http://adevarul.

ro/cultura/istorie/serial-boieri-mari-episodul-21-aventurile-cantemirilor-europa-dimitrie-cantemir-
prietenul-prizonierul-petrucel-mare-1_59396daa5ab6550cb8edeb03/index.html

Dimitrie Cantemir a fost un maestru al traiului în exil,

s-a adaptat la oameni şi la vremuri, a ajuns în cele
mai înalte straturi ale societăţilor în rândul cărora a
pribegit. A fost un domn altfel, care a vrut să
schimbe regulile jocului geopolitic, dar istoria i s-a
împotrivit. Nu s-a ales decât cu un nou prieten: Petru
cel Mare. A fost un cărturar şi un vizionar, „cu o
nesfârşită tinereţă de suflet“, cum spunea Iorga.
Până în 1685, se scurseseră 12 ani din viaţa lui Dimitrie fără să-i fi tulburat copilăria ceva
însemnat, cu excepţia morţii mamei sale. Dar el avea atunci abia 3 sau 4 ani, nu înţelegea prea
bine dramele acestea. Ca orice copil de boier de rang inferior, se învârtea pe lângă tată, să
deprindă de mic treburile boiereşti, şi-şi petrecea timpul liber cu sora Ruxandra şi cu fratele mai
mare, Antioh. Dar în 1685, viaţa lui Dimitrie s-a schimbat complet: a descoperit avantajele traiului
într-un palat princiar, ca unic fiu al domnului. Se întâmplase aşa: Constantin Cantemir a fost
înscăunat voievod al Moldovei, iar fiul Antioh a fost luat de turci la Constantinopol drept gaj al
loialităţii tatălui faţă de Sublima Poartă – cum era obiceiul –, iar Ruxandra se căsătorise şi-şi
făcuse altă casă. Şi-aşa, Dimitrie a început să profite de toate splendorile pe care i le conferea
noul statut – nu, nu porţelanurile, ornamentele interioare şi mătăsurile, ci posibilitatea de a învăţa,
de a avea un tutore personal, de a se ridica deasupra celorlalţi copii de boieri moldoveni. Căci,
trebuie menţionat, în acea vreme nu exista vreun sistem de învăţământ public de nivel înalt, iar
educaţia era strict în grija familiei, fiecare se instruia după cum îl ducea capul şi buzunarul.
Dimitrie a primit un dascăl grec, pe Ieremia Cacavela, care l-a învăţat latina, greaca şi slavona,
dar şi retorica, logica şi fizica.

Capuchehaie, de nevoie

Viaţa tihnită a tânărului Dimitrie s-a încheiat, brusc, dar pentru o scurtă perioadă: a fost trimis la
Constantinopol pentru trei ani, pentru a-l înlocui pe Antioh, care se întorcea la Iaşi. Toate
acestea, în perioada în care îl frământau şi marile probleme ale adolescenţei, după cum
mărturisea mai târziu: „Nevoi contrare, amarnice, neînfrânate şi neîmblânzite năvălesc şi din
afară, şi dinăuntru, asupra colibei nimicniciei mele“, îl citează Ştefan Lemny, în volumul
„Cantemireştii: Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea“. S-a întors în
Moldova chiar la timp pentru a asista la o desfăşurare deplină a puterii domneşti: decapitarea
câtorva boieri acuzaţi de hiclenie, printre care s-a aflat şi cărturarul Miron Costin.
Dar Constantin a murit la scurt timp, iar Dimitrie i-a urmat la tron pentru numai trei săptămâni. Nu
l-a acceptat Poarta. Mai mult, în 1693, a fost luat la Constantinopol cu rolul de capuchehaie – un
fel ambasador al voievozilor la Înalta Poartă. Următorii 17 ani şi-i va petrece pe malurile
Bosforului, unde va publica şi primele sale opere. În această perioadă a dezvoltat un interes
deosebit pentru istoria imperiului, dar şi o antipatie faţă de otomani, o convingere că decadenţa
imperiului era de neînlăturat.

În ce priveşte viaţa personală, Dimitrie Cantemir s-a ocupat singur şi de acest aspect. Căsătoria
sa nu a fost una aranjată, deşi existaseră câteva tentative în perioada când trăia tatăl său. În
1700, când avea 27 de ani, a reîntâlnit-o pe tânăra Casandra Cantacuzino, fiica domnitorului
valah Şerban Cantacuzino, cu zece ani mai tânără decât el. Logodna s-a făcut imediat.
Căsătoria s-a petrecut la Iaşi, cu mare fast, însă cu multe peripeţii, căci Constantin Brâncoveanu
dorea să o împiedice cu orice preţ. Chestiuni de politică şi putere regională. S-a înfăptuit, totuşi,
şi tinerii au fost fericiţi până la adânci bătrâneţi. Au avut împreună opt copii: pe Maria, Smaranda,
Matei, Constantin, Şerban, Antioh şi pe Petru şi Ivan, aceştia doi murind la vârsta de 1 an.

Rocada spre Petersburg

Şederea la Constantinopol n-a fost o plăcere, dar Dimitrie a reuşit să-şi facă acolo un bun nume,
să câştige simpatia otomanilor, să treacă peste tot felul de uneltiri, competiţii şi mici antipatii
personale. A trăit, însă, cu această convingere: că el este moştenitorul de drept la tronul
Moldovei. Iar visul i s-a împlinit în 1710. Sublima Poartă l-a numit în mare grabă domn, în
contextul turbulenţelor internaţionale, generate de tătari şi de ruşi. Nici măcar nu i s-a mai cerut
tributul de învestire. A fost numit domn, dar cu o misiune: să fie cu ochii pe domnul valah,
Constantin Brâncoveanu, suspectat că s-ar fi aliat cu ruşii. Numai că planurile sale erau cu totul
altele. Visa o revoluţie.

Vântul schimbării a venit în februarie 1711, când ţarul Petru cel Mare a declarat că intră în
cruciada împotriva „duşmanilor lui Iisus“ şi a trimis soli în toată Europa pentru a agita spiritele.
Dimitrie Cantemir a răspuns prompt la apelul ţarului: în aprilie, la Luţk, a semnat un tratat secret,
prin care era recunoscută domnia pe viaţă şi ereditară a lui Cantemir, cu condiţia ca Moldova să
intre sub protecţia Rusiei. Ceasul războiului a sosit rapid, dar sorţii nu i-au surâs. Armata lui
Mehmed Paşa a înfrânt armatele ruso-moldoveneşti la Stănileşti, pe Prut, în 1711. Dimitrie
Cantemir şi-a luat familia şi s-a refugiat în Rusia. Încheia o a doua domnie, ce durase numai opt
luni. Schimbase briza Bosforului cu liniştea şi frigul înţepător ale stepei ruse. S-a adaptat şi aici,
chiar mai bine decât s-ar fi putut bănui.

Ostatic şi sfetnic al ţarului

Foto: Una dintre fiicele lui Dimitrie Cantemir; Sursă fotografii: "Despre Dimitrie Cantemir cu
prilejul aducerii în ţară a rămăşiţelor lui“, Nicolae Iorga

Ajuns în Rusia, a vrut să lase deoparte politica, să se ocupe numai de ştiinţe, să cunoască
Europa. Numai că nu prea s-a putut. În tratatul semnat cu Petru cel Mare scria, iniţial, că li se va
permite Cantemirilor să ajungă în cele mai mari oraşe creştine, însă nu s-a respectat prevederea
în ceea ce l-a privit pe el. N-a mai ieşit din Rusia niciodată. Au urmat 12 ani de prizonierat, unul
relaxat, în care a devenit un apropiat al ţarului, de la care spera să reia politica antiotomană,
pentru ca el să revină pe tronul Moldovei. N-a fost să fie. Iar apropierea de Petru cel Mare nu l-a
lăsat chiar pe drumuri. A primit o moşie la Harkov, a fost numit consilier secret al ţarului în
problema Orientului şi a fost numit „principe serenissim al Rusiei“. În 1714, a fost acceptat
membru al Academiei din Berlin, la comanda căreia a realizat opera „Descriptio Moldaviae“.

În perioada în care a stat în Rusia, s-a schimbat şi viaţa sa personală. Soţia sa, Casandra, a
murit în 1713. Au urmat şase ani de văduvie, în care singurul său obiectiv a fost să-şi integreze
fiii în societatea rusă, să le ofere o educaţie aleasă. Au fost atât de apropiaţi de Curtea imperială,
încât Maria, fiica cea mare a lui Cantemir, a reuşit să lege o idilă cu Petru cel Mare, cu care a
avut un copil, a cărui soartă a rămas incertă – unii istorici susţin că a fost ucis la naştere. Abia în
1720 s-a recăsătorit Dimitrie, cu prinţesa Anastasia Ivanovna Trubeţkoi, iar naşi de cununie au
fost chiar ţarul şi ţarina.

În 1722, Cantemir l-a însoţit pe Petru cel Mare în Persia şi Astrahan, din calitatea sa de consilier
în problemele orientale. În urma acestei călătorii, Dimitrie Cantemir s-a îmbolnăvit puternic, iar
investigaţiile au arătat că suferea de diabet. Înainte de a muri, pe 21 august 1723, l-a numit pe ţar
tutore pentru copiii săi şi a ridicat o biserică închinată Sfântului Dumitru.

Revenirea lui Cantemir la Iaşi, după 212 ani

Foto: În Piaţa Unirii din Iaşi, poporul s-a adunat în jurul osemintelor domnitorului; Sursa:
"Adevărul"

La jumătatea lunii iunie 1935, era agitaţie mare în România. Soseau în ţară osemintele
domnitorului Dimitrie Cantemir. Veneau din Rusia, cu vaporul Principesa Maria, pe care se afla şi
o parte din arhiva României transportată la Moscova în timpul Primului Război Mondial, odată cu
tezaurul. Pe traseu erau organizate diverse ceremonii: la Constanţa, vaporul era întâmpinat de
prim-ministrul Gheorghe Tătărescu şi de miniştrii Titulescu, Vasile Sassu, Angelescu şi Lapedatu.
De acolo, catafalcul era urcat într-un tren special, cu destinaţia Iaşi. „În ziua de 17 iunie, la
sosirea osemintelor, se vor găsi pe peronul gării Iaşi reprezentanţii regelui, ai consiliului de
miniştri, mitropolitul, reprezentanţii partidelor, ai comisiunii monumentelor istorice, ai Camerei şi
Senatului şi profesorii şi studenţii Universităţii Mihăilene. Coborârea va fi salutată cu 101 salve de
tun. Clopotele tuturor bisericilor vor suna iar muzicile militare vor cânta Rugăciunea“, se anunţa în
ziarul „Adevărul“ din 14 iunie 1935.

În dimineaţa cu pricina, lucrurile s-au întâmplat întocmai. Comitetul de primire – entuziast,

organizarea – la rigoare. „Osemintele Domnitorului Cantemir sunt închise într-o cutie lungă de doi
metri, lată de un metru şi înaltă de 25 de centimetri. În mijloc, în spre partea unde, ni se spune,
se află capul Domnitorului, e o adresă cu următorul cuprins: „Legaţia României, Ministerul
afacerilor străine, Bucureşti“. Poartă şi un număr de înregistrare cu cretă: 33“, notau, minuţios,
redactorii „Adevărul“. La ora 11.00 dimineaţa, rămăşiţele pământeşti ale domnitorului au fost
mutate pe un catafalc şi s-a oficiat un scurt serviciu religios. Cetăţenii s-au strâns buluc în jur, să
aducă omagii marelui domn al Moldovei.
Noaptea, pe la ora 1.00, trenul special a ajuns la Iaşi. „Gara pustie, afară de decoraţiunea
peronului, cu verdeaţă, care-şi împarte darnic miresmele proaspete. Întreg oraşul e gătit pentru
sărbătoare“, scria „Adevărul“. Abia în dimineaţa zilei de 17 iunie a început ceremonia propriu-
zisă. Prim-ministrul Tătărăscu plecase repede din Constanţa, să-l întâmpine pe domnitor şi la
Iaşi, alături de Ion Inculeţ, Victor Iamandi, Nicole Iorga şi alţi înalţi oameni de stat. De la gară,
cortegiul care s-a format în jurul catafalcului a ajuns la Mitropolie, unde Nicodim a mai ţinut o
slujbă, apoi s-a îndreptat spre Biserica Trei Ierarhi, unde a fost depusă racla.

„Vasluienii închid cămara în faţa oaspetelui lor“

Dimitrie Cantemir a rămas cunoscut mai degrabă pentru scrierile sale. Este considerat mai mult
cărturar decât domnitor. Probabil că cea mai importantă operă a sa este „Descriptio Moldaviae“
(„Descrierea Moldovei“), pe care a redactat-o în perioada 1714-1716, la cererea Academiei din
Berlin, în perioada în care se retrăsese în Imperiul Rus. Cartea a fost scrisă în limba latină şi
ulterior a fost tradusă în multe limbi. Prima traducere în limba română a apărut în anul 1825, sub
îndrumarea mitropolitului Veniamin Costache. „Descrierea Moldovei“ poate fi considerată o
enciclopedie a statului despre care prea puţin se cunoştea în Europa: conţine informaţii detaliate
privind geografia şi istoria ţării, organizarea politică şi condiţiile sociale. Este singura radiografie
socială şi politico-administrativă a Moldovei feudale realizată de un român. În continuare, am
extras câteva fragmente care conturează portretul locuitorilor de atunci ai Moldovei.

Despre firea oamenilor. „Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor. Dacă moldoveanu are un cal
de soi bun şi arme mai bune, atunci el se gândeşte că nimeni nu-l întrece şi nu s-ar da în lături să
se ia la harţă chiar şi cu Dumnezeu, dacă s-ar putea. Cu toţii sunt mai cu seamă cutezători,
semeţi şi foarte puşi pe gâlceavă; cu toate acestea se liniştesc lesne şi se împacă iarăşi cu
potrivnicul. Vorba duel încă nu le este cunoscută. Ţăranii trec rareori de la vorbe la arme, însă
astupă gura semeaţă a potrivnicului cu ciomagul, cu bâta şi cu pumnii. Sunt glumeţi şi veseli;
ceea ce au în suflet le stă şi pe buze; dar, aşa cum uită uşor duşmăniile, tot aşa nu ţin multă
vreme nici prietenia.“

Despre beţie. „De băutură nu au prea multă greaţă, dar nici nu-i sunt plecaţi peste măsură.
Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospeţe, uneori de la al şaselea ceas al serii
până la al treilea ceas după miezul nopţii, alteori şi până ce se crapă de ziuă, şi să bea până ce
varsă. Rachiul nu-l iubeşte nimeni, afară de oştean; ceilalţi beau numai un pahar mic înainte de
masă. Locuitorii Ţării de Jos, de la hotarul cu Valahia, iubesc vinul mai mult decât ceilalţi. Odată
s-a iscat sfadă dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai mari beţivi. Cei ce se luaseră la sfadă au
mers pe podul de la Focşani (la hotarul dintre Moldova şi Valahia), unde atâta s-au sfădit
amândoi cu paharele până când valahul a căzut jos de prea mult vin ce băuse. Drept plată pentru
izbânda lui, moldoveanul a fost dăruit de domnie cu boieria.“

Despre educaţie: „Moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă

aproape la toţi. Chiar şi numele meşteşugurilor cele frumoase şi ale ştiinţelor nu le sunt
cunoscute. Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea şi atunci când vor să laude învăţătura
cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învăţătură.“

Despre ospitalitate: „Chipul cu care primesc oaspeţi străini şi drumeţi e vrednic de cea mai mare
laudă; căci deşi foarte săraci din pricina învecinării cu tătarii, totuşi nu se dau înapoi niciodată să
dea mâncare şi găzduire unui oaspete şi-l adăpostesc fără plată timp de trei zile, împreună cu
calul său. (...) Numai vasluienii n-au faima aceasta; aceştia nu numai că închid casa şi cămara în
faţa oaspetelui lor, ci se ascund când văd pe cineva venind, se îmbracă în haine zdrenţăroase,
vin apoi în chip de calici şi cer ei înşişi de pomană de la străin.“

Un mic geniu care s-a împrietenit cu Voltaire şi Montesquieu

Mezinul familiei Cantemir s-a născut la Constantinopol, în 1709, dar a

copilărit în Rusia, după retragerea lui Dimitrie şi a Casandrei la Curtea ţarului. Ca şi tatăl său,
Antioh (foto) şi-a pierdut mama tot la vârsta de patru ani, după care şi-a dedicat timpul studiului
alături de profesori privaţi, care-l instruiau în ştiinţe şi în cultura latină. Când avea 14 ani, a murit
şi tatăl său, iar tânărul Antioh avea planuri mari: „Am nu puţină pasiune şi pentru ştiinţele
matematice şi de asemenea pentru miniatură“, îi scria ţarului, cerându-i să-l trimită la studii în
străinătate. Nu s-a aprobat cererea, dar Antioh a ales să studieze la Academia de Ştiinţe din
Petersburg, unde aprofunda mai ales filosofia şi matematica.

Maestru al satirei

A reuşit să plece din Rusia când abia ce împlinise 22 de ani şi a fost numit ambasador imperial la
Londra. În ciuda vârstei fragede, s-a descurcat să mai aplaneze din problemele ruso-engleze, şi
în cei şase ani cât a rămas staţionat acolo şi-a dedicat timpul liber studiului, fiind pasionat
îndeosebit de scrierile lui Descartes, Newton, Leibniz. În 1738, a fost mutat diplomatic la Paris.
„Activitatea lui diplomatică în Franţa se deosebeşte foarte mult de cea din Anglia. Protocolul îi
obliga pe ambasadorii străini să participe la somptuoasa punere în scenă a vieţii de la Curte,
menită să contribuie la strălucirea monarhiei franceze. Spre marea sa mirare, constată că la Paris
nu exista vreun aşezământ similar celui unde petrecuse clipe atât de plăcute la Londra, deşi, în
rest, recunoaşte că Parisul era centrul plăcerilor“, se arată în volumul „Cantemireştii: Aventura
europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea“.

La Paris, însă, va avea acces în cele mai selecte saloane literare şi filosofice ale vremii. În
această perioadă i-a cunoscut şi pe Montesquieu, şi pe Voltaire, cu cel din urmă legând o strânsă
legătură – de prietenie, în măsura în care se putea. Activitatea sa literară era apreciată de criticii
literari ai vremii, care-l considerau un iniţiator al clasicismului în literatura rusă – de altfel, a rămas
postum cu această icoană, de „părinte al poeziei ruse“, iar în 2003, la Sankt Petersburg i s-a
ridicat un bust, pe al cărui soclu e scris: „Părintele întemeietor al clasicismului rus şi maestru al
satirei literare“. În opera sa se numără, pe lângă numeroase traduceri, şi satire, epigrame şi
fabule.

Un ambasador de nepreţuit
Antioh Cantemir nu s-a căsătorit şi nu a avut urmaşi. A murit vremelnic, la 35 de ani, la Paris. A
fost răpus de tuberculoză, însă starea sa de sănătate era deja fragilă, suferind de multă vreme de
o boală de stomac, despre care se crede că ar fi putut fi cancer. A fost înmormântat, conform
dorinţei sale testamentare, în cripta familiei Cantemir din Moscova. La aflarea veştii morţii sale,
Montesquieu îi scria unui amic comun: „Abatele Venutti mi-a comunicat durerea cauzată de
moartea prietenului nostru, prinţul Cantemir, şi de proiectul domniei voastre de a călători în
provinciile noastre meridionale pentru a vă reface sănătatea. Veţi găsi peste tot prieteni care vor
înlocui pe cel pe care l-aţi pierdut; dar Rusia nu va înlocui atât de uşor un ambasador de calitatea
lui Cantemir“.

O familie pierdută prin Europa

Cantemireştii s-au născut pe pământ moldovenesc, într-o vreme în care Moldova încă era un stat
despre care se ştiau prea puţine lucruri în Vest. Era un pământ relevant numai în Est. Pentru
Rusia, Polonia, Austria şi Imperiul Otoman. Ceilalţi europeni, nu prea ştiau unde să pună degetul
pe hartă. Iată, de pildă, că târziu, pe la 1687, apărea la Paris, sub semnătura lui Renauld Lecoq,
volumul „Geograful desăvârşit sau Arta de a învăţa cu uşurinţă geografia şi istoria prin întrebări şi
răspunsuri“, carte devenită un adevărat manual în epocă. Aşadar, la sfârşit de secol XVII, la
întrebarea „Ce este Moldova?“, se dădea următorul răspuns, citat în volumul „Cantemireştii:
Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea“, scris de Ştefan Lemny:
„Valahia de jos, situată între Dunăre şi Bulgaria“, cu capitala la Bucureşti – nicio menţiune despre
Iaşi. Înainte de aceasta, lucrurile erau la fel de înceţoşate. Sau poate mult mai tare.

Foto: Constantin şi Antioh Cantemir, pictură murală din biserica mănăstirii Mera

Orişicât, acolo se găsesc originile neamului Cantemir, ca în majoritatea cazurilor – într-o istorie
rămasă oarecum obscură, într-o stare materială oarecum incertă, într-un colţ al Moldovei
oarecum uitat de lume. Genealogii au ajuns la concluzia că Toader Cantemir ar fi fost primul din
neamul său şi că el a trăit în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Specialiştii au spus despre el
şi că „era de origine pur românească“.

Coborâtori pe sângele lui Timur Lenk

Numai că istoria originilor Cantemireştilor a fost adăugită şi îmbunătăţită prin contribuţiile

scriitoriceşti ale cronicarului Dimitrie. El a găsit altă explicaţie a propriei genealogii: a susţinut că
era urmaşul lui Timur Lenk, cuceritorul mongol înrudit cu clanul lui Ginghis Han, argumentând că,
de fapt, Cantemir vine de la Can-Temur, ceea ce se traduce prin „sângele lui Temur“ sau prin „cei
ce descind din sângele lui Temur“. Ipoteza sa a stârnit multe polemici istorice postume
domnitorului moldovean. Cert este că, cel mai probabil, o astfel de descendenţă nobilă era mai
pe placul domnitorului, avea o aură de legendă mai uşor de reţinut, de răspândit, de respectat.
Era mai exotică decât descendenţa grecească, de pildă.

Oricum, istoricii nu au neglijat aprecierile sale. S-a considerat că un amestec cu principii hanului
tătar nu era de neconceput, având în vedere că se mai cunoscuseră cazuri în Moldova acelor
vremuri. Iar numele Cantemir nu era prea des întâlnit în epocă. Istoricul A.D. Xenopol spunea
chiar aşa: „Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată numele lor: Han Temir“.
Mercenarul devenit domnitor

Informaţiile despre Toader Cantemir sunt puţine şi contradictorii. Se consideră, totuşi, că era
apropiat de voievodul Ştefan cel Mare, care-l fericise cu câteva moşii în sudul ţării. Apoi, istoria
face un salt de vreo patru generaţii, pentru a ajunge la Teodor Seleşteanu din comuna Silişteni,
Moldova. Teodor a avut gospodărie frumoasă şi copii, însă a murit devreme, răpus într-o bătălie
cu tătarii. Aici începe povestea măririi fiului său, Constantin – primul care avea să iscălească
numele complet, Constantin Cantemir, şi care a rămas în istoria familiei drept „cel Bătrân“.

Constantin a avut un destin excepţional, în sensul că şi-a depăşit condiţia socială până a ajuns în
cea mai înaltă treaptă – i-a lăsat în urmă pe toţi acei strămoşi pierduţi în destinele ţărăneşti sau
de mici moşieri. A fost primul mare Cantemir. S-a născut în Silişteni, în 1612, iar după moartea
tatălui, în 1627, a plecat în lume. Mai precis, şi-a petrecut tinereţea ca mercenar la polonezi, sub
voievozii Vladislav şi Ioan Cazimir din neamul Vasa. S-a întors în Moldova când deja împlinise 32
de ani şi avea întreg corpul brăzdat de cicatrici groase, de sabie neşlefuită bine. În ţară, cariera
militară strălucită l-a ajutat să ajungă în rândurile boierilor mari, cu dregătorii din ce în ce mai
importante, precum cea de vornic de Bârlad, armaş, serdar şi Mare Clucer.

A început să fie bine privit şi de Sublima Poartă, şi mai ales de Marele Vizir, pentru că era un bun
strateg militar şi cunoştea multe limbi străine, şi în special tătara. Alta era problema lui – punctată
de cronicarul moldovean Ion Neculce: „şi om prost, mai de gios, că nici carte nu ştie“. Asta n-a
avut prea mare importanţă în anul 1685, când s-a urcat pe tron, în ciuda faptului că avea o vârstă
înaintată, avea 73 de ani. Ba chiar a primit caftanul de domnitor de la însuşi Soliman Paşa,
comandantul turcilor, înainte ca Poarta să-i confirme domnia şi să-i trimită însemnele de putere.
În plus, pentru că s-a pronunţat împotriva domniilor fanariote, în ciuda afinităţii pentru otomani,
Constantin a fost susţinut la domnie şi de domnul valah, Şerban Cantacuzino.

Miron Costin cel hiclean

Acelea nu erau vremuri liniştite în politica principatelor. Iar domnia sa a fost predictibilă: a jucat ca
un saltimbanc pe sârmă, într-un un exerciţiu de echilibristică între otomani şi ruşi. Nimic notabil
nu s-a petrecut. Numai că numărul său a fost îngreunat de marii boieri din ţară, care încercau să-i
destabilizeze echilibrul acesta – unii doreau o alianţă politică cu Austria, alţii, cu Polonia. Au avut
sorţi de izbândă primii, aşa că gruparea adversă, înfrântă, a fost pedepsită aspru. Cu moartea,
mai precis. Această grupare îi avea în frunte pe cronicarul Miron Costin şi pe fratele acestuia,
Velicico – vasăzică aceştia erau prieteni buni cu Ioan Sobieski. Marele cronicar al vremurilor a
fost acuzat de hiclenie, adică de trădare – termenul venea pe filieră otomană – şi a fost decapitat
fără judecată, la Roman, în drumul spre Iaşi, în anul 1691. Aceasta avea să rămână marea pată
neagră din istoria domniei lui Constantin Cantemir.

Spre sfârşitul domniei, Constantin Cantemir a mai avut o singură dorinţă: să facă succesiunea la
tron ereditară. Marile puteri vecine nu i-au îndeplinit acest vis în scris, prin tratatele semnate, însă
domnitorul, când s-a aflat pe patul de moarte, le-a spus boierilor din jurul său să-l urce pe tron pe
unul dintre fiii săi, care-o fi mai vrednic.

Bir pe foc
Voinţa i-a fost îndeplinită. După doi ani de la moartea sa, a urcat pe tron Antioh Cantemir, cel mai
mare dintre fiii săi. Preluarea puterii nu s-a făcut uşor. A fost nevoie de o mică acţiune
conspirativă. Împreună cu Dimitrie, fratele său, a uneltit abil împotriva domnitorului Constantin
Duca, cel care preluase tronul în defavoarea lui Dimitrie. Fraţii Cantemir au avut câştig de cauză,
Duca a fost mazilit. Antioh era domn bine privit, cronicarul Ion Neculce spunea despre el că „era
om mare la trup, cinstit, chipeş, la minte aşezat, judecător drept“. Prima sa domnie a fost marcată
de semnarea Tratatului de la Karlowitz (1699), care a consemnat începutul destabilizării
Imperiului Otoman. În al doilea mandat de voievod (1705-1707), Antioh a fost antipatizat de
popor, pentru că a impus un regim drastic de biruri – printre care s-a numărat şi fumăritul, adică
un bir pentru fiecare casă cu sobă şi coş de fum, în care se făcea focul.

În secolele ce au urmat, neamul Cantemireştilor s-a răspândit prin toată Europa. Mai ales în
secolul al XVIII-lea, mulţi au ales să trăiască în Imperiul Rus, în Franţa şi în Marea Britanie. Cei
care au rămas pe pământ românesc s-au înrudit cu familiile de mari boieri de aici – relaţia cu
Cantacuzinii fiind cea mai notabilă, dar şi cu Sturdza, Rosetti, Ghica, Balş, Callimachi.

Singura ctitorie bisericească a Cantemirilor

Biserica Mera (foto) se află în judeţul Vrancea, pe malul stâng al văii Milcovului, în apropiere de
oraşul Odobeşti. Este, probabil, conform opiniilor unor specialişti, cel mai valoros monument
istoric din judeţ. Mănăstirea a fost ridicată în secolul al XVII-lea, pe moşia boierilor Moţoc, însă în
primii ani ai veacului următor, Antioh Cantemir, fiul domnitorului Constantin, a ctitorit un nou lăcaş
bisericesc pe locul celui vechi. Şi aceasta a fost singura întreprindere de acest fel a familiei
Cantemir.

De fapt, după construire, în 1686, mănăstirea a fost închinată domnitorului Constantin Cantemir
de către familia Moţoc, care rămăsese fără posibilităţi de a o mai întreţine şi s-a mutat din zonă.
Când a murit Constantin, a fost înmormântat la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, însă Antioh a
considerat mai potrivit să transforme mănăsitrea de la Mera într-o necropolă a familiei Cantemir,
aşa cum obişnuiau să aibă toate marile familii boiereşti. Aşa că edificiul a fost modernizat,
biserica, cloptniţa şi zidul împrejmuitor fiind construite din piatră, iar osemintele domnitorului au
fost mutate aici.