Facultatea de Stiinta ºi Ingineria Alimentelor Anul universitar 2007 - 2008

Catedra Bioinginerii în I.A. Semestrul I

Disciplina:

OPERATII UNITARE ÎN ALIMENTAÞIE PUBLICÃ ªI AGROTURISM

CURS 2
1.1. Metoda π - Exemplu
1.2. Bazele teoriei similitudinii
1.2.1. Definiþie. Forme de similitudine
1.2.2. Invarianþi ºi criterii de similitudine
1.2.3. Teoremele similitudinii
1.2.4. Criterii de similitudine în studiul fenomenelor de transfer
1.2.4.1. Criterii de similitudine în transferul de impuls
1.2.4.2. Criterii de similitudine în transferul de cãldurã
1.2.4.3. Criterii de similitudine în transferul de substanþã
1.3. Modelare. Modele
1.4. Analiza fenomenelor de transfer prin metoda bilanþurilor
1.4.1. Terminologie
1.4.2. Moduri de prezentare a procesului tehnologic

1.1. Exemplu de aplicare a etapelor teoremei π

Utilizând analiza dimensionalã sã se determine relaþia dintre parametrii semnificativi care intervin în
curgerea izotermã în regim staþionar a unui fluid incompresibil într-o conductã dreaptã, orizontalã, de
secþiune constantã.
Mãrimile fizice implicate stabilite prin analiza fenomenului sunt prezentate în tabelul urmãtor:

Tabelul 1.2. Mãrimi fizice ºi ecuaþii de dimensiuni

Mãrimi fizice Notaþie Ecuaþia de dimensiuni

Cãderea de presiune ∆pf ML-1 T-2
Viteza medie a fluidului w LT-1
Diametrul conductei d L
Densitatea fluidului ñ ML-3
Vâscozitatea fluidului ç ML-1 T-1
Lungimea conductei l L
Rugozitatea conductei e L

Expresia analiticã a fenomenului este:

f (∆pf , w, d, ñ, ç, l, e) = const. (1.27)
Se aplicã teorema ð:
m=7 ; u=3 ⇒ n = m - u = 7 - 3 = 4 (grupuri adimensionale)
Se aleg:
– mãrimi directoare: ∆pf, ç, l, e
1
– mãrimi determinante: w, d, ñ care conþin împreunã trei mãrimi funda- mentale (l, m, ô)
Conform teoremei ð ecuaþia (1.27) se reduce la forma:
f (ð1 , ð2 , ð3 ,, ð4 ) = const. (1.28)
Grupurile adimensionale formate sunt:

π 1 = ∆p f ⋅ wα 1 ⋅ d β 1 ⋅ ρ γ 1
α2 β2 γ2
π2 =η ⋅ w ⋅ d ⋅ρ
α3 β3 γ3
π3 = l ⋅ w ⋅d ⋅ρ (1.29)
α4 β4 γ4
π 4 = e ⋅w ⋅d ⋅ρ
Dimensional:
[ð1 ] = L0 ·M0 ·T0 = M·L–1 ·T–2 ·(L·T–1 )á1 ·Lâ1 ·(M·L–3 )ã1 (1.30)
Din condiþia de omogenitate: 1 + ã1 = 0
–1 + á1 + â1 – 3ã1 = 0
–2 – á1 = 0
⇒ á1 = –2; â1 = 0; ã1 = –1 deci:

∆p f
π1 = = Eu (1.31)
ρ⋅w 2
în care Eu este criteriul de similitudine Euler ce reprezintã influenþa forþelor
de inerþie ºi a celor de presiune asupra curgerii.
În mod asemãnãtor:
[ð2 ] = L0 · M0 · T0 = M · L–1 · T–1 · (L · T–1 )á2 · Lâ2 · (M · L–3 )ã2 (1.32)
1 + ã2 = 0
–1 + á2 + â2 - 3ã2 = 0
–2 – á2 = 0
⇒ á2 = –1 ; â2 = – 1 ; ã2 = –1
Deci:
η w⋅d ⋅ ρ
π2 = = Re− 1 sau Re = (1.33)
w⋅d⋅ ρ η
în care: Re este criteriul de similitudine Reynolds ce caracterizeazã curgerea ºi reprezintã influenþa
vâscozitãþii asupra curgerii.
În mod asemãnãtor, pentru grupurile adimensionale ð3 ºi ð4 se obþine:
l
π3 = (1.34)
d
e
π4 = (1.35)
d
care sunt simplecºi ºi care se puteau forma de la început.

Astfel, forma generalã a funcþiei care descrie curgerea fluidelor este:

2
  ∆p f l e
f  , Re, ,  = const.
 ρ ⋅w
2 d d
sau
∆pf l  e
b c
= K ⋅ Re ⋅   ⋅  
a
(1.36)
ρ ⋅w 2 d  d 

1.2. BAZELE TEORIEI SIMILITUDINII

1.2.1. Definiþie. Forme de similitudine

Fenomenele naturale sunt dirijate de legi obiective fixe ºi generale, cunoscute sau încã necunoscute. În
majoritatea cazurilor pentru definirea fenomenului se recurge la experimentare. Cel mai bun mod de a
concepe ºi conduce experimentarea este acela care ne permite descoperirea legilor generale care
guverneazã fenomenul. Relaþiile astfel obþinute pot fi extrapolate devenind relaþii valabile pentru un
domeniu mai extins decât cel cercetat pe cale experimentalã. O cercetare astfel condusã se poate realiza
numai prin respectarea a ceea ce se înþelege prin similitudine .
Similitudinea, ca ºi analiza dimensionalã, studiazã mijloacele prin care rezultatele obþinute cu ajutorul
unui model experimental pot fi transpuse la o altã scarã.
Generalizarea rezultatelor obþinute cu modele experimentale (aparatura de dimensiuni reduse) este
posibilã numai pentru fenomene asemenea sau similare . În limbajul curent, asemãnarea se opreºte la
figuri geometrice cu laturi proporþionale ºi unghiuri egale.
Similitudinea reprezintã o generalizare în fizicã a asemãnãrii geometrice, extinzând asemãnarea
geometricã la asemãnarea fenomenelor fizice.
Se numesc fenomene asemenea sau similare acelea în care raportul mãrimilor caracteristice ºi similare
este constant. Acest raport, care este un parametru adimensional este numit constantã de similitudine
(raport de asemãnare, coeficient de scarã).

Pornind de la definiþia similitudinii se definesc urmãtoarele forme ale similitudinii:

a) Similitudinea geometricã. Douã sau mai multe figuri geometrice sunt asemenea, atunci când
unghiurile plane sau solide sunt egale ºi laturile omologe sunt proporþionale:
l 1I l 2I l 3I
= = = cl (1.37)
l 1II l 2II l 3II
în care:
l1 I, l2 I, l3 I reprezintã dimensiunile liniare ale primei figuri;
l1 II, l2II, l3II - dimensiuni liniare ale celei de-a doua figuri;
cl - constantã de similitudine, raport de asemãnare sau coeficient de scarã.
Dacã cl este constanta de similitudine a dimensiunilor liniare (lungimi), constanta de similitudine a
suprafeþelor va fi:

AI l 1I l 2I
II = II ⋅ II = c l
2
(1.38)
A l1 l 2
b) Similitudinea cinematicã este asiguratã prin asemãnarea geometricã a traiectoriilor ºi
proporþionalitatea vitezelor corespunzãtoare a douã sau mai multe miºcãri:
3
 lI wI
= cl ; = cw (1.39)
l II w II
în care: cw este coeficient de scarã pentru viteze.
În fenomenele cinematice mai intervin ºi alþi parametri: acceleraþia, debitul etc., pentru fiecare dintre ei
trebuind sã existe un coeficient de scarã constant.
c) Similitudinea dinamicã impune similitudinea cinematicã ºi un raport constant al forþelor care produc
miºcarea:

lI τI FI
= cl ; = cτ ; = cF (1.40)
l II τ II F II
în care: τI, τII sunt duratele (timpii) în cele douã fenomene asemenea;
FI, FII – forþele în fenomenele asemenea;
cτ – constanta de similitudine pentru timp;
cF – constanta de similitudine pentru forþã.
d) Similitudinea termicã impune în afara similitudinii dinamice ºi un raport constant al temperaturilor ºi
al fluxurilor termice în cele douã fenomene asemenea:

lI τI FI tI ΦI
= cl ; = cτ ; = cF ; = ct ; = cΦ (1.41)
l II τ II F II t II ΦII
în care: t I, t II sunt temperaturile în cele douã fenomene;
ΦI, ΦII – fluxurile termice în fenomenele similare;
ct – constanta de similitudine pentru temperaturi;
cΦ – constanta de similitudine pentru fluxuri termice.
e) Similitudinea transferului de substanþã impune în plus constanþa raportului concentraþiilor ºi a
fluxurilor de substanþã:

cI Φn I
= cc ; = cΦn (1.42)
c II Φn II

în care: Φ In , Φ IIn reprezintã fluxurile de substanþã în fenomenele similare;

cc - coeficient de scarã pentru concentraþiile molare;
cΦn - coeficient de scarã pentru fluxurile de substanþã.
Similitudinea este valabilã numai la acele fenomene care sunt de aceeaºi naturã (calitativ identice) ºi sunt
descrise analitic de ecuaþii identice ca formã ºi conþinut.
Atunci când ecuaþiile care descriu douã fenomene sunt identice ca formã, dar diferã din punct de vedere al
conþinutului fizic, fenomenele sunt considerate analoge (analogia fenomenelor de conducþie termicã ºi
difuzie).

f) Similitudinea completã a douã fenomene necesitã ca în toate punctele sau aspectele omologe mãrimile
fizice caracteristice sã fie asemenea.
Fie un fenomen reprezentat analitic printr-o relaþie de forma:
f 0 = f (a0 , b0 , c0 , …) (1.43)
în care: a0 , b0 , c0 , … sunt mãrimile fizice ce determinã fenomenul.
Se defineºte ca model al fenomenului original f 0 , un fenomen fizic f m :
fm = f (am , bm , cm , …) (1.44)

4
Cele douã fenomene fiind asemenea, constanta de scarã a fenomenului f este:

cf =
fo
fm
(
= f c a , c b , c c ,K ) (1.45)

în care:
a0 b0 c0
ca = ; cb = ; cc = (1.46)
am bm cm
sunt constantele de scarã pentru mãrimile analoge asemenea.
De obicei, similitudinea completã a unui fenomen este greu de realizat. Astfel, uneori, datoritã
dimensiunilor mici ale modelului, desfãºurarea fenomenului pe model este influenþatã ºi de mãrimi fizice
care nu au importanþã practicã pentru evoluþia fenomenului pe prototip. Aceste efecte poartã denumirea
de efecte de scarã ºi, pentru a le elimina, este indicatã construirea de modele cât mai mari posibil.

1.2.2. Invarianþi ºi criterii de similitudine

Constantele de similitudine au fost definite ca rapoarte de mãrimi din sisteme asemenea, fiind rapoarte
adimensionale. Dacã existã egalitatea rapoartelor:
l 1I l 2I
= = cl ,
l 1II l 2II
l 1I l 1II
atunci existã ºi egalitatea rapoartelor: = = il (1.47)
l 2I l 2II
în care i1 reprezintã un invariant de similitudine, fiind un raport de mãrimi dintr-un singur sistem.
Invariantul de similitudine este tot adimensional, ºi pentru fenomene asemenea are aceeaºi valoare ºi
pentru raportul mãrimilor similare din cel de-al doilea sistem.
Noþiunea de invariant de similitudine are un sens mai larg. Invarianþii pot fi:
• simplecºi, dacã invariantul este un raport de mãrimi de aceeaºi naturã;
• multiplecºi sau criterii de similitudine, dacã invariantul este exprimat prin rapoarte de mãrimi de
naturã diferitã, dar care respectã condiþia de adimensionalitate.
De exemplu, în similitudinea cinematicã:

wI lI l II
= cw ; w = I;
I
w = II
II

w II τ τ
lI lI
wI
= τ I = l II = cl ; ⇒ c = cl ; sau cw⋅ cτ = 1
w
wII l II τI cτ cτ cl (1.48)

τ II τII
Ecuaþia (1.43) este relaþia de dependenþã între coeficienþii de scarã, care se mai poate scrie:

w I ⋅τ I w II ⋅ τ II
w ⋅τ
= sau = const. (1.49)
lI l II l

5
Relaþia (1.48 indicã faptul cã, în fenomene similare, existã grupuri adimensionale (multiplecºi, criterii)
care au valoare constantã.
Invarianþii de similitudine, indiferent cã sunt simplecºi sau criterii de similitudine, pentru sistemele
asemenea trebuie sã aibã aceeaºi valoare.
Criteriile de similitudine se pot obþine pentru orice fenomen fizic; se determinã din esenþa fenomenelor ºi
au sens fizic. Deducerea criteriilor de similitudine se poate face pe trei cãi:
• din funcþiile cele mai generale care caracterizeazã un fenomen, folosind analiza dimensionalã,
respectiv teorema ð;
• din ecuaþiile care descriu fenomenul , aplicând teoremele similitudinii;
• cu ajutorul ecuaþiilor diferenþiale, care descriu fenomenul, aplicând de asemenea, teoremele
similitudinii.
Criteriile de similitudine se noteazã, de obicei, cu iniþialele numelui unui savant care a lucrat în domeniu.

1.2.3. Teoremele similitudinii

Similitudinea ºi aplicarea ei în practicã se bazeazã pe trei teoreme.

Teorema I (teorema lui Newton) “Fenomenele similare au aceleaºi criterii de similitudine ºi criteriile de
similitudine au aceeaºi valoare”.
Teorema I face legãtura între constantele de similitudine ºi invarianþii de similitudine. Teorema poate fi
folositã la stabilirea criteriilor de similitudine din ecuaþii care descriu fenomene asemenea, fãrã sã se
recurgã la rezolvarea ecuaþiilor respective.
Deducerea criteriilor de similitudine, pornind de la o ecuaþie sub forma unui produs de mãrimi care
defineºte un fenomen, se realizeazã în modul urmãtor:
• pentru mãrimile care intervin în ecuaþia ce descrie o clasã de fenomene se stabilesc constantele de
similitudine (constante independente sau dependente), dacã în ecuaþia respectivã intervin mãrimi care
cer aceasta;
• fiecare mãrime care intervine în ecuaþie este înlocuitã cu constanta sa de similitudine, þinându-se cont,
în acelaºi timp, de puterea la care intervine fiecare mãrime;
• se trec toate constantele de similitudine într-o parte a egalitãþii ºi, ca o consecinþã, produsul
constantelor de similitudine este egal cu 1. Tot egal cu 1 este ºi raportul invarianþilor de similitudine
pentru sistemele asemenea ºi, ca o consecinþã, produsul constantelor de similitudine pentru sistemele
asemenea este egal cu raportul invarianþilor de similitudine;
• se trece de la constante de similitudine la invarianþi de similitudine. În acest scop, se înlocuiesc
constantele de similitudine cu raportul mãrimilor respective, apoi se separã de o parte ºi de alta a
egalitãþii mãrimile care aparþin celor douã sisteme asemenea. Pe aceastã cale se obþine, de o parte ºi de
alta a egalitãþii, produsul mãrimilor din acelaºi sistem, care este de fapt un criteriu de similitudine.
Asupra formei obþinute se pot face transformãri sau se pot înlocui unele mãrimi prin alte mãrimi
corelate, ca sã se aducã modul de scriere al criteriului la o formã adecvatã.
Exemplu:
Similitudinea dintre transferul de cãldurã prin convecþie ºi cel prin conducþie.
Egalitatea fluxurilor unitare transmise în stratul limitã:
dt
α ⋅∆t = λ ⋅ (1.50)
dl
Se stabilesc constantele de similitudine ºi se înlocuiesc în ecuaþie:

6
 1 c ⋅c ⋅c c ⋅c α l λI
cα ⋅ cT = cλ ⋅cT ⋅ ; ⇒ α T l = 1; ⇒ α l = 1; ⇒ ⋅ I ⋅ =1
cl cλ ⋅ cT cλ αI l λ
α ⋅l α I ⋅l I
= = Nu ( Nusselt ) (1.51)
λ λI

Teorema II (teorema lui Buckingham) “Orice funcþie care caracterizeazã un fenomen oarecare poate fi
prezentatã ca o funcþie de criterii de similitudine”.
Teorema permite transformarea ecuaþiilor diferenþiale în ecuaþii criteriale (ecuaþii în care variabilele sunt
criterii de similitudine). Forma implicitã a ecuaþiei criteriale se obþine cu ajutorul teoremei π a analizei
dimensionale.

(
f Cr , Cr , K , Cr
1 2 n
) = const . (1.52)

Ecuaþiile criteriale se obþin din ecuaþii diferenþiale, date ca sumã de termeni, pe aceeaºi cale pe care s-au
obþinut criteriile de similitudine, din ecuaþii sau ecuaþii diferenþiale date ca produs. Astfel:
• se stabilesc constantele de similitudine pentru toate mãrimile care intervin în ecuaþia diferenþialã;
• se înlocuiesc mãrimile cu constantele lor de similitudine, þinând seama de puterile la care intervin
mãrimile. Se obþine pe aceastã cale o ecuaþie de constante de similitudine reprezentatã sub forma unei
sume;
• asupra ecuaþiei de constante de similitudine se pot face orice operaþii (înmulþiri, împãrþiri cu constante
de similitudine), cu scopul de a aduce fiecare termen al sumei la o formã convenabilã (apropiatã de
forma unui criteriu de similitudine cunoscut);
• ecuaþia care este o sumã de termeni, în care sunt produse sau rapoarte de constante de similitudine, este
trecutã de la sumã la funcþie de termeni de constante;
• fiecare termen - fost termen al sumei - se poate trece de la constante de similitudine, prin înlocuirea cu
mãrimile respective, la invarianþi, aducând astfel fiecare termen al sumei sub forma unui criteriu de
similitudine.
Teorema III (teorema lui Kirpicev-Guhman) “Pentru ca douã fenomene sã fie asemenea este necesar ºi
suficient ca ele sã fie calitativ identice, iar criteriile de similitudine determinante, corespunzãtoare, sã
aibã aceeaºi valoare numericã”.
Pentru ca fenomenele sã fie calitativ identice, trebuie sã fie descrise de relaþii matematice care coincid,
exceptând constantele din relaþii.
Din aceastã lege rezultã necesitatea stabilirii criteriilor care cuprind mãrimi care intrã în condiþiile de
univocitate (unicitate). Aceste criterii se numesc determinante.
În ceea ce priveºte condiþiile de unicitate, ele sunt determinate prin particularitãþile de evoluþie a fiecãrui
fenomen individual ºi se compun din:
• proprietãþi geometrice, care caracterizeazã forma ºi dimensiunile sistemului în care are loc fenomenul;
• parametri fizici, care caracterizeazã proprietãþile fizice ale mediului care formeazã sistemul;
• condiþiile marginale (la limitã) care caracterizeazã particularitãþile desfãºurãrii fenomenului la
marginile sistemului;
• interacþiunile dintre sistemul examinat ºi mediul exterior;
• condiþiile iniþiale, care caracterizeazã particularitãþile desfãºurãrii procesului în timp.

Condiþiile de unicitate trebuie sã fie complet determinate matematic ºi pot fi exprimate sub forma unei
dependenþe funcþionale, sub forma unei ecuaþii diferenþiale sau sub forma unei valori numerice.

7
Dacã la ecuaþiile diferenþiale, care descriu în formã generalã o clasã de fenomene, adãugãm condiþiile de
unicitate ale fenomenului studiat, acest fenomen devine determinat univoc, adicã devine complet
determinat din punct de vedere matematic.
Astfel, condiþiile de unicitate separã fenomenul studiat din totalitatea de fenomene descrise de aceste
ecuaþii.
Avantajele folosirii criteriilor de similitudine ºi a ecuaþiilor criteriale:
• oferã posibilitatea sã se ajungã la relaþii generalizate, bazate pe experienþã;
• reduc semnificativ numãrul experimentelor necesare ajungerii la un rezultat corespunzãtor;
• criteriile de similitudine fiind adimensionale, valoarea lor este independentã de sistemul de unitãþi ºi de
unitãþile de mãsurã.

1.2.4. Criterii de similitudine în studiul fenomenelor de transfer

1.2.4.1. Criterii de similitudine în transferul de impuls

Criteriile de similitudine des utilizate în studiul transferului de impuls (cantitãþii de miºcare) sunt:
w ⋅l ⋅ ρ
Re = Reynolds (1.53)
η
în care:
Re este criteriul Reynolds: raportul între energia cineticã ºi energia de frecare sau raportul dintre forþele
de inerþie ºi forþele de vâscozitate;
w – viteza de deplasare a fluidului, în m/s;
l – lungimea (dimensiunea geometricã caracteristicã), în m;
ñ – densitatea fluidului, în kg/m3 ;
ç – vâscozitatea dinamicã a fluidului, în Pa·s (raportul ç / ñ = í se numeºte vâscozitate cinematicã,
mãsuratã în m2 /s).
∆p
Eu = Euler (1.54)
ρ ⋅ w2
în care:
Eu este criteriul Euler: raportul între energia de presiune ºi energia cineticã, ia în considerare influenþa
presiunii asupra curgerii;
P – presiunea fluidului, în Pa.
w2
Fr = Froude (1.55)
g ⋅l
în care:
Fr este criteriul Froude: raportul dintre energia cineticã ºi energia potenþialã sau raportul dintre forþele de
inerþie ºi forþele de gravitaþie;
g – acceleraþia geavitaþiona lã, cu valoarea 9,81 m/s2 .
w ⋅τ
Ho = homocronism (1.56)
l
în care Ho este criteriul de homocronism: ia în considerare curgerea nestaþionarã a fluidului; în structura
sa conþine timpul.

În alte cazuri, în funcþie de tipurile de forþe care se manifestã, apar alte criterii care sunt caracteristice,
unele dintre ele fiind combinaþii ale altor criterii sau criterii cu simplecºi.

8
1.2.4.2. Criterii de similitudine în transferul de cãldurã

În studiul transferului de cãldurã se utilizeazã frecvent urmãtoarele criterii de similitudine:

α ⋅l
Nu = Nusselt (1.57)
λ
în care:
Nu este criteriul Nusselt, caracteristic convecþiei. El este o mãsurã a raportului dintre fluxul termic unitar
convectiv, caracterizat prin coeficientul parþial de transfer de cãldurã prin convecþie, á ºi fluxul termic
unitar conductiv din stratul limitã (ë/l);
á – coeficientul parþial de transfer de cãldurã prin convecþie, în W/(m2 ·K);
ë – conductivitatea termicã, în W/(m·K).
Deoarece conþine, în structura sa, coeficientul parþial de transfer de cãldurã prin convecþie, care nu poate
fi obþinut din condiþiile de unicitate, criteriul Nusselt este nedeterminant. De aceea se exprimã întotdeauna
printr-o funcþie de criterii determinante ale fenomenelor de transfer de cãldurã ºi este utilizat pentru
determinarea coeficientului á.
a ⋅τ λ ⋅τ
Fo = = Fourier (1.58)
l 2 ρ⋅ c p ⋅ D

în care:
Fo este criteriul de similitudine Fourier ce reprezintã raportul dintre timpul ô, care caracterizeazã ritmul
de variaþie a condiþiilor din mediul înconjurãtor ºi timpul l2 /a care caracterizeazã ritmul de variaþie a
câmpului termic al corpului considerat. Este un criteriu determinant pentru transferul de cãldurã în regim
nestaþionar.
a – difuzivitatea termicã, în m2 /s;
cp – capacitatea termicã masicã la presiune constantã, în J/(kg·grad);
D – coeficientul de difuziune, în m2 /s.
w ⋅l
Pé = Péclet (1.59)
a
în care Pé este criteriul de similitudine Péclet ce reprezintã o mãrime proporþionalã cu raportul dintre
transferul de cãldurã prin convecþie ºi transferul de cãldurã prin conducþie.

Deoarece difuzivitatea termicã, a, caracterizeazã ritmul de variaþie a temperaturii într- un fluid în miºcare,
criteriul Péclet reflectã modul în care este influenþatã evoluþia fenomenului de transfer termic de viteza de
curgere a fluidului, dimensiunile corpului ºi ritmul de egalizare a temperaturii în curentul de fluid.

ν η⋅cp ⋅ ρ η ⋅ cp
Pr = = = Prandtl (1.60)
a λ⋅ρ λ
în care Pr este criteriul de similitudine Prandtl, mãrime proprþionalã cu raportul dintre intensitatea
transferului de substanþã ºi intensitatea transferului de cãldurã.

9
1.2.4.3. Criterii de similitudine în transferul de substanþã

Cele mai importante criterii de similitudine întâlnite în studiul transferului de substanþã sunt:
k ⋅l
Sh = Sherwood (1.61)
D
în care:
Sh este criteriul de similitudine Sherwood care, din punct de vedere fizic reprezintã raportul dintre
transferul total de substanþã (prin difuziune molecularã ºi prin difuziune convectivã) ºi transferul de
cãldurã prin difuziune molecularã;
k – coeficientul parþial de transfer de substanþã, în m/s.

Întrucât în expresia criteriului Sh intrã coeficientul parþial de transfer de substanþã care nu poate fi obþinut
din condiþiile de unicitate, se deduce cã acest criteriu este nedeterminant pentru transferul de substanþã. El
se exprimã ca o funcþie de celelalte criterii de similitudine determinante.
Criteriul Sh este analog criteriului Nu de la transferul de cãldurã, fiind numit ºi criteriul Nusselt pentru
difuziune.
ν
Sc = Schmidt (1.62)
D
în care Sc este criteriul de similitudine Schmidt, proporþional cu raportul dintre intensitatea transferului de
substanþã pe baza diferenþelor de presiune (sau de temperaturã) ºi intensitatea transferului de substanþã pe
baza diferenþelor de concentraþie. Fiind alcãtuit din mãrimi care intrã în condiþiile de unicitate, criteriul Sc
este determinant pentru fenomenele de transfer de substanþã în miºcare.
Sc a
Le = = Lewis (1.63)
Pr D
în care Le este criteriul de similitudine Lewis, proporþional cu raportul dintre intensitatea transferului de
cãldurã ºi intensitatea transferului de substanþã pe baza diferenþelor de concentraþie. Este un criteriu
determinant.

1.4. ANALIZA FENOMENELOR DE TRANSFER PRIN METODA BILANTURILOR

1.4.1. Noþiuni teoretice

Pentru analiza fenomenelor de transfer este nevoie sã se cunoascã cadrul în care acestea se desfãºoarã,
respectiv procesul sau operaþia, cât ºi modul în care se desfãºoarã.
Procesul tehnologic este ansamblul ordonat de etape de prelucrare a materiilor prime ºi auxiliare în
vederea obþinerii unui produs finit sau semifabricat. Etapele procesului tehnologic poartã denumirea de
operaþii.
O serie de operaþii se întâlnesc în foarte multe procese tehnologice, de aceea aceste operaþii comune au
primit denumirea de operaþii unitare.
Specific industriei alimentare este cã operaþiile unitare pot fi:
– fizice;
– chimice;
– biochimice (microbiologice).
Din punct de vedere al elementelor de transfer implicate în desfãºurarea unei operaþii, operaþiile unitare se
clasificã în:

10
 – operaþii cu transfer de impuls (denumite impropriu “operaþii
hidrodinamice”);
– operaþii cu transfer de cãldurã;
– operaþii cu transfer de substanþã.
Foarte frecvent, operaþiile cu transfer de cãldurã coexistã cu transferul de impuls, sau operaþiile cu
transfer de substanþã presupun coexistenþa unor fenomene de transfer de impuls ºi cãldurã (ex. uscarea
prin pulverizare) etc.
Fenomenele de transfer au loc în cadrul unor procese sau operaþii care pot decurge:
- continuu;
– discontinuu.
Procesul continuu se caracterizeazã prin:
– alimentarea cu materie primã este continuã;
– evacuarea produselor finite este continuã;
Astfel, principalele caracteristici ale unui proces continuu sunt:
– debitul de alimentare: Dm a, Dva;
– debitul de evacuare: Dmev, Dvev;
– intervalul de timp petrecut în instalaþie;
– lipsa fenomenelor de acumulare.
Procesul discontinuu se realizeazã periodic, în etape sau ºarje:
– se alimenteazã instalaþia (încãrcare) cu materiale de prelucrat;
– se realizeazã prelucrarea acestora;
– se evacueazã produsul finit.
Caracteristici: – mãrimea ºarjei prelucrate
– durata de prelucrare (durata ºarjei, ciclului) τî, τp , τd .
Între cele douã limite, continuu ºi discontinuu se mai pot menþiona procesele parþial continue ºi procese
continuizate.
Utilajele, care sunt pãrþi componente ale instalaþiilor industriale (tehnologice) pot funcþiona în regim:
– staþionar,
– nestaþionar,
– tranzitoriu.

Regimul staþionar se caracterizeazã prin menþinerea la valori locale constante a tuturor parametrilor:
– de stare: temperaturã, presiune, concentraþie
– de funcþionare: debit, vitezã, direcþie de curgere – în toate punctele instalaþiei.
În regimul staþionar nu apar fenomene de acumulare de material sau de energie. Pentru a intra în regim
staþionar, în prima perioadã (pornire) instalaþia funcþioneazã în regim tranzitoriu.

Regimul tranzitoriu: în aceastã perioadã variaþia parametrilor are loc de la valoarea de pornire la valoarea
de regim staþionar.
– Etapa de regim tranzitoriu se terminã în momentul în care, în toate punctele instalaþiei, parametrii au
ajuns la valorile regimului staþionar ºi au devenit constante.
– Tot în regim tranzitoriu funcþioneazã instalaþia ºi la trecerea de la un regim de lucru la altul.

Regimul nestaþionar este caracteristic funcþionãrii utilajelor la care se produc acumulãri materiale ºi
energetice. Este specific funcþionãrii discontinue a utilajelor, aºa cum regimul staþionar este specific
funcþionãrii continue.
În practica industrialã, procesele care decurg continuu, în regim staþionar prezintã o serie de avantaje:
– posibilitatea realizãrii unei mecanizãri ºi automatizãri complete;
11
– asigurarea unei producþii omogene cu posibilitãþi de îmbunãtãþire a calitãþii;
– productivitate înaltã;
– reducerea spaþiului ocupat de utilaje.

1.3.2. Moduri de reprezentare a procesului tehnologic

În general, procesul tehnologic se poate reprezenta grafic sub douã forme:

– schema operaþiilor = schema bloc
– schema tehnologicã = schema de legãturi

Schema bloc reprezintã înºiruirea operaþiilor ca etape tehnologice succesive ale procesului, cu
evidenþierea materiilor prime ºi a materialelor folosite, a produselor intermediare (semifabricate), a
produselor finite ºi a subproduselor.
În schemã:
– materialele aflate în aceeaºi etapã tehnologicã se dispun pe aceeaºi linie;
– desfãºurarea procesului se reprezintã pe verticalã;
– legãturile între operaþii se reprezintã prin linii cu sãgeþi;
– denumirile materialelor ºi operaþiilor se înscriu în dreptunghiuri;
– în dreptunghiuri se pot scrie parametrii de desfãºurare ai procesului.
Schema tehnologicã se realizeazã dupã ce s-a stabilit foarte bine schema bloc. Orice tehnologie este
reprezentatã schematic printr-o schemã bloc însoþitã de o schemã tehnologicã.
În schema tehnologicã, în locul operaþiilor sunt schiþate utilajele în care se realizeazã aceste operaþii.
Utilajele se reprezintã foarte simplificat sau prin semne convenþionale, nu la scarã, dar cãutând a se
respecta, pe cât este posibil, poziþia lor reciprocã pe verticalã.
Legãturile dintre utilaje sunt reprezentate prin linii convenþionale sau linii colorate convenþional.
Pentru întocmirea unui bilanþ de materiale sau energetic este necesar sã se realizeze o schemã bloc sau o
schemã tehnologicã, pentru cã în cazul bilanþurilor este nevoie sã se delimiteze conturul (tehnologic) de
bilanþ = zona din procesul tehnologic pentru care se întocmeºte bilanþul.

12