Vesmintele diaconului

Regulile inscrise in Liturghier stabilesc ca diaconul si preotul, aflandu-se in altar

dupa terminarea rugaciunilor pregatitoare pentru intrarea in oficiu, se imbraca cu
vesmintelesfinte ce sunt randuite pentru treapta ierarhica a fiecaruia dintr-insii.
Astfel, diaconul, tinand pe bratul drept stiharul, orarul si manecutele, cere mai intai
binecuvantarea preotului, iar dupa ce a obtinut-o, se imbraca, incepand cu stiharul,
sarutand semnul crucii de pe el si recitand din Liturghier textul corespunzator acestei
lucrari.

Stiharul este un vesmant cu maneci, cazand drept

pana la picioare, analog poderesului lui Aaron si al
fiilor sai (les. 30, 27). El deriva, fara modificari
insemnate, din vechea tunica greco-romana.

Din toate documentele, in care se gaseste mentionat,

reiese ca in vechime stiharul se confectiona din panza
sau tesatura alba de in. Mai tarziu s-a introdus si
obiceiul stiharelor de culoare rosie, dar numai pentru
cele care se purtau de arhiereu, ca un semn de
distinctie. In timp s-a ajuns la obiceiul din uzul de
astazi ca, pentru stihare, sa se intrebuinteze materiale
de orice culoare.

Stiharul este un vesmant comun celor trei trepte ierarhice. Cel diaconesc, fiind un
vesmant exterior, se face dintr-o stofa compacta si bogat ornamentata.

In ceea ce priveste semnificatia simbolica a stiharului, putem spune ca imbracarea

lui semnifica sfintenia si curatia naturii umane asumata de Fiul lui Dumnezeu. Ea
aminteste lumina de la Schimbarea la fata pe muntele Taborului, cand hainele Sale
«s-au facut stralucitoare si albe precum e zapada» (Marcu 9, 3), precum si giulgiul
cel curat cu care a fost infasurat Trupul ,Sau, cand a fost pus in mormant.

Orarul - Peste stihar, diaconul pune orarul. Acesta este o fasie lunga, care se asaza
pe umarul stang si, dupa obiceiul luat de prin veacul al XVIII-lea, capatul din fata se
petrece in diagonala peste piept si, trecandu-l pe sub bratul drept, este adus prin spate
iarasi peste umarul stang, atarnand astfel acest capat in fata, iar celalalt pe spate. Fara
aceste vesminte, diaconul nu poate lua parte la savarsirea nici unui serviciu religios.

In legatura cu originea lui, orarul este pus in analogie cu acea panza pe care seful
sinagogii o agita de pe un loc mai ridicat, pentru a indica poporului sa raspunda
«amin», dupa lecturi.

O alta explicare data originii lui - forma stilizata a vechiului orarium din costumul
roman, o panza de in, in felul unui servet sau stergar, o batista, ce se intrebuinta de
persoanele de un anumit rang pentru stergerea gurii si a sudorii de pe fata. Facea deci
la origine serviciul de sudarium, a carui varianta era mappa. Orarul intrase in intre-
buintarea ambelor sexe, fiind purtat in jurul gatului, ca o cravata de catre barbati, iar
de femei, ca un fel de sal sau basma, ca protectie impotriva frigului neasteptat si a
arsitei soarelui. Sudarium si mappa se purtau insa pe bratul stang, capetele acestei
panzaturi atarnand in jos.

Intrebuintarea lor era un uz nedespartit de functia de orator si de cea de cantaret,

intrucat acestia se serveau de ele si in special de orar pentru a se sterge de sudoare si
a-si menaja vocea. Utilitatea lor se gasea deci la locul ei si in cultul crestin, in
legatura cu chemarea de slujitori si predicatori a membrilor clerului. In viata civila,
ele erau acordate ca semn de distinctie unora dintre functionarii imperiali, ajungand
cu vremea piese ale costumului de ceremonii si insigna a costumului consulilor,
servind ca mijloc pentru a da unele semnale ori dispozitii. Se crede ca si Biserica,
urmand acest exemplu, a introdus orarul intre vesmintele liturgice, pentru a
diferentia gradele ierarhice in serviciul divin.

S-a presupus de asemenea ca romanii, cand participau la ospete ca invitati, isi

aduceau fiecare cu sine mappa, spre a le servi pentru sters. Imitand aceasta practica
din viata casnica, primii crestini ar fi luat obiceiul sa faca la fel cand veneau la masa
euharistica. De aici s-ar fi ajuns in cele din urma la instituirea orarului pentru diaconi,
spre a sterge gura credinciosilor dupa Sfanta impartasire.

In intrebuintarea cultului, orarul a intrat insa cu mult mai inainte in Biserica

Rasariteana decat in cea din Apus. La Roma, a fost consacrat ca atare abia prin
veacul al IX-lea , al X-lea, dupa ce fusese acceptat in veacurile precedente de
Bisericile din Galia si Spania, sub influenta Orientului. In Rasarit, s-ar putea spune
ca orarul era un vesmant diaconesc deja inainte de jumatatea veacului al IV-lea,
deoarece in a doua jumatate a acestui veac, Sinodul de la Laodiceea, prin canoanele
22 si 23, interzice obiceiul luat de ipodiaconi, de citeti si de psalti de a purta orarul
diaconesc pe umar. Astazi, orarul este folosit si de membrii clerului inferior, dar nu
pe umar, ci incins peste ambele capete incrucisate in fata, in felul in care il asaza
diaconii insisi inainte de momentul impartasirii (in timpul Rugaciunii Domnesti).

Incingerea si incrucisarea orarului in timpul Rugaciunii Domnesti, in vederea apro-

pierii de Sfintele Taine, pentru impartasire, sunt privite ca un simbol prin care
diaconul «aminteste umilinta aratata de Mantuitorul, cand a spalat si a sters
picioarele ucenicilor Sai». In acest caz, orarul ar simboliza stergarul cu care
Mantuitorul era incins la Cina cea de Taina, cand a spalat si a sters picioarele
ucenicilor (Ioan 13, 5).

Manecutele sau rucavitele

Invesmantarea diaconului pentru slujba Liturghiei se incheie cu punerea
manecutelor, dupa ce le saruta peste semnul crucii de pe ele, intai pe cea din dreapta
si apoi pe cea din stanga. Manecutele sunt proprii atat preotului cat si arhiereului, cu
deosebirea ca acestia le pun peste capatul manecilor stiharului, strangandu-le cu ele,
spre a nu fi stingheriti in lucrarile sfinte, iar nu ca diaconii, peste mansetele
reverendei si deci pe sub manecile stiharului. La celelalte servicii divine, manecutele
nu sunt obligatorii pentru imbracamintea diaconului.

Desi Liturghierul prevede si pentru diaconi recitarea rugaciunilor respective la

punerea fiecarei manecute, totusi mentionarea manecutelor este omisa din formula
prin care diaconul cere la inceput binecuvantarea preotului pentru imbracare
(«Binecuvinteaza, stapane, stiharul dimpreuna cu orarul»). Explicatia trebuie
cautata, desigur, in faptul ca dreptul de a purta manecute fiind acordat diaconilor mai
tarziu. Este de observat totusi ca originea acestui obiect al costumului liturgic este
mai obscura decat a celorlalte vesminte sacerdotale. Caci, fara indoiala, nu se poate
admite ca manecutele ar deriva din acel stergar purtat pe mana, numit mappa, cum
presupun unii autori apuseni si chiar rasariteni, precum nici din manusile pe care le
purtau imparatii cand intrau in altar pentru a primi Sfanta Euharistie. Cert este ca
manecutele au constituit la inceput unul din articolele exclusiv ale costumului
imparatilor bizantini. Acestia au acordat si patriarhilor, ca o distinctie, dreptul de a
le purta, favoare care s-a extins mai in urma si la episcopi. Membrii inaltei ierarhii
le-au trecut mai tarziu si demnitarilor bisericesti, iar cu timpul manecutele au ajuns
comune preotilor, precum si arhidiaconilor. Pana in veacul al XV-lea, diaconii inca
nu ajunsesera sa se foloseasca de rucavite, caci Simion, arhiepiscopul Tesalonicului,
nu le mentioneaza in scrierile sale decat intre vesmintele arhiereului si preotului . El
se exprima categoric chiar : «Diaconul are stihar si orar». Ulterior, poate prin veacul
al XVII-lea, ele s-au generalizat la toti diaconii.

Asa precum rezulta din spiritul textelor ce se recita la punerea lor (les. 15, 6 si Ps.
118, 73), manecutele simbolizeaza in general puterea intaritoare data de Dumnezeu
liturghisitorilor de a savarsi toate cele ale serviciului divin.
Vesmintele preotului

Epitrahilul originea lui este aceeasi ca si a orarului. Schimbarea orarului in epitrahil

la preot si arhiereu, prin trecerea lui si peste umarul drept, spre a-l purta astfel pe
dupa gat, iar nu numai pe umarul stang, ca diaconul, este marcarea puterii in plus,
acordata prin hirotonie ultimelor doua trepte ierarhice, de a savarsi Sfintele Taine si
celelalte ierurgii.

Epitrahilul este un vesmant liturgic absolut indispensabil preotului si arhiereului la

orice serviciu religios. La unele din acestea, preotul il insoteste si de felon, iar
arhiereul de omofor, asa precum este stabilita randuiala bisericeasca pentru fiecare,
in Evhologhiu.
 Simbolismul epitrahilului urmeaza directiile indicate
de Sfantul Gherman I, patriarhul Constantinopolului, si
de Simion,arhiepiscopul Tesalonicului. Pornind pe de o
parte de la faptul ca epitrahilul este purtat pe dupa
grumaz, i se atribuie semnificatia jugului (sarcinii) -
slujirea pana lajertfa. In sfarsit, sensul cel mai
corespunzator deriva din insasi intrebuintarea
epitrahilului, si anume ca el simbolizeaza harul coborat
de sus asupra preotului si puterea dobandita astfel de a-
l comunica credinciosilor prinSfintele Taine si alte
ierurgii, de unde a si intrat in practica obiceiul de a-l
pune pe capul crestinilor la anumite servicii, asa precum odinioara Sfintii
Apostoli isi puneau mainile pe capetele lor. Acest sens este, de altfel, in concordanta
cu rugaciunea ce se rosteste de preot si de arhiereu la punerea epitrahilului :
"Binecuvantat este Dumnezeu cel ce varsa harul Sau peste preotii Sai, ca mirul pe
cap, ce se coboara pe barba, pe barba lui Aaron, ce se pogoara pe marginea
vesmintelor lui" (Ps. 132, 2-3) .

Asa precum face la imbracarea oricaruia din celelalte vesminte liturgice, preotul si
arhiereul binecuvinteaza epitrahilul, sarutand apoi semnul crucii din partea lui de
sus, mai inainte de a-l aseza pe dupa grumaz, cu recitarea rugaciunii respective din
Liturghier.

Braul - este o fasie sau un cordon, preotul si episcopul isi fixeaza cu el stiharul si
epitrahilul, in jurul mijlocului. Folosirea braului a aparut din necesitatea practica de
a se asigura prin el comoditatea in miscari, in cursul lucrarilor.

In cursul istoriei, braul se gaseste mentionat de mai multe ori, dar inainte de veacul
al IX-lea, aceste date se refera atat la cingatoarea din costumul profan sau zilnic cat
si la cea din costumul monahilor, asa precum se constata in regulile lui Ioan Casian
si in cele ale Sfantului
Benedict. Pe temeiul functiei de sustinere pe care o indeplineste in general braul sau
cingatoarea, acesta a capatat in erminia liturgica o aplicare morala, fiind privit ca
simbol al infranarii si stapanirii simturilor. Cu alte cuvinte, braul inchipuie puterea
data de Mantuitorul preotilor ca sa invinga poftele trupesti, spre a sluji in stare de
curatieSfanta Liturghie. Braul arata, zice Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, "si
lucrarea de slujire, caci cel ce slujeste se incinge" si "inchipuieste... puterea cea data
preotului de la Dumnezeu peste mijlocul lui", asa precum insusi liturghisitorul
marturiseste prin rugaciunea pe care o rosteste atunci cand se incinge : "Binecuvantat
este Dumnezeu Cel ce ma incinge cu putere si a facut fara prihana calea mea, Cel ce
intocmeste picioarele mele ca ale cerbului si peste cele inalte ma pune" (Ps. 17, 35-
36).

Dupa ce s-au incins cu braul, preotii carora li s-au acordat de chiriarhul lor ranguri
onorifice (in Biserica Ortodoxa Romana, incepand cu cel de sachelar) pentru merite
deosebite pastorale.

Bedernita sau epigonatiul - aceasta este o bucata rombica de stofa pretioasa, aplicata
pe un carton imbracat, iar in mijloc avand o cruce ori chiar o icoana brodata sau
pictata. Epigonatiul se poarta in partea dreapta, atarnat cu un snur fie pe dupa gat,
fie de brau in asa fel ca sa bata peste genunchi.

Se intelege deci ca epigonatiul nu este propriu-zis un vesmant, ci un semn distinctiv,

care face parte de fapt din costumul arhieresc, fiind acordat, precum am spus,
numai anumitor preoti.

In ceea ce priveste originea, parerile inclina in general sa vada in epigonatiu o

transformare a vechii mappa, adica a acelei batiste sau stergar ce se purta pe bratul
stang in costumul de gala greco-roman.. El pare sa fi fost deci un stergar pe
careepiscopii Bisericii de Rasarit il purtau la brau in partea dreapta, folosindu-se de
el cu ocazia spalarii picioarelor in Joia Mare, la stergerea picioarelor, in amintirea
acestui act de smerenie indeplinit de Mantuitorul la ultima Cina cu ucenicii Sai.
Incetand cu vremea aceasta practica, panza respectiva s-a transformat, desigur, intr-
o podoaba sau insigna decorativa a arhiereului, luand forma rombica de astazi.
Bedernita a capatat, precum era si firesc, si o semnificatie simbolica, intemeiata, s-
ar putea spune, pe pozitia, locul si felul in care este purtata. in rezumat, ea este privita
ca un simbol de putere si de autoritate, dar indeosebi inchipuind "sabia spirituala,
care este cuvantul lui Dumnezeu" (Efes, 6, 17), cu care arhiereul si preotul trebuie
sa fie intrarmati pentru biruinta imparatiei lui Dumnezeu, prin adevar, blandete si
dreptate. De altfel, sensul este confirmat de insusi textul rugaciunii ce se recita la
punerea epigonatiului : "incinge sabia ta peste coapsa ta, cu podoaba si frumusetea
ta" (Ps. 44, 4-6).

Felonul. El este un vesmant lung si fara maneci, ca un fel de pelerina. Nu este greu
sa se recunoasca originea felonului sacerdotal in paenula romana sau in felonul de
la greci.

Impreuna cu stiharul, felonul este unul din cele mai vechi vesminte liturgice, mai
ales ca el facea parte din costumul clericilor in viata din afara, precum se vede din
Epistola a doua catre Timotei (4, 13) si din alte scrieri de mai tarziu. Se admite insa
ca felonul a capatat o consacrare exclusiv liturgica, dupa ce Biserica a intrat in epoca
de libertate.

In Biserica Ortodoxa nu exista un rit strict al culorilor formulat oficial, ca in Biserica

Romano-Catolica, unde sunt admise cinci culori liturgice (alb, rosu, verde, violet si
negru).

Preotii care au rangul de iconom-stavrofor isi pun dupa aceea pe dupa gat, crucea,
care este un semn de distinctie acordat de episcop pentru vrednicia lor. Crucea
pectorala este de fapt o concesie episcopala, deoarece purtarea ei constituie in chip
obisnuit un privilegiu al arhiereului.

Imbracarea preotului pentru Sfanta Liturghie se incheie propriu-

zis prin punerea felonului. Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, spune ca
imbracarea arhiereului in sfintele vesminte inseamna sfanta intrupare a
Mantuitorului.

Manecutele sau rucavitele

Manecutele sunt proprii atat preotului cat si arhiereului, cu deosebirea ca acestia le
pun peste capatul manecilor stiharului, strangandu-le cu ele, spre a nu fi stingheriti
in lucrarile sfinte, iar nu ca diaconii, peste mansetele reverendei si deci pe sub
manecile stiharului. Este de observat totusi ca originea acestui obiect al costumului
liturgic este mai obscura decat a celorlalte vesminte sacerdotale. Caci, fara indoiala,
nu se poate admite ca manecutele ar deriva din acel stergar purtat pe mana, numit
mappa, cum presupun unii autori apuseni si chiar rasariteni, precum nici din
manusile pe care le purtau imparatii cand intrau in altar pentru a primi Sfanta
Euharistie. Cert este ca manecutele au constituit la inceput unul din articolele
exclusiv ale costumului imparatilor bizantini. Acestia au acordat si patriarhilor, ca o
distinctie, dreptul de a le purta, favoare care s-a extins mai in urma si la episcopi.
Membrii inaltei ierarhii le-au trecut mai tarziu si demnitarilor bisericesti, iar cu
timpul manecutele au ajuns comune preotilor, precum si arhidiaconilor. Pana in
veacul al XV-lea, diaconii inca nu ajunsesera sa se foloseasca de rucavite, caci
Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, nu le mentioneaza in scrierile sale decat
intre vesmintele arhiereului si preotului . El se exprima categoric chiar : "Diaconul
are stihar si orar". Ulterior, poate prin veacul al XVII-lea, ele s-au generalizat la toti
diaconii.

Asa precum rezulta din spiritul textelor ce se recita la punerea lor (les. 15, 6 si Ps.
118, 73), manecutele simbolizeaza in general puterea intaritoare data de Dumnezeu
liturghisitorilor de a savarsi toate cele ale serviciului divin.