Bivolul şi coţofana Câinele şi căţelul

de George Topârceanu de Grigore Alexandrescu

Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros, „Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
Se plimba o coţofană Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Când în sus şi când în jos. Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc: De se trag din neam mare,
– Ah, ce mare dobitoc! Asta e o-ntâmplare:
Nu-l credeam aşa de prost Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Să ia-n spate pe oricine… Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
Ia stai, frate, că e rost Este egalitate.
Să mă plimbe şi pe mine! Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt, Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
Se piteşte la pământ C-o am de bucurie
Şi de-odată – zdup! – îi sare Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Bivolului în spinare… Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit. Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit, Căţelu Samurache, ce şedea la o parte
Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi Ca simplu privitor,
Să-l răstoarne, Auzind vorba lor,
Să-l ia-n coarne Şi că nu au mândrie, nici capriţii deşarte,
Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi. S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
– Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că „Gândirea voastră – zise – îmi pare minunată.
sunt mort? Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.”
Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport – „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson, plin de
Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni mânie.
Şi de alte spurcăciuni… Noi, fraţii tăi, potaie!
Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să- O să-ţi dăm o bătaie
mi faci? Care s-o pomeneşti.
Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci, Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate, Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?”
Să te port degeaba-n spate?… – „Dar ziceaţi…” – Şi ce-ţi pasă ţie? Te-ntreb eu
ce ziceam?
Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”

Acestea între noi adesea o vedem,

Şi numai cu cei mari egalitate vrem.