra din nou într-o stare asemănătoare, ce dă naştere imaginii
obiectului care în momentul de faţă lipseşte; rezultă că actualizarea urmelor senzaţiilor şi percepţiilor stă
la baza imaginilor numite imagini reprezentări a fenomenelor şi obiectelor percepute anterior.
Pot fi reprezentări în conştiinţa noastră forma, mărimea, poziţia în spaţiu ale obiectelor concrete;
desfăşurarea unor fenomene ale naturii pot fi reprezentări, sunetele muzicale, figurile geometrice.
Toate aceste reprezentări nu se reduc la reproducerea mintală neschimbată a percepţiilor anterioare,
dimpotrivă, imaginea obiectelor reprezentate este un proces dinamic şi activ de confirmare şi recombinare
a impresiilor acumulate din trecut.
În procesul reprezentării, un rol important îl are cuvântul. cuvântul îndeplineşte rolul de reglare,
dirijare a fenomenelor psihice.
Funcţia reglatoare a cuvântului se manifestă astfel:
1. Cuvântul evocă reprezentarea deja formată şi cerută de sarcini cognitive şi practice.
2. Cuvântul dirijează construirea unor imagini în baza modelelor fidele sau mai schematice ale
obiectelor şi fenomenelor.
3. Cuvântul asigură înlănţuirea şi organizarea unei serii întregi de imagini.
4. Cuvântul, limbajul, este instrumentul de organizarea şi transformare a imaginilor mintale.
5. Prin cuvânt, reprezentările sunt integrate proceselor de gândire şi de imaginaţie.
Astfel, reprezentarea ca imagine mintală are o dublă natură:
 intuitivă figurativă
 operaţional intelectivă, care se realizează datorită ,limbajului, avem în vedere structurarea
reprezentărilor; reprezentarea asigură trecerea de la percepţie la gândire
CARACTERISTICILE IMAGINILOR REPREZENTĂRI
Imaginea reprezentării unui obiect are caracter figurativ similar percepţiei, apare în absenţa
obiectului şi este mai slabă ca intensitate decât percepţia, este mai săracă, nu cuprinde detaliile; excepţie
fac imaginile eidetice: imaginile funcţiunii, bogate în amănunte, obiectele văzute anterior sunt redate cu
lux de amănunte; aceste imagini sunt mai frecvente la copii, deoarece copii sunt mai impresionabili,
pentru ei total constituie o noutate şi prezintă o impresie puternică.
Imaginile reprezentări sunt superioare celor perceptive prin gradul de prelucrare a informaţiei
primite de la obiectul perceptat.
Lungimile în reprezentare au un caracter mai mare de generalitate.
Imaginile nu se reduc la percepţie, este chiar prelucrarea percepţiei, combinarea.
Procesul reprezentării se poate manifesta spontan sau provocat cu ajutorul stimulilor verbali.
Între cuvântul care desemnează obiectul şi imaginea reprezentată se constituie raporturi active de
interdependenţă reciprocă, de exemplu reprezentarea chipului unei persoane cunoscute o realizăm cu
reproducerea în minte a numelui ei.
Imaginile reprezentări apar mai puţin stabile, mai fragmentare, lipsite de vivacitatea specifică percepţiei,
de caracterul instabil şi fluctuant al imaginilor reprezentări; ne dăm seama ori de câte ori încercăm să ne
aducem în minte obiectul respectiv, constatăm că în imaginea respectivă apar când unele detalii, când altele,
cu greu o menţinem clară timp de câteva secunde, o dată evocată imaginea dispare şi necesită un efort mintal
mărit pentru a fi readusă în minte; sunt persoane care pot avea un mare grad de precizie şi stabilitate:
muzicieni, imagini vizuale cromatice la pictori, reprezentarea formei la arhitecţi. Toate aceste imagini prezintă
o evidentă stabilitate , fără de care activitatea creatoare în acest domeniu nu ar fi posibilă.
Gradul de generalitate în imagini reprezentări este foarte diferit; acest grad depinde de faza
evolutivă în care se găseşte structurată (este evocată sau readusă) sau ca obiect al percepţiei mai multor
observaţii de acelaşi fel. Aceasta face trecerea spre conceptualizarea, spre formarea noţiunilor.
27
Psihologie generală
1) Din acest punct de vedere se disting imagini particulare limitate doar la reproducerea
obiectelor particulare, aşa cum a fost reprodusă situaţia.
2) Imagini individuale care redau în formă concretă obiectele , dar după semnificaţia lor generală.
3) Imagini schematice: sunt forme intuitive, reprezentative pentru mai multe obiecte şi fenomene
de acelaşi tip. Exemplu: imaginea schematică a funcţionării sistemului nervos la om
4) Imagini superior - generalizate: imagini care se apropie de noţiuni abstracte, numite de către
J. Piaget concepte figurale.
Gradul de generalitate al reprezentărilor nu este singurul criteriu în clasificarea lor, pentru că avem
după conţinutul lor:
 imagini acustice, vizuale, kinestezice, ideomotorii în actele motrice, însă cele mai complexe
sunt imaginile anticipative, imagini care se referă la mişcări sau schimbări care nu au fost
niciodată perceptive.
Reprezentările se mai clasifică şi după tipul de activitate:
 literare, istorice, geografice, precum şi reprezentări după procesele psihice mai complexe:
reprezentări ale memoriei şi ale imaginaţiei
 Reprezentările memoriei sunt pe baza reprezentării anterioare a imaginii.
 Reprezentările imaginaţiei - ceea ce nu am perceput niciodată.
În funcţie de prezenţa intenţiei şi a efortului involuntar, avem reprezentări: involuntare şi voluntare,
CONCLUZII:
1. Importanţa senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor în activitatea omului este indiscutabilă,
dacă la om nu funcţionează bine anumiţi analizatori nu este capabil să-şi însuşească................
Sensibilitatea este proprietatea de a recepţiona anumiţi stimuli şi de a stabili un raport de sens, prin
intermediul organelor de simţ specializate pentru recepţionarea anumitor modalităţi de energie externă.
2. Există o puternică legătură între sensibilitate şi motricitate.
Sensibilitatea se dezvoltă în perspectivă şi în legătură cu motricitatea, motricitatea devine un
servomecanism al orientării senzoriale.
Sensibilitatea declanşează, menţine şi adânceşte motricitatea, iar motricitatea constituie
mijlocul prin intermediul căruia se realizează şi se finalizează sensibilitatea.
Sensibilitatea porneşte de la premisa potrivit căreia organismul activ recepţionează stimulii şi
psihicul însuşi se formează în activitate şi prin activitate.
Aceasta este orientarea modernă în psihologie şi anume concepţia ecologică după care,
persoana fiind activă, sesizează, percepe obiectele şi nu obiectele sesizează asupra persoanei.
3. Psihicul se formează în activitate, procesele sunt active din partea persoanei.
Percepţia ocupă locul central în cadrul mecanismelor psihice, informaţional operaţională, de
prelucrare primară a informaţiei, iar reprezentările care urmează în ordinea ontogenetică după
ele sunt tot percepţii trecute şi reactualizate şi folosite în funcţie de necesităţile prezentului, iar
gândirea, memoria, imaginaţia se bazează pe percepţie, astfel fără percepţie nu putem, nu este
posibil a vorbi, a învăţa, adică percepţia este punctul de plecare al oricărei activităţi umane.
4. Percepţia la om este un proces conştient orientat şi organizat, care implică nenumărate acţiuni cu
obiectele: măsurare, grupare, clasificare, modelare.
Ca mecanism prin excelenţă activ, percepţia se formează, se construieşte, se corectează şi se
verifică prin acţiune. Când acţiunea cu obiectele este îngrădită, percepţiile sunt sărăcăcioase,
imcomplete, uneori chiar eronate.
5. Percepţia, reprezentarea este o expresie a personalităţii, deoarece pe prim plan trece rolul
factorilor de personalitate în contactele cognitive ale omului cu lumea înconjurătoare.
Unele trăsături de personalitate, obişnuinţe, mentalităţi, prejudecăţi îşi pun amprenta asupra
receptării şi prelucrării informaţiilor.
Conceptul de imagine mintală care se formează pe baza percepţiei se referă la tot ceea ce reţinem în
memorie într-o formă plastică, abstractă şi mult apropiată operaţiei intelectuale despre obiectele,
procesele, realităţile, precum şi despre acţiunile noastre de muncă, activităţile sportive.
Un rol important îl au cele 2 categorii mari de reprezentări:
1) Imagini plastice constante care indică asupra unei constante
2) Imagini reprezentări ideomotorii, care stau la baza oricărei activităţi motrice: nici o
mişcare nu poate fi reprezentată fără o imagine mintală

28
Psihologie generală

MEMORIA
1) NOŢIUNI GENERALE
O caracteristică esenţială a memoriei este posibilitatea de a reţine, conserva şi reutiliza propria
noastră experienţă. Pe lângă multe capacităţi (de a simţi, de a gândi, de a vorbi, de a imagina, de a dori, a
voi etc.) omul posedă şi pe aceea de a reţine, stoca, păstra şi reactualiza propria experienţă.
Memoria ne permite posibilitatea detaşării în timp şi a evocării impresiilor şi trăirilor la o anume
distanţă de condiţiile şi situaţiile care le-au produs.
Memoria este o capacitate psihologică absolut necesară, fără de care viaţa ar fi practic imposibilă.
Omul ar trăi într-un continuu prezent, numai sub influenţa datelor nemijlocite de reflectare, iar
comportamentul său ar fi spontan şi haotic fără finalitate şi durabilitate în timp. Fără memorie, omul n-ar
avea posibilitatea de a utiliza rezultatele cunoaşterii. Dimpotrivă, cunoaşterea, de fiecare dată, ar trebui
luată de la început adică ar fi un prezent fără trecut şi fără viitor.
Prin memorie omul depăşeşte aceste momente, omul reţine, păstrează informaţia şi o reactivează
atunci când situaţia o cere.
În sens cibernetic, capacitatea de a primi, transmite, a stoca şi a păstra informaţia o găsim la toate
sistemele cibernetice. Din acest punct de vedere, că există şi o memorie a maşinii, a creierelor electronice
create de om. Psihologia generală se ocupă îndeosebi de memoria umană, memorie care se bazează pe
plasticitatea sistemului nervos, pe inerţia şi pe modul de organizare şi funcţionare a structurilor
neuropsihice, fiind în acelaşi timp determinată de cerinţele sociale de a reţine, păstra, de a folosi şi a
transmite experienţa umană.
Deosebim trei feluri de memorie:
genetică
Memoria individuală
socială
1. Memoria genetică este cuprinsă în programul ereditar, biologic prestabilit, este un
program de informaţii organizate, de tipare evolutive ce se parcurg în mod succesiv de individ. I se mai
spune memorie de specie umană, prin care înţelegem: memoria instinctelor, memoria poziţiei bipede,
memoria legată de maturaţia biologică, apoi, memoria configurării de sex, memoria stocată în codul
genetic al familiei (forma feţei, culoarea ochilor, a părului, etc.).
2. Memoria individuală şterge odată cu moartea persoanei toată informaţia, pe care
psihologii o numesc urme mnezice (mnezie - amnezie). Memoria individuală este tot o experienţă
personală acumulată în timpul vieţii unei persoane şi este netransmisibilă.
3. Memoria socială desemnează experienţa acumulată de omenire, tot ceea ce a creat
omul şi s-a păstrat şi transmis mai departe prin limbaj, prin tot ce s-a tipărit, prin bandă fonică, disc,
peliculă, artă, tradiţii culturale, ştiinţă, prin stiluri de creaţie ş.a.m.d., tot ceea ce a creat omenirea până în
prezent. Trebuie precizat că atât memoria individuală, cât şi memoria de specie, la om, sunt de natură
socială deoarece evoluţia individului în cadrul programului ereditar ca şi registrul experienţelor sale
dobândite sunt fundamental determinate şi larg condiţionate de factorii istorici şi culturali din
colectivitate, adică sunt determinate social.
Pierre Janet, un psiholog francez, explică geneza memoriei de tip uman în felul următor: la început
memoria despre un lucru a fost un alt lucru. Omul, ca să-şi amintească pe unde a trecut, a făcut un semn
pe piatră, trunchi de copac, a însemnat pe răboj câte animale a vânat, etc. Toate aceste semne, care se
folosesc şi azi (nodul la batistă, trecerea verighetei de pe o mână pe alta) dovedesc nevoia de a memora.
Memoria umană devine astfel legată de scop.
2) MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE MEMORIEI
Memoria are la bază urmele sau engramele proceselor nervoase care au loc la nivelul scoarţei
cerebrale. Există două aspecte:
de natură neurofiziologică
de natură biochimică
1. SUB ASPECTUL NEUROFIZIOLOGIC
Avem suportul bioelectric al memoriei – informaţia este prelucrată şi stocată la nivelul
structurilor neuronale. D.p.d.v. neurofiziologic se consideră că memoria este o funcţie distribuită pe

29
Psihologie generală
toată masa creierului, are un caracter multilocalizat, practic fiecare neuron (celulă nervoasă) este înzestrat
potenţial cu proprietatea de a lăsa urme şi de a stoca informaţia recepţionată.
Există mai multe ipoteze privind modul cum se distribuie operaţia de engramare la nivelul creierului.
1. Pentru fiecare sistem al fluxului informaţional corespunde un neuron din cadrul neuronale. La
baza acestei ipoteze stă analogia cu reprezentarea informaţiilor în blocul memorativ al
maşinilor de calcul.
2. Fiecare item, secvenţă informaţională, este engramată prin intermediul unei configuraţii de
neuroni de tipul reţelelor sau circuitelor reverberante. Această ipoteză susţine că numai în
cadrul unei reţele de circuite închise fenomenele electrice provocate de acţiunea unui stimul
pot fi menţionate şi după încetarea acţiunii stimulului.
3. La engramare participă un număr mare de neutroni dar pentru fiecare item al fluxului
informaţional există un cod unic. Este cert că la baza întipăririi, păstrării de urme, engrame,
stă această activitate electrică legată de excitaţii ca procese nervoase fundamentale şi este
capacitatea, proprietatea celulelor nervoase de a lăsa urme. Aceasta se numeşte plasticitate,
impresionabilitate a celulei nervoase.
Cu aceste aspecte calitative ale sistemului nervos se naşte omul, reprezintă zestrea ereditară.
2. SUB ASPECTUL BIOCHIMIC
Abordarea biochimică a memoriei vizează dezvăluirea mecanismului interneuronal, întrucât
păstrarea informaţiei presupune trecerea ei de pe suportul bioelectric pe un suport biochimic-structural
care este reprezentat de anumite elemente din compoziţia internă a neuronului care posedă capacitatea
combinatorie foarte mare pentru orice combinaţii noi.
Modificările care apar în structura biochimică a neuronului permit reţinerea informaţiei sub forma
unui codaj molecular.
Cercetările evidenţiază că acizii dezoxiribonucleici, ADN constituie suportul biochimic al
memoriei, iar ARN (acizii ribonucleici) preiau informaţia şi o transportă în protoplasma din jur. Astfel,
ADN a fost numit purtător iar ARN mesager. Memoria presupune şi mecanisme de sistematizare şi
organizare întrucât informaţia nu se depozitează în mod haotic şi nici nu rămâne în mod permanent în
vechea poziţie relaţională în care a fost stocată. Aşadar, memoria este un proces dinamic, informaţiile
mereu se restructurează, se organizează, în structuri logice noi. De aceea informaţiile importante pentru
om se situează în prim plan, ocupă locul principal, iar informaţiile mai puţin importante se situează
colateral sau chiar se uită, în locul lor însuşim alte informaţii (acesta este caracterul dinamic al memoriei).
În funcţie de informaţiile şi de experienţa trăită şi memorată de fiecare om, distingem:
 memoria imaginativă - o memorie a imaginilor intuitive, a impresiilor senzoriale
 memoria afectivă - emoţională – a emoţiilor puternice, a sentimentelor, afectelor trăite de om
 memoria motrică, memoria actelor motorii, a mişcărilor, a stărilor posturale, (mult solicitată
în sport, balet, etc.)
 memoria verbal-logică, memoria cuvintelor, a formulelor şi a operaţiilor abstracte
Deosebim:
 memoria de scurtă durată
 de lungă durată
 de interval mediu (după unele opinii, contestate)
Memoria de scurtă durată:
 fără o reactivare specială, ea reţine informaţia numai un interval de timp, între 5 secunde până
la 8-10 minute. După acest interval, informaţia ori este uitată, ori este trecută în memoria de
lungă durată. (ex: datele unei probleme rezolvate)
Memoria de lungă durată:
 reprezintă totalitatea structurilor informaţionale şi operaţionale, a căror limită inferioară de
păstrare este egală cel puţin cu limita maximă a memoriei de scurtă durată (8 - 10 minute), iar
limitele sub limita superioară a memoriei de lungă durată pot fi egale cu ore, zile, luni, ani sau
durata vieţii unui om.
Memoria de lungă durată stochează informaţiile care anterior au format conţinutul memoriei de
scurtă durată – (evenimente cotidiene, evenimente social – istorice), care conţin informaţii constatative,
cât şi evaluative, interpretative.

30
Psihologie generală
Pe lângă mecanismele bioelectrice şi biochimice, memoria de lungă durată se sprijină şi pe
mecanismele logico - operaţionale, care fac posibil apelul de a actualiza rapid informaţiile cerute şi de a
readuce informaţiile în câmpul activităţii memoratoare.
Memoria presupune o anumită desfăşurare în timp, este un proces care presupune:
 întipărirea materialului
 păstrarea materialului
 utilizarea informaţiilor şi valorificarea lor
Memoria are 3 faze succesive:
1) faza de achiziţie, memorare
2) faza de reţinere, păstrare
3) faza, de actualizare, de reactivare
Actualizarea se realizează prin:
 recunoaştere, care se bazează şi pe percepţie (când recunoaştem unele fenomene, obiecte,
persoane întâlnite anterior) şi
 reproducere
Memoria, cunoscută sub denumirea de întipărire, fixare, engramare este primul proces pe care
memoria îl pune în funcţiune. De acest moment, de întipărire, depinde în mare măsură întreg ciclul
funcţional care urmează.
Pentru ca o imagine, un gând, o mişcare, etc., să poată fi reproduse, este necesar ca în prealabil ele
să fie achiziţionate, memorate şi conservate (păstrate), lucru fără de care nu este posibilă actualizarea.
După prezenţa sau absenţa scopului, a intenţiei de a memora, a efortului voluntar şi a unor
procedee de reţinere, deosebim 2 forme esenţiale de memorare:
 memorie involuntară (neintenţionată) - când memorăm fără să vrem, fără să ne propunem
dinainte acest lucru şi fără să facem vreun efort special
 memoria voluntară (intenţionată) - atunci când memorăm pentru că vrem, pentru că ne
propunem deliberat acest lucru, ne mobilizăm efortul pentru realizarea actului de memorare.
Între aceste forme ale memorării, nu există raporturi de opoziţie, întrucât în funcţie de natura
materialului (intuitiv, sau verbal), memorarea involuntară poate să devină imaginativă sau logică,
precum în funcţie de procedeele folosite memorarea voluntară poate fi - logică sau mecanică.
Memoria mecanică se bazează în principal pe:
 asociaţiile de contiguitate în timp şi spaţiu , sau pe
 succesiunea elementelor în fluxul informaţional.
Cercetările arată că într-o serie formată din mai multe elemente, memorarea se efectuează în funcţie
de succesiunea lor, iar evocarea urmează aceeaşi succesiune.
Datorită faptului că lanţul unităţilor informaţionale se construieşte unilateral, univoc, reproducerea
în sens invers devine imposibilă. Această legitate explică comportamentul elevilor de a urmări întocmai,
în redare, succesiunea fragmentelor unei lecţii, de a nu putea răspunde la întrebările suplimentare care
vizează lucrarea sau de a nu putea continua redarea atunci când sunt întrerupţi.
Memorarea mecanică duce la o învăţare formală, adică la o memorare a formelor verbale şi nu a
conţinutului logic. În aceste condiţii memorarea mecanică poate fi considerată ca ineficientă pentru că ea
împiedică procesul de dezvoltare intelectuală, nu asigură durabilitatea cunoştinţelor.
3) LEGITĂŢILE MEMORIEI
Memoria este un proces de reflectare:
 selectivă
 activă
 inteligibilă - a experienţei anterioare a omului
CARACTERUL SELECTIV al memoriei se exprimă în faptul că persoana memorează mai
repede, mai prompt şi mai trainic, păstrează şi reproduce mai fidel tot ceea ce prezintă pentru noi, într-un
fel sau altul, o anumită semnificaţie.
Pe lângă particularităţile obiective ale realităţii externe reflectate în memorie, (în sensul că noi
memorăm şi atunci când nu vrem), noi nu reţinem totul şi nu reactualizăm totul.
Memorăm ceea ce corespunde dorinţelor, trebuinţelor, atitudinilor, sentimentelor, înclinaţiilor,
intereselor noastre.

31
Psihologie generală
Legat de caracterul selectiv al memoriei, s-a stabilit că timpul necesar pentru fixarea fiecărui
element creşte în mod proporţional cu numărul total al elementelor, iar eficienţa memoriei este puternic
influenţată şi de stimulenţi psihici personali, îndeobşte motivaţionali care se manifestă sub formă de
interese. Acesta este de fapt o legitate numită caracterul selectiv, ceea ce ne preocupă îl preluăm şi
memorăm mai repede decât ceea ce nu ne preocupă.
CARACTERUL ACTIV - se evidenţiază prin aceea că faptele memorate sunt supuse unor reorganizări,
restructurări în unităţi logice şi că păstrarea lor este un proces dinamic în care au loc schimbări
calitative, iar în actul reproducerii are loc nu numai reconstituirea ci şi restructurarea materialului.
CARACTERUL INTELIGIBIL AL PROCESULUI de reflectare a experienţei din trecut - se
bazează pe faptul că memoria nu poate fi disociată de operaţiile de gândire, de dezvoltarea inteligenţei.
Întipărirea şi păstrarea experienţei nu reprezintă o simplă înmagazinare de urme (engrame) care
ulterior s-ar asocia între ele. Pe măsură ce operaţiile logice se instalează, codul mnemic se apropie de
exigenţele gândirii.
Este important de a reţine că în psihologie se subliniază importanţa factorului voluntar în memorare
 centrul de greutate al voinţei în procesul memorării constă nu pur şi simplu în acţiune şi nici în lupta
dintre motive, ci în atingerea scopului care apare ca o trebuinţă intelectuală de a stăpâni obiectul dat.
Conform teoriei conexiunilor a lui Thorndike (psih. amer.), memoria este condiţionată de 3 legi:
 a pregătirii,
 a exerciţiului
 a efectului.
Memorarea este rezultatul unei acţiuni organizate. Tot ceea ce va favoriza această activitate va fi şi
în favoarea memoriei. Se menţionează că legea pregătirii are consecinţe polimorfe şi implicaţii infinite.
Thorndike a elaborat teoria întăririi legăturilor între stimul şi reacţie, S-R, a formulat legea efectului ca
factor principal al întăririi.
Memorarea se realizează în mod mai economic dacă se introduc intervale între eforturile
consecutive de însuşire a materialului.
E mai bine să repeţi de trei ori o lecţie, respectând anumite intervale, adică în timpul săptămânii la
interval de o zi, două, decât să repeţi de 3 ori la rând aceeaşi lecţie, fără pauze.
A învăţa să memorezi înseamnă a învăţa să organizezi.
Este o lege a condiţiilor memorării eficiente pe calea utilizării procedeelor active (ex, repetare
activă, nu citire şi recitire de mai multe ori). Citeşti o dată, închizi cartea şi redai verbal ideile principale
care le-ai reţinut, apoi deschizi cartea şi faci un plan amănunţit pentru a reproduce într-o anumită ordine .
Memorarea activă este aceea care solicită un efort.
Memorarea nu se bazează numai pe dorinţa de a reţine, de a întipări, ci şi pe integrarea faptelor de
memorat în experienţa trăită a subiectului (efortul de a face legături de sens sau, prin contrast, legături în
timp şi spaţiu). Acestea sunt legităţi verificate, stau la baza memoriei.
Deosebim două forme de memorie:
 memoria explicită
 memoria implicită
Memoria explicită – se numeşte aşa deoarece conţinuturile ei sunt accesibile conştiinţei şi pot face obiectul
unei reactualizări intenţionate; este memoria de care ne dăm seama – ştim şi putem raporta (ex, o poezie)
Cercetările mai recente evidenţiază că alături de memoria explicită, accesibilă prin teste de
recunoaştere şi teste de reproducere, există şi alt sistem mnezic numit memoria implicită.
Memoria implicită - poate fi evidenţiată prin metode de testare indirectă, de exemplu o serie de
investigaţii clinico-experimentale au scos în evidenţă că, în cazul amneziei, când persoana uită cum o
cheamă, numai memoria declarativă este afectată, în timp ce memoria implicită rămâne la parametri
normali. Astfel, pacienţii cu amnezie retrogradă deşi nu pot învăţa noi cunoştinţe declarative, ei pot totuşi
dobândi noi deprinderi motorii sau noi deprinderi cognitive.
Una dintre deprinderile cele mai cunoscute este aceea de utilizare a limbii materne. Se pare că la
baza ei se află cunoştinţele implicite de gramatică dobândite de individ în mod inconştient, neintenţionat.
De aceea persoana care suferă de amnezie nu uită să vorbească, căci vorbirea a fost însuşită încă din
fragedă copilărie când copilul nu şi-a dat seama, nu a conştientizat acest lucru.
Se studiază posibilitatea de a ridica nivelul învăţării aşa cum copilul învaţă să vorbească

32
Psihologie generală
4) CONDIŢII ŞI FACTORI AI MEMORIEI UMANE
Sunt trei condiţii de care depinde eficienţa memorării:
 Categoria 1
 ţine de structura informaţiilor, caracteristicile şi modul de organizare a materialului de memorat
 s-a putut constata că materialul mai extins necesită un număr mai mare de repetiţii decât
materialul mai sumar şi mai simplu.
Când structura materialului este o organizare în serie, pentru că este o succesiune de elemente,
atunci informaţiile de la extremele seriei, adică de la inceputul şi sfârşitul seriei, se memorează mult mai
rapid şi mai trainic decât elementele din interiorul seriei.
Explicaţia acestui fenomen rezidă în asociaţii, legături, semnificaţia informaţiilor, familiaritatea datelor,
gradul de asociativitate, şi forţa de evocare a datelor din experienţă omului. Deci contează pentru memorie
informaţii care permit largi asocieri şi un transfer pozitiv al rezultatelor învăţării asupra noilor memorări.
 Categoria 2
 ţine de factorii de personalitate
 s-a constatat că intenţia de a memora, motivaţia dominantă şi cea secundară, atitudinea personală,
scopul apropiat sau îndepărtat, dublate toate acestea de încrederea în forţele proprii, toţi aceşti factori de
personalitate influenţează eficacitatea memorării. De aceea foarte mult contează poziţia personală.
 Categoria 3
cuprinde condiţii şi strategii ale învăţării, tehnica memorării
organizarea repetiţiilor, revenirea la material în anumite momente, pentru a nu uita
UITAREA, se manifestă la individ ca imposibilitatea de a-şi reaminti datele memorate ori de a
mai recunoaşte evenimentele trăite şi înregistrate, la o nouă confruntare cu acestea.
Din punct de vedere neurofiziologic uitarea se explică prin faptul că în anumite împrejurări,
legăturile reflex - condiţionate, sau asociaţiile, engramele, nu se mai reactualizează.
Uitarea este:
 un fenomen natural şi relativ necesar:
 un fenomen negativ când omul nu-şi poate aminti anumite cunoştinţe, date de care are nevoie
 un fenomen pozitiv în funcţie de necesităţile practice. Multe lucruri le uităm ca să putem
acumula altele.
Fenomenul uitării a fost studiat în mod special de un psiholog german, EBBINHAUS, care a
demonstrat experimental că uitarea se produce masiv în primele zile. Deci, pentru a nu apărea uitarea
masivă, se duce o luptă împotriva uitării prin reluarea datelor, învăţare.
S-a demonstrat că în primele zile, de la 100%( uitarea bruscă), uitarea coboară la 45%, apoi la 40%,
apoi 30% la care rămâne, şi se păstrează acele cunoştinţe pe care omul nu le repetă ci le deţine ca idei
generale. Pentru a nu da posibilitatea fenomenului să apară, (uitarea pasivă), e nevoie de luptă împotriva
uitării: învăţarea, reluarea datelor, folosirea lor ş.a.m.d.
5) CALITĂŢILE MEMORIEI
Memoria diferă de la om la om, prin următoarele calităţi:
 volumul memoriei - cantitatea de material cu care omul operează, bogăţia informaţiei (există
persoane care dau impresia de a avea o minte enciclopedică)
 supleţea memoriei - capacitatea de a ierarhiza datele informaţionale, datele noi în locul celor
învechite - depăşite. Memoria are, în acest sens un caracter dinamic, activ, cunoştinţele noastre
mereu se restructurează.
 rapiditatea întipăririi – se referă la economie în timp, când cu efort minim obţinem rezultatul
maxim: ("a prinde cunoştinţe din zbor")
 fidelitatea reactualizării celor memorate: reactualizare într-o succesiune logică şi nu pe sărite
 promptitudinea reactualizării: se evidenţiază în capacitatea de a nu ezita, de a da un răspuns
prompt, pe loc, imediat.
Cu ocazia unor cercetări, s-a constatat că volumul memoriei, supleţea ei şi promptitudinea sunt
anumite calităţi ale persoanei, care se manifestă la o valoare mult mai redusă atunci când subiectul este
interogat, verificat decât atunci când persoana relatează din proprie iniţiativă. Aşa se poate explica uneori
că şi examenele sunt dificile, mai ales cele orale, unde la întrebare se cere un răspuns pe loc.
Memoria este o capacitate foarte importantă, o memorie bună este o mare calitate a omului.
33
Psihologie generală

LIMBAJUL DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOLOGIC

COMUNICAREA INTERUMANĂ
1) FUNCŢIILE LIMBAJULUI:
Procesele de comunicare umană sunt fundamentale în organizarea oricărei grupări sociale, deoarece
în afara lor nu sunt posibile nici interacţiunea raţională a persoanelor, nici coordonarea lor conştientă şi
nici cooperarea, coordonarea şi influenţa reciprocă a indivizilor în colectivitate. Astfel, comunicarea stă la
baza formării şi dezvoltării sociale ale oamenilor. Privite istoric şi funcţional, procesele comunicării
umane au stat la baza însăşi a umanizării, a constituirii psihologice, culturale şi spirituale a oamenilor.
Ele au asigurat şi asigură transmisia permanentă a experienţei sociale, constituind cele mai
eficiente şi mai extinse căi de influenţă educativă între oameni, informativă asupra generaţiilor de copii,
elevi, studenţi şi cadre academice.
Comunicarea inter-umană este prin excelenţă un sistem de schimb de semnificaţii, care diferă de
schimburile economice.
 În schimburile economice se schimbă un obiect pe alt obiect, şi fiecare rămâne cu un singur obiect.
 În domeniul informaţiei dacă fiecare are câte o idee şi se schimbă idei, fiecare rămâne cu mai multe.
Deci, schimbul de semnificaţii în procesul comunicării diferă de schimburile economice.
Procesele de comunicare se referă la transmisia şi schimbul de informaţii între persoane, se
referă la circulaţia de impresii, de comenzi, de trăiri afective, emoţionale, apoi circulaţia de decizii
raţionale, de judecăţi de valoare cu finalitatea precisă de a obţine modificări comportamentale la indivizi
exprimate prin atitudini personale sau atitudini de grup, reflectate prin reprezentări şi opinii personale,
evidenţiate în cunoştinţele noastre, etc.
Fiecare persoană este influenţată pe de o parte de comunicările pe care le recepţionează de la alţii, iar pe
de altă parte este influenţată de efectele pe care le produc comunicările proprii în conduita celorlalţi.
Omul dispune de multiple modalităţi, metode de comunicare:
1) Comunicarea prin gesturi; gestul a fost cel mai vechi mod de comunicare şi se vorbeşte de
limbajul gesturilor; gesturile nu concordă la popoare.
2) Comunicarea afectivă expresivă, prin mimică emoţională, prin pantomimă, prin interjecţii,
prin priviri.( ochiii sunt oglinda sufletului)
3) Comunicarea practic-operatorie: constă în efectuarea concretă a unor acţiuni cu reproducerea lor
directă de către ceilalţi; această modalitate practică operatorie stă la baza învăţării prin imitaţie.
4) Comunicarea atitudinală, exprimarea unei atitudini, (aprobarea sau dezaprobarea a ceva),
poziţii, a se declara pro sau contra
5) Sistemul comunicării verbale, cel mai important mod de comunicare, care se realizează prin
intermediul cuvintelor, a limbajului sonor.
6) Comunicarea prin scris, corespondenta sistemului de comunicare verbală
7) Comunicarea prin simboluri logice, matematice, ori prin imagini plastice, artistice, care
constituie limbajuri artificiale (limbaj ştiinţific, tehnic, s.a.). Orice text ştiinţific poate fi
codificat şi tradus cu ajutorul computerului. Mai greu de tradus e limbajul literar.
Toate aceste moduri de comunicare păstrează ca trăsătură esenţială şi definitorie calitatea de schimb
de semnificaţii, care funcţionează numai pe baza acelor elemente cognitive, generalizate, pe care are le
percep şi le înţeleg la fel toţi indivizii, care comunică între ei. Această constatare subliniază în plus că
fenomenul comunicării inter-umane este o realitate psiho-socială, o relaţie inter-personală,
indiferent cum se realizează.
Ex: comunicarea telefonică între persoane este directă, la fel şi transmisia emoţională este directă. În
schimb comunicarea crainicilor de la radio, care se adresează concomitent tuturor, dar în mod expres nici unei
persoane, (aceştia neputând la rândul lor să răspundă în procesul interacţiunii) este comunicare indirectă.
La recepţia compoziţiilor literare, a imaginilor picturale, noi operăm cu comunicări indirecte, dar
toate aceste comunicări fac uz neapărat de semnificaţii verbale, plastic ori atitudinal generalizate, care s-
au statornicit istoriceşte în comportarea oamenilor şi fără de care oamenii nu s-ar putea înţelege.
Pentru natura psiho - socială a comunicării umane este absolut necesară prezenţa următoarelor
elemente succesive:
 intenţia comunicării (scopul urmărit, ce să comunic)
 mijloacele psiho – sociale folosite în comunicare,

34
Psihologie generală
 efectele comunicării, efectele care se observă în comportament, în dobândirea unor aspecte
comportamentale în plus
Fenomenul comunicării este circular, deoarece efectul comunicării se întoarce asupra situaţiei
iniţiale care a determinat procesul comunicării şi stimulează indivizii la unor noi comunicări. Dacă
lipseşte acest caracter circular al comunicării, dacă nu se reîntoarce şi persoana care comunică nu e
susţinută atunci termină comunicarea, se opreşte.
Comunicarea verbală uzează de elementele sistemului limbii, de proprietăţile şi funcţiile ce
exprimă caracteristici de factură socială .
Comunicarea verbală se răsfrânge şi asupra comunicării prin gesturi, prin atitudini, prin mimică .
2) RELAŢIA DINTRE LIMBĂ şi LIMBAJ
Limba este un fenomen social, istoriceşte constituit, determinat de trebuinţa de interacţiune şi
comunicare a oamenilor în procesul muncii şi a vieţii lor în colectivitate.
Limba există în mod obiectiv ca realitate intra-individuală, în sensul că fiecare o găseşte formată, se
foloseşte de ea în procesul comunicării.
Fenomenul limbii cuprinde totalitatea cuvintelor, a articulaţiilor sonore, a sunetelor vorbirii,
expresiilor şi intonaţiilor cu semnificaţii generalizate şi fixate de-a lungul vremurilor în viaţa unei
comunităţi, a unei noţiuni, a unui popor.
Limba studiată şi care constituie ştiinţa limbii - lingvistica - cuprinde într-un sistem închegat
vocabularul, structura gramaticală, sintactică şi morfologică, generalizările fonetice, topice, ortoepice,
stilistice şi ortografice, sistematizate după normele ştiinţifice.
Astfel, orice limbă cuprinde sistemul fonetic,(sunetele specifice din cuvinte), gramatical, sintactic şi
morfologic, sistemul semantic – (sensul cuvintelor) şi sistemul grafic.
Toate cunoştinţele lingvistice luate la un loc în domeniul unei limbi încă nu epuizează fenomenele limbii
respective. Aceste elemente sunt mult mai reduse decât modificările continue şi aspectele multiple ale limbii
ca un fapt social. În genere, limba unui popor este mult mai bogată decât informaţiile stabilite despre ea.
Limbajul este un fenomen psihologic, spre deosebire de limbă, care este un fenomen lingvistic.
Limbajul este procesul individual de folosire de către fiecare individ a sistemului general al limbii
Dacă limba unui popor este unică şi aceeaşi pentru toţi, limbajul se constituie diferenţiat, în tot
atâtea variante individuale, câţi indivizi folosesc limba dată. Limbajul este specific fiecărui om. El
exprimă gradul de însuşire şi de stăpânire de către fiecare a elementelor limbii.
Limbajul diferă de la om la om, (în funcţie de precizie, debit, structuri gramaticale , etc) chiar dacă
limba este aceeaşi.
Cunoaşterea mai multor limbi influenţează negativ limbajul; când însă persoana gândeşte în limba
respectivă, atunci nu greşeşte.
Limbajul formulează, exprimă, detaliază şi amplifică ori comprimă diverse conţinuturi psihice,
precum imaginile senzoriale cele recente şi actuale sau mai tardive din cunoaşterea noastră, sau stările
afective, intenţionalitatea persoanei, scopurile urmărite. Toate acestea sunt moduri de redare a diferitelor
conţinuturi psihice prin limbajul viu (graiul viu)
Cu privire la originile limbajului sonor, au fost emise diferite ipoteze şi formulate teorii:
1) Teoria onomatopeică de Herder, potrivit căreia cuvintele la origine imită sunetele naturii. Ex:
sunetul V, care ar reproduce vuietul vântului, sunetul F, Ş - ar reda foşnetul frunzelor. Sunetele
imită natura. Asemenea generalizări sunt artificiale, pentru că în orice limbă numărul cuvintelor
a căror sonoritate este apropiat de onomatopee este destul de mic.
2) Teoria nevoii de expresie vocală (Müller), (ca cerinţă spre rezonanţă sonoră a tuturor
impresiilor pe care le primim), adică nevoia unui ecou natural, nevoia fonetizării impresiilor ar
sta la baza limbajului sonor. Şi această teorie a fost abandonată, părăsită de chiar autorul ei.
3) Teoria simbolismului fonetic – autor Jespersen, după care sunetele vorbirii ar detaşa prin ele
însele o simbolică fonetică; de ex: "i" simbolizează dimensiunile mici, lucrurile delicate, fine, în
timp de sunetul "a" tinde spre dimensiuni mari, spre lucruri grosolane.(mare, grand)
4) Teoria limbajului gesturilor ca mijloc prim de comunicare inter-umană, poate cel mai vechi
sistem din care a derivat apoi vorbirea sonoră. Vorbirea prin gesturi a derivat vorbirea sonoră.
Această teorie este mai acceptabilă, numai că limbajul îşi pune amprenta şi asupra acesteia.
Gesturile însoţesc vorbirea.
Concluzie: Încercările de a explica limbajul sonor au fost valabile la timpul lor, numai că neclarităţile au
convenit că comunicarea este un fenomen social, apare în procesul interacţiunii cu ceilalţi
35
Psihologie generală
oameni, şi nu imită natura ci redă raporturile interumane, şi a apărut din necesitatea de a se
înţelege, de a coopera, de a comunica, de a se influenţa reciproc.
3) CONDIŢIILE (CERINŢELE) UNEI COMUNICĂRI VERBALE OPTIME SUNT:
1. compatibilitatea interlocutorilor, ca nivel de recepţie şi înţelegere a informaţiilor
2. consistenţa de conţinut a comunicărilor, dată de cantitatea de informaţie principală despre fapte,
evenimente, lucruri, în legătură cu care ne pronunţăm. Consistenţa de conţinut a comunicărilor
depinde de posibilitatea expeditorului de a generaliza şi a cuprinde în idei şi într-o structură
logică informaţiile date şi mai depinde de modul în care persoana reuşeşte să-şi construiască
succint şi corect propoziţiile.
3. condiţia expresivităţii, realizată prin forma comunicării: intonaţie, calităţi stilistice ale
limbajului, prin folosirea celor mai adecvate expresii, prin pauze logice, accente, intonaţie
4. condiţia inteligibilităţii, adică comunicarea inteligentă care depinde nu numai de caracterul
logic, organizat, al celor expuse, ci şi de raportul de accesibilitate de la interlocutor la expeditor.
De asemenea, caracterul inteligibil al comunicării este în funcţie de forţa de demonstraţie, de
argumentaţie, pe care o foloseşte cel care comunică.
Aceste condiţii ale comunicării eficiente acţionează unitar, se sprijină reciproc, în funcţie de intenţiile
comunicării, mijloacele lingvistice existente şi stăpânite de interlocutor. Cu alte cuvinte se cere un anumit
nivel de însuşire a limbajului, educaţia, cultura limbajului.(adică ce nivel de limbaj stăpâneşte acesta.
Se cere cultura limbajului.
4) FORMELE LIMBAJULUI (felurile)
Limbajul articulat verbal poate fi împărţit în două mari forme:
1) Limbajul exterior - este cel prin care comunicăm cu semenii
2) Limbajul interior - care însoţeşte gândirea noastră, care este lipsită de sonoritate şi este limbaj
pentru noi
1. LIMBAJUL EXTERIOR poate fi
 oral
 scris
Cel oral este dialogat când comunicăm cu două sau mai multe persoane şi monologat, atunci când o
persoană se adresează unui auditoriu (prelegeri, conferinţe)
În cazul dialogului se mai pot distinge două forme:
a) limbajul situativ, înţelegerea este uşurată de situaţia concretă - se înţelege din context
b) limbajul pe deplin evoluat este limbajul contextual, este pe deplin accesibil fără a se recurge la
date percepute, întrucât propoziţiile şi denumirile sunt suficiente pentru imaginarea corectă a
situaţiilor şi a evenimentelor descrise.
Monologul pune probleme mai grele vorbitorului, pentru că acesta nu poate controla în orice moment dacă este
înţeles exact de auditoriu, persoana însă care foloseşte monologul observă reacţiile mimice, atenţia auditoriului.
În cazul exprimării scrise lipseşte şi acest ghidaj extraverbal, cel ce scrie fiind nevoit să dea toate
precizările necesare, ţinând cont de nivelul cultural al adresantului.
2. LIMBAJUL INTERIOR -
 se dezvoltă prin interiorizarea treptată a dialogurilor şi controverselor, disputelor exterioare.
Evoluţia limbajului interior este lentă. Acest limbaj ajunge la maturitate abia la vârsta adolescenţei.
Limbajul interior este însă mai rapid, mai prescurtat decât cel exterior, multe propoziţii sunt eliptice,
comprimate şi înlocuite cu simboluri verbale.
De multe ori o serie de acţiuni se declanşează cu un singur cuvânt. Limbajul interior, foarte
concentrat, stă la baza gândirii.
5) LATURA SEMANTICĂ ŞI LATURA ACUSTICĂ A CUVÂNTULUI
Limbajul constituie un mijloc de comunicare între oameni numai în măsura în care reprezintă un
conţinut de idei, manifestat în formă materială, adică în cuvânt.
În cuvânt sunt unite, în mod indisolubil, 2 componente:
 forma exterioară, sonoră
 conţinutul intern, de sens
Ideile nu pot fi comunicate fără forma exterioară a limbajului, iar sunetele vorbirii, lipsite de semnificaţie,
nu constituie limbajul, astfel cuvântul acţionează nu numai prin latura lui sonoră ci şi prin latura de conţinut.
Elementele sonore sunt sunetele (foneme). De studiul lor se ocupă fonetica.
Fiecare limbă are 30 - 35 sunete distincte. În vorbire ele apar unite în silabe sau morfeme.
36
Psihologie generală
Fonemele n-au un înţeles, exprimând mai multe stări afective (stări de durere, de mirare, de bucurie:
au, oh, ah.,) Modificarea unui fonem modifică sensul cuvântului. Ex. lac/loc-arc/rac
Morfemele(silabele) sunt în număr extrem de mare - o morfemă poate forma singură un cuvânt,
având un înţeles determinat - cu modificarea lor se ocupă morfologia.
Semantica studiază înţelesul cuvintelor.
Pragmatica (parte a semiologiei) studiază modul în care omul înţelege şi foloseşte cuvintele.
Pragmatica se intersectează cu o disciplină psihologică recentă - psiholingvistica, care studiază
influenţa fenomenelor psihice asupra modului de a înţelege limbajul şi de a se exprima.
6) MECANISMELE NEURO - FIZIOLOGICE ALE LIMBAJULUI
În urma investigaţiilor efectuate de Broca şi Wernicke, s-a format convingerea că limbajul
beneficiază de localizare precisă la nivelul creierului. Astfel, avem:
 „centrul lui Broca” este în zona circumvoluţiunea frontală a III-a pentru limbajul expresiv şi
pt. vorbire
 „centrul lui Wernicke” în zona primei circumvoluţiuni temporale şi este pentru înţelegerea
vorbirii celor din jur
Cercetările mai recente evidenţiază că limbajul are o bază neuronală largă: perceperea limbajului
oral este legată de lobul temporal; actul vorbirii este legat de zonele motorii din lobul frontal, actul citirii
este legat de activitatea lobului occipital şi frontal.
Construcţiile semantice se bazează pe activitatea analizatorilor vorbo - motori, auditivi, vizuali.
Zonele motorii din lobul frontal reglează mişcările limbii, buzelor, laringelui, faringelui - toate
acestea sunt legate de vorbire. Aparatul verbo –motor este mult mai complex: cuprinde şi diafragma care
ajută plămânii să împingă aerul către corzile vocale, cutia toracică, apoi aparatul rezonator.
Alterarea patologică (pierderea capacităţii de vorbire) a limbajului se numeşte afazie.
Afazia lui Wernicke este o afazie senzorială: bolnavul vorbeşte prost, are un vocabular lacunar,
înţelege greu ceea ce i se spune şi adesea nu este stăpân pe sensul limbajului scris.
Afazia lui Broca este o afazie motorie: aici nu suferă înţelegerea ci exprimarea, bolnavul este
incapabil să articuleze şi nu se poate exprima în scris.
Cunoaşterea acestor tulburări este importantă pentru orice psiholog .
7) FUNCŢIILE LIMBAJULUI:
 Funcţia comunicativă (funcţia primordială) - indisolubil legată de:
 Funcţia cognitivă.
Urmează apoi o serie de funcţii derivate:
 Funcţia reglatoare, de organizare a celorlalte procese psihice, precum şi de influenţare a
actelor de conduită;( funcţia de comandă, de a obţine un anumit comportament)
 Funcţia expresivă
 Funcţia imperativ - persuasivă, prin care se înţelege influenţa asupra voinţei altora.
1.Funcţia comunicativă
Comunicarea verbală este una dintre formale esenţiale ale activităţii umane, este cooperare,
activitatea comună specific umană, este acumularea şi generalizarea experienţei umane.
În procesul comunicării verbale, se formează şi se dezvoltă conştiinţa individuală a fiecărui om
în parte, iar fără limbă omul nu-şi poate însuşi tezaurul experienţei multimilenare a omenirii.
Eficienţa comunicativă se apreciază după capacitatea de transmisie şi recepţie a mesajului într-o
unitate de timp; fidelitatea mesajului primit cu cel expediat şi stabilitatea sistemului de comunicare,
rezistenţă la factorii perturbatori.
Limbajul realizează nu numai transmiterea mesajelor de la un partener la altul (latura exterioară a
comunicării). Funcţia comunicativă a limbii şi a limbajului, este indisolubil legată de funcţia cognitivă,
ce are la bază vorbirea internă, ascunsă, lăuntrică. Uzual se recurge la expresii ca "voce lăuntrică", "dialog
cu sine însuşi" sau „monolog interior” şi altele în care se manifestă toate legăturile interne ale
personalităţii, de aceea vorbirea pentru sine este mult mai diferită de vorbirea pentru alţii. Vorbirea pentru
sine are un caracter fragmentar, prescurtat, omisiv, redus la minimul necesar să se poată actualiza o
semnificaţie, adică vorbirea pentru sine este prescurtată, în timp ce vorbirea pentru alţii trebuie să fie
discursivă, amplă, completă, pentru a fi înţeleasă.
Funcţia de comunicare propriu - zisă are ca derivat comunicarea către sine, dialogul cu sine însuşi, care se manifestă
sub forma cunoscută sub denumirea de limbaj interior. Acesta asigură legătura directă cu gândirea şi cunoaşterea.
37
Psihologie generală
De ex: dacă în primele etape ale formării conduitei, copilul efectuează o acţiune sau conduită la
cerinţa adultului, ulterior începe să efectueze acţiunea respectivă pe baza unei autocomenzi. De la un
ordin al adultului se trece spre autocomandă. Autocomanda este posibilă numai pe baza limbajului
Limbajul are această funcţie de comunicare, numai datorită faptului că se găseşte în strânsă legătură
cu gândirea, că este instrument al gândirii, altfel relaţia de comunicare nu ar fi eficace, iar funcţia de
comunicare se împleteşte strâns cu funcţia cognitivă.
2.Funcţia cognitivă
Limbajul participă direct la realizarea procesului de cunoaştere, deoarece comunicarea verbală (prin
intermediul limbii) este un schimb de idei.
Aici un loc important îl ocupă aprecierea, prelucrarea, sistematizarea, ierarhizarea şi generalizarea
informaţiilor primite şi păstrate şi apoi elaborarea unor informaţii noi, pentru a fi transmise. Toate acestea
evidenţiază rolul important al limbajului în dezvoltarea intelectuală a omului.
Prin limbaj ca funcţie de cunoaştere se asigură modelarea mentală a realităţii percepute, angajând
aspecte care nu sunt date imediat sau integral în percepţie, astfel folosirea limbajului oral ca instrument al
activităţii cognitive duce la realizarea aspectului formativ, educativ, adică se formează capacităţi cognitive
pe bază verbală; aşa se formează la elevi modele mintale, preluate de la profesori, felul de a se exprima.
Funcţia cognitivă a limbajului constă în aceea că în produsele verbale în formă scrisă care sunt
lucrări ştiinţifice, operare literare, s-au fixat rezultatele activităţii de cunoaştere a generaţiei anterioare şi
sistemul gândirii logice, modalităţi de analiză, sinteză, generalizare şi elaborare de judecăţi şi
raţionamente. Asemenea modele de gândire evidenţiază funcţia cognitivă a limbajului.
3.Funcţia reglatoare :
 intervine în organizarea şi integrarea diferitelor procese psihice, de exemplu funcţia reglatoare
a cuvântului în procesul percepţiei, rolul cuvântului în formarea reprezentărilor mintale...
Cuvântul pune stăpânire pe activitatea perceptivă. E suficient să spunem un cuvânt când copiii vor
observa în tablou acel element care este ascuns (avem numeroase exemple în procesul de învăţământ).
Funcţia reglatoare a limbajului se manifestă elocvent în posibilitatea de a stăpâni voluntar
comportamentul său propriu şi reacţiile somatice, mişcările şi chiar reacţiile vegetative. (prin yoga, de ex.,
se ajunge la stăpânirea reacţiilor vegetative). Cuvântul pune stăpânire pe activitatea unei persoane prin
comanda pe plan mintal. Aici participă limbajul interior.
4.Funcţia emoţional - expresivă a limbajului,
 constă în exprimarea atitudinii afective a omului faţă de obiecte, fenomene, în sensul că ne
place, ne produce bucurie, satisfacţie sau dimpotrivă: ură, indignare.
Când vorbim de funcţia emoţional - expresivă, prin mimică, pantomimă, se pune problema lecturii
expresiei emoţionale ( a citi pe faţa omului expresia emoţională)
Copiii învaţă treptat să recunoască expresia emoţională în următoarea ordine:
 râsul (veselia)- când râde cineva, copilul înţelege şi la râsul unei persoane râde şi el
 suferinţa - Când persoana suferă atunci suferă şi el
 mânia
 oroarea
 surpriza
 dispreţul
Cea mai eficientă comunicare prin expresie emoţională intervine între persoanele care se cunosc
bine, în primul rând cei din familie.
5.Funcţia de comandă
 de influenţă persuasivă, de a provoca un anume comportament la adresant (are o acţiune asupra voinţei)
6.Funcţia poetică,
 legată de crearea frumosului şi exprimarea posibilă în limbaj a aspectelor estetice (elevii îşi
exersează funcţia poetică prin compuneri)
7.Funcţia fonică, funcţie psiho - socială
 care se referă la menţinerea unor contacte sociale între persoane. Comunicări frecvente (Ce faci?
Cum te simţi?), funcţia de a menţine la cald relaţia.
Realizarea în diverse propoziţii a acestor funcţii produce efecte deosebite la nivelul
personalităţii în procesul comunicării.

38