-Sanatate, i-am spus cand am auzit stranutul ei si apoi oftatul plin de durere.

Stiam ca ii displace sa fie

racita si ca raceala o oboseste din ce in ce mai tare.
-Multumesc, mi-am raspuns, caci asa e frumos, sa multumesti cand primesti un gand bun. Acum nu stiu
daca a fost cu adevarat un gand bun sau mi-a spus din reflex, dar imi place sa cred ca oamenii imi ureaza
lucruri bune din bunatate. Chiar daca acei multi oameni sunt eu.
-Cum te simti? am intrebat-o, caci nu stiam la ce sa ma mai astept. Poate avea nevoie de medicamente,
ori poate de o cana cu ceai cald, de fructe de padure, preferatul ei, ori poate de o patura in plus, desi,
sincer vorbind, era ingropata sub perne si paturi. Poate avea nevoie de o imbratisare, dar asta nu ii
puteam oferi.
-Ma simt bine, i-am raspuns mecanic. Stiam ca oricum stia ca nu sunt bine si ca nu am ce sa-i cer din lista
pe care mi-o poate oferi.
-Ce diagnostic ti-a pus doctorul?
-Nebunie, am soptit incet. Mi-a spus ca vorbesc prea mult cu tine draga mea constiinta si ca astfel mi-am
pierdut, printre niste file a timpului, sanatatea mintala. Sunt singura si nu am leac.
-Atunci sanatate!